Sînt unii ostași viteji, care nu în ceată s-au obișnuit a face
război, ci cîte unul se reped asupra vrăjmașului lor; pe care, deși de multe
ori îi lasă Domnul să cadă, ca să nu se înalțe, însă văzînd lupta și bărbăția
lor mai dinainte, nu-i lasă pînă în sfîrșit, ci îi ridică și nebiruiți îi pune
în față. Din unii ca acei ostași viteji ai lui Hristos s-au aflat în sfînta
Mînăstire Pecersca, Cuviosul Isachie, închisul, cum și acest fericit Nichita,
despre care vrednicul de laudă Policarp, înștiințîndu-se de la Sfîntul Simeon,
mărturisește astfel:
În zilele Cuviosului egumen Nicon, a fost un frate în sfînta
Mînăstire Pecersca, anume Nichita; acesta a început a se ruga egumenului să-l
binecuvînteze, ca să se nevoiască în singurătate. Iar egumenul îl oprea, zicîndu-i:
"O! fiule, nu-ți este de folos, tînăr fiind, să șezi degeaba; mai de folos îți
este să șezi cu frații, slujindu-ne, că nu-ți vei pierde plata ta. Singur ai
văzut pe fratele nostru Isachie, cum se ispitea în închisoare de diavol, și
s-ar fi înșelat, dacă marele dar al lui Dumnezeu nu l-ar fi mîntuit, pentru
rugăciunile Cuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie".
Nichita a răspuns: "Nicidecum, părinte, nu mă voi înșela de
un lucru ca acesta; ci cu tărie doresc a sta împotriva mește-șugirilor diavolești,
iar iubitorului de oameni Dumnezeu, mă voi ruga ca și mie să mi se dea darul
facerii de minuni, precum a dat lui Isachie cel închis, care și pînă acum face
multe minuni". Zis-a lui iarăși egumenul: "Mai presus de putere este dorința
ta, fiule, ferește-te ca, înălțîndu-te, să nu cazi; eu îți poruncesc ca mai
ales să slujești la frați, că pentru ascultarea ta te vei încu-nuna de la Dumnezeu".
Iar Nichita nicidecum nu voia să ia aminte la cele grăite de
egumen, neputînd înăbuși rîvna cea mare către viața retrasă; și ceea ce a voit,
a și făcut, căci închizîndu-se, a astupat ușa și petrecea, rugîndu-se, fără
să iasă. Însă nu după mult timp n-a scăpat de cursele diavolului, căci, în vremea
cîntării sale, auzea glas rugîndu-se împreună cu el, și-i venea bună mireasmă
negrăită; apoi, de aceasta amăgindu-se, zicea în sine: "De n-ar fi acesta înger,
nu s-ar ruga cu mine, nici mirosirea Sfîntului Duh n-ar fi aici".
Deci, a început cu dinadinsul a se ruga, zicînd: "Doamne, arată-te
singur mie, ca să Te văd". Atunci s-a făcut glas către dînsul: "Nu mă voi arăta
ție, căci ești tînăr, ca nu înălțîndu-te, să cazi". Iar dînsul cu lacrimi a
zis: "Nicidecum Doamne, nu mă voi înșela, că m-a învățat egumenul ca să nu iau
aminte la înșelăciunea diavolească, ci la Tine, și cele poruncite mie, le voi
face". Atunci, balaurul cel pierzător de suflete luînd putere asupra lui, i-a
zis: "Cu neputință este omului ca, în trup fiind, să mă vadă; dar iată, îți
voi trimite pe îngerul meu, ca să petreacă cu tine, iar tu să-i faci voia lui".
Apoi îndată a stat înaintea lui diavolul în chip de înger, iar
Nichita căzînd, i s-a închinat lui ca unui înger, și i-a zis diavolul: "De acum
să nu te mai rogi, ci citește cărți, și așa te vei afla cu Dumnezeu vorbind,
și vei da cuvînt folositor celor ce vor veni la tine, iar eu de-a pururea mă
voi ruga Făcătorului tuturor pentru mîntuirea ta". Crezînd închisul cele grăite,
și înșelîndu-se și mai mult cu mintea, nu se mai ruga, ci se sîrguia la citirea
cărților, iar pe diavol îl vedea neîncetat rugîndu-se pentru dînsul. Apoi cu
cel ce venea la el, vorbea mult din Scriptură, pentru folosul sufletului, după
aceea a început a prooroci. Și se făcuse slăvit, încît toți se mirau de împlinirea
cuvintelor lui.
Altădată a trimis la voievodul Iziaslav, zicînd: "Astăzi unii
uciseră pe voievodul Gleb Sviatoslavici în Zavolocia; degrab să trimiți pe fiul
tău Svatopolk, la scaunul Novogradului". Și precum a zis, așa a și făcut; căci,
după cîteva zile, a venit înștiințare despre uciderea voievodului Gleb. Și după
aceasta mai mult a străbătut vestea că cel închis este prooroc și foarte mult
îl ascultă domnii și boierii. Că, deși nu știe diavolul ceea ce are să fie,
ci ceea ce singur a făcut și a învățat pe oamenii cei răi, adică să ucidă, sau
să fure, acestea le spune. Deci, cînd veneau la cel închis cei ce voiau să audă
cuvînt de mîngîiere de la el, atunci diavolul, cel ce i se părea înger, îi spunea
lui toate cele ce li se întîmplau lor, și el aceleași le proorocea.
Deci, nu putea nimeni să se întrebe cu Nichita din cărțile Legii
vechi, căci știa pe de rost: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Judecătorii,
Cărțile împăraților și toate proorociile după rînduială, cum și toate cărțile
evreiești le știa bine; iar sfintele cărți evanghelicești și apostolești, care
s-au dat spre îndreptarea și întărirea noastră, niciodată nu voia să le vadă
sau să le audă, nicidecum să le citească, dar nici pe altul să vorbească către
el din Noul Așezămînt; pentru aceea s-a cunoscut de toți că este înșelat de
vrăjmașul.
Deci, aceasta nesuferind-o, au mers la cel înșelat cuvioșii
părinți: Nicon egumenul, Ioan, care a fost egumen după dînsul, Pimen pustnicul,
Isaia, care a fost episcopul Rostovului, Matei, mai înainte văzătorul, Isachie,
închisul Pecerscăi, Agapit, doctorul, Grigore, făcătorul de minuni, Nicolae,
care a fost episcop al Tmutaracanului, Nestor, scriitorul de ani, Grigore, făcătorul
de canoane, Teoctist, mai înainte văzător; toți aceștia, străluciți cu faptele
bune, mergînd acolo, făceau rugăciuni către Dumnezeu pentru Nichita, gonind
pe diavol dintr-însul. Apoi, scoțînd pe Nichita afară, îl întrebau ca să le
spună ceva din Vechiul Așezămînt, iar el se jura că niciodată n-a citit acele
cărți, pe care mai înainte le știa pe de rost. Ba încă nici un cuvînt nu știa,
încît abia l-au învățat pe el slovele.
Atunci, cu rugăciunile cuvioșilor părinți, venindu-și în sine,
și-a mărturisit greșeala sa cu amar, deprinzîndu-se apoi spre mare înfrînare
și ascultare; apoi a avut o curată și smerită viață, încît a covîrșit pe toți
cu fapta bună. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzînd atîta nevoință a fericitului
și netrecîndu-i cu vederea cele de mai înainte fapte bune ale lui, în care din
tinerețe se deprinsese, a primit adevărata lui nevoință; și precum a primit
pocăința Sfîntului Petru, cel ce se lepădase de trei ori, zicîndu-i: Paște
mielușeii Mei, păstorește oile Mele, același semn de pocăință bine primită
i-a dat fericitului Nichita.
Căci, pentru multa sa dragoste, spre paza poruncilor, l-a făcut
păstor al cuvîntătoarei Sale turme, suindu-l la scaunul episcopiei Novgorodului,
unde, spre încredințarea iertării sfîntului de alunecarea cea mai dinainte,
i-a preamărit îmbunătățita lui viață cu darul facerii de minuni; căci, odată,
fiind secetă, s-a rugat lui Dumnezeu și a căzut ploaie din cer. Asemenea și
aprinderea cetății, cu rugăciunile sale a stins-o; și multe alte minuni făcea.
Astfel bine păscînd turma sa cea cuvîntătoare, s-a mutat către
Domnul, la veșnica viață, în anul 6606 (1098, d. Hr.), în 31 de zile ale lunii
ianuarie; el a fost pe scaunul marelui Novgorod 13 ani și l-au îngropat cu cinste
în preajma bisericii celei mari, a sfinților dumnezeieștilor părinți Ioachim
și Ana. După aceasta, au trecut 453 de ani, de cînd trupul fericitului Nichita
era ascuns în mormînt; iar la anul 7059, (1551 d. Hr.), în vremea stăpînirii
dreptcredinciosului împărat Ioan, singur stăpînitor a toată Rusia, fiul marelui
domn Vasile, în zilele mitropolitului Macarie și ale arhiepiscopului marelui
Novgorod, Teodosie, s-au aflat moaștele arhiereului Nichita, întregi și nerisipite,
care izvorăsc multe tămăduiri celor ce merg cu credință acolo pînă astăzi.
Dumnezeului nostru fie slava, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.