Cînd Sfînta Cetate Ierusalim a fost luată de Hosroe, regele
Persiei, iar acele sfinte locuri unde a petrecut Hristos Domnul nostru și a
suferit pătimirile cele de voie, răstignirea, moartea, îngroparea și învierea,
atunci a fost robit de păgînii barbari, mîntuitorul lemn al Crucii Domnului,
fiind prădat și dus în Persia cu multe dobînzi. Atunci a început a răsări în
Persia slava lui Hristos ca soarele, prin minunile ce se făceau de către făcătorul
de viață lemn al Crucii, care în robie fiind, sufletele omenești le robea lui
Dumnezeu și ca o undiță vînîndu-le, le atrăgea spre Hristos, prin cunoștința
adevărului umilindu-le și prin dragostea cea dumnezeiască aprinzînd inimile
acelora. Atunci a venit la cunoștința lui Hristos și Sfîntul Mucenic Anastasie,
despre care ne este acum vorba.
Acesta din naștere era pers, din satul Rasnun, care este între
hotarele ce se numeau Razeh. Numele lui din păgînătatea persană era Magundat,
fiu al unui vrăjitor, anume Vava, care în părțile acelea era vestit învățător
al meșteșugului vrăjitoresc, la care și pe fiul său l-a învățat desăvîrșit,
încă din tinerețe. Apoi, venind Magundat în vîrsta bărbătească, a fost rînduit
în oaste cu mulți alți tineri și petrecea în cetatea împărătească cea de la
scaun, slujind lui Hosroe, regele Persiei.
Auzind de slava și puterea lemnului Crucii, care a luminat toate
laturile Persiei și le-a înfricoșat cu minuni înspăimîntătoare, încît toți ziceau
că Dumnezeul creștinesc a venit în Persia, a început a cerceta cu dinadinsul,
pentru că deodată i s-a aprins sufletul în taină cu focul acela pe care Hristos
a venit să-l arunce pe pămînt; și nu s-a odihnit acest frumos tînăr umblînd
și pe mulți întrebînd, dorind să știe cu încredințare cum este acest lemn, care
are atîta putere spre facerea de minuni. Cînd i s-a spus de credincioși, că
aceea este Crucea pe care Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, care acum se mărturisește
și se cinstește de creștini, că S-a răstignit pe ea pentru mîntuirea neamului
omenesc, atunci mai mult s-a aprins cu dorința cea dinăuntru, să cunoască desăvîrșit
pe Fiul lui Dumnezeu.
Și a făcut multe întrebări, iar din răspunsuri lua avînt pentru
mai multe cercetări, sîrguindu-se să se încredințeze: Cum S-a pogorît Dumnezeu
din cer? Cum S-a făcut om? Pentru ce a fost osîndit pe Cruce? De cine? Și oare
S-a întors iarăși la cer, de unde S-a pogorît?
Auzind de la creștini despre dumnezeiasca Taină care se povestea
lui, adică a întrupării lui Hristos, urechile lui au primit cu dragoste sămînța
dreptei credințe; iar sufletul său încet creștea spicele credinței și spre urmarea
lui Hristos se îndemna. Deci, avea Magundat un frate după trup, asemenea ca
și el, și erau amîndoi în ceata unui slăvit voievod, anume Sain. Acesta fiind
trimis cu oaste de regele Persiei la război, în stăpînirea grecească, apoi ajungînd
la Calcedon, slăvita cetate creștinească, și Magundat slujind în ceata lui cu
fratele, au mers acolo.
Tăbărînd asupra perșilor, dreptcredinciosul Heraclie, împăratul
grecesc, Sain, voievodul persan, cu cetele sale, degrab s-a întors înapoi; iar
Magundat deosebindu-se de ceată și pe fratele său cel după trup lăsîndu-l, voia
ca mai degrabă la creștini să slujească sărac și neștiut, decît în moștenirea
sa bogat și cinstit, între cei ce nu știu pe Dumnezeu.
La început, venind în Hierapolis, a aflat acolo un om pers de
neam, dar cu credința creștin, cu meșteșugul zlătar (argintar), și lîngă el
sălășluindu-se, învăța lucrul aceluia. Astfel își întindea mîinile la lucru,
iar mintea o avea ațintită la Hristos Dumnezeu, arzînd de dragostea Lui. Și
ruga pe învățătorul său ca să-l ducă la Sfîntul Botez, însă nu-și cîștiga cererea
pentru că botezul lui era mutat pentru altă vreme, de frica ce aveau de perși.
Intrînd cu învățătorul adeseori în sfînta biserică la rugăciune,
vedea pe pereții bisericii cu zugrăveli închipuite patimile și chinurile sfinților
mucenici și întreba pe învățător ce este aceea. Iar el îi spunea nevoințele
și faptele sfinților: cum au răbdat cu bărbăție pînă la sînge pentru Hristos,
iar sufletele pentru El cu osîrdie și-au pus, cum au răbdat de la chinuitori
pentru Hristos și de ce fel de răsplătiri s-au învrednicit în cer. El pe toate
acelea ascultîndu-le cu luare aminte, se mira și se spăimînta; dar mai mult
se aprindea inima lui cu rîvna cea dumnezeiască. Deci, petrecînd în Hieropolis
cîtăva vreme, a gîndit să se ducă la Ierusalim, ca să primească acolo Sfîntul
Botez.
Mergînd în Sfînta Cetate a Ierusalimului, Magundat, care s-a
numit mai pe urmă Anastasie, a petrecut la un oarecare iubitor de Hristos, cu
meșteșugul argintar, aceluia i-a descoperit toată durerea inimii sale, cum că
voiește să se unească cu Hristos prin Sfîntul Botez. Iar el l-a dus pe dînsul
la Sfîntul Ilie, prezbiterul bisericii celei mari a Învierii lui Hristos. Fericitul
Ilie, primindu-l cu dragoste, a spus despre dînsul preasfințitului patriarh
Modest, și cu binecuvîntarea aceluia a botezat pe Magundat persul, numindu-l
întru Sfîntul Botez Anastasie, și l-a ținut la sine opt zile. Deci îl întreba
ce fel de viață voiește să-și aleagă, mirenească sau monahicească? Iar fericitul
Anastasie nu numai cu cuvintele adeverea, ci și cu obiceiul cel blînd arăta
cum că dorește chipul și viața monahicească.
După opt zile, dezbrăcînd hainele cele albe luate la Botez,
l-a dus prezbiterul într-una din mînăstirile Ierusalimului, în anul al zecelea
al împărăției lui Heraclie (610-641); și a fost încredințat unui înțelept și
îmbunătățit bătrîn, care după aceea degrabă a fost părinte mînăstirii aceleia,
de la care a învățat nu numai limba grecească, psaltirea și citirea celorlalte
cărți, ci și la multe sfinte nevoințe care se cuvin în viața monahicească s-a
povățuit degrabă; pentru aceea era și iubit de toți, mai ales de povățuitorul
său, care din început văzînd deplina săvîrșire a vieții monahicești a acestuia,
l-a tuns în chipul monahicesc al său, îmbrăcîndu-l în chipul îngeresc.
Și era Sfîntul Anastasie monah îmbunătățit, smerit, cugetător,
blînd, iubitor de osteneală, făcînd toată slujba mînăstirească, în bucătărie,
în pitărie, în grădină și în alte ascultări, cu nelenevire; dar nici soborul
bisericesc și pravila n-o lăsa cîndva. Și era întotdeauna cu mîinile îndeletnicindu-se
la lucru, iar cu gura spre mărirea lui Dumnezeu.
Apoi, citea dumnezeieștile Scripturi, Vietile Sfintilor părinți,
iar mai ales pătimirile sfinților mucenici. Și cînd le citea pe acelea, uda
cu lacrimi cartea, arzînd cu inima și încredințînd acea pătimire cu răbdarea
ce avea, ca și cum pătimea cu dînșii și se arăta că este următor al rîvnei lor,
sfîrșitul lor fericindu-l; și minunîndu-se de bărbăția lor, ruga cu osîrdie
pe stăpînul Hristos, ca să-l învrednicească să pătimească aceleași chinuri pentru
El și să meargă ca apoi să se numere în ceata mucenicească.
Iar vrăjmașul sfinților, cel ce ura înmulțirea faptelor bune
ale lui, a început a-i aduce în minte ceea ce avea mai înainte în Persia, adică
bogățiile, slava, meșteșugul vrăjitoriei cel părintesc, cinstea și dregătoria
ostășească și alte deșertăciuni; vrînd ca prin acelea să-i surpe casa lui cea
sufletească și din mînăstire, să-l despartă de viața cea dimpreună a sfinților
părinți; însă el cu ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl avea turn de tărie în
fața vrăjmașului, cu rugăciunile și cu povățuirea duhovnicescului său părinte
- căruia totdeauna își mărturisea gîndurile sale -, a petrecut nemișcat și de
ispitele vrăjmașului nebiruit.
Deci, petrecînd Cuviosul Anastasie în mînăstirea aceea șapte
ani și adunînd multă duhovnicească vistierie de fapte bune, a fost chemat de
Domnul spre cununa mucenicească printr-o vedenie ca aceasta: Venind prealuminatul
praznic al Învierii lui Hristos, în seara sîmbetei celei mari, s-a odihnit puțin
după osteneala cea de peste zi, și adormind i se părea că stă pe un munte înalt,
de care se apropia un bărbat purtător de lumină, ținînd un pahar de aur împodobit
cu pietre de mare preț, plin cu vin, și i l-a dat lui, zicîndu-i: "Primește
și bea". Și luîndu-l, îndată l-a băut și s-a umplut sufletul lui de negrăită
dulceață; căci în somn încă a înțeles el că acela este semnul cel dorit al sfîrșitului
mucenicesc la care era chemat de Domnul.
Deșteptîndu-se din somn plin de veselie și de bucurie, a alergat
în biserică, la soborniceasca cîntare a Învierii lui Hristos. Apoi, luînd și
pe duhovnicescul părinte și povățuitorul său, a căzut la picioarele lui, cu
lacrimi udîndu-le, ca să se roage pentru dînsul către Stăpînul tuturor, că aproape
este ziua ducerii lui din viața aceasta. Și zicea: "Știu, sfinte părinte, cîte
osteneli ai suferit pentru mine și cît de adeseori am mîniat milostivirea ta
cea părintească; prin tine au văzut ochii mei lumina cea adevărată și prin tine
m-am liberat de întunericul cel rău. Deci, nu înceta a ruga pe preabunul Dumnezeu,
pentru mine, robul tău".
Grăit-a lui părintele: "De unde te-ai încredințat, fiul meu,
că în aceste zile te vei despărți de noi, pentru altă viață?" Iar Anastasie
i-a spus vedenia cea din vis cu multă umilință. Și întărea că, cu adevărat,
în acele zile are să moară, ori cu moartea cea de obște a tuturor, ori cu alta
oarecare. Însă se temea să spună dorirea sfîrșitului său celui mucenicesc pentru
Hristos, ca să nu-l oprească bătrînul și să nu-i stingă văpaia rîvnei cea după
Hristos și să se lipsească de cununa mucenicească. Iar părintele îl mîngîia
mult cu cuvinte de dragoste.
Deci, făcîndu-se ziuă și săvîrșindu-se dumnezeiasca Liturghie,
Cuviosul Anastasie s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine, și a mîncat cu frații
la masa cea de obște; iar în noaptea următoare adormind puțin de cu seară și
deșteptîndu-se degrab - deoarece dorința cea negrăită dinlăuntru a muceniciei
nu-l lăsa să se odihnească -, și sculîndu-se în taină, a ieșit din mînăstire,
neluînd nimic cu sine, afară de hainele cele monahicești cu care era îmbrăcat.
După ieșirea din mînăstirea sa, Sfîntul Anastasie s-a dus mai
întîi la Diospolul Palestinei, de acolo la muntele ce se numea Garizim, pentru
rugăciuni; apoitrecînd și în alte cinstite locuri, a venit în Cezareea Palestinei
și a petrecut acolo în biserica Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu Fecioare.
După aceea, s-a dus pentru închinăciune la biserica Sfintei
și prealăudatei marii Mucenițe Eufimia, care este zidită în aceeași Cezaree.
În acea vreme perșii stăpîneau Palestina și locuiau în-tr-însa. Deci, s-a întîmplat
fericitului, pe cînd mergea pe lîngă casa unui pers, ca să vadă făcîndu-se de
perși meșteșugul vrăjitoresc; și umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, a intrat
la dînșii, zicîndu-le cu mînie: "Pentru ce singuri vă rătăciți și trageți și
sufletele altora în rătăcire, înșelîndu-le?" Iar ei mirîndu-se de îndrăzneala
lui, l-au întrebat, zicînd: "Cine ești tu, cel ce grăiești acestea?" El le-a
răspuns: "Am fost și eu într-o rătăcire ca aceasta a voastră, că aveam acel
prea urît meșteșug și eram iscusit în farmece".
Spunînd aceasta, sfîntul mustra nedumnezeirea lor, arătîndu-le
cu multe cuvinte cît este de urît lui Dumnezeu și vătămător de suflet oamenilor
meșteșugul și înșelăciunea vrăjilor; apoi le spunea cunoștința sa adevărată
și întoarcerea spre Dumnezeu, îndemnîndu-i, ca și ei avîndu-l pe el pildă, să
cunoască de asemenea adevărul și lepădîndu-se de farmece, să se întoarcă cu
pocăință la Hristos Dumnezeu.
Dar ei nu numai că nu voiau să asculte cuvintele sfîntului,
ci îl și rugau foarte ca să nu ocărască acel meșteșug al perșilor și să nu-l
dea spre defăimare poporului. El lăsîndu-i, s-a dus în calea sa, sîrguindu-se
către sfînta biserică a întru tot lăudatei mucenițe, apoi mergînd puțin de la
dînșii, l-au văzut ostașii perși care ședeau la porțile curții pe lîngă care
trecea sfîntul; acei ostași vorbeau între dînșii persienește și ziceau despre
dînsul: "Acesta este iscoadă".
Sfîntul pricepînd bine vorba lor, fiind însuși pers, căutînd
cu mînie la dînșii, le-a zis: "Ce grăiți voi? Nu sînt iscoadă, ci sînt rob al
Domnului meu Iisus Hristos, mai bun decît voi, fiindcă m-am învrednicit a sluji
Aceluia, Care pentru păcătoși a voit a Se coborî din cer; înțeleg vorba voastră,
căci și eu am fost odată în aceeași slujbă ostășească, în care sînteți voi acum".
Ei sculîndu-se, l-au prins și au spus despre dînsul mai marelui lor, care era
în curte; iar el ieșind și întrebîndu-l: cine și de unde este,a poruncit să
păzească pe sfîntul în temnița cea mai mare, în care fiind închis trei zile,
n-a gustat nici hrană, nici băutură; pentru că nimic nu voia să primească din
mîinile păgînilor, ci se hrănea cu așteptarea patimilor dorite pentru Hristos.
Într-acea vreme a venit în Cezareea Palestinei un boier persan,
cu numele Marzavan, și aflînd de cuviosul cel închis, a poruncit să-l aducă
legat înaintea sa la cercetare; și fiind adus sfîntul, Marzavan se îndeletnicea
cu alte lucruri, iar Cuviosul Anastasie sta legat de o parte; dar era acolo
și un creștin care-l cunoștea pe sfînt, pentru că îl văzuse în biserica Preacuratei
Născătoare de Dumnezeu Fecioare; apoi creștinul s-a apropiat de dînsul și-l
întreba în taină pentru ce este prins, legat și adus la judecată?
Sfîntul i-a spus dorința inimii lui, că voiește să pătimească
și să moară pentru Hristos, și acela auzind, a fericit pe cuviosul pentru gîndul
lui cel bun, și-l întărea cu cuvinte dumnezeiești, îndemnîndu-l să nu se teamă
de chinuri, nici să se înfricoșeze de moarte, pentru numele Domnului nostru
Iisus Hristos; ci să răspundă cu tărie și cu îndrăzneală la întrebările lui
Marzavan, avînd în minte cuvintele zise de Domnul în Evanghelie: Cel ce va
răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui.
Deci, Cuviosul Anastasie fiind pus înaintea boierului Marzavan,
nu s-a închinat lui, nici i-a dat cuviincioasa cinste, căci era obicei la perși
să-și plece genunchii înaintea boierilor lor, spre cinste; iar sfîntul n-a făcut
aceea, deci, prin neînchinarea și prin căutarea cea fără de temere, a arătat
bărbăția și mărimea sa de suflet cea dinăuntru. Iar Marzavan căutînd mult la
dînsul, l-a întrebat, zicînd: "Cine, și de unde ești tu și cum te numești?".
Sfîntul răspunse cu îndrăzneală: "Sînt creștin și de voiești
să știi și nașterea mea, sînt pers, din părțile Razei, din satul Raznun; am
fost vrăjitor și ostaș, dar am lăsat întunericul și am venit la adevărata lumină;
numele îmi era întîi Magundat, iar creștinește mă numesc Anastasie". Marzavan
îi zise: "Lasă rătăcirea aceea și te întoarce la credința ta dintîi că-ți voi
da cai, bani și multe alte bunătăți". Iar sfîntul căutînd spre cer, a zis: "Să
nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Împărate". Zis-a lui Marzavan:
"Îți este plăcută ție îmbrăcămintea aceea pe care o porți?"
Fericitul răspunse: "Această îmbrăcăminte îmi este iubită, fiindcă
este îngerească, și mai cinstită îmi este mie aceasta decît ție boieria ta".
Marzavan, mîniindu-se, i-a zis: "Diavol ai, că nu grăiești altceva, decît numai
ce te învață el". Sfîntul îi răspunse: "Cînd eram în rătăcirea și păgînătatea
perșilor, atunci aveam diavol; dar acum am locuitor în mine pe Hristos, Mîntuitorul
meu, Cel ce izgonește pe diavolii tăi". Marzavan îi zise: "Nu te temi de împăratul,
care, cînd va auzi cele despre tine, va porunci să te răstignească?" Sfîntul
răspunse: "De ce să mă tem de un om stricăcios ca tine, care dacă va ucide trupul,
sufletul nu poate să-l prindă cu nici un fel de cursă".
Marzavan, nesuferind să audă niște cuvinte ca acestea, a poruncit
să pună pe dînsul lanțuri de fier, unul pe grumaji, iar altul la picioare, și
să-l ducă la tăietorii de piatră, ca împreună cu alții să care neîncetat piatră.
Acolo, fericitul pătimitor a răbdat multe și nenumărate necazuri; pentru că
unii din părțile lui și din același sat Rasnun, fiind cunoscuți prieteni și
vecini ai lui, dar văzînd cele ce i se făceau, se rușinau și socotind ca și
cum lor li se făcea necinstea aceea, ocărau pe sfîntul, zicînd: "De ce ai făcut
aceasta? Pentru ce ai necinstit neamul cel bun de demult, făcîndu-te creștin
și atîta necinste ai adus cu noi? Cu lanțuri ești legat și la tîlhăreasca pedeapsă
osîndit, care lucru ochii noștri nu suferă să-l vadă; nimeni cîndva din părțile
noastre nu s-a făcut creștin și acum tu ne-ai făcut batjocură".
Cu niște cuvinte ca acestea ocărîtoare, păgînii își puneau mîinile
pe cel nevinovat cu nemilostivire, bătîndu-l, trăgîndu-l de barbă și haina de
pe dînsul rupîndu-i și nu numai niște supărări ca acestea îi făceau lui, ci
îi puneau pe spate pietre grele, care de patru inși abia puteau a se purta;
și așa cu lanțuri la grumaji și la picioare ferecat, apoi cu pietre greu însărcinat,
se ostenea plăcutul lui Dumnezeu.
Această răutate în toate zilele i se făcea lui de la perșii
cei cunoscuți. Însă el toate acelea cu bucurie le răbda, pentru numele lui Iisus
Hristos. După aceasta, boierul Marzavan iarăși a poruncit ca să aducă înaintea
sa pe sfîntul și i-a zis: "De ai fost cu adevărat fecior de vrăjitor și știi
meșteșugul vrăjilor, spune-ne ceva din vrăji, ca și noi să știm despre a ta
pricepere". Răspuns-a sfîntul: "Să nu-mi facă Dumnezeu parte ca să iasă din
gura mea ceva de acest fel; nu voiesc să-mi spurc mintea cu pomenirea vrăjilor,
nici gura cu vorbele".
Boierul i-a zis lui: "Pentru ce petreci în creștinătate, întoarce-te
la credința ta cea dintîi, căci să știi că voi spune despre tine regelui Hosroe".
Răspuns-a sfîntul: "Fă ce voiești; socotesc că ai scris la dînsul și ai luat
răspuns de la el". Zis-a boierul: "N-am scris încă, ci acum voi să scriu și
ce-mi va porunci despre tine, aceea voi face". Iar Sfîntul Anastasie a răspuns:
"Scrie toate răutățile ce voiești despre mine; eu sînt creștin, și iarăși îți
spun, sînt creștin".
Marzavan a poruncit ca pe sfînt să-l întindă la pămînt și să-l
bată pînă ce va voi să facă ceea ce i se poruncește lui. Și cînd voiau slujitorii
să lege pe mucenic de mîini și de picioare, ca să-l întindă spre bătaie, el
a zis către dînșii: "Lăsați-mă slobod; nu se cade să mă legați și să mă țineți,
căci nu fără de voie rabd pentru Hristos al meu, ci de bunăvoie, și doresc să
pătimesc pentru El atît de mult, cît cineva însetează de apă rece în vreme de
arșiță". Acestea zicîndu-le, și-a făcut semnul Crucii și s-a întins cu fața
la pămînt spre bătaie; și au început a-l bate cumplit cu bețe. Apoi sfîntul
a zis către cei ce-l băteau: "Încetați puțin și dezbrăcați de pe mine îmbrăcămintea
cea monahicească, ca să nu rabde necinste chipul cel sfînt, și așa gol trupul
meu băteți-l; însă să știți că bătăile ce mi se dau de voi, ca niște jucării
le socotesc; pentru că eu chiar și în bucăți de aș fi sfărîmat, niciodată nu
mă voi lepăda de Domnul nostru Iisus Hristos". Deci, bătut fiind pe trupul gol,
răbda cu bărbăție, stînd la chinuri nemișcat, de nimeni ținut, fără numai de
singură voia sa pentru Dumnezeu, prin care și firea sa își biruia.
Atunci se mira boierul și toți cei ce erau acolo de răbdarea
lui, că mult bătîndu-se, nu s-a mișcat cu trupul, nici a strigat, nici a gemut;
pentru că mintea lui cu totul era la Dumnezeu, pentru care pătimea. Deci, poruncind
boierul ca să înceteze de la bătaie, pe sfîntul iarăși îl înfricoșa cu împăratul,
zicînd: "Voi scrie la împăratul și va porunci ca să te pedepsească cu moarte".
Zis-a lui sfîntul: "Scrie ce voiești". Iar boierul a zis: "Au nu te temi de
împăratul?" Răspuns-a sfîntul: "De ce să mă tem de împăratul tău, au doară el
nu este asemenea om muritor ca și tine? Au doară nu va vedea stricăciunea așa
ca și tine? Deci, pentru ce îmi poruncești ca să mă tem de cel ce este tină,
asemenea ca tine? Au nu este mai bine a mă teme de Dumnezeul meu Iisus Hristos,
Cel ce a făcut cerul și pămîntul, marea și toate cele dintr-însele și Care este
nestricăcios în veci".
Mirîndu-se mîndrul Marzavan de răspunsul mucenicului, a poruncit
ca iarăși să-l ducă în temniță și după puține zile iarăși scoțîndu-l, l-au adus
înaintea lui cu blîndețe, nădăjduind ca prin lingușitoare cuvinte să-l înmoaie;
și a zis către sfîntul: "Adu-ți aminte de meșteșugul tău cel vrăjitoresc și
jertfește zeilor, ca să nu mori rău, lipsindu-te de această văzută lumină".
Cuviosul a răspuns: "La care zei îmi poruncești să jertfesc?
Soarelui, lunii, focului, mării, munților, dealurilor și celorlalte stihii pămîntești?
Să nu-mi facă parte Dumnezeul meu ca să mă închin cîndva idolilor voștri, pentru
că pe toate acelea Hristos, Fiul lui Dumnezeu, le-a zidit spre slujba și trebuința
noastră a oamenilor, a creaturii celei înțelegătoare; iar voi rătăciții, slujiți
diavolului și ființelor celor cu patru picioare și la cealaltă făptură văzută,
ca și cum acelea nu au fost făcute pentru ale noastre trebuințe, ci noi pentru
ale lor am fi făcuți. Și nu se cade să-i numiți pe ei dumnezei, căci voi sînteți
zidiți după chipul lui Dumnezeu și nu știți pe Dumnezeu, Ziditorul nostru, căci
de ați cunoaște pe Hristos, Cel ce v-a creat pe voi, apoi v-ați întoarce la
lumina cea adevărată și v-ați izbăvi de stăpînirea diavolilor".
Acestea și mai multe grăind sfîntul, s-a mirat Marzavan și toți
cei ce-l auzeau. Apoi văzînd Marzavan că nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile
nu-l poate birui, l-a trimis iarăși în temniță, pînă ce-i va veni poruncă de
la împărat ce să facă cu dînsul. Astfel, era ținut noaptea în temniță, iar ziua
îl scoteau ferecat în lanțuri la lucru, ca să care piatră cu ceilalți legați.
Deci, s-a dus știrea despre Sfîntul Anastasie și în mînăstirea
unde a fost tuns monah și auzind toți părinții și frații despre dînsul, cum
că pentru Hristos pătimește, s-au umplut de negrăită bucurie; dar mai ales duhovnicescul
lui părinte și învățător, care, ca și cum împreună cu iubitul său ucenic legat
fiind, într-al lui chip i se părea că pătimește. Dar de vreme ce aceea nu putea
fi, ca adică să meargă la dînsul, egumen fiind, a trimis pe doi frați cu a sa
mîngîietoare scrisoare, ca în taină mergînd la dînsul, să-l întărească spre
a răbda cu bărbăție. Iar el, împreună cu ceilalți părinți, ziua și noaptea se
rugau la Dumnezeu pentru dînsul, să-i dea tărie, ca să rabde pînă la sfîrșit
pentru numele Lui și să fie biruitor și purtător de cunună în ceata sfinților
mucenici.
Cuviosul Mucenic Anastasie în temniță fiind, nu înceta ziua
și noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Și avea cu sine legat și pe
altul, pe un tînăr din slugile lui Marzavan, osîndit pentru o faptă rea, cu
care împreună era legat cu un lanț de grumaz și cu altul de picioare. Deci,
îi era foarte greu sfîntului, de vreme ce, cînd se scula la rugăciune la miezul
nopții, era nevoie ca să deștepte, chiar nevrînd, pe împreună legatul său, care-l
socotea ca păcat făcut împotriva aproapelui, căci pe cel obosit cu aceeași greutate
prin cărarea pietrelor și adormit, îl deșteaptă.
Deci, de multe ori vrînd să facă rugăciunile cele de miezul
nopții, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-și deștepte prietenul
și să-i taie odihna și astfel piciorul său, lîngă piciorul aceluia ținîndu-și,
grumajii săi spre grumajii lui aplecîndu-și, își săvîrșea obișnuitele rugăciuni
către Dumnezeu. Acolo erau și alți legați șezînd deosebit, între care era și
un evreu de neam cinstit și bun la obicei; acela văzînd pe Sfîntul Anastasie,
ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecînd întru laudă lui
Dumnezeu, se mira, zicînd întru sine: cine este omul acesta și cum voiește să-i
fie sfîrșitul?
Într-o noapte, sfîntul rugîndu-se la Dumnezeu, după obiceiul
său, iudeul acela zăcînd la pămînt, nu dormea, și deodată văzînd o lumină în
temniță, și-a întors ochii către sfîntul și a văzut bărbați îmbrăcați în haine
albe, luminoase și strălucind ca soarele, care pe sfîntul mucenic înconjurîndu-l,
părea îmbrăcat cu aceeași strălucire; ieșind de la aceia o strălucire mare,
ce lumina toată temnița cu negrăită lumină, pe care nimeni altul din cei închiși
nu putea s-o vadă, pentru că toți dormeau, fără numai singur evreul acela, care
nu dormea; el privea aceea cu dinadinsul și zicea întru sine cu multă mirare:
"Dumnezeule sfinte, aceștia sînt îngeri". Apoi spre bărbații aceia mai cu dinadinsul
privind, i-a văzut avînd omofoare și ținînd în mîini cruci; deci, zicea întru
sine: "Episcopi sînt aceștia?" Iar privind mai mult spre sfîntul, a văzut pe
un tînăr mai luminos, stînd înaintea lui Anastasie cu o cădelniță de aur, plină
cu cărbuni de foc, în care punînd tămîie, tămîia pe mucenicul.
Aceasta văzînd-o legatul acela, care nu dormea, deșteptă cu
mîinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creștin și
fusese eparh al Scitopolei, vrînd ca și acela să vadă acea minune ce se arăta;
dar nu putea să-și miște picioarele sau mîinile, că era mai cu totul amorțit
de înspăimîntarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva
mai ascuns. Apoi abia deșteptîndu-l pe acela, a întrebat cel ce se deșteptase
din somn ce este și pentru ce l-a deșteptat pe el. Iar evreul arătîndu-i ceea
ce se vedea, îi zicea: "Vezi ce este?" Dar abia zicînd acel cuvînt, îndată vedenia
nu s-a mai văzut. Și a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu
multă plăcere sufletească și cu umilința inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos
Dumnezeu.
După aceasta boierul Marzavan, luînd scrisoarea de la regele
său Hosroe, a trimis la Cuviosul Mucenic Anastasie, zicîndu-i: "Iată îți poruncește
ție regele ca numai un cuvînt să zici: nu sînt creștin, și îndată vei fi liber
ca să mergi oriunde vei voi, sau la creștini sau la monahi, sau în pietre, ori
la cea dintîi rînduială ostășească". Răspuns-a mucenicul lui Hristos, grăind:
"Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Hristos al meu, nici cu mintea, nici cu cuvîntul".
Apoi, iarăși boierul a trimis pe un casnic al său la sfînt,
zicîndu-i: "Știu că te rușinezi de mulți, dar mai ales de cunoscuții tăi, și
nu voiești ca înaintea lor să te lepezi de Hristosul tău; însă de vreme ce porunca
împărătească stă asupră-ți și care nimeni nu se cade să n-o asculte, de aceea,
dacă vrei, numai înaintea mea și a altor doi sfetnici ai mei să zici: mă lepăd
de Hristos, și îndată te vei libera; pentru că ce pagubă va fi ție, cînd numai
cu gura îți vei adeveri lepădarea, iar inima ta neunindu-se cu gura, vei crede
în Dumnezeul tău?" Răspuns-a mucenicul: "Să nu-mi fie mie aceea nici înaintea
ta, nici înaintea altora, ca să mă lepăd de Domnul meu, nici la arătare, nici
în taină, nici în vis și nici va putea cineva să mă silească la acestea, orice
mi-ar face".
Ducîndu-se acel om de casă la boier și cele auzite de la mucenicul
spunîndu-i, a poruncit boierul ca să-l aducă înaintea sa, și i-a zis: "Iată,
a poruncit împăratul ca în fiare legat să te trimit la dînsul în Persia". Sfîntul
Mucenic Anastasie a răspuns: "De vei voi să mă liberezi, apoi, eu singur, fără
de fiare voi merge la împăratul vostru; pentru că ce trebuință este ca să mă
pui în fiare pe mine, cel ce de voie rabd și voiesc a răbda pentru iubitul meu,
Stăpînul Hristos".
Văzînd boierul că cu nici un chip, nici cu momiri, nici cu îngroziri
nu poate să întoarcă pe mucenic de la creștinătate la păgînătatea l-a rînduit
cu alți doi legați, care erau așijderea creștini și osîndiți pentru o pricină
nedreaptă, ca după cinci zile să-i trimită în Persia, la judecata împăratului;
deci sfîntul a fost dus iarăși în temniță. Într-acea vreme a sosit praznicul
Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Și era în cetatea
aceea un bărbat cinstit și dregător, creștin cu credința și cu faptele; acela
apropiindu-se de boierul Marzavan, l-a rugat ca să libereze din temniță pe Anastasie
monahul, pentru praznic, ca împreună cu creștinii să săvîrșească acea prăznuire.
Marzavan, cinstind pe cetățeanul cel de frunte, a poruncit să fie după cererea
lui, și eliberă pe Sfîntul Anastasie din temniță în ziua aceea, însă fiind tot
în lanțurile cele de fier.
Deci, luîndu-l acel dreptcredincios bărbat, l-a dus la biserică,
la dumnezeiasca Liturghie, și a fost bucurie mare tuturor creștinilor și prăznuire
îndoită, văzînd pe pătimitorul cel pus în fiare grele pentru Hristos Domnul,
Cel ce pe Cruce a pătimit, apoi înconjurîndu-l, vărsau lacrimi fierbinți de
bucurie și sărutau lacrimile lui cu dragoste, bărbații și femeile, fericindu-i
pătimirea lui pentru Hristos. Iar după săvîrșirea Sfintei Liturghii, bărbatul
care dorise pe sfîntul, l-a dus în casa sa, cu cei doi monahi, care erau trimiși
de la mînăstire în taină, ca să mîngîie pe mucenicul și să-l îngrijească de
hrană; ospătîndu-i pe aceia și venind vremea, l-a dus pe Sfîntul Anastasie în
temniță.
Sfîntul, după cinci zile, cu cei doi legați pomeniți mai înainte,
a fost dus ferecat în Persia, petrecîndu-l mulți creștini cu lacrimi de durere.
Și-l petreceau și acei doi monahi, dintre care unul s-a întors la mînăstire,
iar altuia i se poruncise de egumen, ca să meargă la fericitul Anastasie pentru
slujire și ca să-i vadă sfîrșitul. Apoi, întorcîndu-se, să spună nevoința pătimirii
lui și mucenicescul sfîrșit.
Fiind dus în Persia, Sfîntul Cuvios Anastasie a fost pus în
temniță, în cetatea ce se numea Vithsalia, între alți mulți legați, între care
erau mulți osîndiți pentru oarecare fapte rele, iar alții robiți și cei mai
mulți între dînșii, creștini. Monahul care venise cu dînsul, găzduia la Cortaci,
fiul lui Iesdin; iar Iesdin era cel dintîi econom împărătesc, dar creștin tăinuit.
După cîteva zile, regele Hosroe a trimis pe unul din judecători
să cerceteze pe Sfîntul Anastasie, și venind judecătorul, îl întreba: "Cine
și de unde ești? Și pentru care pricină, lăsînd credința persană, te-ai făcut
creștin?" Iar mucenicul lui Hristos, Anastasie, îi răspundea prin tălmaci, pentru
că nu voia să mai vorbească în persană, îngrețoșîndu-se de necurata lor credință
și de limbă. Și le zicea: "Voi ați rătăcit cinstind pe diavoli, în loc de Dumnezeu;
am fost și eu altădată în aceeași rătăcire a voastră, dar acum cred și mă închin
Atotputernicului Stăpîn Iisus Hristos, Care a zidit cerul și pămîntul, marea
și toate cele dintr-însele, și știu cu adevărat că credința voastră este o înșelăciune
diavolească, care vă duce la pierzare".
Judecătorul i-a zis lui: "Ticălosule, oare pe Hristos, pe Care
voi Îl cinstiți, nu L-au răstignit iudeii? Deci, cum ai rătăcit, lăsînd credința
ta, și te-ai făcut creștin?" Sfîntul a răspuns: "Adevărat grăiești că de evrei
a fost răstignit Hristos al meu; dar pentru ce nu grăiești și aceea, că, cu
voia Sa dumnezeiască, pentru mîntuirea noastră a voit a Se da spre răstignire;
El fiind ziditor a toate, din cer S-a pogorît pe pămînt și S-a întrupat, prin
împreună lucrarea Sfîntului Duh, din Preacurata și Preabinecuvîntata Fecioara
Maria, și S-a răstignit de voie, că să mîntuiască neamul omenesc din înșelăciunea
diavolească, iar voi cinstiți pe diavol și vă închinați soarelui, lunii, focului
și altor zidiri, iar nu Ziditorului".
Zis-a lui judecătorul: "Pentru ce grăiești vorbe multe și deșarte,
iată regele îndată îți va da cinste, brîu de aur, cai buni și averi multe, ca
să fii între senatorii cei slăviți ai lui; numai să te întorci la credința ta
cea dintîi".
Sfîntul Anastasie a răspuns: "Eu darurile regelui vostru, bogăția,
cinstea, slava și toate care sînt vouă iubite și dorite, de mult le-am defăimat
și le-am urît. Deci, urîte îmi sînt ca niște lepădături și gunoaie, iar viața
monahicească alegînd-o și iubind-o, mă hrănesc cu nădejdea veșnicelor bunătăți
pe care, cu darul lui Hristos Dumnezeul nostru, nădăjduiesc să le cîștig, de
aceea această cinstită rînduială monahicească și acestă mantie îmi sînt mie
vestitoare ale bunătăților. Deci, cum să defaim cele ce nădăjduiesc și pentru
care am toată osteneala și sîrguința, înșelîndu-mă darurile de la împăratul
cel vremelnic care degrab va pieri?"
Acestea auzindu-le judecătorul, a spus regelui. Iar regele umplîndu-se
de mînie, a poruncit ca a doua zi să chinuiască pe sfîntul din temniță. Deci
mai întîi l-au bătut cu toiege fără milă, apoi i-au sfărîmat fluierele picioarelor
între doi butuci grei, sărind niște bărbați pe amîndouă capetele butucului,
pus deasupra. Astfel chinuindu-l mult și neplecat văzîndu-l, a poruncit iarăși
să-l arunce în temniță, apoi singur s-a dus la rege să-i spună cele ce se făcuseră.
Străjerul temniței era creștin tăinuit și slujea legaților care
pătimeau pentru Hristos, ajutîndu-i pe cît putea; acela și monahul care s-a
zis mai sus, intrînd în temniță la sfînt, mîngîiau pe pătimitorul și-l întăreau;
atunci au intrat și alți oameni credincioși, între care erau și fiii acelui
mai înainte zis Iesdin, economul împărătesc, tăinuitul creștin. Aceia căzînd
la picioarele mucenicului, îi sărutau lanțurile și-l îndemnau să se roage Domnului
pentru dînșii.
Sfîntul, fiind smerit, îi depărta de la sine, socotindu-se că
este păcătos și nevrednic, el avînd trebuință de rugăciunile și ajutorul altora.
Iar aceia luînd ceară, o lipeau de lanțurile lui, întipărindu-le într-însa și
aceea o aveau spre binecuvîntarea lor și spre tămăduirea de multe feluri de
boale; apoi trimiteau ceara aceea unul de la altul, ca un dar de mare preț.
Iar după puțină vreme, trimițîndu-se iarăși același judecător de împărat, a
mers în temniță la mucenicul lui Hristos, și cercetînd, l-a aflat că nicidecum
nu se supunea la voia împărătească, și l-a bătut iarăși cu toiege fără cruțare.
Dar și a treia oară, după cîteva zile, la fel s-a făcut.
Apoi același judecător venind, a bătut pe sfîntul și a adăugat
și altă chinuire mai cumplită, adică i-a legat o piatră mare de picior și l-a
spînzurat de o mînă; și astfel a fost spînzurat sfîntul răbdător de chinuri,
două ceasuri. Apoi, l-a aruncat în temniță și deznădăjduindu-se de întoarcerea
lui, s-a dus la rege, spunîndu-i despre bărbăția cea nebiruită a mucenicului
și sfătuindu-l ca degrabă să-l piardă cu moarte, ca nu cumva mai mult să se
necinstească și să se înfrunte împărăția persană de un creștin; apoi, după cincisprezece
zile, a judecat regele pe Anastasie la moarte, cu mulți alții care erau legați
în temniță.
Mai înainte cu o zi de sfîrșitul său, Sfîntul Anastasie șezînd
în temniță și înainte văzîndu-și sfîrșitul cum că este aproape, a zis către
cei doi legați, care au venit cu dînsul din Cezareea: "Eu, fraților, cu mulți
din cei ce sînt aici mă voi sfîrși dimineață și voi trece din viața aceasta,
iar voi între cei vii veți rămîne și nu după multe zile vă veți libera, căci
acest păgîn rege degrab va fi ucis". Atunci, făcîndu-se ziuă, a venit judecătorul
acela cu ostași și au scos din temniță pe cei legați, fiind cu Sfîntul Anastasie
ca la 70 de bărbați; iar unii dintre legați au fost lăsați în temniță, între
care erau și cei doi, cărora sfîntul le proorocise grabnica liberare și uciderea
regelui, apoi pe cei scoși la moarte i-au dus afară din cetate, la malul rîului,
și acolo pe fiecare apucîndu-l cu funia de grumaji, cu amar i-au sugrumat.
După sugrumarea fiecăruia, ziceau către Sfîntul Anastasie: "Ce
voiești, să pieri îndată, ca și aceștia? Nu este mai bine să te supui voii împărătești
și să fii viu, apoi să iei de la împărat daruri, cinste și slavă?" Iar sfîntul
ridicîndu-și ochii spre cer, mulțumea lui Dumnezeu și zicea către dînșii: "Eu
doream ca să fiu sfărîmat în bucăți de voi, pentru Hristosul meu, iar această
moarte îmi este ușoară; și mulțumesc Domnului meu, că prin această puțină pătimire
îmi va face parte ca să trec la acea mare și negrăită slavă a sfinților mucenici".
Și astfel, Sfîntul Cuvios Anastasie, după toți legații, cu bucurie a luat moarte
prin sugrumare, sfîrșindu-se în 22 de zile ale lunii ianuarie.
Și ca să fie arătată regelui moartea lui Anastasie, ostașii
i-au tăiat sfîntul lui cap și l-au dus la rege; iar trupul l-au aruncat spre
mîncarea cîinilor, împreună cu trupurile celorlalți sugrumați. Însă cîinii mîncînd
cu nesaț trupurile celorlalți, de trupul sfîntului nu numai că nu s-au atins,
dar se vedea că-l și străjuiau, ca să nu se atingă altcineva. Iar străjerul
temniței voind să ia cinstitul trup al sfîntului mucenic, nu l-au lăsat ostașii,
care păzeau de departe, căci mulți dintre dînșii erau evrei cu credință.
Dar sosind noaptea, monahul cel mai sus pomenit, trimis din
mînăstire la Sfîntul Anastasie să-i vadă sfîrșitul, luînd slugi de la fiii lui
Iesdin, mulțime de aur și giulgiuri subțiri curate, s-a dus la locul unde zăcea
nevătămat trupul sfîntului, între trupurile altora mîncate de cîini; și umplînd
de aur mîinile străjerilor, s-a apropiat de sfîntul trup al mucenicului lui
Hristos, asupra căruia se vedea și o stea luminoasă, răsărită din cer; și luîndu-l,
l-a dus într-o mînăstire mică, a Sfîntului Mucenic Serghie, care nu era departe
de acolo, și au îngropat într-însa cu cinste mult pătimitorul trup al răbdătorului
de chinuri al lui Hristos, adică pe Anastasie; și a stat singur în mînăstirea
aceea pînă la uciderea regelui Hosroe.
După moartea aceluia, au fost lăsați liberi cei doi legați,
cărora Sfîntul Anastasie le proorocise aceasta în temniță, înaintea sfîrșitului
său; și s-au împlinit proorociile sfîntului amîndouă: despre grabnica ucidere
a împăratului Hosroe și despre liberarea legaților acelora. Iar fratele despre
care am spus de multe ori că a fost trimis de la mănăstire să slujească sfîntului,
după ce a îngropat pe sfînt în mînăstirea Sfîntului Serghie, a așteptat vreme
potrivită ca să călătorească fără primejdie. După 10 zile de la îngroparea sfîntului,
a venit alt împărat, bun și iubitor de oameni, care văzînd și auzind pe unii
din ostași vorbind elinește, s-a mirat.
Asemenea s-a înspăimîntat și de aceea că a văzut monah în Persia
și întrebîndu-l de unde este și cum a venit în părțile acelea, acela a povestit
cu de-amănuntul toată pricina; pentru aceea ostașii au luat în mare evlavie
pe monah, primindu-l în corturile lor cîteva zile; apoi, voind să se ducă în
Armenia, l-au luat cu dînșii și de acolo, aflînd pe mulți care se duceau la
Ierusalim, s-a însoțit cu aceia. Și după doi ani, a ajuns în mînăstirea sus
pomenită, aducînd cu sine colobionul monahicesc, adică mantia Cuviosului Anastasie,
și a povestit egumenului și tuturor fraților cîte le-am scris mai sus despre
Sfîntul Anastasie.
La sfîrșit a spus și acestă minune pe care a săvîrșit-o mantia
sfîntului, zicînd astfel: "În mînăstirea în care am îngropat sfintele moaște,
era un monah tînăr, care avea un diavol rău; iar egumenul luînd mantia Sfîntului
Anastasie, a îmbrăcat cu dînsa pe cel îndrăcit și îndată a făcut grabnică tămăduire,
precum fuge întunericul de lumină, așa a fugit diavolul de la cel ce pătimea,
nesuferind sfințenia mantiei mucenicului".
Auzind acestea, toți au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a întărit
pe robul Său la o nevoință mucenicească ca aceea. Atunci egumenul a trimis în
Persia pe acel frate și pe alții împreună cu dînsul și au adus de acolo cu cinste
moaștele mucenicului lui Hristos și ale iubitului ucenic al său, în mînăstirea
sa; acolo se săvîrșeau de dînsul multe minuni și tămăduiri de boli, pentru slava
lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh slăvit
în veci. Amin.