După fericitul Varlaam, care era fiu de boier, acest fericit
Efrem, fiind slăvit și de bun neam, iar domnului Iziaslav fiind foarte iubit,
și ținînd toți la dînsul, a plecat din casa domnească la Cuviosul părintele
nostru Antonie, în peșteră; rugîndu-se ca să-l numere, în locul slujbei de voievod,
cu slugile Împăratului ceresc, punînd pe dînsul sfințitul chip îngeresc al monahiceștii
rînduieli. Iar Cuviosul Antonie învățîndu-l pentru mîntuirea sufletului, l-a
dat fericitului Nicon, ca să-l tundă monah. Iar el făcîndu-i porunca, a tuns
pe fericitul Efrem, și l-a îmbrăcat în haină monahicească.
Dar despre necazul ce a ridicat diavolul, vrăjmașul și urîtorul
binelui, asupra Cuviosului Efrem, precum și asupra fericitului Varlaam, s-a
scris în viața Cuviosului Antonie și a lui Nicon. Pentru că domnul întunericului
fiind biruit de acea sfîntă turmă, care se aduna în peștera cea întunecoasă,
și înțelegînd că de atunci avea să se preamărească acel loc, plîngea de a lui
pierzare diavolească.
Deci, diavolul a început, cu meșteșugirile sale cele rele, a
ațîța inima voievodului Iziaslav asupra cuvioșilor, ca să risipească acea sfîntă
turmă. Dar, nicidecum nu a putut, ci singur s-a gonit cu rugăciunile cuvioșilor
și a căzut în groapa care și-a făcut-o el. Căci și cel ce a tuns pe acest fericit,
adică Cuviosul Nicon, a fost dus la voievod și de acela a fost ocărît. Atunci,
chiar egumenul, adică Cuviosul Antonie, cu frații din peșteră, s-au izgonit
prin mînia voievodului, însă degrab, prin mijlocirea doamnei către voievodul
Iziaslav, dar mai ales prin rugăciunea cereștii împărătese, a Prea-sfintei Născătoare
de Dumnezeu, către Împăratul slavei Hristos Dumnezeu, monahii s-au întors în
peștera lor, ca niște viteji de la război, biruind pe luptătorul lor, diavolul;
și erau întotdeauna în peșteră, lăudînd și binecuvîntînd pe Dumnezeu.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Efrem, văzînd că pentru tunderea
lui a pornit vrăjmașul o tulburare ca aceea asupra sfintei turme, s-a înarmat
în peșteră foarte tare asupra lui, prin viața cea plăcută lui Dumnezeu, prin
rugăciuni și post și prin priveghere de toată noaptea. Deci, supunîndu-se întru
toate la învățătura părintelui și povățuitorului său, Cuviosului Antonie, mare
rîvnă avea să urmeze faptele lui. Pentru aceea, precum Antonie a călătorit din
Rusia la Sfîntul Munte, asemenea și Cuviosul părintele nostru Efrem ardea cu
duhul de Sfintele Locuri, ca și acolo fiind văzător al vieții Sfinților Părinți
celei întocmai cu îngerii, să se îndemne spre îmbunătățitele lor osteneli, prin
dragoste.
Deci, se ruga Cuviosului Antonie să-i dea binecuvîntare, ca
să meargă în țara grecească. Iar el nevrînd ca să-l lipsească de plata străinătății,
l-a liberat cu binecuvîntare și cu rugăciune, după cum altă dată Noe a trimis
porumbița din corabie, ca să aducă ramura de măslin.
Atunci Cuviosul părintele nostru Efrem, luînd ca două aripi
de plumb binecuvîntarea părintească și rugăciunea, a pornit pe calea ce îi era
înainte și, sosind la Constantinopol, a privit pretutindeni, cercetînd locașurile
oamenilor cerești și ale îngerilor celor pămîntești; apoi, săturîndu-se cu îndestulată
duhovnicească hrană, prin cuvinte de suflet folositoare și prin învățătura acelor
sfinți părinți, a zăbovit acolo cîtăva vreme. Și atrăgîndu-l dragostea părintească
înapoi iarăși, ca să nu se mai întoarcă în corabia sa cea gîndită fără vreo
ramură de măslin, a scris tipicul Sfintei Mînăstiri a Studiților, și în Mînăstirea
Pecersca l-a adus; pentru care a trimis la dînsul fericitul Teodosie, fiind
egumen al Cuviosului Antonie. Iar după întoarcerea de la Sfintele Locuri, a
viețuit în Mînăstirea Pecersca timp puțin, unde a dat pildă de multe fapte bune,
spre folosul sufletesc; încît toți mulțumeau lui Dumnezeu pentru dînsul. Într-acea
vreme a murit fericitul Petru, episcopul Periaslavului; deci, prin dumnezeiasca
bunăvoire, și cu sfatul tuturor, după voirea marelui domn Vsevolod Iaroslavici,
cuviosul părintele nostru a fost ales episcop al Periaslavului, prin ajutorul
preasfințitului mitropolit Ioan al Kievului.
Astfel, luînd vrednicia arhieriei, a început în episcopia sa
a avea mare sîrguință, socotind acest lucru mai cinstit și mai iubit decît toate,
ca adică să înmulțească lauda preasfîntului nume al lui Dumnezeu; iar Dumnezeu
i-a ajutat lui în chipul acesta: căci, în puțini ani a întemeiat o biserică
de piatră, mare și prea frumoasă, în cinstea Sfîntului Arhanghel Mihail, pe
care a făcut-o scaun al episcopiei Periaslavului. Asemenea, a zidit și o altă
biserică de zid Sfîntului Teodor, în poartă, cum și Sfîntului Apostol Andrei,
întîiul chemat, lîngă poartă; și a împodobit cetatea Periaslavului cu diferite
feluri de zidiri bisericești, toate de piatră, cum nu mai fuseseră pe acolo.
Dar toate acestea după multă vreme întru neființă au venit; căci voind Dumnezeu,
a dat tot pămîntul Rusiei pentru păcatele noastre, spre pedepsirea păgînului
împărat al sciților, Batie, și astfel a căzut soarta pe preaslăvita cetate a
Periaslavului.
Apoi, a fost acest cuvios emblema episcopiei sale, și la mutarea
cinstitelor moaște ale cuviosului părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi. Deci,
viețuind bine și cu dumnezeiască plăcere, a luat sfîrșit vremelnicei vieți,
iar cu sufletul s-a suit la scaunul Stăpînului, cel nefăcut de mînă; unde să
ne învrednicească și pe noi a fi ca oile adunate de glasurile rugăciunilor păstorești,
ale Cuviosului părintelui nostru Efrem; ca împreună cu dînsul să preamărim pe
Începătorul păstorilor, Iisus, și pe Dumnezeu Tatăl și pe Sfîntul Duh, întru
nesfîrșiții veci. Amin.