DESPRE ALT CUVIOS PATERMUTIE (Din cartea lui Rufin preotul, cap. 9, şi din povestirile lui Coprie despre dansul)
(9 iulie)
Acest Patermutie, precum a
povestit Coprie despre dânsul, a fost la început închinător la idoli,
vătaf de tâlhari, hoţ şi jefuitor de morminte, care dezbracă pe morţi.
El era plin de toate lucrurile cele rele şi spurcate, vestit cu
răutatea în părţile Egiptului, dar s-a întors către Dumnezeu printr-o
astfel de pricină.
Intr-o noapte oarecare
s-a suit pe acoperişul unei case, în care petrecea o sfântă fecioară a
lui Dumnezeu, şi a vrut să desfacă tâlhăreşte casa aceea pe deasupra,
ca să intre în ea, spre a face fapta cea rea. Şi ostenindu-se el mult
timp şi nimic sporind, a adormit şi a văzut în vedenie pe un bărbat
luminos, îmbrăcat împărăteşte, zicând către el: „Incetează de acum cu
răutăţile tale, de a vărsa sânge omenesc, de a face tâlhării şi a
săvârşi spurcate fărădelegi. Intoarce-te la pocăinţă şi la osteneli
plăcute lui Dumnezeu; primeşte încă şi chip de ostăşire îngerească,
vieţuind de acum cu fapte bune, şi Eu te voi pune domn şi voievod la
ostile Mele". Iar el s-a făgăduit cu osârdie să facă îndată cele ce i
s-au poruncit. Atunci bărbatul ce a apărut i-a arătat o ceată de
călugări şi i-a poruncit să fie mai mare peste ei.
Acestea văzându-le el
în vedenie şi dormind, s-a făcut ziuă. Şi urcându-se fecioara aceea pe
acoperişul casei şi văzând pe acela, s-a înspăimântat. Iar el
deşteptându-se şi văzând pe fecioară s-a înfricoşat şi s-a uimit. Şi
întrebându-l fecioara cine este şi pentru ce a venit, el n-a răspuns
nimic, decât numai a rugat-o să-i arate unde este biserica
creştinească. Iar fecioara înţelegând că în el este un lucru
dumnezeiesc, l-a dus la biserică şi l-a pus înaintea preoţilor. Şi
văzând el pe preoţi, a căzut la picioarele lor, rugându-i cu lacrimi
să-l facă creştin şi să-l povăţuiască la calea pocăinţei.
Iar preoţii
cunoscându-l pe el, s-au minunat şi nu-i credeau cuvintele, socotind că
face vreo înşelăciune sau meşteşugire. Apoi văzându-i lacrimile şi
nedepărtata rugăciune cea cu dinadinsul, au zis către el: „Dacă vei
părăsi desăvârşit lucrurile tale cele rele şi vei vieţui bine, făcând
fapte bune, te vom primi în creştinătate". Atunci el s-a făgăduit că va
face ceea ce îi vor porunci. Deci preoţii l-au învăţat şi după câteva
zile l-au botezat. Iar după primirea Sfântului Botez, Patermutie a
rugat pe preoţi să-i dea oarecare poruncă, după care să se poată
povăţui pe calea mântuirii. Iar ei i-au dat trei stihuri din psalmul
întâi, ca să înveţe să le zică fără de carte. Deci el, socotind acelea,
a zis: „Destule îmi sunt acestea spre mântuire". Iar după trei zile de
la botez, s-a dus în pustie, unde a vieţuit multă vreme, petrecând ziua
şi noaptea în rugăciuni şi în lacrimi, şi se hrănea cu rădăcinile
verdeţurilor ce creşteau pe acolo.
Şi după multă vreme s-a
întors la biserică, deprinzându-se bine nu numai a grăi cu cuvântul
acele trei stihuri, dar şi a le împlini cu lucrul. Iar preoţii se mirau
de o asemenea schimbare a vieţii lui celei rele, spre cea cu fapte
bune, şi de înfrânarea sa cea nemăsurată şi voiau să-l oprească ca să-l
înveţe citirea cărţilor. Iar el petrecând cu dânşii o săptămână, s-a
dus iarăşi în pustie. Acolo a petrecut şapte ani, dar nu se mai hrănea
cu rădăcini şi verdeţuri, ci cu pâine trimisă de Dumnezeu, şi aceea o
dată în fiecare Duminică, căci în fiecare Duminică, după săvârşirea
rugăciunilor, afla înaintea sa o pâine curată, pusă de o mână nevăzută,
pe care o mânca cu mulţumită, iar până în Duminica următoare petrecea
fără hrană, neslăbind de foame. Şi i-a dat Dumnezeu darul înţelegerii
cărţilor, şi ştia toată dumnezeiasca Scriptură.
Iar după acei şapte
ani, cu poruncă dumnezeiască, Cuviosul Patermutie s-a întors iarăşi la
locuinţele poporului, spre folosul multora, şi, prin chipul vieţii sale
pustniceşti, a atras la sine pe mulţi, care făcându-se ucenicii lui,
mergeau după el şi urmau faptelor sale celor bune. Intre cei care
veniseră la el să se facă ucenici, era şi un tânăr. Pe acela
primindu-l, l-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, adică cu rasă de
păr, culion şi piele de capră, şi îl povăţuia spre călugăreasca plăcere
de Dumnezeu. Cuviosul Patermutie mai avea obiceiul de a cerceta
bolnavii şi a şedea lângă ei până la sfârşitul lor, apoi murind aceia,
îi îngropa şi din sârguinţa sa le câştiga îmbrăcămintea de îngropare.
Iar acel tânăr monah, văzând sârguinţa cea mare a stareţului pentru
îngroparea morţilor, a zis către el: „Părinte, aş vrea ca şi pe mine
tot astfel să mă îmbraci şi să mă îngropi, după ce voi muri". Răspuns-a
părintele: „Aşa voi face, fiule, şi atât de mult te voi îmbrăca pe
tine, până ce singur vei zice: este destul".
Şi nu după mult timp, a
murit monahul cel tânăr, iar stareţul, după obiceiul lui, îmbrăcându-l
cu îmbrăcămintea cea de îngropare şi acoperindu-i faţa, a zis către
mort: „Fiule, îţi sunt destule acestea pentru îngropare, sau să mai
adăugăm ceva?" Iar mortul a răspuns în auzul tuturor: „Sunt destule,
părinte!" Deci toţi cei de faţă s-au mirat de o minune ca aceea şi au
început a cinsti şi a slăvi pe stareţ, ca pe un făcător de minuni. Iar
el nesuferind a fi slăvit de ei, a îngropat mortul şi îndată s-a dus pe
ascuns în pustie. Dar după câtăva vreme, s-a întors iarăşi să cerceteze
pe fraţii care îi povăţuise spre viaţa monahicească.
Şi i-a descoperit
Dumnezeu pentru un frate bolnav, care era aproape de moarte şi îşi avea
chilia sa sihăstrească lângă un sat oarecare, deci s-a dus cu sârguinţă
ca să-l cerceteze. Dar, deoarece calea era depărtată, a întârziat în
călătorie şi soarele era acum spre apus. Iar sfântul nu voia să meargă
noaptea în satul acela, păzind cuvântul Domnului: Umblaţi până aveţi
lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; şi de umblă cineva ziua, nu
se poticneşte. De aceea, a zis cu mare credinţă către soare, pe când
trecuse crugul de jumătate: „In numele Domnului nostru Iisus Hristos,
să stai, soare, din cale şi să aştepţi puţin până voi ajunge în sat!"
Iar soarele, care apusese pe jumătate, a stat şi a luminat cu cealaltă
jumătate, aşteptând până ce cuviosul va ajunge în sat.
Şi văzând oamenii
satului că soarele a întârziat a apune, s-au minunat şi adunându-se în
mijlocul satului, priveau acea minune. Iar peste câtăva vreme au văzut
pe Cuviosul Patermutie venind din pustie spre satul lor şi,
întâmpinându-l, l-au întrebat de oprirea soarelui. Iar el le-a zis: „Nu
vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului, Care ne învaţă în Evanghelie
să avem credinţă? Dacă cineva are credinţă cât un grăunte de muştar,
acela poate să mute şi munţii. Deci, cel ce poate să mute munţii cu
credinţa, acela cu aceeaşi credinţă este puternic ca şi soarele să-l
oprească din mers".
Acestea zicându-le el,
toţi au înţeles că pentru dânsul s-a oprit soarele, care, după ce el a
venit în sat, îndată a apus. Şi s-au închinat stareţului cu frică, şi
mulţi au mers după el până la fratele cel bolnav. Şi intrând în chilia
lui, l-au găsit pe el săvârşit întru Domnul. Deci, făcând rugăciune,
s-a apropiat şi a sărutat trupul mortului, zicând către dânsul: „Care
este dorinţa ta, frate? Să te duci să vieţuieşti cu Hristos, sau încă
să mai vieţuieşti cu noi în trup?" Atunci mortul îndată a înviat şi a
deschis ochii şi, ridicându-se, a şezut şi a început a grăi: „Pentru ce
m-ai întors pe mine, părinte? Căci îmi este mai bine să mă duc la
Hristos şi să fiu cu Dânsul, iar a petrece în trup nu-mi trebuie". Şi
i-a zis lui stareţul: „Dormi dar în pace şi roagă-te pentru mine". Iar
el, culcându-se, a adormit iarăşi şi s-a făcut spaimă la toţi care erau
de faţă; şi ziceau: „Cu adevărat acesta este om dumnezeiesc". Iar
cuviosul îngrijind trupul mortului, a petrecut toată noaptea în cântare
de psalmi, iar a doua zi, îngropându-l cu cinste, s-a dus de acolo.
Altă dată, un oarecare
frate fiind bolnav şi aproape de moarte, cuviosul s-a dus la el spre
cercetare. Şi văzându-l pe dânsul că se teme de moarte, pentru păcatele
sale, a zis către dânsul: „Pentru ce nu eşti gata, fiule, spre ducere?
Mi se pare că conştiinţa, mustrătoa-rea ta, va merge cu tine acolo".
Bolnavul a zis: „Rogu-mă ţie, părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru
mine, ca să-mi dea măcar puţină vreme spre pocăinţă". Răspuns-a
stareţul: „Acum cauţi vreme de pocăinţă? Dar cea trecută unde este? Ce
ai făcut în toate zilele călugăriei tale? Oare n-ai putut să-ţi
tămăduieşti rănile cele de mai înainte, ci mai ales ai adăugat altele
noi?" Iar bolnavul nu înceta să roage pe stareţ cu lacrimi, ca să se
roage Domnului pentru dânsul. Deci stareţul i-a zis: „De nu vei mai
adăuga de acum rele peste rele, apoi mă voi ruga pentru tine. Pentru că
bun este Domnul Cel iubitor de oameni şi îndelung răbdător. El îţi va
da câtăva vreme pentru curăţirea păcatelor tale". Aceasta zicând-o,
şi-a plecat genunchii la rugăciune şi, după ce s-a rugat mult, a zis
bolnavului: „Iată, trei ani îţi mai dă Domnul, să mai petreci în
această viaţă, însă să te pocăieşti cu adevărat". Apoi, luându-l de
mână, l-a ridicat din pat sănătos şi l-a dus cu el în pustie.
Iar după ce au trecut
trei ani, s-a întors cu dânsul iarăşi la fraţi, şi l-a pus pe el
înaintea lor ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi adunân-du-se mulţi la
cuviosul, şi ascultând cuvintele lui cele cu miere curgătoare, a spus
către dânşii cuvânt despre roadele pocăinţei, vorbind toată noaptea
până dimineaţa. Şi întru acea vorbire, fratele acela care îşi împlinise
pocăinţa cea de trei ani a fost văzut cum dormita, şi astfel şi-a dat
sufletul său în mâinile lui Dumnezeu, fără durere şi fără frică, ca şi
cum ar fi adormit cu un somn dulce.
Se mai povesteşte
despre Cuviosul Patermutie şi aceasta, că el de multe ori a trecut râul
Nil, umblând pe deasupra apei. Iar altădată, câţiva fraţi fiind adunaţi
într-o chilie şi vorbind pentru folosul sufletului cu uşile încuiate,
sfântul a stat în mijlocul lor, precum altădată Hristos a venit în
mijlocul apostolilor, atât de mare era Cuviosul Patermutie întru minuni
şi plin de darul lui Dumnezeu. Iar după mulţi ani ai vieţii sale celei
plăcute lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul.
|