Sfîntul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese nașterea și creșterea
sa în părțile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon;
el era slăvit cu meșteșugul de doctor și se tămăduiau de către el bolile trupești,
neluînd plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate și cu chipul
vieții sale celei îmbunătățite tămăduia sufleteștile neputințe ale oamenilor.
Pentru că, intrînd la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin
și de la Hipocrate, ci din așezămintele sfinților prooroci și apostoli, să se
ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupești;
căci boala sufletului este mai grea decît toate bolile trupului, și cînd acela
bolește cu păcatele, de multe ori se întîmplă că și trupul cade în boală mai
grea, dîndu-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.
Astfel sfîntul învățînd pe bolnavi, încă și cuvîntul lui Dumnezeu
propovăduindu-l, pe mulți elini i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu
și i-a făcut creștini, îngrijind sufletele și trupurile acelora, cu doctorie
preaaleasă.
Într-acea vreme Dioclețian (284-305), păgînul împărat, a ridicat
prigonire asupra creștinilor. Deci, a fost clevetit Sfîntul Chir, slăvitul doctor
alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creștin și învață pe mulți credința
creștinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfîntul Chir, înștiințîndu-se
de aceasta, a fugit din cetate și din părțile Egiptului și a mers în Arabia.
Aceasta a făcut-o, nu temîndu-se de chinuri și de moartea cea pentru Hristos,
ci ascultînd cuvintele lui Hristos: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea
aceasta, fugiți în cealaltă; apoi, încă vrînd ca să ajute celor de aproape
și dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru
rînduirea monahicească. Deci, mergînd în Arabia, îndată a luat asupră-și îngerescul
chip al monahilor. Dar mai ales, după rînduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea
lui în Arabia, ca și acolo pe mulți să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare
idolească și apoi la calea mîntuirii să-i povățuiască.
Deci, a lăsat meșteșugul său cel doctoricesc, pentru că a luat
de la Dumnezeu darul facerii de minuni, și acum nu cu doftorii și cu ierburi,
ci cu rugăciuni și cu cuvîntul tămăduia toate bolile; iar pentru niște faceri
de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulțime mare
de închinători de idoli lăsîndu-și rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul
Dumnezeu.
Sfîntul Ioan era de neam din Edessa, creștin binecredincios
și cinstit în rînduiala ostășească. Atunci ridicînd Dioclețian prigonire asupra
creștinilor, și-a lăsat rînduiala cea ostășească și slava acestei lumi, patria,
casa, neamul și bogăția, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la
Ierusalim, unde, petrecînd cîtăva vreme, a auzit despre Sfîntul Chir și despre
minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dînsul pretutindeni și dorea
foarte mult să-l vadă și să viețuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.
Drept aceea a mers mai întîi în Alexandria, căutînd pe cel dorit,
dar neaflîndu-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dînsul unde este. Și înștiințîndu-se
că este în Arabia, a mers acolo cu sîrguință și, găsindu-l, s-a lipit de dînsul
cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, și următor
al vieții lui celei îmbunătățite.
Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos,
o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale
căror nume sînt: Teoctista, Teodosia și Eudoxia, și le-au dus în cetatea Canon,
în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfîntul Chir și
cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credința în Hristos acele fecioare tinere,
care puteau să se înșele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci și lesnicios,
cu momirile, puteau a fi ademenite, în tînăra lor vîrstă; căci Teoctista, cea
mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani,
iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.
Dar Sfîntul Chir se îndoia și despre maica lor Atanasia, ca
nu și ea pentru fiice să se plece la păgînătate, nevoind să vadă pe fiicele
sale cumplit chinuindu-se și vărsîndu-se sîngele lor fără cruțare; pentru că
este știut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.
Astfel, sculîndu-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea
în Hristos pe fecioare și pe maica lor și să le facă temătoare de Dumnezeu și
îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfîntul Ioan a urmat Sfîntului Chir, ducîndu-se
amîndoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ținută în legături cu fiicele, pe
care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea
lui Iisus Hristos, încît cu osîrdie să-și pună sufletele pentru El.
Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducîndu-se
unul din păgîni la dînsul, i-a spus acestea: "Doi oameni oarecare s-au arătat
în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească și altul în cea ostășească
și sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noștri, ci să
petreacă în credința lor necurată, nici să se supună poruncilor împărătești;
apoi, le învață să cinstească pe un oarecare Iisus și Aceluia să-I dea dumnezeiască
cinste, nebăgînd seamă de moarte".
Auzind aceasta Sirian, s-a umplut de mînie și a poruncit să-i
prindă pe amîndoi și să-i aducă înaintea sa. Deci, au prins pe Sfinții Chir
și Ioan și i-au pus la cercetare înaintea păgînului judecător Sirian. Iar el,
văzîndu-i, le-a zis:
"Voi, ticăloșilor vrăjmași ai zeilor noștri, vă sîrguiți să
amăgiți pe fecioare și să înmulțiți creștineasca credință, cu toate meșteșugirile,
spre defăimarea împăratului; dacă ați fost pînă acum nebuni, apoi, măcar acum
lepădînd deșarta voastră credință cea plină de toate vrăjile, cu rugăciuni și
cu jertfe să milostiviți pe zei spre voi, ca nu numai să scăpați de chinurile
cele pregătite vouă, ci să vă învredniciți și de cinste de la noi; iar de nu,
aveți să cunoașteți nu numai mînia lui Sirian și a lui Dioclețian, dar chiar
a zeilor pe care îi huliți și care, măcar că sînt huliți, acum vor fi izbăvitori
cumpliți ai necinstirii lor".
La acestea Sfinții Chir și Ioan au răspuns, zicînd: "Nouă ne
este obiceiul, ca puține să grăim; deci, să știi cu adevărat, că noi nu poftim
vreodată nici cinstea voastră cea deșartă, nici de Hristos nu ne vom lepăda,
oricît am pătimi pentru El".
Atunci Sirian, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a scrîșnit
din dinți și a zis către dînșii: "Se cădea vouă, necuraților, ca să fiți mulțumiți
cu iubirea de oameni a judecătorului, dacă mai este la voi înțelegere, și lepădîndu-vă
de rătăcirea voastră, să scăpați de groaznica certare; dar de vreme ce nu văd
la voi decît mîndrie, nesupunere și deșartă înălțare de minte, de aceea nu este
nevoie de multe cuvinte, ci se cuvine să ne apucăm de lucru; pentru că așa veți
lua și plata cea dorită vouă și chiar nevrînd, vă veți supune poruncii împărătești".
Zicînd aceasta, a poruncit să aducă pe acele fecioare cu maica
lor și a început a chinui în multe feluri pe Sfinții Mucenici Chir și Ioan,
bătîndu-i cu bicele, sfărîmîndu-i cu toiegele, arzîndu-i cu făclii și mădularele
cele arse udîndu-le cu oțet și cu sare. Apoi, frecîndu-le cu pînze aspre de
păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; și au pus asupra lor toate scornirile
chinurilor, nelăsînd nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbîndească îndrăznirea
lor și să le zdrobească bărbăția, iar pe de alta să înfricoșeze pe fecioarele
cele tinere și pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic
n-a sporit chinuitorul urîtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăția sfinților
răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare și pe maica
lor să le înfricoșeze.
Deci, poruncind să dezlege pe sfinți, a început la fel a chinui
pe Sfînta Atanasia și pe fiicele ei, și rău chinuindu-le, s-a umplut de mare
rușine, deoarece partea femeiască cea neputincioasă în pătimire cu nimic nu
se deosebea de bărbații cei tari și nebiruiți, adică de Sfinții Chir și Ioan,
pentru că aceeași dragoste și credință pe care o aveau aceia spre Hristos, aceleași
chinuri le pătimeau pentru El și aceeași bărbăție o aveau - întărindu-le Dumnezeu
-, și pătimeau ca în trupuri străine, nebăgînd în seamă chinurile; pentru că
priveau spre iubitul Mirele lor Hristos Dumnezeu, Care căuta din înălțimea slavei
spre pătimirea mireselor Sale și le da ajutor.
Deci, dezlegînd chinuitorul pe sfintele mucenițe, le-a osîndit
la tăierea de săbii; iar ele mergînd la moarte, se veseleau ca de nuntă, și
s-au tăiat sfintele lor capete, adică al fericitei Atanasia și ale celor trei
fiice ale ei, al Teoctistiei, al Teodosiei și al Eudoxiei.
După uciderea Sfintelor Mucenițe, Sfinții Chir și Ioan au fost
aduși iarăși la cercetare, iar tiranul a întins vorbă lungă, ca și cum se îngrijea
de sănătatea lor, apoi arătîndu-le daruri și punînd de față și chinurile, îi
îngrozea cu cea de pe urmă pedeapsă. Dar, după ce a văzut că în zadar se ostenește,
a dat asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă:
"Lui Chir învățătorul și lui Ioan cel de o credință cu dînsul,
care au defăimat porunca împărătească și n-au voit să aducă jertfe marilor zei,
poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele".
Luîndu-i ostașii, le-au tăiat capetele în același loc unde și-au
pus sufletele pentru Domnul sfintele fecioare cu maica lor, în 31 de zile ale
lunii ianuarie; iar creștinii cei tăinuiți luînd sfintele lor trupuri, în ascuns
le-au îngropat cu cinste, în biserica Sfîntului Apostol și Evanghelist Marcu,
în osebite morminte, adică într-unul pe Sfinții Mucenici Chir și Ioan, iar în
altul pe Sfînta Atanasia cu fiicele ei. Iar după mulți ani, în vremea împărăției
dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), Sfîntul Chiril, patriarhul
Alexandriei (412-444), prin dumnezeiască poruncă, a dus moaștele Sfinților Mucenici
Chir și Ioan, în satul ce se numea Manutin, spre izgonirea de acolo a diavolilor
celor mulți spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.