SFANTUL ANDREI, ARHIEPISCOPUL CRETEI
(4 iulie)
Dumnezeiescul părinte Andrei
îşi avea patria în vestitul Damasc, care acum se numeşte de turci Siam.
El s-a născut din părinţi cinstitori de Dumnezeu şi îmbunătăţiţi, care
se numeau Gheorghe şi Grigoria. Până la vârsta de şapte ani pruncul era
fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât şi părinţii lui se
întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut.
Dar, după ce au trecut cei şapte ani, ducându-se împreună cu părinţii
săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul şi Sângele
Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a
dezlegat limba şi grăia fără de împiedicare.
După aceea, părinţii
lui l-au dat la şcoală să înveţe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei,
fiind foarte ascuţit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie
şi sârguinţă. Deci, nevoindu-se cu dor covârşitor la fiecare
învăţătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Şi, ca să spun pe
scurt, el având dascăli iscusiţi, deprinsese cele mai bune învăţături.
Intr-acest chip, el şi-a curăţit limba ca să vorbească cu meşteşug şi
prea dulce, şi şi-a făcut sufletul iscusit spre câştigarea faptei bune
şi a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai
înalte. Apoi cugetând cu ştiinţă dumnezeieştile şi sfinţitele Scripturi
şi luminându-se dintr-însele cu socoteala minţii, s-a făcut îndrăgitor
fierbinte al adevărului şi al dumnezeieştii înţelepciuni, şi năzuia cu
totul spre aceea.
Deci socotind că nu
poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înţelepciune decât numai
dacă se va depărta de lucrurile cele pământeşti şi materiale, a rugat
pe părinţii săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o
plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinţii lui,
pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat şi s-au dus de l-au
afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viaţă, ca pe un prinos
bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt
şi îmbunătăţit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr
şi l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna
se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit
diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia
patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârşit şi
să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos.
Drept aceea, nimerind
şi pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că,
prin dumnezeiescul cuvânt al învăţăturii sale şi cu pilda cea bună a
faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci
desăvârşit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Şi, murind cu
bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul
Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în
Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor şi epitrop al lucrurilor bisericeşti
pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinereţea
sfântului nu-l lăsa să-l facă moştenitor al scaunului sau. Insă deşi
sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă
cea de obşte şi cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un
alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului şi
părinte, şi dascăl, şi iconom, şi slujitor şi pildă strălucită de toată
ştiinţa binelui.
In vremea aceea, din
porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie,
s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care
a surpat luminat eresul monoteliţilor şi a scris într-un sfinţit tom
dogmele dreptei credinţe. Şi se trimiteau la fiecare Biserică scrisori
împărăteşti, care întăreau şi pecetluiau tomul cel sobornicesc şi
îndemnau pe toţi dreptcredincioşii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea
au ajuns şi la Biserica Ierusalimului şi au umplut-o de bucurie
duhovnicească, căci vedea cum dreapta credinţă, care mai înainte era
hulită de eretici, se întărise iarăşi luminat. De aceea, toţi cei mai
întâi din Ierusalim socotind cu toţii ca trebuie să trimită un om la
Constantinopol, care să spună că şi ei primesc dogmele Sfântului Sinod,
au judecat, cu alegere de obşte, să trimită cu această solie pe marele
Andrei, împreună cu alţi doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele
dreptei credinţe şi ca unul ce era mai învăţat la unele ca acestea
decât oricare altul, cu puterea cuvântului şi a Sfântului Duh.
Deci luând Sfântul
Andrei cu sine doi clerici cuvântăreţi, pe care el i-a ales, s-a dus la
Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său,
Iustinian, moştenitorul împărăţiei şi, dându-i lui în mâini
mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire
le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toţi minunându-se de
sfinţenia şi înţelepciunea lui, şi povăţuind el bine solia, pe cei doi
clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalţi
ce sfârşit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se
libereze de pricinile bisericeşti şi să petreacă viaţă liniştită şi
monahicească.
Drept aceea,
strângându-se din toate părţile şi lipsindu-se de toată grija cea cu
cale şi fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare şi
privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri şi cu lacrimi. Deci în
acest chip s-a curăţit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul şi s-a
luminat cu mintea, şi făcându-se din toate părţile asemenea lui
Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul şi dobândea arvuna bunătăţilor ce
aveau să fie. Şi stând multă vreme la linişte, a ajuns la măsurile cele
desăvârşite ale faptei bune şi astfel pricinuia mult folos la cei ce se
duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta - luminat la lucruri şi
la cuvinte - nu era cu putinţă să se ascundă de cei mulţi şi să se
tăinuiască până la sfârşit sub obrocul liniştii, pentru aceasta s-a
făcut arătat atât împăratului, cât şi Bisericii şi, despărţit fiind cu
sila de viaţa cea liniştită, a fost rânduit, deşi nu voia, la diaconia
Bisericii celei mari.
Apoi i s-a încredinţat
şi iconomia şi povăţuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se
cu bunăvoinţă, s-a făcut părinte şi hrănitor al sărmanilor şi
scăpătaţilor, şi purta grijă cu mare cuviinţă de amândouă ospătăriile
de scăpătaţi ale Constantinopolului. Şi nu numai a crescut
chivernisirea lor în bucate, dar şi strâmtorarea de mai înainte, care o
aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a
făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat şi mai mare iconomie,
căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei şi a fost făcut
mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat,
printr-o insulă s-a făcut păstor şi dascăl la toată Biserica lui
Hristos.
Deci, ducându-se în
eparhia sa, a început a face lucrul său şi a purta grijă fără de
pregetare de povăţuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creşterea
şi mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înţelepciune
pe cei sfinţiţi în rânduiala foarte încuviinţată, glăsuindu-le un
cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta
cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia
el însuşi de întâia şi neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să
lumineze şi pe alţii şi să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se
cade ca preotul să fie luminat şi curat, precum este oglinda, ca să
poată primi într-însul razele dumnezeieştii lumini, şi printr-însul să
dea lumină şi celorlalţi. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar
mănăstirilor de monahi şi monahii le-a dat legi, cum să vieţuiască.
Apoi a purtat grijă de
mireni, învăţându-i să aibă dragoste şi râvnă către Dumnezeu, iar nu
către trup şi către lume; să defaime dezmierdările cele lumeşti, iar
poruncile lui Dumnezeu să le păzească şi să se nevoiască pentru
mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăţa ca pe nişte copii, iar pe cei
bătrâni îi înţelepţea. Pe cei păcătoşi îi întorcea la pocăinţă şi dădea
nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. îndemna la nevoinţele
faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptaţi, îi ajuta;
pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuţi
îi ridica; celor neputincioşi le dădea putere; celor întristaţi,
mângâiere; celor leşinaţi, răsuflare; văduvelor le era părtinitor;
sărmanilor, tată; scăpătaţilor, vistierie; flămânzilor, hrană; celor
goi, îmbrăcăminte; şi ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca
să mântuiască pe toţi. Şi precum Domnul se va face în veacul ce va să
fie şi lumină sfinţilor, şi viaţă, şi slavă, şi hrană, şi îmbrăcăminte,
şi bucurie şi orice alt bine al fericirii, în acest fel era
eparhioţilor săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai
sufletesc, ci şi trupesc, cu care poate cineva să treacă fără
întristare viaţa aceasta de faţă.
Incă a deschis şi
vistieria cea bună a inimii sale şi scotea dintr-însa cuvinte bune, şi
lărgind gura socotelii minţii sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh.
De aceea, cu înţelepciune, cu pricepere şi cu dumnezeiască insuflare, a
alcătuit cărţi prin care se arată ritor iscusit şi sfinţit cuvântător
insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat
strălucit pe Preacurata Maică a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, la
deosebitele ei sărbători. A lăudat şi Sfânta şi de viaţă făcătoarea
Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând
fericitele patimi şi moartea cea de voie, ne-a făcut părtaşi ai
împărăţiei şi slavei Sale. A lăudat încă şi alte stăpâneşti praznice
şi, pe lângă acestea, a lăudat şi pe unii sfinţi şi, prin laudele lui a
făcut ca şi cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a
lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan.
El a alcătuit cu mult
meşteşug în versuri şi muzică multe canoane şi tropare, cu care nu
numai că luminează praznicele şi îndeamnă pe creştini la dumnezeiasca
veselie şi bucurie, ci le pricinuieşte şi umilinţă şi îi face pe cei ce
le cântă şi le citesc să verse şiroaie de lacrimi. Iar pe lângă
celelalte, a alcătuit şi Canonul cel Mare şi vrednic de laudă din
întâia şi a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paşti, care nu
numai că pricinuieşte pocăinţă şi umilinţă, dar şi multă învăţătură,
căci învăţă pe creştini cu ce aşezare se cade a citi sfinţitele istorii
ale dumnezeieştii Scripturi, şi cum se cade a le folosi pe dânsele ca
materie şi pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu
cuvintele sale a împodobit păstoria sa şi a veselit orice Biserică a
creştinilor, ci şi cu lucruri şi cu isprăvi de mare cuviinţă, pentru că
el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu şi le-a tocmit
cu ajutor bogat şi cinstit. Şi a zidit din temelie o biserică foarte
frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea
Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.
Incă a zidit din
temelie şi casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre
vindecarea bolnavilor şi spre acoperământul străinilor şi scăpătaţilor,
cărora le dădea tuturor cu îmbelşugare nu numai toate cele de nevoie şi
de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înţelepţeşte şi cu plăcere de
Dumnezeu, ci şi, după cum la celelalte urma pe Stăpânul şi dascălul
său, Hristos, aşa şi la aceasta Il urma şi slujea la primirea
străinilor şi bolnavilor cu însăşi mâinile sale, încingându-şi fota la
mijloc şi spălând mâinile lor şi picioarele şi capetele, şi curăţind
rănile bolnavilor, aproape lingând şi cu limba sa puroaiele cele urât
mirositoare şi sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către
Dumnezeu şi către aproapele.
Nu este deci afară de
cuviinţă a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm
sfinţenia şi îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către
Dumnezeu.
O flotă de barbari s-a
dus odată în Creta, ca să supună şi să pustiască păstoria sfântului.
Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meşteşuguri de
război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite,
nu numai că şi-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci şi în
inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă
singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială şi
grabnică, mulţi au pierit, atât de valurile mării, cât şi de creştinii
care îi luptau.
Altădată, pe la
începutul verii, soarele ardea pământul şi ploaie nu era deloc. Aşa că
semănăturile toate se veştejiseră şi erau în primejdie să se usuce
desăvârşit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă
foamete, pentru că nu ploua, erau slabi şi deznădăjduiţi de viaţă.
Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul
acela împreună pătimitor şi milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu
vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălţând
mâinile şi ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să
dea ploaie pământului. Şi, o, minune! Indată s-a umplut cerul de nori
şi a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat şi au făcut rod
mult, iar oamenii au luat răcorire şi mângâiere.
Şi altădată,
întâmplându-se ciumă în eparhia lui şi murind mulţi, sfântul a oprit
molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu şi cu lacrimile sale.
Sfântul Andrei a făcut
şi multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată
viaţa; căci având pe Dumnezeu sălăşluit în sufletul său, totdeauna
pricinuia eparhioţilor săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot
răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioţilor
săi, ca pe un prinos bineprimit şi vrednic pentru toată lumea.
Şi întâmplându-se
oarecare trebuinţă, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol.
Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea şi cucernicia,
atât de toată sfinţita adunare a Bisericii, cât şi de împăratul şi de
toţi boierii. Şi petrecând acolo puţină vreme, împărţea flămânzilor
pâinea cea cerească, adică cuvântul învăţăturii, şi adăpa pe cei
însetaţi din apa cea făcătoare de viaţă a Sfântului Duh. Şi nu numai
aceasta, ci şi trupeşte sătura pe cei flămânzi, ajuta celor
nedreptăţiţi, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani şi mângâia pe cei
necăjiţi.
Apoi, mai pe urmă de
toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, şi deşi a cunoscut
dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului
Duh, care-l mişca pe dânsul şi, intrând într-o corabie, a plecat spre
Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul,
întrebând cum se numeşte locul acela şi înştiinţându-se că se numeşte
Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce
mi l-a dat". Adică „aici am să mor!" Aşa s-a şi întâmplat. Deci s-a
dezlegat din legătura trupului şi s-a dus cu bucurie către doritul său
Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii
Lui, se îndulceşte de bunătăţile împărăţiei Sale celei negrăite. Iar
sfinţitele lui moaşte s-au aşezat în biserica Sfintei, bunei şi
biruitoarei Muceniţe Anastasia, ca o vistierie nejefuită şi izvor
pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh. Amin.
|