CUVIOSUL PĂRINTELE NOSTRU ATANASIE ATONITUL
(5 iulie)
Pe Cuviosul Atanasie, cel
vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a odrăslit în viaţa cea
muritoare şi omenească cetatea cea mare Trapezunda şi a învăţat carte
în Bizanţ, iar munţii Chimenului şi ai Atonului l-au adus pe dânsul ca
dar lui Dumnezeu. Părinţii lui erau de neam bun şi binecredincioşi.
Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida, şi vieţuiau în
Trapezunda. Deci mai înainte de naşterea Cuviosului Atanasie, tatăl său
a murit, iar maica sa, născându-l şi luminându-l prin Sfântul Botez,
s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din
botez a fost Avramie. El rămânând din scutece orfan de părinţi, l-a
luat o călugăriţă oarecare din cele de bun neam şi l-a hrănit.
Şi încă din vârsta
prunciei se arătau într-însul semnele vieţii lui, ce avea să fie când
va ajunge bărbat desăvârşit, pentru că pruncul, deşi era mic, însă se
arăta înţelept în toate şi bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri
copilăreşti cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie
împărat sau voievod, ci egumen. Şi cu dreptate, căci din copilărie se
deprindea la viaţa monahicească, pentru că văzând pe monahia care-l
creştea petrecând în rugăciuni şi în postiri, se sârguia şi el să-i
urmeze ei pe cât era cu putinţă, postind şi făcând rugăciuni. Apoi dat
fiind la învăţătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă
cu el. Deci, crescând cu trupul şi cu înţelegerea, a trecut vârsta
pruncească.
In acea vreme,
călugăriţa aceea care i-a fost lui în loc de maică s-a dus către
Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica
sa cea adevărată şi dorea ca să meargă în Bizanţ pentru căutarea
înţelepciunii cărţilor. Iar Dumnezeu, Care se îngrijeşte de cei orfani,
a rânduit să se împlinească dorinţa lui astfel:
In vremea aceea,
împărăţind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din
famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri
dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la
vedere cu trupul şi cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanţ şi l-a
încredinţat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre
învăţătura filosofiei, şi în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca şi
dascălul.
In acei ani, era în
Bizanţ un voievod, anume Zefinazer, care luase ca soţie fiului său pe o
rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa
sa. Dar tânărul Avramie, deşi petrecea în casă bogată şi îndestulată cu
toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea
pustnicească, pe care o deprinsese de la călugăriţa care-l hrănise pe
el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea
să guste bucate alese, ci îşi împlinea nevoia foamei sale cu verdeţuri
nefierte şi cu poame. El era atât de treaz, încât, vrând să biruiască
somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă şi-şi spăla faţa sa în el
adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn. Astfel se
chinuia în tot felul, omorându-şi trupul şi robindu-l pe el duhului.
Pentru o viaţă
îmbunătăţită ca aceasta şi încă şi pentru înţelegerea cea multă a lui
era iubit tuturor. Incă a fost cunoscut şi de împăratul şi a fost pus
dascăl de dânsul în şcoală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar de vreme
ce învăţătura lui Avramie era lăudată mai mult decât cea a lui Atanasie
şi se adunau mai mulţi ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea
Atanasie, dascălul de mai înainte al lui Avramie, a început a-l pizmui
şi a-l urî. Acest lucru înţelegându-l fericitul Avramie, nu după multă
vreme şi-a lăsat rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător
dascălului său, şi s-a dus să vieţuiască în casa celui mai sus zis
voievod, petrecând în obişnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul
a poruncit voievodului să meargă pentru o trebuinţă pe Marea Egee, iar
voievodul, plecând, a luat cu sine şi pe Avramie, pentru dragostea cea
multă ce o avea către dânsul şi au plecat la Avid şi de acolo au ajuns
la Lemnos.
Şi văzând Avramie
Muntele Atonului, i-a plăcut foarte mult şi se gândea să se
sălăşluiască în el. Dar după ce au săvârşit slujba împărătească şi s-au
întors acasă, a venit la Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască,
Cuviosul Mihail Malein din Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie,
înştiinţându-se şi auzind de viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a
bucurat şi a mers la dânsul. Şi vorbind el cu stareţul, s-a îndulcit şi
s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Şi astfel s-a
cuprins mai fierbinte de dorinţa ca să se lepede de lume şi să
slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Şi a descoperit
gândul său Cuviosului Mihail şi i-a spus cele pentru sine, adică de
unde este, de ce neam, cum a fost crescut şi pentru ce petrece în casa
voievodului.
Iar cuviosul, văzându-l
pe el că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult
şi-l învăţa pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ
bun, seminţele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de
fapte bune. Şi îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit
spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, voievodul
Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Şi vorbind el
cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie şi a întrebat pe
stareţ despre dânsul cine este. Iar sfântul i-a spus toate despre
Avramie şi că voieşte să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut
cunoscut lui Nichifor.
Iar după câteva zile,
Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la mănăstirea sa,
Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul gâlcevilor lumeşti, ci,
defăimând degrab toate cele lumeşti şi tras fiind de dragoste către
cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Şi ajungând la locaşul
Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfântului stareţ Mihail,
rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc şi să-l numere
în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos.
Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste şi îndată, fără să-l mai
trimită cu cei noi începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit,
pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către
Dumnezeu. Şi l-a numit Atanasie în loc de Avramie, şi nefiind obicei în
mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu cămăşi de lână,
fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămaşă de lână ca într-o
platoşă, întrarmând pe ostaşul cel viteaz al lui Hristos împotriva
potrivnicilor.
Şi a rugat Atanasie pe
sfântul stareţ să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar
înţeleptul povăţuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să
primească hrană a treia zi. Şi făcea Atanasie toate slujbele
mănăstireşti şi bisericeşti care i se porunceau, întru toate
ascultările, arătând osârdie în nevoinţele călugăreşti. Iar în vremea
care-i prisosea din lucrurile mănăstireşti, se îndeletnicea cu scrierea
sfintelor cărţi, după porunca părintelui său. Şi era iubit de toţi
fraţii pentru această iubire de osteneală a lui, şi în patru ani s-a
arătat desăvârşit în viaţa monahicească.
Apoi Cuviosul Mihail
i-a poruncit să vieţuiască în linişte, într-o chilie ce era în pustie
la un loc departe de mănăstire ca la o stadie; şi i-a dat poruncă
stareţul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se
obişnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată şi puţină apă. Iar la
toate praznicele cele domneşti şi ale Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu şi în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al
treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni
şi în preamărirea lui Dumnezeu.
Şi trecând câtăva
vreme, cel mai sus zis Nichifor, voievodul Răsăritului, nepotul
Cuviosului Mihail, săvârşind slujba cea împărătească şi trecând din
întâmplare pe lângă locul acela, a mers în mănăstirea unchiului său
Mihail. Şi vorbind cu dânsul, şi-a adus aminte şi l-a întrebat, zicând:
„Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în
Constantinopol?" Stareţul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru
mântuirea voastră, căci acum este monah şi s-a numit Atanasie din
Avramie". Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor şi fratele lui, Leon
patriciul. Şi auzind amândoi de viaţa îmbunătăţită a lui Atanasie, au
dorit să-l vadă. Deci, stareţul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care
i-a întâmpinat şi a vorbit cu dânşii cuvinte din duhovniceasca
înţelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Iar
ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să
petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putinţă a se libera de
dregătoriile lor şi de gâlcevile lumeşti.
Şi întorcându-se ei la
Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îţi mulţumim că ne-ai
arătat comoara pe care o ai ascunsă în ţarina păstoriei tale". Deci
stareţul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăşi să întindă cuvânt
de învăţătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul
Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau
cuvintele lui, se umpleau şi se sfărâmau cu inimile lor şi plângeau.
Deci însuşi stareţul se minuna de darul învăţăturii lui.
Din acea vreme,
voievodul Nichifor şi Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul
Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său,
zicând: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc şi,
scăpând de grijile vieţii, să slujesc lui Dumnezeu în liniştea
monahicească. Această dorinţă s-a aprins în mine mai mult din cuvintele
tale cele insuflate de Dumnezeu şi am nădejde în sfintele tale
rugăciuni că-mi voi câştiga dorinţa". Iar fericitul Atanasie i-a
răspuns, zicând: „Pune-ţi spre Dumnezeu nădejdea ta, domnule, şi El va
rândui pentru tine, precum va voi". Astfel vorbind din destul,
voievodul şi patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru
sufletele lor.
Iar Cuviosul Mihail
voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mănăstirii, căci el
îmbătrânise şi se apropiase de sfârşit. Iar Atanasie, înştiinţându-se
de aceasta, deşi nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă,
temându-se de greutatea începătoriei şi judecându-se a fi nevrednic de
rânduiala păstoriei, a fugit de acolo şi umbla prin Muntele Atonului,
înconjurând pe părinţii cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă
nevoinţă, din vieţile lor cele îmbunătăţite. Şi găsind pe câţiva fraţi
petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a
sălăşluit lângă aceia şi urma vieţii lor celei aspre, pentru că ei nu
aveau nici o grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de
vreun alt câştig; ci gerul, zăduful şi foamea le răbdau cu plăcere
pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea trupească o îndestulau cu poame
sălbatice care creşteau prin pustia aceea si din care gustau puţin la
vremea lor.
In acea vreme, Cuviosul
Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înştiinţându-se de
sfârşitul cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după părintele său. Şi
s-a înştiinţat şi de aceea, că voievodul Nichifor cu fratele său, Leon
patriciul, vor să treacă prin locul acela, şi s-a temut să nu-l caute
pe el. Deci a lăsat pe pustnicii aceia - ca pe unii ce erau cunoscuţi
de alţi fraţi şi adeseori cercetaţi, ca să nu fie cunoscut şi el de cei
ce veneau - şi s-a dus într-o mănăstire mai departe, care se numea
greceşte Tuzig.
Acolo, găsind pe un
stareţ din afară de mănăstire liniştindu-se în pustie, l-a rugat să-l
primească să petreacă cu dânsul şi şi-a schimbat numele său din
Atanasie în Varnava, ca nu cumva, căutându-l după nume, să-l găsească.
Iar stareţul îl întreba, zicând: „Cine eşti, frate, de unde şi pentru
ce pricină ai venit aici?" Iar Atanasie a zis: „Părinte, am fost
corăbier şi, căzând în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă
lepăd de lume şi să plâng pentru păcatele mele. Deci pentru aceasta
m-am îmbrăcat în acest sfânt chip monahicesc, şi, povăţuit fiind de
Dumnezeu, am venit aici la sfinţia ta, dorind să petrec cu tine şi să
fiu povăţuit de tine la calea mântuirii. Iar numele meu este Varnava".
Şi crezând stareţul cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo,
supunându-se stareţului în toate, ca unui părinte.
Iar după un timp a zis
către stareţ: „Incepe, părinte, să mă înveţi şi pe mine carte, ca să
pot să mă obişnuiesc cât de puţin a citi Psaltirea; căci în lume la
nimic nu m-am deprins, decât numai la umblarea pe mare cu corabia".
Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu
fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Deci stareţul i-a scris mai
întâi literele şi-l învăţa pe el, ca pe un om ce niciodată nu învăţase
nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înţeleagă. Şi aceasta a
făcut-o mult timp, iar stareţul se mâhnea asupra lui şi uneori,
amărându-se, îl gonea de la dânsul. Iar cel ce se numea Varnava zicea
cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul şi nepriceputul,
ci rabdă pentru Dumnezeu şi mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul
să-mi dea înţelegerea literelor". După aceasta, ucenicul a început a se
face cum că înţelege puţin alcătuirea literelor, dând nădejde
stareţului că va învăţa carte.
In acel timp, Nichifor,
slăvitul voievod al Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din
mănăstirea Chimenului, s-a mâhnit foarte şi gândea în sine, cum ar
putea să-l afle pe el. Deci a scris judecătorului Tesalonicului ca,
mergând până la Muntele Atonului, să cerceteze cu dinadinsul despre
Atanasie. Iar judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în
Sfântul Munte şi, chemând pe protatul - adică egumenul care este mai
mare peste toţi egumenii mănăstirilor Atonului -, l-a întrebat de
monahul Atanasie, spunându-i lui faţa, asemănarea vârstei şi iscusinţa
aceluia în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Iar protatul i-a
răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutaţi n-a venit până
acum în muntele acesta. însă nu ştiu cu dinadinsul. Dar în scurt timp,
va fi la noi sobor, la care sunt datori să vină toţi câţi locuiesc în
muntele acesta. Deci dacă monahul pe care-l căutaţi va fi în muntele
acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca şi ceilalţi, şi atunci îl
vom cunoaşte pe el". După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.
Pe atunci era obiceiul
în Aton de a se aduna fraţii de trei ori pe an în lavra care se numeşte
Careia, la aceste trei mari praznice: Naşterea Domnului Hristos,
Invierea Domnului şi Adormirea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. La
aceste praznice adunându-se toţi fraţii, prăznuiau împreună, se
împărtăşeau cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului, şi
mâncau la masă de obşte. Deci sosind praznicul Naşterii Domnului, şi
adunându-se toţi părinţii şi fraţii de prin mănăstirile şi chiliile
cele din pustie, a venit şi stareţul acela, învăţătorul lui Varnava,
împreună cu ucenicul său. Deci uitându-se protatul printre fraţi şi
căutând pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de
Nichifor, a văzut pe unul ca acela şi l-a întrebat pe el de nume, dar,
auzindu-l pe el că se numeşte Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit,
căci numele care se căuta era Atanasie. Deci s-a gândit că-l va
cunoaşte pe el din citirea cărţii.
Şi sosind timpul
citirii şi punându-se cartea dinainte, protatul a poruncit monahului
care se numea Varnava să citească înaintea soborului. Iar el se lepăda,
zicând că nu ştie carte. Şi văzând aceasta stareţul lui, a început a
zâmbi şi a zis către cel ce poruncea: „Incetează, părinte, că fratele
acesta nu ştie să citească, căci abia acum învaţă la psalmul întâi".
Dar protatul îi poruncea cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând
că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus
stăpânirii ce era de la Dumnezeu şi a început a citi, precum ştia,
având vorbirea frumoasă şi cuvintele ce ieşeau din gură, dulci. Deci
văzând şi auzind ceea ce nu se aştepta, stareţul împreună cu toţi
ceilalţi s-a minunat de el, dar se şi bucura şi vărsa lacrimi din ochi,
mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învăţător al unui bărbat
iscusit ca acela. Atunci Atanasie a fost cunoscut şi cinstit de toţi.
Iar unul din cei mai cinstiţi părinţi, cu numele Pavel, care era din
părţile Xeropotamului, a proorocit, zicând către fraţi acestea: „Acest
frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, ne-a întrecut pe
noi cu faptele cele bune şi va fi cu slava mai întâi decât noi întru
Impărăţia cea cerească, pentru că multora va fi părinte şi povăţuitor
spre mântuire".
Atunci protatul a spus
lui Atanasie că îl caută voievodul Nichifor şi cu fratele său, Leon.
Iar cuviosul, auzind acestea, îl ruga pe el să nu-l arate lor, de vreme
ce nu voia să se lipsească de Sfântul Munte. Iar protatul, înţelegând
că va fi spre paguba Atonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta,
a făgăduit că nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i
să se liniştească deosebi, într-o chilie pustnicească, la trei stadii
depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu
în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria
frumos şi repede, şi în şase zile scria toată Psaltirea, fără să-şi
lase pravila cea obişnuită. Deci pentru acele cărţi i se dădea lui
pâine de către părinţi.
Şi vieţuind Cuviosul
Atanasie în liniştea aceea, Leon, fratele lui Nichifor, care în acel
timp era voievod peste ostile Apusului, câştigând biruinţă slăvită
asupra sciţilor celor sălbatici, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al
Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se întorcea din război, a
trecut pe la Muntele Atonului, ca să dea mulţumire lui Hristos şi
Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva
vrăjmaşilor. Deci, săvârşind cele de mulţumire, a căutat cu dinadinsul
pe Atanasie şi aflându-l, a alergat la chilia sa şi văzându-l, s-a
umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în braţe cu dragoste,
plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua şi noaptea şi s-a
îndulcit de cuvintele lui cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu.
Iar monahii, văzând
dragostea cea atât de mare a voievodului acela către Părintele
Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel voievod, adică să-l
înduplece să le zidească în lavra Careii o biserică mai mare, deoarece
cea veche era mică şi nu putea să încapă tot soborul fraţilor. Iar
Atanasie a vorbit despre aceea cu voievodul, şi acela, ca un iubitor de
Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulţime de aur şi argint
spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând pe Atanasie şi pe ceilalţi
părinţi, s-a dus în calea sa la Constantinopol şi a spus fratelui său,
Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni
la dânsul mulţi pentru folos, fiind foarte cinstit şi lăudat de toţi
părinţii Atonului. Iar el, iubind liniştea şi fugind pretutindeni de
slava omenească, a plecat de acolo şi a înconjurat locurile cele
dinlăuntru şi pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povăţuit fiind de
Dumnezeu, s-a dus până la marginea Atonului, la un loc care se numea
Melana, având multă pustietate şi fiind departe de alte locuinţe
pustniceşti.
Şi având dealul acela
lărgime la vârf, cuviosul şi-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui,
unde se îndeletnicea cu mai mari nevoinţe. Dar diavolul, vicleanul
vrăjmaş, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de
acolo. Deci îl frământau gândurile foarte ca să plece din locul acela.
Insă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot
anul acesta, iar după sfârşitul anului voi face precum va rândui
Dumnezeu".
Şi trecând anul, în
ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca
să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineaţă voi ieşi de
aici şi mă voi întoarce în lavra Careii". Dar, pe când stătea el la
rugăciune, săvârşind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat
peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, şi îndată i-au
dispărut acele gânduri. Iar el s-a umplut de veselie negrăită şi se
îndulcea cu bucurie de dorinţă dumnezeiască în inima sa, vărsând
lacrimi din ochi. De atunci Cuviosul Atanasie a luat darul umilinţei şi
plângea oricând voia. Şi a iubit locul acela atât de mult, pe cât îi
era de urât mai înainte; şi vieţuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.
In vremea aceea,
voievodul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta,
pe care o stăpâneau atunci agarenii. Iar voievodul, nepunându-şi
nădejdea în puterea oştilor greceşti, ci având trebuinţă de ajutorul
cel de rugăciuni de la sfinţii părinţi, a trimis cu corabia la Aton pe
unii din credincioşii lui, scriind către tot soborul părinţilor şi
poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor
de sus asupra agarenilor. Incă se mai ruga să trimită la dânsul pe
Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Aton.
Iar părinţii Atonului, citind scrisoarea voievodului, săvârşeau
rugăciuni pentru dânsul fără de lenevire. Şi căutând în pustie pe
Atanasie, l-au chemat la sobor şi i-au poruncit să se ducă la voievod.
Iar el la început nu voia să se ducă, dar fiind silit de certările
părinţilor, abia s-a supus.
Şi au trimis cu dânsul
şi pe unul din stareţii cei cinstiţi, pe care Atanasie socotindu-l ca
învăţător al său, îi urma ca un ucenic. Deci intrând ei în corabie, au
pornit spre Creta. Şi ajungând ei la binecredinciosul voievod Nichifor,
când acela a văzut pe Atanasie, a alergat, a căzut pe grumajii lui şi
l-a sărutat, plângând de bucurie, şi l-a cinstit ca pe părintele său
duhovnicesc. Şi văzându-l că se face ucenicul acelui stareţ, s-a
minunat de smerenia lui. Deci, lăsându-şi toate rânduielile lucrurilor
din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovniceşti cu Cuviosul Atanasie.
Şi i-a adus aminte voievodul lui Atanasie de făgăduinţa sa de demult,
cum că are să se lepede de lume şi să se facă monah. Pentru aceea, el
îi dădea cuviosului mult aur şi argint şi îl ruga să-i zidească chilii
liniştite în pustiul acela,. în care petrecea.
Iar părintele Atanasie,
iubind viaţa cea fără de grijă şi fără de gâlceava, s-a lepădat de
grija chiliilor şi n-a primit aurul şi argintul. Deci voievodul s-a
mâhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecând împreună câteva zile
şi îndulcindu-se unul cu altul de vederea feţei şi de vorbele cele
iubite, s-au despărţit. Atanasie s-a întors la Aton, iar voievodul s-a
dus la război, unde, cu rugăciunile sfinţilor părinţi, a biruit pe
agareni şi a supus insula Creta iarăşi împărăţiei greceşti. Şi a trimis
îndată pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie - care
după aceea a fost egumen al Mănăstirii Chimenului - să meargă la Aton,
la Cuviosul Atanasie, ca să înceapă zidirea chiliilor, dându-i ca la
şase litre de aur.
Iar fericitul Atanasie,
socotind dorinţa cea bună şi dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a
lui Nichifor şi cunoscând că acel lucru este după voia lui Dumnezeu, a
luat aurul şi a început a se îngriji de zidire. Deci curăţind mai întâi
acel loc pustiu, a zidit chilii de linişte lui Nichifor şi a făcut casă
de rugăciune în numele Sfântului Ioan Inaintemergătorul. După aceea, a
ridicat şi o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a
avut o împiedicare, de la urătorul vrăjmaş, în acest fel: Mâinile
oamenilor care zideau amorţeau şi se făceau nemişcate cu totul, încât
nu era cu putinţă să le ducă nici la gură. Iar cuviosul, înţelegând că
aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură
şi a izgonit meşteşugul vicleanului şi astfel s-au dezlegat mâinile
lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.
Săvârşind biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul
ei şi a face mănăstire preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniţă şi
casă de străini. Şi săvârşind el cu înţelepciune şi celelalte zidiri
trebuincioase mănăstirii, a adunat mulţime de fraţi, şi, aşezând bine
toate rânduielile vieţii monahiceşti celei de obşte, după asemănarea
celor mai vechi mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen şi păstor al
turmei cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui
Dumnezeu şi în care binevoia şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu,
pentru că a fost văzută că cerceta mănăstirea şi biserica sa cea zidită
de Cuviosul Atanasie.
Iar cel ce s-a
învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în
viaţa călugărească şi care avea ochii inimii curaţi şi luminaţi. Acela,
stând cu frică la cântarea de dimineaţă în adunarea bisericii, cu luare
aminte şi cu cucernicie, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta
Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminaţi; un înger mergea
înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; şi ea umbla printre fraţi
şi le împărţea daruri. Astfel, fraţilor care stăteau în străni şi
cântau, le-a dat câte un galben; celor ce stăteau prin alte locuri în
biserică le-a dat câte doisprezece bani; iar celor ce stăteau în tindă,
câte şase bani, iar la unii din fraţii cei vrednici le-a dat şi câte
şase galbeni. Matei a văzut aceasta şi el însuşi s-a învrednicit a lua
şase bani din preacuratele ei mâini.
Şi sfârşindu-se
vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie şi l-a
rugat să-i dea şi lui loc în ceata celor ce cântă, spunându-i ceea ce
văzuse. Iar părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească. Iar
împărţirea galbenilor la fraţi a cunoscut că sunt feluritele ei
dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce
stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinţi şi cu luare aminte, li se
dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puţin, mai puţin
au şi primit. Iar cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici,
pe de o parte pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească şi
să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin
asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în
smerită cugetare.
Din această arătare s-a
cunoscut în ce fel era buna voire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
pentru Cuviosul Atanasie şi pentru mănăstirea lui. Iar în ce fel era
iconomisirea mănăstirii cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel
erau tipicurile şi aşezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg
în cartea cea osebită a vieţii sale. Deci cel ce voieşte să ştie şi
acestea, să le citească acolo, iar noi aici alegem şi povestim pe scurt
faptele cele mai alese.
Auzind Cuviosul
Atanasie că, după moartea împăratului Roman, voievodul Nichifor (Să se
ştie că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela
care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împăraţit
după împărăteasa Irina şi care a fost ucis de bulgari în război, ci alt
Nichifor Foca, mai în urmă cu anii) a fost pus peste greci pentru
izbânzile şi biruinţele lui cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit
foarte, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă mănăstire, căci
acela se făgăduise să devină monah. Şi se scârbea sfântul de
neîndeplinirea legământului lui Nichifor, gândindu-se să lase toate şi
să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte pentru acest lucru, a spus
fraţilor că voieşte să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor
mănăstireşti. Apoi, luând câţiva fraţi, a plecat şi, mergând până la
Avid, a lăsat trei fraţi pe lângă el, iar pe ceilalţi i-a întors la
mănăstire, zicând: „Imi sunt de ajuns aceşti trei fraţi, ca să mă duc
la Constantinopol". Iar după ce au plecat aceia, a scris o scrisoare
împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduinţele lui către
Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun şi îi
spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu multe griji. La
sfârşit, a adăugat şi aceasta: „Eu nu sunt vinovat înaintea Domnului
Hristos pentru amăgirea ta. Deci îţi las turma lui Dumnezeu cea nou
adunată, ca tu s-o încredinţezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este
vrednic de egumenie, fiind ales la viaţă şi la cuvânt".
Scriind astfel, n-a
spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe
unul din cei trei fraţi şi, încredinţând-o aceluia, l-a trimis la
împărat. Iar după puţină vreme, l-a trimis şi pe celălalt ucenic, cu
numele Teodot, în Aton, ca să cerceteze pe fraţi şi să vadă rânduielile
mănăstirii. Iar el, rămânând numai cu un ucenic, anume Antonie, a
pornit cu dânsul spre Cipru. Şi ajungând acolo la o mănăstire oarecare
ce se numea a Sfinţilor, a rugat pe egumen să-i poruncească să
vieţuiască în pustia care era aproape de acel aşezământ. Şi
împlinindu-i-se cererea, vieţuia în linişte întru Dumnezeu şi îşi
câştiga hrană din osteneala mâinilor sale, scriind cărţi, precum făcea
mai înainte.
Şi ajungând la
Constantinopol fratele acela care a fost trimis cu scrisoarea
cuviosului, a dat-o pe ea în mâinile împăratului; iar acesta, primind
scrisoarea, s-a bucurat. Dar după ce a rupt pecetea şi a citit-o, s-a
mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui
Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că Atanasie a lăsat locaşul şi nu
se ştie unde s-a dus. Atunci şi fratele acela, înţelegând cele scrise,
a început a plânge şi a se tângui că a pierdut pe părintele său. Deci
împăratul a scris îndată la mănăstire, ca Eftimie să primească egumenia
până la o vreme. Apoi a trimis prin toate părţile stăpânirii sale să se
facă cercetare pentru Atanasie.
Şi sosind acea solie a
împăratului până în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul
Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul şi s-a dus la
malul mării, iar acolo aflând o corabie, cu purtarea de grijă a lui
Dumnezeu, s-a urcat într-însa şi, suflând vânt bun, a ajuns repede la
celălalt mal, dar nu ştia în ce parte să se ducă. Se gândea să meargă
în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea
din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părţile greceşti nu voia să
se abată pentru căutarea care se făcea pentru el de către împărat.
Deci sosind noaptea,
cuviosul a stat la rugăciune, cerând sfat şi povăţuire de la Dumnezeu.
Şi i s-a făcut o dumnezeiască descoperire şi poruncă, ca să se întoarcă
în Aton la locaşul său, care, prin ostenelile lui, avea să vină la
înfrumuseţare şi lărgime desăvârşită; şi mulţi vor câştiga mântuire
prin povăţuirea lui. Şi luând de la Dumnezeu o înştiinţare ca aceea,
cuviosul a spus-o lui Antonie şi îndată a plecat pe uscat,
întorcându-se întru ale sale.
Deci mergând ei multe
zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră şi se
înfierbântaseră foarte tare, şi nu putea să meargă nicidecum. Iar
cuviosul a adunat nişte buruieni din cele ce creşteau pe acolo, le-a
frecat în mâini, le-a pus la picioarele ucenicului şi, învelindu-le cu
frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluţa sa. Apoi cuviosul l-a luat de
mână şi l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ţie,
Hristoase Dumnezeule, că mi s-a uşurat durerea!" După aceea, umbla ca
şi mai-nainte, având picioarele sănătoase.
Iar fratele Teodot, cel
mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe fraţi,
ducându-se în mănăstire, i-a găsit pe toţi clătinându-se din pricina
plecării cuviosului, şi l-a durut inima pentru aceea. Şi nesuferind
lipsirea stareţului său, s-a întors în Cipru, căutându-l pretutindeni.
Şi după dumnezeiasca rânduială, mergând prin Atalia, l-a întâlnit pe el
pe cale şi, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte. Iar
părintele, auzind despre tulburarea fraţilor care se făcea în
mănăstire, s-a schimbat din bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot
la lavră, ca să spună fraţilor de venirea lui, iar el s-a dus la
rugăciune într-o mănăstire din Lampidia, unde văzând pe un oarecare
frate cu mintea pierdută şi nebun, şi-a pus mâinile pe dânsul şi l-a
tămăduit; apoi, învăţându-i pe ei puţin, s-a dus în Aton la locaşul
său. Şi văzându-l fraţii, li s-a părut că văd soarele şi de bucurie au
strigat: „Slavă Ţie, Dumnezeule!" Apoi, venind cu toţii la dânsul, unii
îi sărutau mâinile, alţii picioarele, iar alţii îi sărutau rasa. Deci
cuviosul a început, ca şi mai înainte, a rândui bine toate cele din
mănăstire.
După aceasta, trecând
câtva timp, cuviosul părinte a trebuit să se ducă el însuşi la împărat,
pentru trebuinţa mănăstirii. Deci s-a dus la Constantinopol, iar
împăratul înştiinţându-se de venirea lui, se bucura şi se ruşina în
acelaşi timp. Se bucura pentru că dorea să-l vadă şi se ruşina pentru
că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a
întâmpinat pe el ca un om simplu, şi nu ca un împărat. Apoi, luându-l
de mâna dreaptă şi sărutând-o pe aceea, l-a dus în palatul său şi cu
lacrimi de bucurie au vorbit cu dragoste unul cu altul, şezând singuri.
Impăratul a zis: „Ştiu, părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor
ostenelilor şi supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea
dumnezeiasca frică şi nu mi-am ţinut făgăduinţa. Insă te rog, mai
rabdă-mă pe mine, aşteptându-mi pocăinţa mea, până ce-mi va ajuta
Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduinţele mele".
Iar cuviosul îl sfătuia
ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv
şi îndurat dătător. Deci îl învăţa pe el la toate lucrurile cele bune,
care se cuvin împăratului creştin, aducându-i aminte de răsplătirile ce
au să fie în viaţa cea veşnică. Astfel a petrecut cuviosul la
Constantinopol mult timp, adeseori vorbind prieteneşte cu împăratul.
Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuinţă pentru
mănăstire, şi încă şi cu scrisoarea a întărit ca în toţi anii să se dea
dajdie mănăstirii din insula care se numeşte Lemnos, câte două sute
patruzeci şi patru de galbeni. Şi s-a întors cuviosul la fraţi, cu
îndestulată milostenie împărătească.
Şi nevoindu-se cuviosul
bine şi povăţuind la calea mântuirii mulţime de fraţi, diavolul,
urătorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea şi s-a înarmat
la război împotriva viteazului ostaş al lui Hristos. Acest lucru s-a
descoperit unuia dintre stareţii cei nevoitori, care, fiind în uimire,
a văzut venind spre Muntele Atonului o ceată de diavoli. Intre aceştia
era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor,
înfricoşător şi groaznic, arătând mare stăpânire. Acela despărţind
ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot
muntele şi să vâneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus
cu multă mânie la lavra Cuviosului Atanasie.
Iar înainte de a se
spune această vedenie cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel:
Pe când lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii în port, un lemn mare a
căzut din întâmplare peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut
trei ani pe patul durerii. Insă, fiind bolnav, nu suferea să stea
degeaba, ci scria cărţi şi în 40 de zile sfârşea Patericul. Deci,
zăcând, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaş şi, biruindu-l, îi
gonea meşteşugurile.
Deci vrăjmaşul, văzând
că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus şi a îndemnat pe nişte monahi
vechi şi nepricepuţi, care erau prin celelalte mănăstiri şi prin
sihăstrii, punându-le lor urâte gânduri asupra cuviosului în acest fel:
„Pentru ce Atanasie face silă Sfântului Munte şi strică legile noastre
cele vechi? Pentru ce a ridicat zidiri de mare preţ, a făcut port nou,
a săpat izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat ţarini, a
sădit vii şi a făcut muntele ca o locuinţă mirenească?" Apoi,
sfatuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la Constantinopol la împăratul
Ioan, care se făcuse împărat după sfârşitul lui Nichifor şi, clevetind
împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele
Atonului. Iar împăratul a trimis de a chemat la dânsul pe Atanasie,
care se ridicase sănătos din boală.
Deci, văzându-l, a
cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc şi, în loc să se mânie pe
el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel
insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l şi dăru-indu-l cu multe faceri de
bine împărăteşti. Incă a întărit şi scrisoarea de mai înainte, care i
se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos
mănăstirii ca dajdie, două sute patruzeci şi patru de galbeni. Şi
astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.
Atunci, acei bătrâni,
umplându-se de ruşine, s-au căit de scrisorile lor şi, mergând la
cuvios, şi-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, ruşinându-se, s-a
mâniat şi mai mult. Deci iarăşi a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei
sfântului părinte. Iar acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareţ,
anume Toma, care avea ochii sufletului curaţi. Acela, după cântarea
ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toţi munţii,
dealurile, copacii şi vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea
piticilor egipteni, care, mâniindu-se cumplit şi suflând cu vrajbă,
unul pe altul se chemau la război şi la tăbărâre, strigând cu mânie:
„Prietenilor, până când vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinţii pe cei
ce s-au sălăşluit aici? Pentru ce nu-i pierdem pe aceştia mai degrabă
de aici? Dar şi pe egumenul lor, vrăjmaşul nostru, până când să-l
suferim? Oare nu vedeţi cum ne-a izgonit pe noi de aici şi ne-a luat
locul nostru?" Aceştia zicând aşa, Cuviosul Părinte Atanasie a ieşit
din chilie ţinând toiagul în mână, pe care văzându-l arapii, s-au
cutremurat şi s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea şi
îi rănea, izgonindu-i neîncetat, până ce au fugit cu toţii departe de
lavră.
După ce stareţul Toma a
spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune şi,
cu lacrimi fierbinţi, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă
de dinţii vrăjmaşului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca şi
cu un toiag de fier, bătea şi gonea fiarele cele nevăzute. Iar aceia,
deşi au fugit, însă după puţin timp întorcându-se, nu încetau a ridica
război prin meşteşugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta
urâciune i-au pus către cuviosul, încât nici nu voia să se mai uite la
dânsul; şi atât se înmulţise răutatea într-însul, prin lucrarea
diavolească, încât se gândea şi la ucidere. Deci, gătind o sabie şi
ascuţind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul
Atanasie.
Iar într-o noapte, pe
când toţi dormeau şi numai cuviosul părinte petrecea la rugăciune,
priveghind în chilia sa, ucigaşul acela a venit la el, ca şi cum avea
să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ţinea sabia trasă. Şi a
bătut în uşă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte". Iar
glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar
cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu ştia că afară stă Cain
şi-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând:
„Cine eşti tu?", şi a deschis uşa puţin.
Iar ucigaşul,
temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că
Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigaşul acela
cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile şi sabia i-a căzut la
pământ, iar el însuşi zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui,
cu faţa în jos, ca un mort. Iar cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat şi
s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela,
abia venindu-şi în sine, a zis cu glas umilit către părintele:
„Miluieşte-mă, părinte, pe mine, ucigaşul tău! Iartă-mi această răutate
a mea pe care am gândit-o împotriva ta şi-mi lasă păgânătatea inimii
mele!"
Iar părintele,
aprinzând lumânarea şi văzând la pământ sabia ascuţită ca briciul şi
înţelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar
ai venit cu această sabie asupra mea? Incetează cu tânguirea,
închide-ţi gura, ascunde fapta şi să nu spui la nimeni ceea ce s-a
făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ţi ierte
greşeala ta".
Astfel era nerautatea
Cuviosului Atanasie, şi de atunci arăta mai multă dragoste către acel
frate. Iar el, totdeauna aducându-şi aminte de greşeala sa şi văzând
nerautatea şi dragostea părintelui, se tânguia neîncetat şi nici nu
putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-şi greşeala sa şi preamărind
fapta cea bună a părintelui. Şi a murit în mare pocăinţă, iar cuviosul
a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul.
Dar şi un alt frate,
asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă
de pe pământul celor vii. Şi, neştiind cum să facă aceasta, s-a dat la
vrăjile şi farmecele diavoleşti. Şi făcând el multe farmece şi vrăji
părintelui, nimic n-a sporit şi se mira de aceasta. Iar din întâmplare,
a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?" Fratele a
răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios şi care vieţuieşte după
Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme". Aceasta
auzind vrăjitorul, se caia pe sine întru conştiinţa sa şi,
înştiinţându-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l
ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui şi, umilindu-se, a venit în frica
lui Dumnezeu. Deci, alergând la părintele, a căzut la picioarele lui şi
cu multă tânguire îşi mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a şi
câştigat-o de la părintele cel fără de răutate.
Astfel era Cuviosul
Atanasie către cei ce-i greşeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit
pretutindeni şi s-au adunat la păstoria lui mulţime de fraţi din
felurite ţări - nu numai din Grecia, ci şi din Italia, şi chiar din
Roma cea veche, din Calabria, din Amalfia şi din Iviria, şi nu numai
din cei de rând, ci şi din cei de neam bun şi bogaţi. Incă şi egumeni
de la multe mănăstiri, lepădându-şi egumeniile lor, veneau sub
povăţuirea cuviosului. Şi nu numai egumeni, ci şi arhierei, lăsând
scaunele lor, veneau la povăţuirea sfântului părinte şi doreau să fie
păstoriţi de dânsul. Dintre aceştia era marele între patriarhi Nicolae,
care se mai numea şi Hariton, Andrei Hrisopolit şi Acachie, care mulţi
ani au strălucit în pustnicie. Asemenea şi pustnicii care îmbătrâniseră
în pustietăţi neumblate, veneau la părintele, după rânduiala lui
Dumnezeu, şi locuiau în lavra lui, vrând să se folosească de chipul cel
îmbunătăţit al vieţii lui. Dintre unii ca aceştia era Cuviosul
Nichifor, care a petrecut în munţii Calabriei împreună cu Sfântul
Fantinon. Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui
Fantinon ca sa meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Aton,
la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a murit şi a fost
îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaştele lui din pământ şi,
când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia,
izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate aromatele.
Nişte sfinţi mari ca
aceştia erau trimişi de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte
Atanasie, de unde se poate şti arătat că viaţa lui era mai plăcută lui
Dumnezeu decât a altora. Căci, precum se cunoaşte rădăcina din
odrăslirea ramurilor şi pomul din roduri, tot astfel este cunoscut
învăţătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiţi şi păstorul cel
bun din oile lui cele bune. Insă acum este vremea ca, pomenind pe scurt
unele din minunile lui, să apropiem cuvântul spre sfârşit.
Dumnezeu, Care
preamăreşte pe sfinţii Săi cu minuni, n-a lipsit şi pe acest mare
plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte
de mai înainte vederea lui. într-o vreme, căzând ger cumplit, a chemat
la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, şi a zis către
dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi îndată la locul Chesariei - astfel
se numeşte acel loc lângă Aton -, iar când vei fi în dreptul
Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei oameni aproape morţi de
foame şi de ger, dintre care unul este monah. Deci, întăreşte-i cu
pâine, ca să se poată încălzi, şi adu-i aici". Iar Teodor, ducându-se,
a găsit aşa precum a zis părintele prooroceşte şi se minuna de
înainte-vederea sfântului.
Odată s-a întâmplat că
sfântul a plecat cu câţiva fraţi în corabie spre o insulă, pentru
trebuinţele mănăstirii. Iar cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nevăzutul
vrăjmaş, vrând să înece pe părinte şi pe fraţi, a ridicat un vânt mare
cu furtună; şi, pornind învăluire înfricoşată, a răsturnat corabia în
mijlocul mării şi îndată apa i-a acoperit pe toţi. Dar dreapta lui
Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a
îndreptat corabia într-acelaşi ceas şi a alinat furtuna.
Deci sfântul s-a aflat
şezând la cârmă şi chemând pe fraţi la sine. Iar apa îi aducea ca şi cu
nişte mâini şi cuviosul părinte, trăgându-i din apă unul câte unui, pe
toţi i-a adunat vii în afară de unul Petru din Cipru, care nu se afla.
Pe acela nevăzându-l, părintele s-a rănit cu inima şi foarte tare a
strigat, zicând: „Fiule Petre, unde eşti?" Şi deodată cu glasul
părintelui, Petru a fost scos din adânc şi a fost adus de apă la
corabie, fiind primit în mâinile părintelui. Astfel s-a mântuit
cuviosul de la înecare şi a mântuit şi pe fraţii lui; iar răul vrăjmaş
nu s-a bucurat de dânsul, ci mai vârtos s-a ruşinat, căci fericitul
părinte pretutindeni îl umplea de ruşine, biruindu-l şi izgonindu-l.
El a izgonit pe diavol
din monahul Matei, care era foarte muncit de duhul necurat; iar cu
rugăciunile sfântului, au fost izgoniţi nevăzuţii chinuitori şi din
alţii care pătimeau de la aceştia.
Cuviosul mai avea încă
şi putere tămăduitoare, şi slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile
sale pe mulţi. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea
de durerea pântecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană
care se numea cancer, l-a tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul
Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care
năvăliseră în insula mănăstirii şi mâncau tot rodul pământului.
Iar odată, mergând el
cu fraţii într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut şi fraţii
sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare şi,
binecuvântând-o, a prefăcut-o în apă dulce şi, bând fraţii, s-au
răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din
sânul pământului o viţă înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească.
Deci, clătind cu mâinile viţa de trei ori şi neputând să o smulgă, s-a
vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos şi din această
pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui şi cu semnul
Sfintei Cruci s-a tămăduit.
Acelaşi Gherasim,
punând martor pe Dumnezeu, spunea şi această minune: „Fiind eu la
slujba tăierii de pâine, am avut nevoie să merg la părintele, ca să
întreb de un lucru oarecare. Şi s-a întâmplat că era singur în biserica
Sfinţilor Apostoli la rugăciune. Deci m-am dus la dânsul şi, privind pe
ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar faţa lui era ca o văpaie de foc.
Deci m-am înspăimântat şi m-am depărtat puţin, aşteptând; apoi iarăşi
m-am arătat şi i-am văzut faţa strălucind ca a unui înger al lui
Dumnezeu, şi o asemănare de foc înconjurându-l pe el, şi de frică am
strigat: «O, părinte!» Şi văzându-mă părintele îngrozit şi înţelegând
pricina, m-a certat să nu spun la nimeni ce am văzut". Aceasta a spus-o
Gherasim fraţilor, după moartea cuviosului.
Un frate oarecare a
fost trimis de părintele la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind
înşelat prin ispita vrăjmaşului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi,
cunoscându-şi greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci,
întorcându-se la mănăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi
şi cu tânguire, mărturisindu-şi păcatul şi deznădejdea sa. Iar
cuviosul, învăţându-l cu multe cuvinte folositoare şi îndemnându-l să
nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să
petreacă în cea dintâi rânduială a sa, între fraţi.
Iar unul dintre
bătrâni, anume Pavel, ştiind căderea fratelui şi mila cea din inimă a
părintelui, cârtea spre fratele cel căzut şi spre părinte, ocărând pe
frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-şi
făgăduinţa curăţiei. Incă şi părintelui îi zicea în faţă: „Nu este cu
dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe
feluri de pedepse dureroase". Iar blândul părinte, căutând cu asprime
spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de
tine şi să nu cauţi păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i
se pare că stă, să se păzească să nu cadă!"
Din ceasul acela, cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început a răni inima
lui Pavel cu săgeţile necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul
poftei trupul lui şi n-a avut odihnă trei zile şi trei nopţi, arzând cu
totul de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise şi de
mântuirea sa. Dar ce este şi mai rău, este că se ruşina a-şi mărturisi
războiul său părintelui.
Iar Cuviosul Atanasie
cunoscând aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el şi vorbea cu el
deosebi despre oarecare lucruri mănăstireşti. Deci prin vorba aceea a
tras încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupeşti. Iar
Pavel, căzând la picioarele părintelui, şi-a mărturisit primejdia sa şi
a cerut uşurare de război. Iar cuviosul, învăţându-l să nu osândească
pe fratele cel greşit, l-a trimis la slujba lui, că era chelar, şi
stând el însuşi la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru
el. Din ceasul acela, Pavel s-a uşurat de patimă, căci a simţit o
răcorire ce s-a vărsat pe capul lui şi prin tot trupul, ajungând până
la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă
trupească.
Alt frate, anume Marcu,
de neam din Lampsac, se învifora de aceeaşi poftă trupească a
păcatului. Deci, mergând la părintele, şi-a mărturisit patima şi cerea
ajutor de rugăciuni de la dânsul. Iar după câteva zile, a văzut în
vedenia visului pe părintele, zicând către el: „Cum eşti, frate?" Iar
el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!" Şi i-a zis cuviosul:
„Intinde-te cu faţa la pământ". Şi întinzându-se el cu faţa la pământ,
părintele l-a călcat cu piciorul pe şale. Iar el, deşteptându-se din
greutatea piciorului, s-a simţit tămăduit de patimă, şi din ceasul
acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste
puţine minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru
Atanasie, care s-au făcut în viaţa lui, povestindu-le pe scurt, să
începem a grăi despre mutarea lui.
Deoarece se adunase la
cuviosul o mulţime de fraţi de pretutindeni, precum s-a zis mai
înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea
soborului fraţilor, şi să zidească paraclise şi pridvoare lângă pereţii
bisericii. Şi fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar,
era nevoie ca însuşi părintele să se suie acolo să vadă acel lucru, mai
înainte de a merge la împăratul la Constantinopol, pentru trebuinţele
mănăstireşti. Deci, chemând mai întâi pe fraţi, le-a citit învăţătura
fericitului Teodor Studitul, adăugând sfaturi folositoare şi din gura
sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După
aceea, a ieşit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfinţitul
culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul
a-l pune numai la praznice mari şi în vremea împărtăşirii cu
dumnezeieştile lui Hristos Taine.
Iar în ziua aceea s-a
arătat ca şi cum ar fi fost praznic şi era luminos la faţă ca un înger
al lui Dumnezeu. Deci luând cu el şase fraţi, s-a suit cu ei la acel
lucru. Şi pe când era pe vârful zidirii, cu neştiutele judecăţi ale lui
Dumnezeu, s-a surpat acel vârf şi toţi au căzut, fiind împresuraţi cu
pietre şi cu ţărână. Deci cinci şi-au dat îndată sufletele în mâinile
lui Dumnezeu, iar părintele şi cu un zidar, anume Daniil, au rămas
prinşi între pietre de vii. Şi s-a auzit timp de trei ceasuri şi mai
mult glasul cuviosului părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse
Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ţie, Dumnezeule!" Deci, adunându-se
fraţii cu plângere şi tânguire, au scos pietrele şi ţărâna, unii cu
uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alţii cu mâinile şi cu
picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie sfârşit în Domnul,
cu trupul întreg, în afară de piciorul drept, care era rănit. Iar lângă
dânsul au găsit şi pe zidar rănit foarte rău; şi aşa i-au scos pe
amândoi de acolo.
Astfel a fost sfârşitul
Cuviosului nostru Atanasie, care, deşi s-ar părea cuiva că a fost
necinstit, de vreme ce nu s-a săvârşit pe pat, însă cinstită este
înaintea Domnului moartea cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de
cunună mucenicească plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de
înştiinţare a fost el, pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a
spus-o lui Antonie, ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu
călătoria care trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile
mănăstirii, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul
cel pământesc, aşa voind Dumnezeu!"
Iar după sfârşitul său,
cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinţii de
pe la toate mănăstirile Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita
îngropare. Iar sfântul lui trup nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici
nu s-a înnegrit, ci faţa lui era ca a unui om viu ce doarme; nici nu
mirosea, cum miros morţii. Deci mare tânguire era pentru dânsul de la
toţi. Apoi, când îi făceau cântarea deasupra gropii, din rana care era
la picior a curs sânge mai presus de fire; pentru că cine a văzut
vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile? Acest lucru
văzându-l oarecare din stareţii cei cinstiţi, l-au strâns în basmalele
lor şi se ungeau cu el ca şi cu o mare sfinţenie spre binecuvântare.
Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.
Iar trupurile sfărâmate
de pietre ale celor cinci fraţi, găsindu-le, le-au îngropat şi pe ele
cu cinste mai înainte. Iar Daniil, care era rănit, a trăit câteva zile
şi a mărturisit o vedenie care i s-a arătat în noaptea dinaintea
sfârşitului cuviosului. „Am văzut - zicea - un trimis luminos, venind
de la împărat şi chemând pe părintele la acela. Apoi, în acel ceas,
părintele ieşind din lavră, i-a urmat trimisului aceluia împreună cu
şase fraţi, între care eram şi eu. Deci, după ce am sosit la acele
frumoase palate împărăteşti şi ne-am apropiat de uşă, cuviosul părinte,
împreună cu cei cinci fraţi, au intrat în palat la împărat, iar eu am
rămas afară tânguindu-mă foarte mult. Şi am auzit un oarecare om
dinăuntru, zicându-mi: «In zadar te tânguieşti, omule, pentru că nu
poţi să intri înăuntru, de nu-ţi va da voie părintele cu care ai
venit». Auzind eu aceasta, am început şi mai mult a mă tângui, chemând
pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puţin timp, ieşind
părintele, m-a luat de mâna dreaptă şi m-a dus în palat, unde m-am
învrednicit a vedea pe împărat şi a mă închina lui". Acestea
spunându-le Daniil, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Se cade să mai pomenim şi alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.
Odată s-a întâmplat lui
Antonie, ucenicul cel apropiat al cuviosului, de a plecat cu oarecare
fraţi în părţile Gangrei pentru trebuinţele mănăstirii. Ajungând acolo,
au găsit spre seară un păstor păscând oile şi acela avea un singur fiu
pe care-l rănise o fiară. Deci, fiind aproape de sfârşit, tatăl lui se
tânguia foarte mult pentru dânsul. Şi văzând el pe acei monahi străini
trecând pe alături, i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le
iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine şi
lapte. Iar monahii s-au minunat de buna lui faptă - cum, fiind
într-atâta mâhnire, nu şi-a lăsat iubirea de străini - şi pătimeau cu
dânsul întru supărarea lui. Iar între acei monahi era şi un frate cu
numele Simeon, care avea cu dânsul o basma muiată în sângele Cuviosului
Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului şi
îndată a adormit acela cu somn dulce până a doua zi, iar călugării au
rămas şi ei acolo. Iar dimineaţa, copilul s-a sculat sănătos, având
rana tămăduită şi cerea să mănânce. Deci toţi au preaslăvit pe
Dumnezeu.
Altădată, unul dintre
fraţi, fiind trimis pentru slujba mănăstirii, i s-a întâmplat de a
intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos, în care femeia aceluia
pătimea de mult timp de scurgerea sângelui şi zăcea pe patul durerii,
iar bărbatul şi toţi casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele
acela, înştiinţându-se de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în
băsmăluţă sângele Sfântului Atanasie, iar de veţi voi, să muiem
băsmăluţă cea sângerată în apă şi să o stoarcem pe ea, apoi apa aceea
să o bea bolnava şi îndată va fi sănătoasă". Şi auzind acea femeie
neputincioasă cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el
ca mai curând să facă aceea. Deci monahul gătind apa aceea cu sângele
sfântului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie,
ajută-mi!", şi a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea
sângelui şi s-a făcut sănătoasă.
Iarăşi, în altă vreme,
monahii Simeon şi Gheorghe fiind trimişi cu corabia pentru oarecare
slujbă a mănăstirii, au ajuns în portul Pevcului, unde au aflat un
oarecare corăbier pe moarte, care acum nu mai grăia de opt zile, fiind
plâns de prietenii săi. Deci au pus pe el băsmăluţa cea roşită în
sângele cuviosului şi îndată omul acela s-a deşteptat ca din somn,
sculându-se sănătos.
Multe minuni se
săvârşeau şi la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile
cele necurate din oameni şi se tămăduiau multe feluri de boli ale celor
ce veneau cu credinţă şi se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la
mormântul lui. Deci să pomenim şi aceasta care s-a făcut unui monah
îmbunătăţit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră oarecum cele
dinlăuntru ale lui şi udul îi ieşea nu apă, ci sânge. De aceasta a
pătimit şapte ani şi multe feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit.
Deci, lepădându-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se
mijlocitorului către Acela -Cuviosului Părinte Atanasie. Deci alergând
la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire
de la dânsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la
masă şi că vede pe cuviosul părinte şezând la obişnuitul său loc de
egumen, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă şi un blid cu
struguri. Şi luând cuviosul puţin din struguri, a pus în apă şi i-a dat
lui Evstratie să bea. Iar Evstratie, socotind că este vreo doctorie
obişnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Şi a zis
părintele către dânsul: „Nu te teme, ci ia şi bea, că-ţi va fi spre
sănătate". Iar Evstratie, luând şi bând, s-a deşteptat din vedenia
visului şi din acel ceas s-a tămăduit desăvârşit de boala aceea.
Acum este timpul să
sfârşim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre
viaţa, nevoinţele şi minunile Cuviosului Atanasie. Deci fie lui
Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi şi Cel ce a arătat întru
Cuviosul Atanasie mila şi puterea Sa, slava cea fără de sfârşit şi
cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|