SFÂNTUL IOAN MAXIMOVICI, ARHIEPISCOP DE SAN FRANCISCO
(2 iulie)
Fericitul ierarh Ioan s-a
născut în anul 1896, în satul Adamovka din provincia Harkov, în familia
de nobili ucraineană Maximovici, fiind botezat cu numele de Mihail.
Educaţia secundară a făcut-o la şcoala militară din Poltava, apoi a
studiat dreptul la Universitatea din Harkov. In timpul războiului civil
care a urmat după revoluţia bolşevică, familia sa a fost evacuată la
Belgrad, unde Mihail şi-a terminat studiile de teologie. In 1926, el a
fost tuns monah de mitropolitul Antonie Hrapovitsky, unul din cei mai
străluciţi ierarhi ruşi care a reuşit să scape din vâltoarea
revoluţionară. Primind numele Sfântului Ioan de Tobolsk - un strămoş al
său, prăznuit la 10 iunie -, noul călugăr a fost imediat instalat ca şi
profesor şi spiritual al Seminarului sârb din Bitola, unde a influenţat
puternic elevii săi prin viaţa sa ascetică şi atenţia sa părintească.
După ce inspecta dormitoarele, el îşi petrecea noaptea în rugăciune şi
nu îşi îngăduia decât o oră sau două de odihnă, aşezat sau îngenuncheat
înaintea icoanelor. De altfel, el recunoştea singur că, după ce a fost
călugărit, nu s-a mai întins niciodată ca să doarmă. El nu mânca decât
o dată pe zi, puţin înainte de miezul nopţii, iar în timpul Postului
Mare nu se hrănea decât cu pâinea de la altar, petrecând prima şi
ultima săptămână a postului ajunând cu totul.
In 1934, el a fost
hirotonit episcop, în pofida reţinerilor sale, şi fost trimis la
Shanghai, în China, unde s-a angajat cu totul în susţinerea şi
consolarea mulţimii de refugiaţi ruşi. El a început prin a împăca
ortodocşii de diferite naţionalităţi, care erau împărţiţi prin certuri
de jurisdicţie, şi a organizat ajutorul pentru cei mai săraci. In orice
vreme, el mergea pe străzi pentru a aduna copiii bolnavi şi orfani,
atât ruşi, cât şi chinezi. Orfelinatul pe care l-a întemeiat, având ca
ocrotitor pe Sfântul Tihon de Zadonsk, a început cu opt copii şi
adăpostea 3500 atunci când sosirea comuniştilor a obligat comunitatea
să se refugieze la început pe o insulă din Filipine, apoi în Statele
Unite.
In pofida multelor sale
sarcini pastorale, Sfântul Ioan continua şi chiar înăsprea nevoinţa sa.
El slujea în fiecare zi Sfânta Liturghie. Afectat de ulcere la
picioare, el a refuzat să fie operat, iar când s-a supus în cele din
urmă presiunilor credincioşilor din parohia sa, în aceeaşi seară în
care a avut loc operaţia, el a venit în biserică pentru a sluji
privegherea Inălţării Sfintei Cruci. Mulţumindu-se cu veşmintele cele
mai smerite, nu se încălţa decât cu sandale uşoare, pe care le lăsa
adeseori la câte un sărac şi slujea întotdeauna cu picioarele desculţe,
spre marea uimire a unora. Râvnind spre Dumnezeu printr-o nevoinţa la
fel de aspră ca şi a părinţilor de demult, el a primit darul
înainte-vederii, pe care îl folosea, cu discernământ, pentru mântuirea
şi întărirea sufletelor. Cea mai mare parte a timpului o petrecea
vizitând bolnavii, pentru a le aduce Sfânta împărtăşanie şi mângâierea
prezenţei lui Dumnezeu. El nu dispreţuia nici deţinuţii, nici bolnavii
mintal, iar ei îl primeau cu linişte şi bucurie şi îi ascultau cu
atenţie cuvintele.
In vremea ocupaţiei
japoneze, atunci când colonia rusă din Shanghai era ameninţată
permanent, curajosul ierarh şi-a asumat conducerea ei, cu pericolul
pierderii vieţii, şi a continuat să-şi viziteze turma, chiar în
mijlocul nopţii şi în cartierele cele mai periculoase. Odată cu sosirea
comuniştilor, în 1949, refugiaţii ruşi din Shanghai -în număr de 5000 -
au fost evacuaţi într-o insulă din Filipine, expusă periodic
taifunurilor. Dar, protejată de rugăciunile păstorului său, tabăra de
refugiaţi a fost ferită de acestea pe parcursul celor 27 de luni ale
şederii lor acolo. O singură dată au avut ocazia refugiaţii să vadă
taifunul, dar atunci acela şi-a schimbat direcţia şi a ocolit insula.
Iar la puţină vreme după ce majoritatea lor au părăsit tabăra, un
taifun cumplit a măturat totul în cale de pe insulă.
Reuşind să obţină
autorizaţia de emigrare în Statele Unite pentru turma sa, neobositul
păstor a fost numit arhiepiscop pentru Europa Occidentală al Bisericii
Ruse din Exil (1951). A avut scaunul său la început la Paris, după
aceea la Bruxelles. Nelimitându-se numai la nevoile pastorale ale
emigranţilor ruşi, el a arătat un interes viu pentru restaurarea
Ortodoxiei în Occident şi a manifestat o adâncă evlavie pentru sfinţii
apuseni anteriori schismei, a căror pomenire s-a străduit să o
reintroducă în slujbe. In Europa, ca şi în China, iar apoi în Statele
Unite, fericitul a continuat să se poarte ţinând seama doar de
poruncile dumnezeieşti, fără a lua în considerare convenţiile sociale,
ceea ce i-a atras critica unora, dar a făcut să fie admirat de către
alţii ca şi un „nebun pentru Hristos" al vremurilor noastre. într-o zi,
un preot catolic, voind să dovedească credincioşilor săi că sfinţenia
nu este deloc ceva ce ţine de trecut, a exclamat în predica sa: „Voi
cereţi dovezi, voi spuneţi că astăzi nu se mai întâmplă minuni, că nu
mai sunt sfinţi. De ce să vă aduc dovezi teoretice, când acum pe
străzile Parisului umblă un sfânt: Sfântul Ioan cel desculţ!"
Nu le era uşor celor
comozi să trăiască alături de un asemenea om, care trăia în acelaşi
timp în lumea de aici şi în împărăţia cerească. Unul din ucenicii săi
îşi amintea că sfântul „îi extenua în rugăciune" cu slujbele sale
prelungite. Era foarte sever şi pretenţios cu preoţii şi cu toţi cei ce
slujeau în biserică. In acelaşi timp însă, unii din cei credincioşi
l-au văzut înconjurat de lumină în timpul slujbei sau ridicat de la
pământ.
In 1963 a fost trimis
în grabă la San Francisco pentru a readuce pacea în sânul comunităţii
ruse, dezbinate în legătură cu construcţia catedralei de acolo.
Proorocind cu mult timp înainte ziua mutării sale la Domnul, a adormit
în pace la 2 iulie (19 iunie pe calendarul vechi) 1966, la Seattle.
Deşi legile americane nu permiteau înmormântarea unui episcop în
catedrala zidită de el, sfântul s-a arătat iarăşi mai presus de legile
omeneşti - ca şi atunci când a reuşit să-şi aducă turma sa din Filipine
în America - şi în cazul său s-a făcut o excepţie unică, ca mărturie a
cinstei de care se bucura. Sfintele sale moaşte stau ca mărturie a
sfinţeniei sale în catedrala din San Francisco şi numeroşi sunt cei
care adeveresc că au primit ajutor de la Sfântul Ioan după mutarea sa
la Domnul.
Un soldat ortodox
credincios care a fost chemat să lupte în Vietnam, a luat o fotografie
a sfântului pe care a lăsat-o o vreme sub mitra acestuia de la mormânt.
Purtând această fotografie la piept, el a scăpat de trei ori de la
moarte sigură: odată când tot detaşamentul său a pierit într-o misiune
de recunoaştere, altădată, când a rămas singurul nevătămat după ce o
mină a explodat în baraca lor, iar altădată când s-a salvat dintr-o
capcană a inamicului.
Nenumărate sunt
mărturiile despre minunile pe care Sfântul Ioan le-a săvârşit şi le
săvârşeşte necontenit, adeverind că Cel ce îl preamăreşte pe el, Iisus
Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi. Amin.
|