Iarăși praznic strălucit și pricinuitor de bucurie, iarăși sărbătoare
mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii și gerul
păcatului; iarăși prăznuim pomenirea dascălului și a părintelui celui cu gura
de aur, a cărui vestire, ca și a fericiților apostoli, a străbătut cu adevărat
toate marginile lumii, și a umplut toate cetățile; ba chiar toate țările s-au
săturat de graiurile lui cele preastrălucite și aurite. Iată a sosit privighetoarea
cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obște, ca
pe dumnezeiasca primăvară; iar prin tăcerea lui de puțină vreme arată înnoirea
cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos și a tinereților celor duhovnicești.
A venit iarăși gura de aur, care, după puțină tăcere, grăiește
acum cu adevărat cuvinte mai dulci decît fagurele de miere, mai scumpe decît
pietrele cele neprețuite și cu adevărat mai trebuincioase decît aurul. Limba
care grăia cîndva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuș, și ca
pana scriitorului ce scrie iscusit, și pe Dumnezeu cel întrupat îl vestește
nouă. Iată marele stîlp al Bisericii, turnul bunei credințe, cel neclătinat,
și luminătorul cel ne-stins, care a fost prigonit mulți ani pentru Hristos,
și ascuns pentru pizma vrăjmașilor, acum s-a arătat, după 30 de ani și a strălucit
mai mult decît soarele cel simțit.
Acum iarăși a venit după îndelungate și amare izgoniri, sau
mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăși la
turma sa, după strălucita moarte și a intrat în cetate cu cinste și cu dreptate,
de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar să povestim de la început după rînduială, istoria întoarcerii,
ca mai mult să vă bucurați și să vă veseliți. Și să arătăm cine au fost pricinuitorii
prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaște ale Hrisostomului, cum și cînd
s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, cum și despre ispitele ce
a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea
a lunii noiembrie, și ajung acelea să înțeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom
în fapta cea bună.
După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în
ceruri, bucurîndu-se, iar mult pătimitorul și mucenicescul lui trup a fost îngropat
în Comane, de cei împreună călători cu dînsul, adică de ucenicii și prietenii
lui; care împreună au călătorit cu dînsul în izgonire, care ca niște recunoscători
și mulțumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde
era episcop într-acea vreme Sfîntul Inocențiu (401-417), iar împărat Onoriu
(395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început
toate muncile și nedreptățile ce le-a pătimit Sfîntul Ioan de la împărăteasa
Eudoxia și de la episcopii cei nesfințiți. Aceia au dat mulțime de aur la doi
bărbați netrebnici ca să ucidă pe cel numit "gură de aur" și decît aurul mai
cinstit.
Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvîrși
o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-a povestit și cîte semne s-au întîmplat
în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului, adică cutremurul
cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc și mai toată cetatea; înfricoșata
grindină ce a căzut acolo și a făcut atîta pagubă și pierzare cetății; apoi
a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărîmat, cum
și despre dumnezeiescul foc, care a ieșit din scaunul sfîntului și a vătămat
biserica; și cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc
și pînă la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare și prea frumoasă.
Atunci tot poporul s-a mîhnit și a strigat, zicînd: "Cu dreptate este a se prăpădi
toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cîrmuia și o păzea".
Pe lîngă acestea, au povestit încă și reaua pătimire, luările
în batjocură, chinurile care le-au pricinuit acei ucigași și fără de omenie
ostași care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger
al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune, slăviții
Apostoli Petru și Ioan, precum și toate celelalte care au urmat în surghiun,
pînă la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat.
S-au întristat zic, că acei ostași răi și fără de omenie au pricinuit sfîntului
atîtea chinuri, răutăți, ocări și batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit,
dar s-au și bucurat că sfîntul, în toate acele chinuri grele și cumplite, a
rămas neplecat și neclintit; și a ieșit biruitor strălucit și neînfrînt. Iar
mai vîrtos papa și împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca rîvnă și au
scris amîndoi scrisori, cu multă asprime, mustrînd nelegiuirea lui Arcadie.
Apoi, papa i-a trimis o înfricoșată afurisenie, zicînd astfel:
"Sîngele dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum
de demult sîngele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci
în vremea de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul
și arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai!
L-ai izgonit și ai vîndut turma lui Hristos năimiților arhierei, și nu adevăraților
păstori!
Dar eu nu mă întristez pentru Sfîntul Ioan, căci fericitul și
de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari și pentru nenumăratele
chinuri, pe care nu pe bună dreptate le-a răbdat, a luat moștenire în împărăția
lui Dumnezeu, cu apostolii și cu mucenicii; ci mă mîhnesc pentru pierzarea ta,
căci, pentru ca să faci voia unei femei rele și nebune, ai lipsit lumea de învățăturile
cele cu miere curgătoare și de viață făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta și eu preaumilitul, căruia mi s-a încredințat
scaunul Romei, te canonisesc pe tine și pe femeia ta și vă îndepărtez de la
Sfînta Împărtășire a dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos. Și care va îndrăzni
a vă împărtăși pe voi, să fie caterisit și neiertat; iar dacă voi veți sili
pe cineva ca să vă împărtășească, defăimînd această apostolească poruncă și
așezămînt, să fiți ca vameșii și ca păgînii cu adunarea necredincioșilor și
să stea păcatul vostru înainte, iar în ziua dreptei judecăți să vă luați pedeapsa
cea cuviincioasă; căci nici una din cele ce sînt ale voastre, nu vor putea să
vă ajute, nici averile voastre, nici slava, nici stăpînirea și nici însăși vrednicia
împărătească.
Iar pe Arsachie (404-405), pe care l-ați pus pe scaunul Sfîntului
Ioan, pe acesta îl caterisim împreună cu toți aceia care s-au împărtășit cu
dînsul. Căci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul.
Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl și afurisim, să fie anatematizat
și străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pămînt, să fie legate
și în ceruri, precum se zice în Sfînta Evanghelie".
Acestea a scris sfințitul Inocențiu. Iar împăratul Onorie a
scris și el altă scrisoare, zicînd astfel: "Frate Arcadie, nu știu ce lucrare
potrivnică și drăcească te-a plecat să te încredințezi unei femei rele și răzvrătite,
care te-a îndemnat să faci niște lucruri ca acestea, pe care nici un alt împărat
creștin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; și pentru care te osîndesc
și te prihănesc toți preacuvioșii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele
arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală și fără rînduială, din
scaunul lui, și l-ai omorît cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi,
în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.
Apoi pe arhiereii și slujitorii pe care ți i-a trimis de aici
Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea și adeverirea dreptei
judecăți, atîta i-ai defăimat, încît i-ai și închis în temniță, le-ai luat banii
ce aveau de cheltuială, încît ei se primejduiau să moară și de foame. N-ai băgat
în seamă cît de puțin poruncile apostolești, ci pe cei cuvioși și sfinți, cu
necinste i-ai scos din scaunele lor, și cu nedreptate i-ai osîndit, în depărtate
surghiuniri și în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit; deci,
sîrguiește-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu și
pe oameni prin îndreptarea greșelilor tale; știind că rugăciunile preoților
întăresc și îndreptează împărăția noastră".
Arcadie, primind scrisorile și înțelegînd puterea cuvintelor
lor, s-a rănit foarte mult de săgețile certării și ale canonisirii; iar somnul
cel adînc al trîndăviei, care era asupra lui, scuturîndu-l, căci se deșteaptă
sufletele cele trîndave de certările cele mai aspre, întîi a pedepsit pe acei
care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alții i-a omorît
și a spînzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat
la scoaterea sfîntului din scaun, i-a scos din dregătorii și le-a luat toate
averile.
Încă nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu
mîinile sale a bătut-o fără milă și a închis-o într-o casă de desfrînare și
de necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dînsa să o cerceteze și să
i se facă vreo mîngîiere, astfel că dînsa, din nemăsurată mîhnire și rușine,
a căzut în boală grea. Apoi, prinzînd pe Mina, Teotechi și pe Ishirion, nepoții
lui Teofil, pe Severian al Gabalilor și pe Archie al Beriei, - care se întîmplaseră
a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat și i-a trimis cu mare defăimare
la papa Inocențiu, scriindu-i și o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovățirea
lui, zicînd unele ca acestea:
"Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am știut din cele
cîte s-au lucrat contra arhiereilor trimiși de la voi. Și după ce m-am înștiințat,
am omorît pe aceia care i-au nedreptățit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan
n-am fost vinovat, ci ticăloșii episcopi, care arătînd niște canoane oarecum
bisericești, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete și, crezînd lor,
am dat acea nedreaptă hotărîre, pentru care aceia mai mult decît noi sînt vinovați.
Deci, trimit cuvioșiei tale pe răul Acachie, pe Severian și pe rudeniile răului
Teofil și îi voi scrie și lui ca și acela să vină cu sila acolo, cît mai degrabă,
cînd îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite și lucrate de dînșii; iar pe
noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră și să
nu ne mai lipsești de sfințita împărtășire a Preacuratelor și de viață făcătoarelor
Taine. Căci și pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o și greu am bătut-o, din
care cauză a căzut în grele boli și zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult,
cinstite părinte, că nici Stăpînul nu osîndește de două ori pentru un păcat;
mai ales cînd ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita
milostivire a lui Dumnezeu, să ne ierți și cuvioșia ta".
Apoi a scris și fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească
pe lîngă papa și să-i trimită iertare.
Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte
mult pentru smerenia împăratului și a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul
Sfîntului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă
la Constantinopol, ca să dezlege pe împărați de afurisenie și să-i împărtășească
cu dumnezeieștile Taine; apoi, să țină loc de patriarh, ca un epitrop, pînă
ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăși și către
Arcadie, înștiințîndu-l că a primit pocăința lui și că îi va mijloci iertăciune;
apoi să poruncească să scrie numele Sfîntului Ioan în sfințitele table, și să
trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gînd să meargă și papa, pentru
oarecare pricină.
Niște porunci ca acestea primindu-le împăratul și avînd dorință
ca să împlinească fără lipsă toate cîte a scris papa, îndată a scris o înfricoșată
scrisoare lui Teofil, zicînd așa: "Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel
ce ești decît toți oamenii mai cumplit; tu, vicleanule, ai luat de la sine-ți
stăpînire satanicească și n-ai băgat în seamă nici legile bisericești, nici
stăpînirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase; deci, scoală-te
îndată, fără de nici o pricinuire de boală trupească și purcede la Tesalonic,
ca să te judece episcopul Romei".
Teofil, primind scrisoarea împărătească și văzînd poruncile
cele înfricoșate ale stăpînitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să
meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte
cumplită, chinuindu-se de împietrirea udului; și mărturisea fapta cea rea pe
care a făcut-o sfințitului pătimitor Ioan Hrisostom, pentru care cu dreptate
se pedepsea cel nedrept, pînă cînd cel rău și nelegiuit și-a dat sufletul. Și
nu numai atît, ci și alții care s-au unit la surghiunirea Sfîntului Ioan, chinuindu-se
în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu și cumplit muncindu-se, rău
au murit; iar mai vîrtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sîngelui, chinuindu-se
cumplit, încît a cunoscut, nemernica, că pătimea pentru cele lucrate de dînsa
asupra Sfîntului Ioan. Pentru aceea, chemîndu-l cu glas jalnic, a dat înapoi
via văduvei și celelalte, pe care cu nedreptate le luase; și în astfel de chinuri
a murit.
Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta
mormîntul și se clătina, făcînd spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare
și cutremur a ținut 33 de ani, pînă cînd s-au adus din surghiun sfintele moaște
ale sfîntului. Și a lăsat Eudoxia patru fete și anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia
și Maria, cum și un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie trăind la împărăție 14
ani, s-a săvîrșit cînd era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu
s-au măritat și Pulcheria ocîrmuia împărăția, pînă cînd a venit tînărul în vîrsta
cea legiuită.
Deci, făcîndu-se împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), în Constantinopol
era arhiepiscop Sfîntul Proclu (434-446), ucenicul Sfîntului Hrisostom, care
a îndemnat pe împărat și i-a dat multe sfătuiri duhovnicești, ca să trimită
oameni cucernici în Comane și să aducă sfintele moaște ale Sfîntului Ioan Gură
de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mîngîierea cetății, și pentru ca
să înceteze și cutremurarea mormîntului, căci pînă atunci mormîntul Eudoxiei
încă tremura.
Ascultînd împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului,
a trimis oameni îndemînatici și cucernici, pentru acest lucru, care nu în puține
zile ajungînd în Comane și sosind la biserica Sfîntului Mucenic Vasilisc, au
întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormîntul sfîntului și să
ia moaștele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie neprețuită ca aceasta
peste măsură s-au întristat și s-au amărît; însă n-au îndrăznit a se împotrivi
poruncii împărătești, ci i-au dus la mormîntul fericitului.
Apoi, ridicînd piatra, ca să scoată afară, toate sfintele moaște,
au stat nemișcate, o! minune, și n-au putut atîția oameni să le miște din loc.
De aceea s-au întors trimișii la împărat, propovăduind în toată cetatea această
minune. După aceea, împăratul și toți cei mai cucernici ai cetății au făcut
mai întîi rugăciuni de obște către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv,
de cel dorit.
Iarăși a trimis apoi împăratul cu multă evlavie pe aceiași soli,
ca să aducă pe sfîntul; către care a scris și o rugăciune în chip de epistolă
într-acest fel: "Către dascălul cel a toată lumea și patriarhul Ioan Hrisostom,
scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredință, ci din nepedepsirea
și neluarea aminte a mea că cinstitele moaște se află ca și trupurile celorlalți
oameni, neîmpărtășite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întîmpla,
fără cuviinciosa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobîndit aceea, pentru
ce m-am sîrguit. Deci, acum iarăși scriu către sfințenia ta, ca și cum ai fi
viu, această rugăciune, cerînd să ne ierți pentru necunoștința cea mai dinainte
și să binevoiești a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă
dorire și osîrdie fiii tăi, căci dorim foarte mult iertarea păcatelor prin rugăciunile
tale cele bine primite".
Deci, luînd trimișii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum.
Ajungînd la locul unde erau moaștele sfîntului, au făcut precum le-a poruncit
împăratul și prăvălind piatra de pe mormînt, au văzut iarăși o altă minune:
adică a ieșit din mormînt o lumină negrăită cu multă strălucire și o bună mireasmă
neasemănată, în care sfîntul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la față, plin
de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie și fără de împiedicare l-au ridicat.
Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credință, iar mai
ales era acolo un om șchiop, în mijlocul mulțimii celei adunate, care cu multă
osteneală făcînd loc, a apropiat de picioarele lui haina sfîntului și îndată
s-a tămăduit.
Punînd sfintele moaște în sicriul poleit cu aur, pe care îl
aduseseră, au pornit la drum cu sîrguință; petrecîndu-l cu cîntare de psalmi,
cu făclii și cu tămîieri, iar cînd era să se apropie de o cetate sau de vreun
sat, ieșea spre întîmpinare tot poporul; și astfel îl petrecea fiecare cetate,
spre cealaltă, pînă ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetatea împărătească
de venirea sfintelor moaște, toți au alergat, tineri și bătrîni, cu multă dorire,
ca să-l întîmpine precum se cădea. Și s-a umplut toată marea de corăbii, încît
se părea ca un pămînt uscat. Deci, a mers și patriarhul Proclu cu împăratul,
avînd osebită corabie, împodobită și plină de aromate binemirositoare pentru
mult pătimitoarele și mult cinstitele moaște.
Atunci s-a făcut furtună mare și toate caiacele și luntrele
s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mîna vîntul; numai
corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaște, n-a putut vîntul
s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor,
ca și cum ar fi fost însuflețită și cu simțire; și o! minune, că alergînd spre
pămînt, s-a dus la via văduvei și a stat acolo așteptînd sfintele moaște. Zic
despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor și părtinitorul sărmanilor
cel prea cald, a băut paharul umilinței, care pe aceia care îl beau, îi face
părtași ai fericirii celei cerești.
Vezi, o! omule, cum pietrele și lemnele sprijină și ajută păstorului
celui cuvîntător? Vezi cum chiar cele nesimțitoare și necuvîntătoare prihănesc
fapta cea necuvîntătoare și nedreaptă a celor cuvîntători, care au făcut-o asupra
celui drept? Dar acestea s-au întîmplat astfel cu dumnezeiască și negrăită iconomie;
că iată iarăși s-a făcut liniște adîncă în mare, că iarăși s-a umplut marea
de corăbii și de caiace, ca și mai înainte. Iar cînd aceia care aduceau cinstitele
moaște au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împotmolită și pregătită
pentru sfîntul, a plecat de la sine, în chip minunat, și chema în chip negrăit
sfintele moaște. Mare ești Doamne și minunate sînt lucrurile Tale!
Apoi, punînd cinstitele moaște în corabia cea pregătită, împăratul
avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfîntul
Hrisostom, fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor. De aceea s-au
dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numește Amantiu, precum a iconomisit
dumnezeiasca pronie. Deci, intrînd în biserică sfintele moaște, împăratul și-a
luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie și, închinîndu-se,
a sărutat frumoasele și evangheliceștile picioare ale marelui Ioan și le-a udat,
ca și păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinți lacrimi, cu plîngeri din
inimă și cu tînguiri; apoi cerea milă și iertare pentru maica sa, zicînd astfel:
"Iartă, o! sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea care te-a nedreptățit,
milostivește-te spre dînsa, o! preamilostivule; și precum cînd ai trăit tu,
ai împrăștiat și ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu
toată puterea, astfel și acum, urmînd pilda nepomenirii de rău, iartă fărădelegea
maicii mele; și ca semn că te-ai milostivit spre dînsa și ai iertat-o, fă să
înceteze tremurarea mormîntului".
Astfel s-a rugat binecredinciosul și preacucernicul împărat
Teodosie. Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, și ca o vistierie și dascăl
al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă și a oprit cutremurul mormîntului
ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind
pe Domnul și pe sfîntul Lui.
Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfîntul, în dumnezeiescul
scaun, au făcut și acolo asemenea doxologie, ca și mai înainte; apoi au pus
în careta împărătească cinstitele și sfintele moaște și s-a suit în caretă și
patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfințitul sobor și toată suita
mergeau înainte cu lumînări și cu tămîieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul
cu neasemănată dărnicie, dînd la toată mulțimea făclii cu îndestulare. Și era
adunată toată cetatea, încît umplea toate drumurile, ulițele, casele, fiind
ca albinele mulțime nenumărată. Iar aerul, de mulțimea aromatelor, tămîierilor
și a mirurilor ce se vărsau, era atît de bine mirositor, încît se arăta ca un
rai. Și atîta cinste i-au făcut, încît, precum spun alții, altă dată nu s-a
făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre
sfinți.
Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfînta biserică a Sfinților
Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergînd înainte, preoții
lăudîndu-l și boierii binecuvîntîndu-l, iar popoare nenumărate închinîndu-se,
și bucurie aducînd la toată lumea. Și nu numai oamenii, ci și rîndurile sfinților
și cetele îngerilor socotesc că s-au adunat și împreună au petrecut cinstitele
moaște ale aceluia care era de o rîvnă și de un cuget cu dînșii. Iar cînd au
așezat pe sfîntul în scaunul cel arhieresc, toți au strigat cu mare glas către
bunul păstor, zicînd: "Ia-ți scaunul tău, sfinte".
Atunci, nepomenitorul de rău Ioan, deschizîndu-și gura cea de
aur izvorîtoare și mișcîndu-se buzele cele de miere curgătoare, o! minunile
Tale, Hristoase, Împărate, a strigat: "Pace tuturor, dragoste și milă să fie
la tot poporul și Eudoxiei iertare!". Cine a văzut, sau cine a auzit din veac
o minune mai înfricoșată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate
organele, să sloboadă glas deslușit și bine grăitor! Cu adevărat, drepții în
veci sînt vii, deși cei fără de minte socotesc ieșirea lor pedepsire.
Acest mîntuitor glas, care ca din cer a ieșit din gura cea de
foc purtătoare și cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte;
pe cei rău credincioși i-a povățuit la credința cea dreaptă, pe cei binecredincioși,
mai întemeiați i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmășeau și urau pe sfîntul, în dragoste
negrăită i-a prefăcut. Și ca să zic pe scurt, pe toți i-a adunat și într-o glăsuire
și unire i-a adus. Apoi, au pogorît sfintele lui moaște și le-au pus în mijlocul
bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfințirea sufletelor lor. Și atîta
se înghesuiau și se călcau unii pe alții, și o! minune, că nimeni nu s-a vătămat
din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme, cei ce se
înghesuiau pentru credința către sfîntul?
După ce au săvîrșit cîntarea de laudă, împăratul și patriarhul
au ridicat pe sfîntul, l-au dus în Sfînta Sfintelor și l-au pus în părțile de-a
dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După așezarea cinstitului trup, au adus niște
oameni cucernici pe un bolnav, care avea mîinile și picioarele veștejite, care
nicidecum nu se mișca; că atît de subțiri și de neputincioase erau, încît se
vedeau ca niște trestii, fiind numai pielea și oasele; și îndată ce s-a apropiat
de mormînt, mai înainte de a ruga pe sfîntul, s-a tămăduit minunat și umbla
fără împiedicare și cu mîinile lucra.
Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi,
și se adunau toți bolnavii și își luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu;
apoi, mulțumind sfîntului, se întorceau bucurîndu-se. Și nu numai atunci, ci
și pînă astăzi, toți care se apropie de mormîntul lui cu credință, de orice
boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.
Astfel preamărește Dumnezeu pe robii Săi și aici în lumea aceasta
și în ceea ce va să fie îi face moștenitori ai Împărăției Sale. Pe care, facă-se
ca noi toți s-o dobîndim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava
în vecii vecilor. Amin.