SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC PANGRATIE, EPISCOPUL TAVROMENIEI
(9 iulie)
Părinţii acestui de trei ori
fericit au fost din hotarele Antiohiei. Ei au trăit pe vremea în care
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a pogorât la neamul omenesc şi
Iubitorul de oameni S-a făcut om pentru oameni. Şi auzind ei de
minunile cele prealuminate care le făcea în Ierusalim Stăpânul Hristos,
s-au dus acolo împreună cu fiul lor, Pangratie, şi auzind învăţătura
preadulce a Mântuitorului, au crezut în El şi s-au botezat în numele
Preasfintei Treimi, apoi s-au întors la casa lor, lăudând pe Domnul. Şi
au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu şi apoi s-au săvârşit, iar
Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înţelepciune şi pricepere, în
cugetarea şi citirea dumnezeieştilor Scripturi.
Iar după Inălţarea
Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind
cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile
Pontului. Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste,
ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu
toţi ai casei lui. Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au
crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a
hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele
Maximin. Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor
şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau
libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint,
pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini.
Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc
cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie".
Acestea aşezându-le
bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru,
zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al
lui Hristos". Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze
dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată
reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia
cerului. Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte
mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în
Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis
din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Iar Petru
i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe
minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis
către Marchian şi către Pangratie: „Fiii mei, luaţi şi voi soarta
episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe
Hristos, după cum ştiţi". Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin
iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau
gata de plecare. Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să
vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu
slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul
lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând,
s-au botezat cu toţii.
Deci luând cuvenita
binecuvântare cu sărutare sfântă de la Petru, Marchian a intrat în
corabia lui Romii, iar Pangratie, în a lui Licaonid. Şi după câteva
zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei care se numea Falcon,
unde era de demult o grădină a unei femei cu numele Falconila, care a
născut un fiu foarte frumos şi l-a numit Falcon. Şi plimbându-se
copilul prin grădină, deodată a murit şi, îngropându-l acolo, i-au
zidit o capişte mare şi frumoasă, iar deasupra mormântului său au pus
un idol mare cioplit în piatră, pe care l-au numit zeul Falcon, şi i-au
jertfit trei tineri şi 73 de viţei aleşi1. Şi, de atunci, rătăciţii
făceau în toţi anii astfel de jertfă necuraţilor diavoli. Deci, după ce
Sfinţitul Pangratie a ieşit din corabie şi a stat pe pământ, ţinând în
mână o cruce ca un toiag, diavolii care locuiau în idol, clătinându-l
pe el tare, au strigat plângând: „O, zeule Falcon, foc a venit să te
topească pe tine, căci Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara
Maria, a trimis aici o sabie ca un fulger, care a luminat locul acesta,
iar pe noi ne-a înfricoşat. O, Licaonide, cum l-ai adus aici şi n-a ars
corabia ta!"
Atunci Pangratie a
făcut semnul crucii, jurând pe diavoli să înceteze glasurile şi
sunetele, iar ei au tăcut. Deci Licaonid a zis către Pangratie: „Să nu
te apropii de necuratul Falcon, că pe mulţi a omorât". Dar el a
răspuns: „Noi avem darul Sfântului Duh şi nu ne temem de diavoli. Dar
vino după noi, ca să vezi slava lui Dumnezeu şi pierzarea lui Falcon".
Deci a luat crucea, Sfânta Evanghelie şi icoana Domnului Hristos şi,
apropiindu-se de necurata capişte, a făcut mai întâi rugăciune spre
răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înţelepciune şi
putere, să întoarcă pe cei de acolo la adevărata credinţă şi să
gonească pe diavoli. Apoi, după rugăciune, a strigat, zicând: „O,
necuraţilor diavoli, vă jur pe voi cu Sfânta Treime, să ridicaţi pe
nesimţitorul Falcon şi toată capiştea, aşa cum se află, şi să-i
aruncaţi departe în mare, ca la 30 de stadii, şi acolo să vă afundaţi
şi voi".
Deci, deodată cu
cuvântul sfântului, s-a făcut zgomot mare şi s-au arătat mulţime de
diavoli în formă de corbi şi vulturi, care au răpit capiştea şi idolul
şi i-au aruncat în mare. Iar Licaonid văzând aceasta s-a minunat. După
aceasta a cerut voie sfântului să aducă dar, după cum avea obicei,
ighemonului insulei, cu numele Bonifatie, asemenea şi lui Avrilian, mai
marele cetăţii. Iar sfântul i-a zis: „Du-te cu pace şi vezi să nu te
despartă cineva de dragostea lui Hristos".
Deci plecând el, a dus
ighemonului daruri scumpe. Iar ighe-monul l-a întrebat despre părţile
Răsăritului, cum petrec dregătorii. Iar el i-a răspuns: „Toate
eparhiile sunt în linişte, că pacea marelui şi adevăratului Dumnezeu
i-a umbrit pe ei şi păzeşte pe cei ce cred întru Dânsul". Atunci i-a
povestit lui minunea cea mare pe care o săvârşise sfântul şi i-a
propovăduit pe Hristos, spunându-i toate câte a văzut şi a auzit de la
Pangratie.
Şi pe când vorbeau ei,
au venit acolo tânguindu-se toţi necuraţii slujitori de idoli şi au
strigat fără de rânduială, zicând: „O, preaputernice ighemoane, mare
necaz ni s-a întâmplat, căci doritul nostru zeu Falcon s-a prăpădit cu
toată capiştea lui cea slăvită, încât nici locul jertfelnicului nu se
mai cunoaşte". Atunci Bonifatie ie-a zis lor: „Slujitori ai marilor zei
ai Tavromeniei, mergeţi şi cercetaţi, dacă nu cumva a voit mai multă
jertfă, şi pentru aceasta ne-a defăimat pe noi şi s-a dus în alt loc.
Şi voi cerceta şi eu, ca să ştiu cum a fost pricina".
Acestea zicându-le, i-a
liberat pe ei, iar pe Licaonid îl întreba să-i spună iarăşi despre
Hristos, căci multă veselie primea sufletul său auzind mântuitoarea
Evanghelie. Atunci Licaonid i-a povestit lui cu de-amănuntul câte a
auzit despre Domnul Hristos, apoi despre Petru şi despre Pangratie pe
larg, cum a poruncit el diavolilor de a afundat capiştea şi idolul în
mare. Auzind acestea dregătorul, s-a bucurat şi i-a zis lui: „Rogu-te
pe tine, prietenul meu, mergi şi te închină Sfântului Pangratie din
partea mea şi roagă-l pe el să vină la mine, ca să văd şi eu pe un
bărbat cinstit ca acesta". Atunci el i-a răspuns: „Ascultă-mă, domnul
meu. De iubeşti pe Hristos, porunceşte propovăduitorilor să dea de
ştire în toată cetatea şi în părţile de primprejur, că vrei să faci
alergare de cai şi să iei în scris pe toţi călăreţii, deci să se adune
toţi. Şi atunci, cu prilejul acesta, vei face praznic, şi astfel va
veni acolo şi marele Pangratie".
Cuvântul acesta a
plăcut dregătorului şi îndată a trimis veste în toată eparhia lui. Deci
s-au adunat ca la 200.000 de bărbaţi, şi i-a ospătat pe mai marii peste
mii şi peste sute cu cină îndestulată. Apoi, a doua zi dimineaţa, au
mers toţi la câmp, iar Licaonid s-a dus la Pangratie şi i-a spus lui
despre multa evlavie a ighemonului şi cum a poftit să-l vadă şi să
vorbească împreună.
Iar Pangratie n-a mers,
ca să nu se tulbure poporul, dar a zis lui Licaonid să aducă pe ighemon
la el seara, după ce va sfârşi praznicul. Aşa a şi făcut. Deci când
ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veşminte,
şezând pe scaun şi având înaintea lui icoana Domnului Hristos şi Sfânta
Cruce. Deci văzându-l pe el cu atâta slavă, a căzut înaintea sa şi i
s-a închinat, pentru că a văzut lumina dumnezeiască, care îl înconjura
pe el. Iar sfântul l-a ridicat şi l-a sărutat. Şi sculându-se
cutremurat, a strigat zicând: „Mare este Dumnezeul creştinilor! Cred în
Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!"
Atunci sfântul l-a
binecuvântat cu semnul crucii şi i-a poruncit să şadă aproape de
dânsul. El însă a zis: „Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie
împrejurul tău?" Deci cunoscând sfântul că era darul Duhului Sfânt
pentru veşmintele lui cele preoţeşti cu care era îmbrăcat, a poruncit
să iasă toţi puţin afară, şi apoi iarăşi să vină. Deci s-a dezbrăcat de
sfintele veşminte, şi atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, şi astfel a
stat lângă dânsul şi a ascultat cuvintele lui cele mântuitoare.
După aceea au cinat cu
măsură din cele ce Dumnezeu le-a trimis, apoi sfântul le-a zis: „Fiii
mei, ne-am ospătat trupeşte, acum să ne ospătăm şi duhovniceşte". Deci,
mergând în mijlocul casei, a luat sfintele veşminte şi cânta slujba
Utreniei. Şi când a ajuns la cântarea „Sfinte Dumnezeule...", o minune!
Acoperământul casei s-a deschis şi a venit un fulger la noi, iar noi de
frică am căzut cu feţele la pământ, însă sfântul ne-a ridicat, zicând:
„Nu vă temeţi, că Iisus Hristos, a venit să lumineze inimile voastre,
ca să-L cunoaşteţi pe El". Atunci a luat o Evanghelie evreiască, în
care erau scrise patimile şi tainele Mântuitorului Iisus Hristos, adică
Naşterea, Răstignirea, învierea şi celelalte, şi citind cuvintele
Sfinţitului Matei, a învăţat îndeajuns pe dregător până la miezul
nopţii. Atunci acela mulţumind sfântului, a mărturisit că din toată
inima crede în Domnul Hristos.
Şi închinându-se
sfântului şi luând iertare, s-a dus. Deci Licaonid a zis către sfânt:
„Dregătorul a zis să mergem în cetate, ca să-i binecuvintezi palatul".
Iar el a răspuns: „Bine, fiule; dar necuraţii diavoli îşi plâng
pierzarea lor şi vor să se lupte cu noi. Deci ia scrisoarea aceasta şi
după ce o vei citi prin toate capiştile, las-o în capiştea necuratului
Lison şi fugi". In scrisoarea aceea zicea: „Pangratie, robul lui Iisus
Hristos, către Lison, necuratul zeu al tavromeniţilor. Primind
scrisoarea mea, să o citeşti şi celorlalţi necuraţi zei, şi să nu
faceţi tulburare, ci să fiţi ca nişte surzi şi muţi".
Deci luând Licaonid
scrisoarea, s-a dus şi a aruncat-o la idol. Iar în ceasul al treilea
din noapte a venit un glas către sfântul, zicând: „Robul lui Dumnezeu,
am făcut după cum ai rânduit, deci suie-te la cetatea ta". Atunci
sfântul şi-a luat oamenii şi a mers la ighemon, care i-a întâmpinat cu
multă cinste şi i-a ţinut 40 de zile în palat. Iar slujitorii idolilor
s-au adunat în divan, zicând: „O, ighemoane, s-a apropiat praznicul
marelui zeu Lison, deci porunceşte poporului să-i facă jertfă de-ajuns,
ca să nu se mânie şi să fugă şi el ca şi Falcon". Iar el a zis:
„Mergeţi de pregătiţi cum voiţi".
oDupă aceea a întrebat
în taină pe Pangratie, ce să facă, iar el i-a răspuns: „Păzeşte-te de
astăzi să nu mai jertfeşti zidirilor, ci să fii tare în credinţă, dacă
doreşti să iei Sfântul Botez. Şi zideşte-mi o biserică unde să fac
jertfa mea, fiindcă nădăjduiesc în Domnul nostru Iisus Hristos, că ne
va izbăvi de nevăzuţii vrăjmaşi". Bonifatie i-a zis: „Cinstite părinte,
sunt gata să fac orice mi-ai porunci, numai arată-mi chipul şi locul,
şi eu voi face cu bucurie". Atunci au mers împreună la marginea cetăţii
dinspre răsărit, şi i-a însemnat forma bisericii într-un loc bine
potrivit. Iar biserica a fost gata în 30 de zile.
Şi pe când Pangratie
săvârşea Sfânta Liturghie, toţi câţi erau în biserică, au văzut un foc
înfricoşat, care, ca un fulger, lumina toată biserica în chip prea
minunat. Deci când sfântul a isprăvit Sfânta Liturghie, au căzut toţi
zeii Tavromeniei, zdrobindu-se. Iar slujitorii idoleşti nu au fost
atunci acolo, de aceea n-au ştiut pricina pierii zeilor. Deci sfântul a
împărtăşit cu Sfintele Taine pe cei botezaţi, iar pe ighemon nu l-a
împărtăşit. Atunci acesta a întrebat pe Licaonid în taină din ce
pricină a făcut aşa sfântul, iar acela i-a spus că deoarece nu era
creştin desăvârşit, nu era vrednic de sfinţita împărtăşire. Iar după
Liturghie, dregătorul i-a luat pe toţi ca să-i ospăteze în palatul său.
Iar sfântul, şezând la masă, a pus la dreapta sa pe Licaonid, iar la
stânga pe ighemon, după cum a făcut şi în alte daţi. Şi binecuvântând
pâinea întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a dat
tuturor de au mâncat, iar după ce s-au ospătat, i-a liberat pe toţi.
Iar necuraţii
slujitori, mergând în capişti să tămâieze pe idoli şi negăsindu-i, au
plâns pentru pieirea zeilor lor. Deci în toată cetatea s-a făcut
tulburare mare, iar cei mai mulţi s-au adunat în palatul ighe-monului,
strigând unele ca acestea: „Ce faci, Bonifatie, nevrednicule de
ighemonie? De ce nu vii să vezi ce au pătimit zeii tăi, cumplitule?
Oare nu sunt ei care te-au îmbogăţit şi te-au cinstit atât de mult pe
tine? Atunci pentru ce nu-i cinsteşti şi nu te mâhneşti împreună cu
noi, ci tu te bucuri şi prăznuieşti întru necazul nostru, mândrule?"
Auzind ighemonul
ocările poporului, s-a înfricoşat. Deci, suindu-se în locul cel mai
înalt al divanului, împreună cu 60 de soldaţi îmbrăcaţi în aur, a zis
acestea către popor cu vorbă smerită şi blândă: „Preaînţelepţi bărbaţi
tavromeniţi, nu ocărâţi ighemonia cu nedreptate şi nu vă mâniaţi fără
de socoteală asupra mea, care nu v-am greşit cât de puţin, ci faceţi
ceea ce v-am zis şi altădată, când a pierit Falcon, adică căutaţi pe
cei mai înţelepţi la sfat şi cărturari, ca să cerceteze în cărţile
voastre, până ce vor afla pricina pentru care au fugit zeii noştri.
Care pricină va fi una din acestea două: sau că le facem puţină jertfă
şi ne-au urât; sau că a venit un alt Dumnezeu mai tare şi mai puternic
decât ei, Căruia neputând să I se împotrivească, au căzut de frică. Şi
după ce vom afla adevărul, vom face ce este mai de folos, adică, dacă
au fugit pentru puţinele jertfe ce li se aduc, să le înmulţim cât
voiesc, iar dacă este un alt Dumnezeu mai tare, să credem în Acela, şi
să nu mai avem trebuinţă de ei. Deci duceţi-vă în capişte voi cei mai
cucernici şi cu rugăciune întrebaţi pe zei, să vă arate pricina".
Acest sfat al
dregătorului l-au lăudat toţi. Deci au ales pe unii ce ştiau vrăji şi
farmece şi au pus 32 la fiecare jertfelnic. Şi strigând şi întrebând
mult timp, le-a răspuns un drac, pe care îl numeau Lison, zicând: „Ce
aţi venit la mine şi mă lăudaţi în zadar? Ce am făcut până acum, am
făcut! Dar de azi nu vă mai nălucim, pentru că dumnezeirea cea în trei
ipostasuri a cercetat zidirea Sa şi Dumnezeu a trimis Cuvântul Său şi a
tămăduit pe toţi". Iar ei au răspuns: „Ce zici, Lisone, preacuratule?
Care zeu este mai puternic decât tine?" Iar diavolul a răspuns iarăşi:
„Acela Care a făcut cerul, pământul, marea şi toată lumea şi a zidit pe
om. El a trimis acum asupra noastră sabie de foc, cu care a pierdut pe
Falcon, pe Die şi pe ceilalţi zei şi pe mine m-a făcut nelucrător de
azi înainte, căci Licaonid l-a adus aici pe ucenicul lui Hristos".
Auzind rătăciţii
acestea, se tânguiau că şi-au pierdut nădejdea şi se rugau iarăşi
neputinciosului lor zeu, ca să le dea ajutor. Deci, aruncând vrăji, au
scris numele celor de neam bun ai cetăţii, ca pe care va cădea vraja,
să-l jertfească ca să îmbuneze pe diavol. Şi numele pe care l-au scos
întâi, a fost al ighemonului. Atunci poporul s-a bucurat şi înjunghiind
tauri şi ţapi, a umplut pahare de sânge, şi luând ramuri de mirt şi de
dafin, au alergat toţi la palat, strigând: „O, preabunule ighemoane,
marele zeu Lison te-a cerut spre jertfă, şi toţi te fericesc, că şi în
lumea aceasta ai fost toată viaţa ta cinstit şi slăvit, iar acum cu
jertfa aceasta te faci nemuritor după moarte, ca un Lison şi Zeus".
Zicând acestea, au alergat să pregătească cele potrivite jertfei. Iar
Bonifatie s-a dus degrabă la biserică, şi căzând la picioarele
sfântului, i-a povestit primejdia cu lacrimi preaamare, că voiesc să-l
aducă spre jertfă diavolului. Iar Pangratie i-a zis: „Fiule, du-te şi
să nu te temi de nimic, că mâine voi veni la jertfă împreună cu tine şi
atunci toţi veţi vedea puterea lui Hristos".
Şi la al nouălea ceas
din noapte, sfântul s-a sculat să-şi facă pravila sa după rânduială.
Iar păgânii erau în capiştea cea mare a lui Lison şi îşi ridicaseră
iarăşi pe zei la locurile lor, ca să zică că s-au ridicat singuri. Dar
când sfântul a început trâmbiţa cea duhovnicească, făcându-şi pravila
sa în biserică, au căzut iar la pământ toţi idolii cei ridicaţi şi s-au
sfărâmat. Atunci poporul fugind de acolo, alerga minunându-se. Iar când
au trecut pe lângă biserică şi au auzit pe sfântul cântând, au rămas
uimiţi de acea cântare duioasă, pe care n-o auziseră niciodată. Căci
glasul sfântului era foarte dulce şi melodios, iar biserica nu se
vedea, fiindcă era întuneric împrejurul ei.
Şi după ce sfântul şi-a
săvârşit pravila, a ieşit şi a stat la uşă; şi gonind întunericul cu
semnul Sfintei Cruci, s-au deschis ochii păgânilor. Deci văzând ei
biserica şi sfântul arătându-li-se ca un înger cu adevărat al lui
Dumnezeu, s-au înfricoşat şi l-au întrebat, zicând: „Te jurăm pe
puterea marilor zei, să ne spui dacă eşti Dumnezeu sau om?" Sfântul
le-a răspuns: „Eu nici nu sunt Dumnezeu, nici nu slujesc ca voi
necuraţilor diavoli, ci sunt zidirea lui Dumnezeu precum sunteţi şi
voi, şi sunt trimis de adevăratul Dumnezeu ca să vă propovăduiesc
cuvântul vieţii şi al adevărului şi, de mă veţi asculta, veţi afla
viaţa cea veşnică, pentru că vă voi vesti despre marele şi neurmatul
Dumnezeu, Care a făcut lumea, a zidit firea omenească şi a rezidit-o,
şi dăruieşte îndulcirea veşnică celor ce-L iubesc. Iar aceia pe care
voi îi numiţi zei, sunt diavoli şi cei ce cred într-înşii se duc
împreună cu ei în munca cea veşnică".
Auzind acestea oamenii,
s-au umilit, zicând: „Noi vedem la tine darul cu adevărat dumnezeiesc
şi credem că vrednicia ta este mai puternică decât a zeilor, dar să
nu-i pedepseşti, fiindcă ne-au ajutat în războaie de multe ori".
Sfântul le-a zis: „Duceţi-vă şi pregătiţi pe ighemon spre jertfa lui
Lison, după cum aţi cugetat, şi acolo vă voi arăta puterea Dumnezeului
meu".
Deci plecând ei de la
sfântul, ziceau unul către altul: „Omul acesta se pare că grăieşte
adevărul, căci de nu era Dumnezeul lui mai puternic, n-ar fi prăpădit
pe zeii noştri". Atunci Xantip, fiind mai mare peste filozofi, a zis
către ceilalţi: „Ascultaţi, bărbaţi preaînţelepţi: Voi m-aţi ales şi
m-aţi rânduit la meşteşugul doctoricesc de care m-am îngrijit după
putere. Acum câteva zile a venit la mine un om cu chip minunat şi
vrednic, şi mi-a dat o carte, zicând: «Xantipe, ia această carte
doctoricească de la puterea cea de sus». Zicând acestea, s-a făcut
nevăzut. Iar eu, citind cartea, am aflat că este scrisă de patru
oameni, care cu un glas povesteau despre Iisus Hristos, adevăratul Fiu
al lui Dumnezeu. Deci socotesc că şi acest om a venit să-L
propovăduiască pe Dânsul, căci cum am ajuns cu cartea în casa mea,
toată s-a luminat de o lumină cerească şi câţi neputincioşi zăceau
acolo, munciţi de felurite boli, toţi s-au tămăduit în acel ceas".
Deci auzind poporul
acestea de la Xantip, a voit să se întoarcă la sfânt, dar diavolul nu
i-a lăsat pe nici unul, ci i-a silit nevăzut să se ducă la palat. Şi
luând pe ighemonul Bonifatie, l-au dus la Lison, şi dezbrăcându-l, l-au
legat cu mâinile înapoi, mulţumind pe necuratul diavol. Iar Bonifatie
căuta într-o parte şi în alta să vadă pe Pangratie, şi zicea cu
plângere amară: „O, păcatele mele, la ce fel de moarte amară sunt dat
eu, ticălosul! Unde eşti, părinte Pangratie? Ai zis că vei veni la
jertfa să pierzi pe nesimţitorul Lison şi acum nu te arăţi, ci mă laşi
pe mine singur? Domnul Iisus Hristoase să mă miluiască ca un milostiv!"
Iar Lison acesta,
fraţilor, avea un şarpe foarte mare şi prea înfricoşat, care bea
sângele jertfelor. Şi îmbrăcându-se marele Pangratie cu sfinţitele
veşminte, s-a făcut tot ca o văpaie de foc şi, ajungând cu cinstita
Cruce la locul unde era legat Bonifatie, îndată s-au dezlegat
legăturile singure, iar cei ce erau împrejur, toţi au căzut la pământ,
nesuferind strălucirea sfinţitelor veşminte. Apoi el i-a binecuvântat
şi s-au sculat. Deci, apropiindu-se de pângăritul Lison, a zis acestea:
„Diavole necurat, te jur în numele Preasfintei Treimi – al Tatălui, al
Fiului şi al Sfântului Duh - să fugi din locul acesta şi să te afunzi
în mare împreună cu Falcon!" Şi îndată a făcut diavolul un zgomot mare,
încât toţi s-au cutremurat; apoi s-a dezrădăcinat idolul acela
înfricoşat şi neclintit, împreună cu diavolul care era sălăşluit
într-însul, şi a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel şarpe
mare, a rămas în groapă. Atunci sfântul l-a legat pe el de grumaji şi
l-a tras afară. Iar şarpele a făcut mai întâi o şuierătură groaznică,
apoi s-a despicat de sus până jos. Şi văzând poporul nişte minuni
prea-slăvite ca acestea, a strigat: „Mare este Dumnezeul lui
Pangratie!"
Apoi îndată au sfărâmat
paharele, taurii şi ţapii care îi înjunghiaseră şi i-au aruncat să-i
mănânce câinii şi, în scurt, toată jertfa au prăpădit-o. Iar sfântul a
poruncit să lege pe şarpe cu funii şi să-l târască până la mare. Deci,
pe când tinerii îl trăgeau pe pietre, i se dărăpăna carnea şi i se
vedeau oasele. Şi cu multă osteneală au scos unul din acelea cu
securile, ca să-l păzească spre pomenirea minunii; şi punându-l în
cântar, a tras 60 de litre.
Iar fericitul Pangratie
a dat tuturor arvuna Sfântului Botez, pecetluindu-i cu cinstita Cruce.
Iar ei au intrat în capiştile idolilor, şi aruncând la pământ pe idolii
cei mici, i-au sfărâmat pe toţi, scuipân-du-i şi călcându-i în
picioare. Apoi sfântul s-a suit într-un loc înalt, ca să-l audă toţi şi
a propovăduit pe Hristos. Şi au crezut toţi câţi erau acolo, ca la
100.000 şi mai mulţi. După aceea, făcând rugăciune pentru dânşii, i-a
binecuvântat, zicându-le: „Acum duceţi-vă la casele voastre şi vă
curăţiţi, postind trei zile, şi rugaţi-vă Domnului, să vă
învrednicească să primiţi Sfântul Botez". Şi după trei zile mulţimea a
venit, aducând fiecare lumânări şi îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul
Botez.
Astfel Sfântul
Pangratie a botezat în acea zi 24.000, şi s-a făcut în toată cetatea
bucurie mare şi veselie. Veneau încă şi cei ce locuiau aproape de
muntele Etna şi se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfântului,
căci el tămăduia şchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciţi şi alţi
neputincioşi. Iar Xantip filosoful a adus sfântului Sfânta Evanghelie
şi i-a spus pricina, precum s-a zis mai sus. Iar Sfântul a citit-o
poporului şi toţi au primit-o cu bucurie şi cu mare evlavie.
După două ceasuri, a
venit la sfântul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, şi
i-a zis cu vicleşug că dacă Hristos îi va da tămăduire, se va boteza.
Iar sfântul, cu toate că ştia bine gândul ei cel viclean, totuşi a
tămăduit-o cu un cuvânt; căci, făcând pe dânsa semnul cinstitei Cruci,
a căzut lepra de pe dânsa. Iar ea, în loc să dea mulţumire lui Dumnezeu
şi sfântului, grăia cuvinte grele către el. Pentru aceasta, Sfântul a
zis către dânsa: „O, femeie, fiindcă ai îndrăznit să ispiteşti pe
Dumnezeu, Care ţi-a dat sănătate, să ştii că El poate să întoarcă
iarăşi lepra asupra ta".
Zicând acestea, a luat
de pe pământ cojile leprei ce căzuseră de pe trupul ei, şi i le-a
aruncat cu tină în faţa ei, zicând: „Fiindcă nu mărturiseşti darul
tămăduirii, Dumnezeu este binecuvântat să-ţi dea pedeapsa îndoită".
Zicând aceasta, îndată s-a aprins ca o văpaie în tot trupul ei, din
creştet până în picioare. Şi a făcut băşici care s-au spart şi curgea
de pe dânsa apă fierbinte, dându-i atâta durere, încât ticăloasa
chinuindu-se, striga şi zicea: „Miluieşte-mă, robul adevăratului
Dumnezeu, că nu mai nădăjduiesc în necuraţii zei, ci numai în tine;
deci, roagă pe Domnul Iisus Hristos, să-mi dea tămăduire!"
Deci milostivindu-se
sfântul, a făcut rugăciune pentru dânsa, a însemnat-o cu semnul Sfintei
Cruci şi astfel s-a tămăduit, fiindcă a crezut din tot sufletul. Apoi,
învăţând-o dreapta credinţă, într-a opta zi a botezat-o şi a făcut-o
diaconiţă, punându-i numele Benedicta. Iar ea şi-a sfărâmat toţi
idolii, apoi a dus pe sfântul într-o grădină a ei şi i-a arătat o
mulţime de aur, pe care sfântul i-a zis să-l împartă la săraci. Iar ea
spunea că în ţara aceea nu se găsesc săraci. Dar sfântul i-a zis: „Dacă
vrei să te mântuieşti, urăşte aurul, că iubirea de avuţii este rădăcina
tuturor relelor. Deci fugi de dânsa, căci vei câştiga bogăţie în cer".
De atunci ea şi-a lăsat toată bogăţia şi slujea în biserica Domnului cu
sârguinţă.
Sfântul a mai tămăduit
şi pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea
şi pe mulţi bărbaţi care aveau multe feluri de boli. Şi a botezat în
ziua aceea 8000 de bărbaţi, afară de femei şi de copii, apoi a slujit
Sfânta Liturghie ca să-i împărtăşească. Atunci a sosit şi ighemonul
Bonifatie, cu mulţime de popor, iar când sfântul a înălţat Sfintele
Taine, biserica s-a deschis deasupra şi a venit un foc ceresc, care l-a
înconjurat. Iar cei ce vedeau aceea, s-au înfricoşat şi nimeni nu
îndrăznea să se apropie să se împărtăşească, pentru că vedeau faţa lui
ca o făclie de foc. Iar sfântul le-a zis: „Fiii mei, apropiaţi-vă şi nu
vă temeţi, căci focul acesta nu arde, ci luminează pe cei ce se
împărtăşesc". Atunci a împărtăşit pe toţi credincioşii care erau
botezaţi, iar pe cei necredincioşi i-a făcut catehumeni, adică i-a
pregătit pentru Sfântul Botez şi a treia zi a botezat 5000.
După aceasta, Bonifatie
a spus sfântului că va face război cu potrivnicii eparhiei lui, deci
să-l binecuvinteze, ca să biruiască pe vrăjmaşi, şi să-l sfătuiască în
ce câmp să facă războiul. Iar sfântul i-a poruncit să adune acolo în
Tavromenia ostaşii din toată eparhia sa, adică ai săi, ca să se roage
pentru dânşii. Deci a trimis vestitori în toată eparhia sa şi în 20 de
zile s-au adunat toţi, care erau 540.000. Şi să nu fie cineva
neîncrezător de mulţimea poporului, căci cetatea aceasta a Tavrului şi
a Meniei era mai bogată şi mai cinstită decât toate cetăţile Siciliei
şi Calabriei. Deci după ce s-a adunat la câmp tot poporul, avea dorinţă
să vadă pe sfânt. Iar el şi-a luat sfintele veşminte, a ieşit în câmp
cu dregătorul şi s-a suit într-un loc înalt ca să-l vadă toţi. Deci
ostaşii, văzând faţa lui luminând ca un fulger, credeau că este
Dumnezeu şi se întrebau unii pe alţii: „De unde a venit un astfel de
Dumnezeu minunat?" Iar credincioşii ziceau: „Oamenii nu sunt dumnezei,
ci robi ai adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu". Atunci cei mai
mulţi au crezut în Hristos, cerând Sfântul Botez.
Iar sfântul s-a
pregătit să slujească Sfânta Liturghie acolo, înaintea mulţimii, ca
să-i întărească mai bine. Deci credincioşii au venit să se
împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, iar cei nebotezaţi, având
dorinţă să vadă taina aceasta a Sfintei Liturghii, s-au apropiat de
înainte-stătătorii lor şi aruncând armele la pământ, priveau cu mare
cucernicie. Atunci s-a făcut o minune ca aceea, care s-a făcut mai
înainte cu Moise, când a dat în Sinai legea poporului, căci un nor s-a
pogorât şi a acoperit pe marele Pangratie, şi poporul, văzând aceasta,
a căzut la pământ minunându-se, iar când a înălţat Sfânta Pâine, norul
s-a suit la cer. Şi mulţi păgâni crezând că Sfântul era Dumnezeu, îi
ziceau: „Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne învredniceşte şi pe noi de
darul Tău". Iar sfântul s-a suit pe piatră, ca mai înainte, şi le-a
povestit pe scurt taina dumnezeirii. Pentru aceea toţi au crezut din
tot sufletul, cerând Sfântul Botez, mai înainte de a se duce la război.
Deci, făcându-i catehumeni, le-a poruncit să postească trei zile, apoi
i-a botezat pe toţi.
Atunci s-a făcut în
toată tabăra mare praznic şi le-a hirotonisit preot în locul său pe un
ucenic pe care-l avea, cu numele Evagrie, cel care a scris viaţa
aceasta cu iubire de adevăr şi încredinţare. Pe acela l-a trimis să-i
mărturisească şi să-i împărtăşească în război. Şi a pus pe un argintar
de a făcut la steaguri, la cel dintâi, chipul Domnului Hristos, iar la
celelalte, Sfânta Cruce, ca să le poarte în război înaintea tuturor.
Deci când a voit să meargă mi-a poruncit să slujesc Sfânta Liturghie -
zice Evagrie cel mai sus numit -, ca să se împărtăşească cu
dumnezeieştile Taine. Deci, săvârşind eu cu frică dumnezeiasca
Liturghie, s-a împărtăşit Sfântul Pangratie şi înainte-stătătorii
cetăţii, apoi am mers în cortul dregătorului şi am ospătat. După aceea
sfântul ne-a binecuvântat pe toţi, şi făcând semnul Sfintei Cruci pe
fruntea mea, m-a sărutat şi m-a liberat. Şi mergând la mare, a
pecetluit-o cu crucea de trei ori şi aşa am plecat, iar sfântul s-a
întors la biserica sa.
Şi erau acolo în cetate
două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane, pentru că le
muriseră părinţii. Acestea, după ce s-au botezat, au venit la sfânt,
zicând: „Părinte cuvioase, la sfinţia ta alergăm, rânduieşte-ne
împreună cu preoteasa Hrisina, şi dă-ne dregătoria diaconească, pentru
că noi am pus în mintea noastră să nu ne mărităm niciodată. Deşi ne-au
cerut cei mai de frunte dregători ai cetăţii, noi dorim să ne păzim
fecioria noastră neîntinată". Sfântul le-a zis lor: „Fiicele mele, cu
adevărat aţi ales partea cea bună, ca Maria". Deci, chemând pe
diaconiţa Benedicta, i-a zis: „Iată, Domnul ţi-a trimis însoţitoare".
Apoi, hirotesind pe cea mai mare diaconiţa, a lăsat pe cea mai tânără
nehirotesită. Şi zidindu-şi chilii aproape de biserică, au rămas acolo
şi ascultau toate slujbele. Iar mai marele cetăţii, pe care ighemonul
Bonifatie îl pusese epitrop, era om cu rea socoteală, căci necuratul
avea dragoste către idoli. Şi nu-i ajungea a avea ţiitoare numai din
fiicele păgânilor, dar nesăţiosul a poftit şi pe una din fecioarele mai
sus zise, pe cea mai tânără, ca pe una ce era mai frumoasă.
Deci a trimis de a luat
pe sora ei mai mare, diaconiţa, şi i-a spus că are o dorinţă
nepovestită să ia de femeie pe sora ei, făgăduindu-i multe daruri. Iar
ea i-a zis că sunt făgăduite lui Dumnezeu şi nu se mărită. Şi văzând
necinstitul, că nu face nimic cu binele, a înfricoşat-o, că Elid o va
lua cu sila, căci astfel se numea prea răul şi înverşunatul. Iar
diaconiţa, ducându-se la mănăstire, a spus aceasta plângând Benedictei
şi surorii sale. După aceea s-au dus şi i-au spus sfântului, care le-a
sfătuit, zicându-le: „Fiicele lui Hristos, nimic să nu vă despartă de
dragostea Lui, nici necazul, nici strâmtorarea şi nici chiar moartea.
Chiar în temniţă de vă vor băga, sârguiţi-vă să păziţi nestinsă făclia
fecioriei voastre".
Auzind de la sfânt
acestea şi altele încă, s-au întărit mai bine, şi ducându-se la
chiliile lor, se rugau. Iar Elid cel fără de lege s-a silit să facă
ceea ce a voit, dar n-a putut. După aceea, s-a sfătuit cu mondanii
vrăjitori, cum ar putea să o aducă pe copilă la voia sa. Deci i-a dat
unul dintre ei o carte de vrăjitorie şi după ce a citit-o a chemat
diavoli, care s-au adunat nenumăraţi, negri ca arapii, ţinând în mâini
curse şi săgeţi. Şi i-a trimis pe ei la sfintele fecioare, ca să-şi
facă meşteşugul, dar darul lui Dumnezeu n-a lăsat cât de puţin să se
apropie de ele necuraţii diavoli. Deci, întorcându-se ei la Elid,
mincinoşii au mărturisit adevărul, zicând: „Am văzut la acele femei un
mare ajutor şi, nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci
fă ce voieşti, că noi fugim de locul acela, precum Falcon, Lison şi
Zeus, fiind goniţi de dumnezeiasca putere".
Iar înverşunatul Elid
făcând ospăţ şi sfătuindu-se cu prietenii, a trimis ostaşi de au adus
la divan amândouă fecioarele legate. Şi s-a sârguit prin multe măguliri
şi momiri să aducă pe copilă la voia sa, dar n-a putut. Pentru aceea
le-a închis pe ele în temniţă, poruncindu-i în taină fecioarei celei
mari, ca să sfătuiască pe cea tânără să i se supună lui, că îi va da ei
mari daruri. Insă aceea i-a spus ei toate cele plăcute lui Dumnezeu,
zicându-i: „Să ne nevoim, soră, ca să vedem pe Impăratul Hristos şi să
moştenim nemurire veşnică. Vezi cum trece viaţa aceasta, ca o umbră şi
ca un vis. Adu-ţi aminte câţi ne-au cerut să ne mărităm, pe când ne
închinam idolilor şi n-am primit; şi acum când ne-am îmbrăcat cu Domnul
nostru Iisus Hristos, să ne întinăm sufletele şi trupurile? Să nu fie!
Iată, îţi spun cele ce vor să fie, ca să te găteşti spre vremelnica
moarte şi să împărăteşti în veci cu Mirele Hristos. Pe mine mă vor
omorî mâine, iar pe tine te vor ţine încă puţină vreme, ca să încerce
gândul tău. Deci păzeşte-te să nu te amăgeşti de făgăduinţele lor cele
deşarte şi de cuvintele lor cele viclene. Rabdă până la sfârşit, ca să
iei cununa cea nestricăcioasă".
Auzind copila acestea
de la diaconiţă, a suspinat zicând: „Cred în Domnul nostru Iisus
Hristos, că nici momelile, nici înfricoşările şi nici muncile lui nu mă
vor despărţi de iubitul meu Mire". A doua zi, le-au adus pe ele la Elid
şi diaconiţa i-a spus aceluia că n-a putut să o aducă pe cea tânără la
voia lui. Iar el mâniindu-se, a poruncit să o bată fără milă înaintea
copilei. Şi după ce a bătut-o mult timp, încât s-a umplut pământul de
sânge, i-a tăiat fericitul ei cap într-o peşteră . pustie, iar pe cea
mai tânără a închis-o într-o casă şi ei au stat la masă. Atunci marele
Pangratie a adunat pe cei credincioşi şi, luând din peşteră sfintele
moaşte ale diaconiţei, le-a îngropat cu evlavie şi cu cinste, după cum
se cade.
Iar când elinii s-au
sculat de la îmbuibarea pântecelui, au scos afară în mijlocul lor pe
copilă şi Elid i-a zis: „Jertfeşte marelui zeu Scamandru şi mă ia pe
mine de bărbat, ca să te cinsteşti, să ai toată bogăţia şi toată
îndulcirea, iar de nu, îţi voi tăia capul". Dar ea i-a zis lui: „Eu mă
închin Domnului Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul meu, cu care
m-am logodit, şi nici lui Scamandru nu-i voi jertfi şi nici pe tine,
pângăritule, nu te voi lua de bărbat".
Auzind acestea urătorul
de Dumnezeu de la iubitoarea de Hristos, a poruncit să o bată ca şi pe
cealaltă, apoi să-i taie capul în peştera mai sus zisă. După ce s-a
făcut aceasta, sfântul s-a dus cu toţi credincioşii, cu făclii aprinse
şi cu tămâieri, şi au luat sfintele moaşte de le-au îngropat aproape de
ale diaconiţei. Şi auzind poporul de relele lucruri ale lui Elid, s-a
pornit a-l arde cu toţi idolii lui, dar sfântul nu i-a lăsat, ca să nu
se facă ucideri şi tulburare, până nu va veni Bonifatie ca să-l
pedepsească după cum va voi. Astfel s-au liniştit şi au zidit o
biserică în numele sfintelor fecioare şi muceniţe ale lui Hristos.
După aceea, iudeii şi
mondanii s-au sfătuit împotriva Sfântului Pangratie ca să-l omoare. Iar
el cunoscând acel gând rău şi viclean, a adunat poporul şi le-a arătat
cele cugetate de ei. Şi pe când le spunea pricina, au sosit două străji
de iudei şi de mondani, care apropiin-du-se au zis creştinilor: „O,
oameni, pentru ce lăsaţi cinstea cea dintâi şi credinţa voastră şi
v-aţi lipit de acest înşelător şi vrăjitor?" Deci sfântul a tăcut, iar
poporul a răspuns: „Voi vă amăgiţi şi vă închinaţi la idoli surzi şi
muţi, iar noi am aflat adevărul, crezând în Stăpânul Hristos". După
aceea, a zis şi sfântul către ei: „Dacă voiţi să lăsaţi rătăcirea
cinstirilor voastre deşarte şi să vă apropiaţi de adevăratul Dumnezeu,
vă vom spune cuvânt de mântuire, iar dacă aţi venit cu vicleşug,
arătaţi-ne viclenia voastră". Ei au răspuns: „Noi nu vom crede
cuvintelor tale, nici nu vom lăsa obiceiul nostru cel vechi". Sfântul
iar a zis: „Fraţilor, vă rog să fugiţi de vicleşugul idolilor şi să
cunoaşteţi pe Ziditorul zidirii. Şi mai ales voi, evreii, poporul lui
Israel, pe care v-a scos Dumnezeu din Egipt, cărora vi s-a dat Legea
şi, cunoscând-o şi citind-o, aţi lăsat pe Dumnezeu, Care v-a născut pe
voi şi v-a hrănit, şi v-aţi amestecat cu celelalte neamuri de la care
aţi învăţat obiceiurile lor".
Acestea şi altele încă
zicând cuviosul, creştinii au voit să-i închidă în temniţă pe păgâni,
până va veni ighemonul ca să-i pedepsească, pentru uciderea pe care au
făcut-o. Iar ei au fugit îngroziţi şi în ziua următoare şi-au luat
toate averile, femeile şi copiii, şi au pornit cu luntrile, ca să se
ducă în Siracusa. Iar sfântul le-a vestit prin Xantip să se întoarcă
înapoi şi să nu se teamă de nici un rău din partea creştinilor, însă ei
nu s-au întors decât numai un mondan vrăjitor - acela care a dat cartea
cea vrăjitorească lui Elid pentru copilă, după cum am zis. Acela s-a
mărturisit la sfânt şi s-a făcut bun creştin. El a scris şi pătimirile
sfintelor, după ce s-a botezat.
Iar ceilalţi elini au
intrat în luntrii şi au pornit cu vânt bun. Dar sfântul s-a suit
într-un loc înalt şi s-a rugat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase
Atotputernice, de este cu voia Ta, să se facă furtună şi să se afunde
în mare pângăriţii aceia". Deci cuvântul lui s-a împlinit întocmai,
căci toţi s-au înecat, pentru că îndată s-a făcut vânt mare şi s-au
afundat caicele lor. Iar sfântul învăţând puţine zile pe popor, le-a
zis: „Bonifatie a biruit pe vrăjmaşii lui şi va veni după două zile cu
multă bogăţie, veselindu-se cu tot poporul lui; deci să spuneţi lui
Elid, să pregătească luminăţiile cetăţii".
Iar credincioşii se
minunau că ştia cele ce se întâmplau departe, ca şi cum ar fi de faţă,
şi le spunea mai înainte. Deci a doua zi s-au arătat corăbiile, după
proorocia lui, şi alergând tot poporul la mare, a salutat pe ighemon,
căruia i s-a închinat şi Elid. Apoi, în cealaltă dimineaţă, au venit
toţi cei mai mari peste mii împreună cu Bonifatie şi, închinându-se
sfântului, i-au mulţumit pentru biruinţa care au dobândit printr-însul.
Iar sfântul i-a binecuvântat pe toţi şi mai ales pe dregătorul, către
care a povestit uciderile pe care le-a săvârşit necuratul Elid. Şi a
poruncit ighemonul să-l lege cu lanţ şi să-l păzească bine, până ce va
împărţi la oaste bogăţia pe care a adus-o, ca să rămână fără de grijă
şi atunci să cerceteze faptele lui.
El a adus încă şi pe
mulţi robi avari de la război, care, văzând pe marele Pangratie slujind
Sfânta Liturghie în ziua aceea, au crezut în Hristos, căci au văzut
amândouă minunile, care le-am scris şi mai sus, adică focul care ieşea
din gura lui şi norul care-l acoperea pe el. Deci şi ei au cerut
Sfântul Botez, prin tălmaci. Iar Sfântul Pangratie, văzând dorinţa lor,
i-a botezat. Şi după ce dregătorul a împărţit la ostaşi aurul, argintul
şi celelalte bogăţii, a împărţit şi robii şi le-a zis să aibă purtare
de grijă, ca să-şi mântuiască şi ei sufletele lor. Apoi sfântul a
hirotonisit în toată eparhia preoţi şi diaconi, pe cei mai înţelepţi şi
mai cucernici, şi le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să
zidească biserici şi să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar
mie, adică lui Evagrie, şi diaconului meu Epafrodit, mi-a poruncit să
le scriem lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile,
poruncile şi câte alte se cuvine să le ştie credincioşii. Şi venind
înainte-stătătorii poporului, au luat fiecare din mâna sfântului câte
un preot şi un diacon şi astfel s-au dus fiecare în patria sa. Iar eu
am mers în toate eparhiile şi i-am sfătuit cum să citească slujba
Bisericii şi celelalte de nevoie credinţei. Şi iarăşi m-am întors la
dascălul meu, adică la Sfântul Pangratie.
Iar Bonifatie a
poruncit să-l aducă legat pe Elid şi l-a întrebat pentru ce a ucis pe
fecioare. El i-a răspuns: „Pentru că au batjocorit pe zei". Bonifatie
i-a zis: „Prea răule, voieşti să te lepezi de aceşti zei nesimţitori şi
să te faci creştin, ori să te omor?" El a răspuns: „Să nu-mi fie mie a
mă lăsa de rânduiala părintească. Zeii tatălui meu mi-au dăruit viaţa
şi pentru dragostea lor voiesc să mor. Deci junghiaţi-mă înaintea
zeului meu, Scamandru". Atunci ighemonul, luând apă, şi-a spălat
mâinile, zicând: „Sângele tău, asupra capului tău". Apoi a poruncit
unui rob de i-a tăiat capul la un anumit loc.
Apoi, după doi ani, au
venit şi preoţii eparhiilor şi au rugat pe sfântul, să se ostenească şi
să meargă să le sfinţească bisericile. Iar Sfântul Pangratie i-a trimis
mai întâi să binecuvinteze pe Bonifatie. Apoi a luat pe dregătorul
însuşi şi pe mine, pe Epafrodit şi pe Licaonid cu tot sfatul, şi a
sfinţit bisericile. Şi a pus hotare la fiecare biserică, ca să-şi ţie
fiecare locul sau, să-l lucreze şi să-şi scoată hrana vieţii lor. Iar
Bonifatie şi ceilalţi bogaţi au împărţit în trei părţi toate averile
lor, aurul şi argintul şi celelalte mişcătoare şi nemişcătoare. Şi au
dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoţii şi
diaconii, şi să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii
lor de bine. Şi au făcut vase de aur, de argint şi veşminte de mătase
pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfântul le-a scris pe hârtie,
şi astfel ne-am întors toţi în cetate.
Şi a treia zi, în al
şaptelea ceas, sfântul a venit în uimire, auzind un glas zicând aşa:
„Pangratie, hirotoniseşte preot pe Epafrodit şi trimite-l singur
singurel în părţile Taraconiei". Iar sfântul se îndoia de glasul acela,
ca nu cumva să fie nălucire diavolească. Insă, auzind a doua oară
acelaşi cuvânt, a aşteptat să audă şi a treia oară, ca să se
încredinţeze de adevăr. Deci a auzit şi a treia oară acelaşi glas,
zicând: „Ţi-am zis să hirotoniseşti preot pe Epafrodit şi să-l trimiţi
în partea Taraconiei". Atunci hirotonisindu-l pe el, după ce l-a
sărutat şi l-a binecuvântat, l-a trimis. Iar acela a încălecat pe un
măgar şi, mergând trei zile, a ajuns la un loc pietros, şi acolo
dobitocul s-a oprit şi nu voia să meargă mai înainte. Deci Epafrodit
preotul s-a odihnit acolo.
Şi a doua zi voia să
încalece iarăşi, dar dobitocul n-a voit, căci voia lui Dumnezeu era să
rămână acolo. Deci scoţând Epafrodit crucea, îşi citea Sfânta
Evanghelie. Atunci a trecut prin acel loc o femeie, al cărei bărbat
secera acolo mai înainte şi ea îi ducea în coşniţă pâine, vin şi
bucate. Acea femeie, văzând pe Epafrodit, a stat pe loc multă vreme,
minunându-se şi socotind în sine că acolo este sau Dumnezeu sau vreun
înger. Iar el i-a zis: „Ce stai, femeie, şi nu te duci în drumul tău?"
Iar ea a răspuns: „Eu n-am văzut niciodată atâta slavă la alt om, şi
socotesc că eşti vreun zeu şi pentru aceea ai atâta strălucire!"
Epafrodit i-a zis: „Acestea pe care le vezi că le ţin, sunt semne ale
Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut toată lumea şi a zidit pe om".
Femeia i-a zis: „Dar tu cine eşti, dacă nu eşti zeu?" El a răspuns:
„Sunt om ca şi ceilalţi oameni şi de nu crezi, dă-mi să mănânc şi să
beau". Acestea le-a zis pentru că trecuseră trei zile de când nu
mâncase. Atunci ea i-a dat, iar el, mâncând, s-a întărit.
Şi s-a dus femeia la
bărbatul ei şi i-a spus pricina întârzierii ei. Iar acela, lăsând-o pe
dânsa să caute de secerători, a alergat la locul unde era Epafrodit. Şi
văzând de departe slava lui Dumnezeu care îl acoperea pe el, a căzut cu
faţa la pământ. Dar Epafrodit i-a zis: „Vino aproape de mine, omule".
Atunci acela s-a apropiat cu multă frică şi i-a zis: „Oare nu cumva
eşti Dumnezeu, de te arăţi în acest chip?" El a răspuns: „Oare n-ai
auzit nimic într-acest loc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?"
Omul i-a zis: „Am auzit de El, că S-a născut din Sfânta Fecioară de la
Duhul Sfânt, S-a botezat, a făcut multe minuni, a fost răstignit şi a
înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri şi a trimis pe ucenicii Săi în
lume, să propovăduiască dumnezeirea Lui. Deci, de eşti şi tu unul
dintre aceia, învaţă-ne şi pe noi, că avem dorinţă să te ascultăm".
Atunci Epafrodit i-a
propovăduit pe Hristos şi acela a crezut îndată şi a cerut Sfântul
Botez. Dar Epafrodit i-a zis: „Du-te şi adu-ţi haine noi şi atunci vei
lua darul Preasfântului Duh". Deci, după ce a adus hainele, s-a pogorât
la râu şi l-a botezat, având acolo crucea pe care i-am zugrăvit-o eu,
Evagrie, şi avea pe ea pe Hristos răstignit. Şi l-a întrebat pe el al
cui este chipul acela, iar el a zis: „Al Stăpânului Hristos". Iar cel
nou luminat cu Sfântul Botez i-a spus lui: „Când eram în apă L-am văzut
şi şi-a întins sfânta lui dreaptă peste capul meu". Apoi, luând voie,
s-a dus la ţarina sa.
Iar secerătorii
văzându-l pe el de departe, li s-a arătat că este tot foc şi fugeau de
el. Dar femeia sa, cunoscându-l pe dânsul după vorbă, le-a zis lor: „Nu
fugiţi, că este bărbatul meu. Să ne spună ce i s-a întâmplat". Deci
s-au oprit cu sila şi îngroziţi, apoi l-au întrebat pe el, iar el le-a
spus lor pricina, după cum am spus mai sus, că a crezut în Hristos şi
s-a botezat şi pentru aceasta a luat chipul acela frumos ca un înger.
Iar ei, auzind acestea, au aruncat secerile, au alergat la Epafrodit şi
apropiindu-se de dânsul, au căzut la pământ văzând strălucirea feţei
lui. Iar el îi îmbărbăta pe ei, zicând: „Nu vă temeţi!" Apoi,
sculându-se, nu puteau să-l vadă pe el, pentru că faţa lui era luminată
din darul Sfântului Duh.
Iar sfântul
binecuvântându-i, ei au lăsat frica şi, închinându-se lui, l-au
întrebat cine şi de unde este şi cum a venit la ei. Deci el le-a
povestit lor pricina, de la început până la sfârşit, adică cum mai
înainte a fost închinător de idoli şi îngerul i-a dat lui Sfânta
Evanghelie, pe care le-a arătat-o; apoi le-a propovăduit pe Hristos, în
care crezând cu toţii, au cerut Sfântul Botez. Iar el, chemându-i pe
dânşii, le-a citit Sfânta Evanghelie, pe care auzind-o bărbaţii, se
veseleau. Şi au rămas acolo până în cealaltă zi, ca să-i boteze, după
cum le-a poruncit.
Şi în ceasul al doilea
din noapte, au venit mulţime de diavoli în chip de oameni negri şi
grozavi şi, stând cel dintâi dintre aceia înaintea bărbaţilor, striga:
„O, câtă nedreptate am de la robul lui Dumnezeu Pangratie şi de la
tine, nemulţumitorule Epafrodite, pe care te aveam bibliotecar şi acum
ai venit aici, ca să-mi pierzi stăpânirea mea! Rău am pătimit eu,
neajutoratul, că în Tavromenia m-a robit Pangratie, în Siracuza
bătrânul Marchian, iar acum a venit aici prietenul meu Xantip, care mai
înainte mi-a făcut atâtea jertfe, iar acum voieşte a-mi răpi robii mei,
ca să-i facă robi ai lui Hristos".
Atunci Epafrodit a
făcut cruce anatematizând pe diavol, iar pe oameni i-a învăţat, zicând:
„Vedeţi, fiii mei, cum Domnul nostru Iisus Hristos v-a chemat pe voi la
împărăţia Sa? Pentru aceasta se mânie diavolul şi se nevoieşte să
răpească pe cei mai proşti dintre voi. Dar voi, ca nişte bărbaţi
desăvârşiţi, suflaţi asupra lui, zicând: «Ne lepădăm de tine, satano,
şi ne unim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu»". Făcând ei astfel,
îndată s-a arătat de la răsărit o sabie de foc care a gonit pe diavoli.
Iar a doua zi a venit şi omul acela, care avea secerătorii, împreună cu
femeia şi cu copiii lui, aducând haine câte trebuia.
Deci, pogorându-se la
râu, i-a botezat şi i-a trimis în felurite locuri, ca să propovăduiască
Evanghelia, dând fiecăruia câte o cruce de cedru şi stăpânire ca să
facă minuni. Deci, ducându-se prin sate şi prin multe cetăţi, tămăduiau
toată neputinţa cu dumnezeiasca putere, iar diavolii, nesuferind să
vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel loc,
minunându-se, au întrebat pe bărbaţii aceia, de unde au luat putere să
facă astfel de minuni preaslăvite. Iar ei le-au vestit lor pe Stăpânul
Hristos şi, crezând, mulţi alergau în fiecare zi la înţeleptul
Epafrodit şi se botezau. Apoi, zidind acolo biserică, slujea Sfânta
Liturghie, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile Taine. Şi pe cât trecea
vremea, pe atât credincioşii se înmulţeau.
Iar Sfântul Marchian,
auzind acestea, a scris o epistolă către Sfântul Pangratie, zicând: „Mă
minunez cum sfinţia ta ai uitat atât de degrabă învăţătura Apostolilor,
care zice că episcopul să nu stăpânească alt popor, şi ai trimis în
eparhia mea pe Epafrodit. însă de ai văzut de la Dumnezeu descoperire
şi pentru aceasta l-ai trimis, scrie-mi mie răspuns, ca să nu te
osândesc pe nedrept".
Văzând Pangratie
această scrisoare, a scris înapoi Sfântului Marchian tot adevărul,
adică, cum a văzut în uimire de trei ori, ca să hirotonisească pe
Epafrodit. Şi mi-a dat mie scrisoarea să o duc în Siracusa. Şi ajungând
acolo, Sfântul Marchian m-a întâmpinat şi m-a primit cu dragoste,
zicând: „Socotesc că am mâhnit pe fratele Pangratie, dar Dumnezeu ştie
cum m-am amărât. Căci după ce v-am trimis scrisoarea, Domnul mi-a
arătat lucrul, şi m-am mâhnit că v-am supărat; dar acum mă bucur că
te-am dobândit pe tine. Deci mergi de te veseleşte împreună cu
Epafrodit şi după aceea să vii pe aici, ca să mergem împreună la
Pangratie".
Deci eu ducându-mă, am
stat opt zile cu Epafrodit şi mi-a spus câte a săvârşit cu
dumnezeiescul ajutor. Apoi am luat pe Marchian şi am plecat către
Pangratie, care, cunoscând din dumnezeiescul dar venirea lui Marchian,
l-a întâmpinat şi întâlnindu-se amândoi, au căzut la pământ, rugându-se
unul pe altul ca să se binecuvinteze pentru smerenie. Deci, după un
timp, Sfântul Marchian a zis: „Bine este cuvântat cel ce vine întru
numele Domnului!" Apoi, sărutându-se unul cu altul, au intrat în
biserică, iar după ce Marchian a făcut rugăciune, au stat împreună de
vorbă. Deci Pangratie a zis către Marchian: „Cinstite părinte, cum ai
venit către noi, păcătoşii?" El a răspuns: „Bolnavii vin la doctor ca
să se tămăduiască". Pangratie i-a zis lui: „O, cuvioase părinte, de am
fi şi noi în măsurile tale!"
Insă ei erau la chip şi
la starea trupului asemenea. Şi văzându-i fraţii pe ei, se bucurau şi
îi cinsteau ca pe un Moise şi Aaron. Deci, ighemonul şi toţi boierii au
venit şi au luat binecuvântare de la Marchian. In cealaltă zi, care era
Duminică, au slujit împreună dumnezeiasca Liturghie şi, pogorându-se
foc din cer, a înconjurat sfântul prestol, în timpul când se cânta
cântarea cea întreit sfântă. După Liturghie, sfinţii s-au împărtăşit cu
dumnezeieştile Taine, iar mirenii se temeau să se apropie. Insă sfântul
le-a zis lor: „Apropia-ţi-vă, fiii mei, şi nu vă temeţi, căci focul
ce-l vedeţi este umbrirea Sfântului Duh, care face pe slujitorii lui
văpaie de foc". Atunci toţi s-au împărtăşit de la Sfântul Marchian cu
multă frică.
Deci zăbovind marele
Marchian 15 zile acolo şi voind să se ducă în eparhia sa, a luat
împreună cu el şi pe Sfântul Pangratie, care s-a dus cu bucurie, voind
să vadă bisericile. Şi intrând noi în corabie şi suflând vânt bun,
într-o zi am ajuns în Siracuza, iar noaptea ne-am dus la episcopie. Iar
ucenicii lui Marchian, văzându-l, au plâns spunând că noaptea veneau
diavolii şi îi înfricoşau, zicându-le că l-au înecat în mare. Atunci
fericitul i-a îmbărbătat să nu se teamă de nălucirile diavolilor. După
aceea a trimis vorbă la boierii Gordie şi Selefc să adune tot poporul
ca să-l binecuvinteze marele Pangratie.
Şi adunându-se toţi, au
căzut la picioarele Sfântului Pangratie şi i-a binecuvântat pe toţi. Şi
a rămas acolo şase zile, vorbind amândoi prietenii lui Hristos
duhovniceşte şi veselindu-se împreună. Atunci sfântul a văzut în
vedenie, că împăratul Acvilin a luat 600.000 de ostaşi, ca să facă
război Tavromeniei, dar n-a spus vedenia, doar a trimis vorbă de a
venit acolo Epafrodit, şi s-au veselit împreună. Apoi sfântul a scris
lui Marchian scrisori de încredinţare, după canoanele Sfinţilor
Apostoli, ca să stăpânească şi eparhiile pe care le-a adus la credinţă
Epafrodit. Deci, sărutându-se unul cu altul, am plecat de acolo şi,
ajungând în Tavromenia, crainicul a strigat ca toată cetatea să se
adune a doua zi, că avea să le vorbească marele Pangratie.
Şi a slujit sfântul
Sfânta Liturghie şi i-a împărtăşit pe toţi. Apoi a zis către dregător
şi către tot sfatul lui: „Fiii mei, diavolul s-a pornit să facă război
cu noi, dar puneţi nădejdea spre Domnul şi El va pierde vicleşugul
lui". Zicând acestea, a luat pe Bonifatie de o parte şi i-a zis să
aducă o carte în care erau scrise vitejiile lui Tavru, care a făcut
multe războaie cu Acvilin, împăratul Calabriei, care voia să ucidă pe
domnul lui Tavru, cu numele Revint, ca să-i ia locurile lui cu
nedreptate. Acel Revint avea o soţie preaînţeleaptă şi frumoasă cu
numele Menia. Şi ucigând Acvilin pe Revint, a năvălit Tavru, ca un
viteaz ce era, cu 6000 de ostaşi şi a ucis 50.000 de ostaşi de-ai lui
Acvilin. Iar Menia, pentru această vitejie a lui, l-a luat de bărbat,
apoi şi-a luat toată bogăţia şi-a fugit din cetatea lor, zidind alta,
pe care a numit-o Tavromenia, în care era acum arhiereu Pangratie, iar
ighemon Bonifatie. Iar Acvilin a adunat iar mult popor în Calabria şi a
venit în Sicilia, unde erau Menia cu Tavru, pe care voia să-l ucidă, ca
să ia pe Menia cu bogăţia ei. Iar Tavru a luptat singur cu Acvilin şi,
ucigându-l, a rămas biruitor. Şi astfel stăpânea Calabria şi Sicilia,
locuind în cetatea numită cu numele său, adică Tavromenia.
Sfântul citind cartea
aceea, a zis către Bonifatie: „Vezi, fiule, acest nou Acvilin vrea să
răzbune acel război vechi. Dar să nu ţi se tulbure inima, că dacă Tavru
a biruit pe aceia, cu atât mai vârtos Domnul nostru Iisus Hristos. Deci
du-te în palat şi să nu spui poporului tău despre război, ci numai
roagă-te Atotputernicului Dumnezeu şi să ai nădejde într-Insul".
Deci Acvilin a adunat
poporul său, zicând: „Fraţilor, să mergem să răzbunăm sângele fraţilor
noştri, pe care l-a vărsat Tavru cu nedreptate, că acum nu este Tavru
ca să ne biruiască, ci numai Bonifatie cu puţin popor şi-i vom omorî pe
ei". Deci adunând 600.000 de bărbaţi, au trecut noaptea marea şi au
înconjurat deodată toată cetatea. Şi au oprit apele, sunând din
trâmbiţe atât de tare încât s-au cutremurat cei din cetate, care erau
bărbaţi de război în număr de 40.000, pe care Bonifatie i-a pus pe
ziduri împrejurul cetăţii, după rânduială. Şi când s-a făcut ziuă, s-a
dat prima luptă. Iar Domnul a îngăduit ca în ziua întâi să biruiască
vrăjmaşii lor, ca să nu se mândrească cetăţenii pe urmă că au biruit cu
puterea lor. Deci tavromeniţii, fiind strâmtoraţi, ocarau pe ighemon şi
pe Pangratie, zicând: „Vrăjitorul acesta a venit aici într-un ceas rău,
că a prăpădit pe zei şi ne-a robit pe toţi".
Acestea zicând, nebunii
au cugetat să ucidă pe ighemon şi pe sfânt şi să predea cetatea
vrăjmaşilor. Insă bunul Bonifatie îi sfătuia să nu cadă în deznădejde
cu necunoştinţă, ci să cheme în ajutor pe Domnul Hristos, ca să le dea
biruinţă ca un Atotputernic. Aşa zicându-le, i-a împăcat puţin. Apoi,
ducându-se la sfânt, i-a zis: „Cinstite părinte, ajută turmei tale şi
izbăveşte cetatea ta din mâinile vrăjmaşilor, că poporul se mânie şi
cârteşte împotriva noastră. Oamenii cheamă pe necuraţii zei şi vor să
mă ucidă cu nedreptate". Fericitul i-a zis: „Fiule, du-te şi zi către
dânşii: Acestea zice Pangratie: «Fii ai lui Hristos Dumnezeu, nu vă
temeţi de vrăjmaşii voştri, că voi sunteţi ostaşi ai Marelui Impărat.
Iar dacă aţi obosit de osteneala războiului, duceti-vă de vă odihniţi
în casele voastre, şi Stăpânul Hristos, Marele împărat şi Dumnezeu cel
Atotputernic, va lupta în război pentru voi. Deci să nu se încingă
cineva cu paloş, nici să ia săgeată, arc sau sabie»".
Poporul auzind acestea
de la dregător, s-a mâniat, zicând: „O ce sfat nebunesc, noi toţi am
luptat în război cu toată puterea noastră, ca să păzim zidurile
cetăţii, iar tu ne zici să ne ducem la casele noastre. Cine va auzi şi
să nu râdă, zicând că Bonifatie, pe care îl aveam de om înţelept, cu
vrăjitorul Pangratie, au voit să vândă cetatea noastră vrăjmaşilor".
Deci dregătorul a spus şi acestea sfântului, zicând: „Părinte, n-au
voit nici măcar să audă de cuvintele tale, ci mai mult s-au mâniat,
văzând pe vrăjmaş că s-a apropiat de zidurile cetăţii; şi ticăloşii au
voit să mă omoare". Iar sfântul le-a spus şi a doua oară şi a treia
oară aceleaşi cuvinte, şi abia cu sila i-a făcut de s-au întors la
casele lor. Atunci vrăjmaşii au înconjurat cetatea, iar Sfântul
Pangratie m-a luat pe mine şi pe un diacon cu numele Taţian, zicând:
„Să mergem, fiilor, să luptăm şi noi cu armele noastre împotriva
vrăjmaşilor".
Deci, îmbrăcându-se cu
sfinţitele veşminte, el a luat în mână Cinstita Cruce şi eu, icoana
Domnului Hristos, iar Taţian, icoana Apostolului Petru şi, ieşind
afară, ne-am dus unde era puterea vrăjmasului. Şi suindu-se sfântul pe
un loc înalt, a făcut semnul Sfintei Cruci de patru ori, căutând spre
cetate, şi a îngrădit-o cu zid nevăzut din patru părţi - dinspre
răsărit, dinspre apus, dinspre miazănoapte şi dinspre mare. Apoi,
înălţându-şi mâinile spre răsărit, se ruga astfel: „Doamne, Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, deşteaptă-ţi puterea Ta şi vino ca să ne
mântuieşti pe noi, ca să nu răpească vrăjmaşul cetatea Ta, ci arată
spre ei puterea Ta, prin Sfânta Cruce cea făcătoare de viaţă şi prin
prea curata Ta icoană". Şi după rugăciune, el a înălţat Cinstita Cruce,
iar noi icoanele. Şi atunci toţi vrăjmaşii s-au întunecat şi,
întorcându-se înapoi, se ucideau unul pe altul, socotind că îi ucideau
pe cei din cetate.
Iar sfântul, văzând pe
vrăjmaşi că se ucideau unii pe alţii, a făcut iarăşi rugăciune, zicând:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilinţă în inimile
oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta şi să se întoarcă spre
cinstirea dreptei credinţe". Atunci vrăjmaşii au cunoscut că se ucideau
unii pe alţii şi îndată au fugit din faţa cetăţii, tânguindu-se. Iar
cetăţenii, văzând o astfel de minune înfricoşată, slăveau pe Domnul,
mulţumind lui Pangratie.
Iar dintre acei
vrăjmaşi, 4000 s-au despărţit şi s-au apropiat de cetate, strigând:
„Miluiţi-ne pe noi, bărbaţi mari Dumnezei". Atunci sfântul a poruncit
să deschidă porţile cetăţii şi, intrând înăuntru, cum au văzut pe
sfânt, au căzut la picioarele lui, strigând: „Miluieşte-ne pe noi, mare
Dumnezeu!" Iar el le-a răspuns: „Eu nu sunt Dumnezeu, ci rob al
Atotputernicului meu Dumnezeu!" Şi învăţându-i pe ei, au crezut în
Hristos. Deci, alegând pe cei mai cucernici dintre ei, i-a hirotonisit
preoţi şi diaconi, şi i-a trimis în Calabria să propovăduiască
Evanghelia.
Unii din aceştia ne
povesteau nouă că au văzut trei sori pe zidurile cetăţii, strălucind
mai mult decât soarele zilei, şi a căror strălucire nesuferind-o, se
întunecau. Atunci se ucideau unii pe alţii, iar alţii cădeau în
prăpastie şi se zdrobeau. Iar sfântul le-a arătat Crucea făcătoare de
viaţă şi amândouă icoanele, zicând: „Aceştia sunt cei trei sori, pe
care îi vedeaţi strălucind mai mult decât soarele". Atunci acei bărbaţi
au sărutat sfintele icoane cu multă evlavie. Apoi luând de la sfânt
iertare şi binecuvântarea cea cuviincioasă, s-au dus. Şi ajungând în
Calabria, au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu şi au adus pe mulţi la
dreapta credinţă.
Iar Sfântul Pangratie
m-a trimis la marele Marchian, ca să-i dau de ştire pentru lucrurile
minunate cele zise şi să-i spun lui că, pentru ca să nu-l mâhnească, nu
i-a arătat pricina aceea, când a cunoscut-o din dumnezeiasca
descoperire. Apoi, când m-am întors în Tavromenia, sfântul mi-a zis:
„Fiule Evagrie, să ştii că după puţină vreme mă voi duce către Stăpânul
meu şi voiesc să rămâi urmaş în scaunul meu! Deci ia pe Bonifatie şi pe
alţi cucernici părinţi, şi duceţi-vă la Roma, ca să găseşti pe
fericitul Petru şi să te hirotonisească pe tine episcop al acestei
cetăţi. Iar după ce vei veni aici, să botezi pe Bonifatie". Sfântul
zicând acestea, lacrimile curgeau din ochii mei ca un râu. Atunci
sfântul a zis iarăşi: „Fiule, ia pe Taţian însoţitor şi duceţi-vă la
cutare eparhie, în care am hirotonisit preot pe cutare, care a murit de
trei zile, ca să pui în bună rânduială cele pentru poporul acela".
Deci, lăsând spre slujirea sfântului un copilaş, ne-am dus cu diaconul
Taţian la această slujbă.
In acel timp a ieşit
din cetate şi ighemonul, ca să meargă în altă latură şi să facă război
cu un tiran. Şi a lăsat în palat ca epitrop pe un moş al necuratului
Elid, cu numele Artagar, care s-a arătat al doilea Iuda şi avea
nemărginită ură către sfânt, căutând vreme îndemânatecă ca să-l omoare.
Deci când a văzut că am ieşit din cetate, a chemat pe cei împreună robi
ai lui şi le-a spus lor socoteala lui cea rea, după ce i-a ospătat şi
s-au îmbătat. Iar aceia s-au unit cu dânsul ca să-l ucidă cu nedreptate
pe cel drept. Şi în al nouălea ceas, pe când fericitul se ruga, a auzit
un glas, zicând acestea: „Pangratie, vino credinciosule şi înţeleptule
iconom, de te îndulceşte de bunătăţile care ţi le-am pregătit". Deci
sfatul cel viclean a trimis pe un om să aducă pe sfântul la divan. Iar
acela s-a dus şi i-a zis: „Sfinte părinte, te cheamă epitropul Artagar,
să binecuvintezi masa".
Atunci sfântul s-a dus
mai întâi de s-a împărtăşit cu dumneze-ieştile Taine şi, punând pe sine
omoforul, s-a suit în palat şi a şezut la masă, dar n-a mâncat nimic.
Iar aceia, după ce s-au săturat, au adus vioara şi jucau, strigând fără
de rânduială. Şi aducând în mijloc pe idolul lui Scamandru, l-au pus
înaintea sfântului şi toţi i se închinau în ciuda lui. Iar el le-a zis:
„Incetaţi, fiilor, de a face rău şi nu vă închinaţi nesimţitorului
idol!"
Dar ei n-au băgat în
seamă cât de puţin cuvintele lui. De aceea, sfântul a făcut cruce, iar
idolul a căzut la pământ. Deci acei oameni prearăi, văzând pe zeul lor
sfărâmat, au lovit pe Sfântul Pangratie peste cap şi peste faţa lui cea
îngerească, zicând: „Vrăjitorule şi pierzătorule al marilor zei, ai
făcut toată cetatea de se închină lui Hristos şi se îngreţoşează de
zeii noştri!" Apoi, luându-l, l-au trântit la pământ şi l-au bătut fără
milă. Şi unul îl lovea cu piatră, altul cu lemn, iar altul îl tăia cu
sabia, până ce fericitul şi-a dat sufletul, zicând acestea: „Doamne,
Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu!" Iar ucigaşii
au luat cinstitul lui trup şi l-au aruncat într-o despicătură de
piatră, departe de palat.
In acel ceas, s-a
întâmplat de i-a văzut copilul unui creştin, care stătea în preajmă
când l-au aruncat. De aceea a strigat, zicând: „De ce aţi ucis cu
nedreptate pe cel drept?" Atunci ucigaşii au alergat să-l ucidă şi pe
prunc, ca să nu-i vădească. Dar el fugind, căutând să scape, a sărit
într-o prăpastie. Şi atunci s-a întâmplat o minune, căci îngerul
Domnului l-a răpit înainte de a cădea şi l-a pus nevătămat într-un alt
loc, departe de ucigaşi, ca să nu-l ucidă. Şi era atunci ceasul al
cincilea din zi şi într-al zecelea ceas am venit noi cu Taţian. Iar
după puţină trecere de vreme a venit şi ighemonul cu oastea, care a
trimis să-l cheme pe Sfântul Pangratie la palat. Iar noi îl căutam prin
toate locurile pe unde avea obicei să umble, dar nu-l găseam.
Şi după ce a înnoptat,
m-am dus pândind pe la fiecare loc osebit şi depărtat, să văd dacă nu
cumva se roagă. Şi căutând în despicătura pietrei, am văzut o lumină ca
un fulger şi, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit,
sângerat şi fără de chip. Deci, strigând cât puteam, mă loveam peste
faţă, plângând, şi din mare durere şi necaz ziceam acestea: „Vai mie,
ticălosul, cine a ucis pe păstorul şi dascălul nostru? Ce om fără de
lege a îndrăznit să-şi pună mâna pe dumnezeiasca ta faţă? Vai mie,
ticălosul, nu voi mai auzi glasul tău cel prea dulce, care să-mi zică
mie: «Fiule Evagrie»! Pentru aceasta socotesc că m-ai trimis, ca să nu
văd moartea ta cea nedreaptă şi grozavă. De ce n-am fost de faţă, să fi
murit eu mai bine în locul tău, părinte prea dulce!"
Acestea şi multe altele
asemenea zicând, mulţi au auzit strigarea şi s-au adunat. Dar mai ales
Taţian, Licaonid şi Bonifatie, către care am strigat, zicând:
„Ighemoane, vezi pe dascălul şi luminătorul nostru cum zace însângerat
şi ucis ca un tâlhar fără de lege?" Iar dregătorul, văzându-l pe el, a
plâns cu mare glas, sfâşiindu-şi de durere hainele sale. Deci, pe când
plângeam, a venit şi Cuvioasa Paula împreună cu celelalte fecioare, şi
căzând la sfintele moaşte, bocea peste măsură. Şi a vărsat atâtea
lacrimi, încât era mare minune. Şi nu voia să se mângâie, ci zicea: „Să
vină aceia care au ucis pe stăpânul meu, să mă omoare şi pe mine
ticăloasa, ca să fiu îngropată împreună cu domnul meu".
După aceasta, deoarece
cu lacrimile nu aveam nici un folos, am ridicat sfintele moaşte şi
le-am dus acolo, aproape de o temelie, şi le-am pus pentru o vreme aşa
cum le-am găsit, sângerate. Iar a doua zi dregătorul a poruncit unui
argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. După aceea a făcut cercetare
în divan, ca să afle cine a ucis pe sfânt. Şi pe când cerceta pe robii
săi, iată a sosit acel copil care scăpase de ucigaşi cu ajutorul lui
Dumnezeu, şi ne-a spus nouă toate cele întâmplate. Acestea auzindu-le
voievodul, a legat îndată pe Artagar şi pe ceilalţi doi, şi a poruncit
ostaşilor de i-a bătut cu atâta nemilos-tivire încât li se vedeau
oasele lor pângărite; apoi bunul Bonifatie luându-şi sabia, ca Finees,
a ridicat păcatul, adică cu mâna sa a înjunghiat cu dreptate pe
nedrepţii aceia care au ucis cu nedreptate pe dreptul Pangratie, iar
necuratele lor trupuri le-a aruncat în mare. Şi după trei zile racla
fiind gata, am pus într-însa sfintele moaşte, şi le-am lăsat ascunse
acolo, ca să nu le afle poporul şi să le împartă pentru evlavie. Deci
numai s-a auzit vestea că sfântul a fost ucis şi Bonifatie l-a
răzbunat.
Iar după şapte zile, pe
când stăteam în biserică, deodată am rămas uimit şi am văzut 12 bărbaţi
îmbrăcaţi în haine albe, stând în două cete, iar în mijlocul lor am
văzut pe domnul meu Pangratie, care mi-a zis: „Fiule Evagrie, pentru ce
n-ai îngropat trupul meu în pământ şi m-aţi ascuns în racla cea
diavolească de aur? Văzutu-m-ai pe mine vreodată să iubesc câtuşi de
puţin aurul sau argintul? Nu, fiul meu, nu. Deci să mă scoţi din
adâncul acela întunecos, şi dă pământului ceea ce este al lui, după
obiceiul cel de obşte". Acestea auzindu-le, m-am cutremurat şi am spus
ighemonului, care mi-a zis să fac după cum mi-a poruncit sfântul. Deci
adunând tot poporul, am făcut priveghere, cântând toată noaptea, iar
dimineaţa m-am pogorât eu, Taţian, Licaonid şi Bonifatie, şi deschizând
racla de aur, am văzut o minune preaslăvită, căci trupul nu era după
cum îl pusesem -grozav de însângerat, rănit şi fără de chip -, ci
frumos şi strălucind ca o lumină. Şi era întreg şi nevătămat, curat de
sânge şi nu se vedea nici o rană sau întinăciune cât de puţin, nici pe
trup, nici pe hainele lui.
Acestea văzându-le
dregătorul, s-a spăimântat şi a plâns mult timp; apoi, scoţându-l
deasupra, tot locul acela s-a umplut de bună mireasmă. De aceea s-au
adunat mulţime nenumărată de bărbaţi şi de femei, tineri şi bătrâni,
care, sărutând sfintele lui moaşte, slăveau pe Cel ce slăveşte pe cei
care Il slăvesc pe El. Astfel ne-am săturat cu toţii de acea negrăită
şi bună mireasmă veselitoare şi minunată, minu-nându-ne şi
spăimântându-ne, fiindcă covârşea tot auzul şi mintea. Deci, aducând
pietre cioplite din Lachedemonia, am făcut racla şi o mică hăinişoară
ţesută, apoi am pus în acea raclă sfintele moaşte. Iar din racla cea de
aur am făcut vase pentru biserică, după cum se cădea.
După aceea, trecând 40
de zile de la săvârşirea sfântului, am spus dregătorului câte mi-a
poruncit mie sfântul, adică să ne ducem la Roma, după cum am spus mai
sus. Deci îndată gătind corabia şi luând bărbaţi cucernici şi
înţelepţi, am plecat. Astfel, în câteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu,
am ajuns fără împiedicare în marea cetate. Iar fericitul Petru ştia de
la Duhul Sfânt toate cele făcute şi le-a proorocit către ucenicii săi,
zicând: „Pangratie, episcopul Tavrome-niei, s-a săvârşit. Şi iată
Evagrie, ucenicul lui, vine la noi".
Apoi, luând pe oarecare
ucenici, ne-a întâmpinat afară la porţile cetăţii. Deci eu, văzând pe
Sfântul Apostol Petru, am căzut la picioarele lui, iar el m-a ridicat.
Şi sărutându-ne unul cu altul, am plecat la locaşul lui, bucurându-ne.
Şi începând eu să povestesc pătimirile lui Pangratie, el mi-a răspuns,
zicând: „Fiule, cele ce vrei să ne spui, noi le ştim din dumnezeiasca
pronie. Deci ia episcopia şi câte fapte bune ai văzut la dascălul tău,
Pangratie, urmează-le". Apoi a chemat toată preoţimea şi toţi
credincioşii şi, făcând cuvioasa slujbă, mi-a dat soarta episcopiei,
zicând: „Du-te, fiule, şi urmează după aşezământul dascălului tău".
Acestea zicându-le, a
lăudat pe ighemonul Bonifatie, pentru credinţa lui în Hristos. Apoi,
mulţumindu-i pentru osteneala sa, ne-a binecuvântat şi ne-a liberat. Şi
după ce am ajuns în cetatea noastră, am botezat pe Bonifatie, iar el,
ca un evlavios către Hristos ce era, fiind iubitor fierbinte de
cereasca împărăţie, după ce a luat Sfântul Botez, a lăsat îndată
vremelnica ighemonie şi, chemând pe un om cucernic, credincios şi
puternic în război, l-a hotărât ighemon al cetăţii, iar el şi-a tăiat
părul şi s-a îmbrăcat în haine sărace. Şi, rămânând între noi, n-a
lipsit niciodată de la slujba şi pravila Bisericii. Iar după câteva
zile, i-am zis lui: „Fiule Bonifatie, să zidim o biserică întru slava
lui Dumnezeu şi a Sfântului Mucenic Pangratie, care a făcut aici multe
roduri ale dreptăţii şi a mântuit atâta lume". Iar el primind cu
bucurie cuvântul, s-a dus în divan şi mi-a adus o mulţime de aur. Din
acesta cheltuind, am zidit o biserică bogată şi frumoasă, pe care am
poleit-o cu aur şi am zugrăvit pe ea toate minunile Scripturii Vechi şi
Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sârguinţă şi icoana dascălului meu
Pangratie, pe care, când o văd, mi se pare că îl privesc pe el şi că
vorbesc cu dânsul, şi mă bucur.
Multe încă şi
nenumărate minuni şi semne s-au făcut la sfântul lui mormânt. Pe mulţi
bolnavi care sufereau de multe boli şi se chinuiau, i-a tămăduit. Mulţi
diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar şi cu puterea Domnului
nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care, pentru scurtimea
istoriei, nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung câte am zis
mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei
dumnezeiri. Amin.
|