SFANTUL MUCENIC IACHINT
(3 iulie)
Pe când Traian împărăţea în
Roma, se făcuse prigoană mare împotriva creştinilor, pentru că era dată
poruncă împărătească, ca toţi cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă
jertfa zeilor; iar cei ce nu vor voi să facă aceasta să fie daţi la
munci. In acea vreme era în palatele împărăteşti un tânăr ales, anume
Iachint, de neam din Cezareea Capa-dociei, având vârsta de 20 de ani.
Acesta stătea totdeauna înaintea feţei împăratului, fiind cu dregătoria
postelnic. El era cu viaţă şi credinţă întreg înţeleaptă, creştin
adevărat, slujind în taină lui Hristos Dumnezeu şi împodobindu-se cu
curăţia, cu înfrânarea, cu blândeţea şi cu toate lucrurile cele bune.
Şi sosind o prăznuire
oarecare a necuraţilor zei, împăratul Traian cu tot poporul aducea
jertfe idolilor. Dar Iachint, tânărul cel frumos, nu s-a dus cu
împăratul la idoli, ci a rămas în palatele împărăteşti, unde, intrând
într-o mică odaie osebită, se ruga cu dinadinsul către adevăratul
Dumnezeu. Văzând aceasta un alt tânăr de o vârstă cu dânsul, anume
Urvechie, care avea aceeaşi rânduială de postelnic, şi auzind
rugăciunea lui, s-a dus de a spus împăratului cum că Iachint, călcând
porunca împărătească, se roagă unui oarecare Iisus Hristos, numindu-l
Dumnezeu. Iar împăratul Traian tocmai prânzea înaintea poporului la
acea necurată prăznuire; şi poruncind să aducă acolo pe Iachint,
împăratul i-a dat din cărnurile cele jertfite idolilor, porun-cindu-i
să mănânce înaintea lui. Dar Iachint, viteazul ostaş al lui Hristos,
însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către împărat: „Să nu-mi
fie mie, cel ce sunt creştin, a mânca acele bucate necurate. Eu aş fi
voit ca şi tu să te depărtezi de înşelăciunea idolească, de diavoleasca
prăznuire şi de necuratele jertfe, şi să cunoşti pe Unul adevăratul
Dumnezeu şi Aceluia să-I slujeşti".
O îndrăzneală ca
aceasta a tânărului Iachint văzând-o toţi cei ce prânzeau cu împăratul
şi cei care îi stăteau înainte, s-au mâniat asupra lui cu iuţime. Iar
împăratul a zis către dânsul: „Iachinte, tinereţile tale te fac mândru,
şi tu, nevrednicule, mă înveţi pe mine ca să nu slujesc zeilor
părinteşti, ci unui Hristos oarecare, pe Care nici noi nu-L ştim, nici
părinţii noştri nu L-au ştiut". Sfântul Iachint a răspuns: „Nu-L ştii,
pentru că eşti nevrednic de cunoştinţa Lui. Acela este Dumnezeu
adevărat, Cel ce a făcut cerul, pământul şi marea şi toate cele
dintr-însele; Cel ce a orânduit luminătorii cei cereşti spre luminarea
oamenilor şi a zidit pe om după chipul Lui. Cu adevărat spui că nu-L
ştii pe Acela, pe Care nici părinţii tăi nu L-au cunoscut, fiind fii ai
mâniei. Iar eu, fiind născut şi crescut din părinţi binecredincioşi şi
iubitori de Hristos, sunt învăţat a-I sluji şi a mă închina Lui".
Iar împăratul,
mâniindu-se pentru un răspuns ca acesta al sfântului, a poruncit
slugilor care stăteau înainte să-l bată peste gură. Iar aceia
repezindu-se îndată asupra mucenicului lui Hristos, nu numai îl loveau
tare peste gură şi peste obraz, dar îl călcau şi cu picioarele cumplit,
fiind căzut la pământ, şi-i ziceau: „De ce răspunzi împăratului cu aşa
îndrăzneală?" Apoi împăratul a poruncit să înceteze a-l bate; şi
sfântul zăcea la pământ, neputând să se scoale de cumplitele lovituri
şi de călcările picioarelor. Iar Traian a poruncit să bage cu sila în
gura sfântului, mâncări din cele jertfite. Dar sfântul mucenic al lui
Hristos, strângându-şi tare gura şi dinţii, n-a lăsat nicidecum să i se
pună în gură spurcăciunea jertfită a idolilor. Deci împăratul a
poruncit să-l lege cu legături de fier, să-i bage picioarele în obezi
şi să-l închidă în temniţă.
Iar a doua zi,
împăratul cu poporul, săvârşind acelaşi praznic spurcat, a poruncit să
se pună înaintea lui toate uneltele cele de mun-cire, apoi să aducă din
temniţă pe mucenicul Iachint, la cercetare. Şi adus fiind sfântul,
Traian a zis către dânsul: „O, tânărule, oare te vei supune poruncii
noastre, sau vei petrece încă în împotrivire? Văd că gândul tău cel
mândru te va aduce la chinuri amare, dar ascultă-mă pe mine şi
jertfeşte zeilor, ca să nu pieri rău". Iar robul lui Hristos, rămânând
tare ca un diamant cu trupul şi cu sufletul şi având în ajutor puterea
lui Dumnezeu, a zis lui Traian: „Eu sunt creştin! Cinstesc pe Hristos
şi Aceluia mă închin. Deci, mă aduc pe mine însumi jertfă vie, iar
diavolilor tăi nu voi jertfi şi nu mă tem de îngrozirile tale. Eu n-am
nici o grijă de chinuri şi nu vei putea să mă pleci păgânătăţii tale,
pe mine care sunt rob al lui Hristos. Nici nu mă vei înşela, ca pentru
viaţa cea de scurtă vreme să las viaţa cea veşnică; deci fă ceea ce
voieşti!"
Şi umplându-se
împăratul de mânie, a poruncit ca întâi să întindă la pământ pe acel
sfânt tânăr şi să-l bată multă vreme, fără de cruţare; apoi să-l pună
la muncire, spânzurându-l şi strujindu-i trupul cu unghii de fier. Iar
mucenicul, răbdând cu vitejie, striga către împărat: „Sunt creştin!
Sunt robul lui Hristos şi nu mă voi lepăda de El. Iar tu, muncindu-mă
pentru Hristos, îmi faci mult bine. Deci, scorneşte încă şi mai multe
chinuri împotriva mea. Eu doresc a pătimi mai mult pentru Domnul meu,
până ce voi birui prin răbdarea mea tirania ta, cu ajutorul Stăpânului
meu Hristos, Care ajută tuturor celor ce cu credinţă cheamă preasfânt
numele Lui".
Şi fiind ceasul al
şaptelea şi toţi cei din privelişte minunându-se foarte mult de
răbdarea mucenicului, împăratul a poruncit să-l ia de la muncire şi,
legându-l, să-l ducă iarăşi în temniţă. Şi a poruncit străjerilor să
nu-i dea altă hrană şi băutură decât numai din cele jertfite idolilor,
ca, astfel, fiind silit de foame şi de sete, să guste din ele. Iar
străjerii îndeplineau porunca împăratului, căci aduceau în toate zilele
mâncăruri din jertfele idoleşti şi le puneau înaintea sfântului în
temniţă. Dar, venind dimineaţa, le găseau pe toate întregi, de vreme ce
sfântul mucenic nu voia nici măcar să se uite spre acele mâncăruri
jertfite idolilor, ci îi erau ca o urâciune pângărită.
Deci petrecând el multe
zile în foame şi în sete, se ruga neîncetat lui Dumnezeu şi se veselea
cu duhul, ca la un ospăţ prea îndestulat, pentru că era hrănit cu darul
Sfântului Duh. Iar Traian, trimiţând slujitorii săi, întreba pe
străjeri dacă Iachint gustă din jertfele puse înainte. Iar aceia îl
încredinţau că nici cu degetul nu se atinge de cele ce i se aduc lui,
ci se bucură, petrecând fără hrană şi băutură, şi face rugăciuni către
Dumnezeul său. Iar Traian, auzind aceasta, se mânia împotriva
străjerilor, socotind că-i aduce hrană altcineva. Deci, îi îngrozea cu
moartea pe acei străjeri, iar aceia îl încredinţau cu jurământ, că
nimeni altul nu vine la dânsul, deoarece ei păzesc temniţa cu
dinadinsul, nelăsând să se apropie cineva.
Şi trecând 38 de zile,
unul din străjeri a intrat, după obicei, în temniţă, aducând cele
jertfite idolilor, ca să le pună înaintea mucenicului. Şi a văzut
străjerul acela temniţa plină de o lumină negrăită şi doi îngeri stând
lângă sfântul răbdător de chinuri. Unul acoperea trupul sfântului cu o
haină prealuminoasă, iar altul îi punea pe cap o cunună preaminunată.
Aceasta văzând-o străjerul, s-a umplut de mare frică şi, aruncând cele
aduse, a alergat la împărat şi i-a spus ceea ce a văzut. Iar împăratul
nu credea cele spuse, socotind că sunt oarecare năluciri făcute prin
vrajă. Deci voia să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos cu munci mai
cumplite.
După două zile, Traian
şezând la judecată, a trimis la temniţă să-l scoată pe cel legat la
muncire, zicând: „Să văd cum îi va ajuta Hristos! Oare îl va scoate pe
el din mâinile mele?" Şi intrând slujitorii în temniţă, au găsit pe
sfântul mucenic sfârşit în Domnul, iar îngerii în chipul unor tineri
prealuminoşi stăteau împrejurul lui, ţinând în mâini lumânări. Şi se
umpluse temniţa de nespusă lumină şi de bună mireasmă negrăită, iar
slujitorii, fiind cuprinşi de frică, au fugit din temniţă şi au spus
acestea împăratului. Atunci împăratul umplându-se de ruşine şi de
mânie, a trimis mai mulţi slujitori ca să scoată afară din temniţă
trupul cel mort. Iar aceia, intrând în temniţă, n-au văzut nimic
altceva decât pe cel mort zăcând şi l-au scos afară. Deci împăratul a
poruncit ca acel cinstit trup al mucenicului să-l scoată afară din
cetate şi să-l arunce în loc pustiu spre mâncarea fiarelor, a câinilor
şi a păsărilor. Apoi a poruncit şi străjerilor să vegheze de departe,
ca să nu-l fure creştinii. Astfel zăcea trupul cel mult pătimitor,
nevătămându-se de nimic, pentru că-l păzea îngerul lui Dumnezeu.
Iar într-o noapte,
arătându-se îngerul unui preot cinstit, cu numele Timotei, care era
rudenia mucenicului, i-a poruncit să ia trupul sfântului. Acela, luând
nişte credincioşi, s-a dus la locul acela pustiu în întunericul nopţii
şi a luat acel sfânt trup, nefiind nimeni să-l oprească, şi l-a dus în
casa sa, într-o cameră dinăuntru, învelindu-l cu pânză curată cu
aromate. Acolo aprinzând în toate zilele o făclie lângă racla lui, îl
cădea cu tămâie.
Şi trăind preotul acela
câţiva ani, când era aproape de sfârşitul său, a încredinţat moaştele
sfântului mucenic unei văduve bătrâne şi cu viaţă sfântă. Aceea, luând
cu bucurie acea vistierie fără de preţ, o păzea la sine cu cinste. Şi
în toate zilele aprinzându-i candela şi cădindu-l cu tămâie, ieşea din
sfintele lui moaşte o bună mireasmă, care umplea camera aceea. Dar
femeia aceea n-a spus nimănui de moaştele sfântului, de vreme ce toată
cetatea slujea idolilor, ci ea singură se ruga cu lacrimi lângă dânsele
ziua şi noaptea.
Iar după ce a trecut
multă vreme şi când văduva aceea era aproape de sfârşit, s-a întâmplat
unui bărbat din cei vestiţi, că a orbit de ochi din durerea capului. Şi
nu a văzut lumină vreme de un an şi nu putea să afle nici un ajutor de
la doctori. Aceluia arătându-i-se noaptea în vis, Sfântul Mucenic
Iachint i-a zis: „O, omule, voieşti să te tămăduieşti de durere şi de
orbirea ochilor?" Iar acela a întrebat: „Cine eşti tu, cel ce-mi
grăieşti aceasta?" Răspuns-a sfântul: „Eu sunt Iachint, robul lui
Hristos, doctor a toate bolile". Omul acela i-a zis: „Mă rog ţie, ia
toată averea mea câtă o am, numai fă-mă să văd lumina, de vreme ce sunt
în primejdie şi în durere, petrecând în întuneric". Iar Sfântul Iachint
i-a zis: „în dar te va tămădui Dumnezeul meu, numai să faci ce-ţi voi
porunci ţie. Să iei trupul meu, care este la cutare văduvă care petrece
aproape de tine, şi să-l trimiţi în patria mea, în ţara Capadociei, în
cetatea Cezareei. Iar ochii tăi să-i ungi cu untdelemn din candela care
arde lângă racla mea, şi apoi vei vedea". Şi sculându-se bărbatul acela
din patul său şi crezând acelei vedenii, a mers - dus fiind - în casa
văduvei şi i-a spus ei arătarea şi porunca mucenicului. Iar văduva
aceea, băgându-l pe el în camera cea dinăuntru, în care zăcea sfântul,
i-a dat untdelemn din candelă, cu care, ungându-şi ochii cei orbiţi,
îndată a căpătat vederea.
Dar uitând el de
porunca dată lui de sfânt şi trecând câtăva vreme, s-a pus iarăşi o
ceaţă întunecoasă pe ochii lui şi a orbit. Atunci el s-a dus iarăşi la
moaştele sfântului mucenic, cerând tămăduire. Şi intrând în camera
aceea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Cel ce a batjocorit,
batjocorit a fost". Iar el, căzând înaintea moaştelor sfântului, grăia
cu lacrimi: „O, plăcutule al lui Dumnezeu, dă-mi vedere acum şi îndată
voi împlini ceea ce mi s-a poruncit de tine". Apoi, sculându-se, şi-a
uns ochii săi iarăşi cu untdelemn din candelă şi a văzut şi mai
luminos, căci nu numai ochii trupeşti i s-au deschis, dar şi cei
sufleteşti. Deci, crezând în Hristos, s-a luminat cu Sfântul Botez.
In acel timp, a murit
acea văduvă fericită, iar bărbatul cel nou luminat a luat racla cu
moaştele sfântului şi, pecetluind-o, a trimis-o cu oameni credincioşi
în Cezareea Capadociei. Şi le-a poruncit ca, atunci când se vor apropia
de cetate, să lase liberi catârii care trăgeau căruţa cu moaştele
sfântului, să meargă în voie şi unde se vor opri, acolo să pună
moaştele sfântului, pentru că aşa i-a poruncit sfântul în vedenie. Deci
când oamenii cei credincioşi trimişi cu moaştele au ajuns la cetatea
Cezareei Capadociei şi erau aproape de porţile ce se chemau
"Sevastieneşti", au lăsat catârii în voie. Iar aceia, nefiind duşi de
nimeni, au mers la casa aceea unde s-a născut mucenicul, dar acum
părinţii lui se mutaseră din viaţa aceasta. Şi adunându-se toţi
credincioşii câţi erau atunci în cetatea aceea şi umplându-se de multă
bucurie pentru venirea mucenicului la dânşii, au pus cu cinste în casa
aceea sfintele lui moaşte într-o raclă de marmură, slăvind pe Domnul
nostru Iisus Hristos.
Mucenicul lui Hristos,
Iachint, s-a sfârşit la Roma în trei zile ale lunii iulie - omorât
fiind cu foamea şi cu setea, dar fiind hrănit cu credinţa, cu
rugăciunea şi cu darul Sfântului Duh -, stăpânind în acea vreme păgânul
împărat Traian, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos,
Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|