SFÂNTUL SFINŢIT TEODOR, EPISCOPUL EDESEI, ŞI CEI ÎMPREUNĂ CU DÂNSUL (Scrisă de Vasile, Episcopul Amasiei)
(9 iulie)
In cetatea Edesa era un
bărbat cu numele Simeon şi avea de soţie o femeie ce se chema Maria.
Amândoi erau binecredincioşi şi temători de Dumnezeu, umblând fără de
prihană în poruncile Domnului şi făcând milostenie multă, pentru că
erau bogaţi. Ei au născut o fiică, dar, dorind să nască un prunc de
parte bărbătească, alergau la bisericile lui Dumnezeu şi se rugau Lui
cu multă postire şi cu rugăciuni să le dăruiască un fiu.
Şi sosind Postul
Paştilor şi ajungând în sâmbăta întâi a marelui post, zi în care
Biserica face pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Teodor Tiron, s-au
dus amândoi cu daruri la biserica Sfinţilor Apostoli, la cântarea de
dimineaţă. Acolo li s-a făcut la fiecare osebit o vedenie ca aceasta:
Au văzut pe Sfântul Apostol Pavel stând în biserică cu Sfântul Mare
Mucenic Teodor Tiron. Iar Sfântul Teodor a zis către Sfântul Apostol
Pavel, arătând cu degetul spre Simeon şi spre Maria: „O, ucenice al
Domnului, aceştia se roagă cu căldură şi cer naşterea unui fiu. Deci
mijloceşte-le cererea la Dumnezeu, ca să aibă răsplătire pentru
darurile şi milosteniile făcute de dânşii pe la biserici". Şi se vedea
că apostolul le punea lor în mâini un prunc de parte bărbătească,
zicându-le: „Iată, aveţi un fiu". Iar marele mucenic a zis: „Teodor să
fie numele lui, că pruncul acesta va fi cu adevărat dar al lui
Dumnezeu".
După vedenia aceea şi
după săvârşirea cântării de dimineaţă, şi-au spus unul altuia vedenia
ce avuseseră şi amândoi se mirau cum de au avut aceeaşi vedenie. Şi au
mulţumit lui Dumnezeu foarte pentru că au primit înştiinţare pentru
zămislirea fiului şi, bucurându-se, s-au întors acasă. Deci maica
zămislind, se păzea cu multă înfrânare, ca ceea ce purta în sine pe cel
ce avea să fie vas al Sfântului Duh. Apoi, venind vremea naşterii, li
s-a născut un fiu şi i-au pus numele Teodor, precum l-a numit marele
mucenic în vedenie, şi l-au luminat cu Sfântul Botez.
Iar pruncul crescând şi
venind în anii copilăriei, părinţii l-au dat la învăţătura cărţii, dar
era greoi la învăţătură şi zăbavnic cu vorbirea, deprinzându-se anevoie
la cele ce i se spuneau lui. Dar toate acestea au fost după rânduiala
lui Dumnezeu, ca nu de la oameni, ci din darul Domnului să i se dea lui
înţelepciunea. Deci copilul era adeseori supărat de părinţi şi de
dascăli şi era ocărât de cei de o vârstă cu el. Şi după o vreme, i-a
venit un oarecare gând, ca să ceară de la Dumnezeu înţelegere. Şi a
început a alerga adeseori la biserică şi a se ruga cu dinadinsul. Iar
odată, povăţuindu-se de dumnezeiasca insuflare, a intrat într-o zi de
Duminică în biserică şi, înainte de a începe Sfânta Liturghie, s-a
ascuns în altar, sub sfântul prestol, nevăzându-l nimeni. Deci, venind
arhiereul, a început a săvârşi Sfânta Liturghie.
Intr-acea vreme,
copilul Teodor adormise sub sfânta masă şi a dormit acolo până la
sfârşitul Liturghiei. într-acel somn i s-a făcut o vedenie ca aceasta.
El vedea pe un prunc cam de o vârstă cu el, strălucind ca soarele, care
îl hrănea pe el cu fagure de miere şi îi dădea în mâini un toiag
păstoresc, binecuvântându-l. După vedenia aceea, Teodor deşteptându-se
din somn, a ieşit de sub prestol. Iar arhiereul şi cei ce erau cu
dânsul în altar, văzându-l, s-au mirat şi-l întrebau, pentru care
pricină a fost acolo. Iar el le-a spus cele despre sine şi ce fel de
vedenie a văzut. Şi înfricoşându-se arhiereul, îndată a numărat pe
Teodor împreună cu clerul său, făcându-l citeţ.
De atunci, Teodor s-a
făcut isteţ la minte şi cărturar, covârşind cu înţelegerea nu numai pe
cei de o vârstă cu el, ci şi pe cei bătrâni. Şi s-a deprins cu
înţelepciunea duhovnicească şi cu filozofia cea dinafară, pentru că era
atunci în Edesa un dascăl vestit de filozofie, cu numele Sofronie. Deci
aceluia i s-a dat pe sine la învăţătură şi în scurtă vreme a săvârşit
toate învăţăturile. Iar când era el de 18 ani, tatăl său, Simeon, s-a
mutat către Domnul. Apoi, după un an, şi Maria, mama lui, s-a dus către
Domnul. Iar Teodor a împărţit săracilor averile cele multe care
rămăseseră de la părinţii săi şi numai o parte a lăsat surorii sale,
care acum era însoţită cu bărbat. Aceea a născut pe Vasile, care s-a
învrednicit de arhiereasca rânduiala în cetatea Amasiei şi care a fost
scriitorul vieţii Cuviosului Teodor.
După moartea
părinţilor, fericitul Teodor s-a dus în Ierusalim, având vârsta de 20
de ani. Iar după ce s-a închinat la Mormântul Domnului şi a înconjurat
toate sfintele locuri, a mers la lavra Cuviosului Sava, care într-acea
vreme era povăţuită de avva Ioan. Acolo îmbrăcând chipul monahicesc,
s-a deprins la nevoinţele pustniceşti şi a umblat în ascultări prin
toate ostenelile, slujind cu sârguinţă la toate slujbele mănăstirii,
vreme de 12 ani. După aceea a rugat pe egumen să-i poruncească lui să
petreacă deosebi în linişte, într-o chilie sihăstrească. Deci, luând o
chilie pustnicească, se liniştea slujind lui Dumnezeu. Hrana lui era
puţină pâine după apusul soarelui şi apă cu măsură, şi aceea, nu în
toate zilele. Pentru că uneori petrecea două sau trei zile fără hrană.
De multe ori el ieşea în pustiul Iordanului şi zăbovea într-însul multe
zile, flămânzind şi însetând, şi se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea,
ca un om fără de trup, apoi iarăşi se întorcea la chilia sa. Astfel a
petrecut el 24 de ani, ducând o viaţă ca aceasta în nevoinţe
pustniceşti.
Iar un tânăr cu numele
Mihail, rudenie de-a sa, auzind de petrecerea lui cea aleasă în
pustnicie, a venit din Edesa la dânsul, vrând să urmeze faptelor lui
celor bune. Deci Teodor, primindu-l pe acela şi călugărindu-l, îl avea
pe lângă el ca ucenic şi împreună nevoitor. Şi s-a deprins Mihail a
împleti coşniţe, blidişoare şi alte vase foarte alese, pe care le
ducea, cu porunca dascălului, în sfânta cetate a Ierusalimului şi le
vindea. Iar preţul pe care îl lua, îl aducea la părintele său, Teodor,
şi acela îl trimitea la lavră la părintele Ioan, ca să nu ia pâinea din
mănăstire în zadar.
Intr-acele vremi, cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, părţile Palestinei şi ale Feniciei nu erau sub
stăpânirea împăraţilor greci, ci sub stăpânirea saracinilor, pentru
păcatele omeneşti. Deci creştinii, dându-le multe dajdii, îşi
răscumpărau viaţa şi credinţa lor, iar Domnul mângâia pe poporul Său
cel credincios, făcând semne şi minuni la Sfântul Mormânt, prin care se
astupau spurcatele guri ale agarenilor celor hulitori de Hristos, şi
mulţi din cei mai mari ai lor mergeau de departe la Ierusalim ca să
vadă Mormântul lui Hristos, şi dădeau cinste patriarhului creştinesc şi
celorlalţi arhierei, făcând uşurare popoarelor.
Intr-acea vreme,
Adrameleh, împăratul Persiei, cu soţia sa Seida, pornind de la Babilon,
au mers la Ierusalim, ca să vadă Mormântul lui Hristos şi minunile care
se făceau acolo. Iar Adrameleh era om blând, nevrând să asuprească pe
creştini, afară de dajdia pe care o lua, iar despre credinţă se întreba
cu cei iscusiţi în Scripturi numai cu cuvinte, făcând întrebări şi
răspunsuri după socoteala sa cea persană. Şi fiind el încă în Sfânta
Cetate, fericitul Mihail, ucenicul şi rudenia lui Teodor, a mers în
Sfânta Cetate cu porunca cuviosului, ca să-şi vândă lucrul mâinilor
sale, găzduind în metocul Sfântului Sava, care era în cetate.
Deci mai întâi s-a dus
să se închine la Mormântul lui Hristos şi la Golgota, apoi a ieşit în
târg ca să-şi vândă lucrul mâinilor sale. Şi l-a întâmpinat pe el un
scopit al împărătesei Seida, care, văzând coşniţele cele bine lucrate
şi vasele cele frumos împletite, s-a minunat de un lucru de mână ca
acela preaales, şi a zis către dânsul: „Tânărule, vino după mine, că
vei lua preţ bun pentru toate vasele tale". Iar Mihail i-a urmat lui,
ca un miel fără de răutate, până la uşa casei egiptencei celei noi. Şi
mergând scopitul, a spus împărătesei că un monah oarecare vinde nişte
vase foarte frumoase. Deci împărăteasa îndată a poruncit să-l aducă
înaintea sa.
Şi intrând fericitul
Mihail înaintea feţei ei, s-a rănit spurcata femeie cu gând necurat
asupra tânărului monah, pentru că el era cu adevărat frumos la faţă şi
bine împodobit la stat, începând abia a-i creşte barba. Şi era subţire
şi uscăţiv din postirea cea mare, dar din frumoasa lui vedere cea
dinafară, se arăta buna podoabă cea dinlăuntru a sufletului său celui
îmbunătăţit.
Iar împărăteasa,
privind spre dânsul cu dinadinsul, se aprindea cu dragostea trupească
spre el şi a început a-l întreba: „Cine eşti tu şi de unde vii?" Iar el
a răspuns, zicând: „Sunt un monah sărac din lavra Sfântului Sava".
Impărăteasa a zis către dânsul: „O, tânărule, te văd galben şi uscat şi
mi-e milă de tine; deci voiesc să-ţi fac ţie bine. De eşti rob cuiva,
te voi libera; de eşti robit, te voi izbăvi; de eşti neputincios, te
voi tămădui; de eşti sărac, te voi îmbogăţi!" Iar curatul Mihail,
auzind cuvintele ei înşelătoare, a cunoscut gândul ei cel viclean şi,
ridicându-şi inima sa şi ochii cei dinăuntru la Dumnezeu, s-a rugat în
mintea sa, zicând: „O, Stăpâne, iubitorule de oameni, izbăvitorul celor
robiţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi, Cel ce ai izbăvit pe proorocul
Tău Daniil din gurile leilor, izbăveşte-mă şi pe mine în ceasul acesta
de această leoaică cumplită, care voieşte să înghită sufletul meu şi
să-l coboare în iad de viu!"
Apoi a zis către
împărăteasă: „Oarecând am fost robit cu patimile cele dulci ale lumii,
dar Stăpânul meu Hristos Dumnezeu m-a izbăvit cu darul Său. Am fost rob
al păcatului, dar Domnul meu, luând chip de rob, m-a eliberat pe mine.
Acela, aflându-mă bolnav şi luând neputinţa mea, m-a însănătoşit
desăvârşit pe mine. Scăpătat am fost şi sărac, dar Fiul lui Dumnezeu
Cel preabogat, sărăcind pentru mine, m-a îmbogăţit negrăit şi de nimic
nu sunt lipsit. Deci bogăţiile tale nu-mi trebuiesc, căci am bogăţia
mea şi sănătate şi libertate; şi mă îndestulez cu toate bunătăţile, din
mila Mântuitorului meu".
Dar femeie cea fără de
ruşine a zis către dânsul cu cuvinte de desfrânare: „O, tânărule, de-mi
vei fi mie prieten, de multe bunătăţi te vei îndulci. Mulţi te vor
ferici pe tine şi multora vei fi stăpân". Iar Sfântul Mihail i-a
răspuns: „Eu iubesc pe Domnul meu Hristos, Cel ce m-a iubit şi şi-a dat
sufletul Său pentru mine, şi doresc a-L iubi cu nesaţ. Iar prieteni, am
rânduielile îngerilor celor cereşti şi cetele tuturor sfinţilor care au
vieţuit îngereşte pe pământ, a căror frumuseţe şi podoabă este nespusă.
De aceea, având un stăpân milostiv ca Acesta şi nişte prieteni iubiţi
ca aceştia, nicidecum nu voi să-ţi fiu prieten, căci eu n-am parte cu
tine!" Atunci împărăteasa Seida a început cu mânie a grăi către dânsul:
„De nu vei face voia mea, apoi cu multe munci te voi pedepsi şi cu
bătăi voi zdrobi trupul tău!" Răspuns-a monahul: „Eu mă sârguiesc ca să
fac voia Domnului meu, iar voii tale nicidecum nu voiesc să mă supun.
Iar de vei chinui trupul meu cu munci şi cu pedepsiri, veşnică dulceaţă
vei mijloci sufletului meu. Să ştii cu dinadinsul, că, cu nici un fel
de amăgiri, nu mă vei pleca pe mine spre pofta ta şi nici cu munci nu
mă vei înfricoşa".
Impărăteasa a zis: „O,
ticălosule, de câte bunătăţi te lipseşti, neîmplinind pofta mea! Oare
nu sunt frumoasă şi vrednică de iubire şi de poftire?" Cuviosul monah a
răspuns: „Nu numai că nu eşti frumoasă, dar eşti foarte urâtă la chip
şi puturoasă; deci nu eşti vrednică de dragoste, ci de ură!" Atunci
necurata împărăteasă, umplându-se de mare mânie, a poruncit ca să-l
întindă la pământ pe feciorelnicul monah şi să-l bată fără de milă cu
toiege. Deci, muncindu-l pe el foarte mult, l-a trimis la împărat legat
cu lanţuri, scriindu-i astfel: „Acest spurcat monah m-a defăimat cu
batjocori necinstite. Deci de-l vei lăsa pe el viu, apoi mă vei avea pe
mine moartă". Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a învoit la cererea
ei, pentru că nu voia să o supere pe ea, însă mai întâi a voit ca
singur să vadă pe monah şi a poruncit să-l aducă înaintea sa.
Iar cuviosul, fiind
adus înaintea împăratului, n-a voit să i se închine lui, precum este
obiceiul perşilor a se închina înaintea împăraţilor şi boierilor, ci
stătea neplecat, arătând cu bărbăţie vitejia şi neplecarea sufletească
către cei potrivnici. Iar împăratul, uitându-se la el cu ochi mânioşi,
a zis cu iuţime: „O, mândrule monah, ce ai să răspunzi la fapta care ai
îndrăznit tu să o faci? Dar mi se pare că eşti fără de răspuns?"
Răbdătorul de chinuri Mihail a zis: „Impărate, trei fapte bune ţi se
cuvine să ai mai mult decât altele: frica de Dumnezeu, dreapta judecată
şi îndelunga răbdare către cei greşiţi".
Auzind împăratul nişte
cuvinte ca acestea ale lui, s-a îmblânzit cu firea şi a poruncit să-l
dezlege din lanţuri. Apoi a început cu blândeţe a-l întreba pe el de
unde este. Iar el i-a răspuns: „De neam sunt din cetatea Edesa, iar
acum sunt monah în lavra Sfântului Sava". Apoi când l-a întrebat
împăratul despre ce era scris împotriva lui, sfântul a grăit: „La mine
s-a împlinit pilda aceea ce se povesteşte: Cineva a nimerit din
întâmplare peste un şarpe ce se cheamă vasilisc, care numai cu vederea
omoară oameni. Deci, vrând să scape de el, a nimerit peste un leu. Insă
mai cu voie i-a fost lui vecinătatea leului, decât a veninosului şarpe
vasilisc, care omoară cu ochii!"
Atunci împăratul,
înţelegând puterea pildei şi cunoscându-l pe el că este nevinovat, l-a
iubit pe el, pe de o parte pentru frumuseţea lui, iar pe de alta pentru
buna lui înţelegere. Deci voia ca să-l întoarcă pe el de la credinţa
creştină şi să-l aducă la credinţa persană cea rea. Şi avea împăratul
pe lângă dânsul pe un iudeu oarecare, învăţător de lege, mult grăitor
în cuvinte. Pe acela luându-l ca ajutor, a început a grăi către monah:
„Eu mă milostivesc spre tine şi îţi cruţ tinereţea, văzând înţelegerea
ta, dar te sfătuiesc, îţi poruncesc şi te rog: Depăr-tează-te de la
învăţătura cea aspră a lui Hristos, leapădă-te de credinţa creştină şi
lipeşte-te de slujba mea cea persană, căci îmi vei fi mie în loc de fiu
şi te voi pune stăpân mai presus decât boierii mei, şi te voi face domn
peste toate bunătăţile mele".
Atunci Cuviosul Mihail,
ridicându-şi ochii spre cer şi suspinând din adâncul inimii, a zis: „O,
Hristoase împărate, să nu-mi fie mie a mă depărta de Tine, Dumnezeul
meu, chiar şi munci fără de număr de voi primi". Iar lui Adrameleh i-a
zis: „Impărate, eu sunt rob al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh,
al unei dumnezeiri nedespărţite. Pe Aceasta o mărturisesc şi nu mă voi
depărta de la o mărturisire ca aceasta, ci sunt şi voi fi într-însa
de-a pururea".
Impăratul auzind
aceasta, a zis către dânsul: „Iţi place ţie oare să fii îmbrăcat
într-acest chip întunecos, în care eşti acum?" Sfântul a răspuns: „Eu
mai bine mă împodobesc cu această haină monahicească, decât te
împodobeşti tu, în hainele tale împărăteşti". Impăratul a zis: „Ştiu
foarte bine cărţile noastre şi Scriptura voastră creştină, pe care o
numiţi Evanghelie, am citit-o. Dar nicăieri n-am găsit nişte porunci ca
acelea, ca să se îngreţoşeze de nuntă şi de carne". Sfântul a răspuns:
„Viaţa creştinilor s-a despărţit în două: în cea monahicească şi în cea
lumească. De aceea cei simpli au binecuvântare să se însoare şi să
mănânce carne, nefiindu-le lor păcat una ca aceea, numai de vor păzi
celelalte porunci ale lui Hristos, iar nouă, celor ce ne-am lepădat de
lume şi ne-am făgăduit să ne păzim fecioria, nu ni se cade să ne
însoţim cu nunta, pentru că învăţătorul neamurilor, Apostolul Pavel, a
zis: Cel neînsurat se îngrijeşte de ale Domnului, cum să placă
Domnului, iar cel însurat se îngrijeşte de cele lumeşti, cum să placă
femeii. Şi iarăşi: Cel ce se însoară bine face, iar cel ce nu se
însoară mai bine face. Deci noi, vrând a plăcea Domnului nostru Iisus
Hristos, am ales să călătorim pe calea cea mai bună, adică să vieţuim
fară a ne însura. Iar carne nu mâncăm, nupentru vreo spurcăciune, ci
pentru înfrânare, pentru că Pavel zice: Impărăţia lui Dumnezeu nu este
mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace, şi celelalte lucruri bune,
precum şi postirea cu sfinţenie".
Zis-a împăratul: „Pavel
v-a înşelat pe voi". Sfântul a răspuns: „Nu ne-a înşelat, ci ne-a scos
din înşelăciune şi ne-a povăţuit cum să intrăm în bunătăţile pe care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit. Acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar dacă
voieşti, o, împărate, să ştii cu adevărat pe înşelătorul şi înainte
mergătorul lui Antihrist, el este Mahomed al vostru, care a înşelat tot
neamul saracinilor şi încă şi pe al perşilor, vărsându-şi veninul
răutăţii sale". Dar iudeul ce stătea înaintea împăratului a zis către
Sfântul Mihail: „Pavel al vostru nu era oare iudeu?" Răspuns-a sfântul:
„Deşi era iudeu, însă, cu porunca Domnului, a făcut deşartă umbra Legii
celei vechi şi a binevestit darul cel adevărat, pe care l-au proorocit
proorocii în Legea veche". Zis-a iudeul: „Cum ai învăţat de la Pavel,
când tu nici nu l-ai văzut? Invaţă-te de la mine, pe care mă vezi, şi
auzi cuvinte din gura mea". Zis-a Mihail: „Dacă vei începe a învăţa ca
şi acela, atunci te voi asculta, dar dacă vei amesteca învăţătură
potrivnică, voi fugi de tine ca de un şarpe, pentru că Pavel a zis:
Dacă cineva vă va propovădui vouă mai mult decât ceea ce aţi primit,
anatema să fie!"
Zis-a împăratul:
„Pentru ce vă lepădaţi de proorocul Mahomed? Oare n-a propovăduit el pe
Dumnezeu saracinilor, arabilor şi perşilor? Oare nu a sfărâmat idolii
şi nu a învăţat viaţă bună?" Răspuns-a sfântul: „Dacă cineva scoate
dintr-o temniţă pe oarecine şi îl închide în alta mai întunecoasă,
atunci ce fel de facere de bine îi face acestuia? Au nu l-a înşelat pe
acela, ducându-l de la un întuneric la altul? Astfel v-a făcut vouă
Mahomed al vostru. Iar noi ştim că una este calea cea neînşelătoare
spre lumina adevărată, adică, credinţa cea dreaptă în Tatăl, în Fiul şi
în Sfântul Duh, într-un Dumnezeu în trei feţe". Zis-a împăratul:
„înţelept şi bun cuvântător se pare că eşti, însă negreşit că doi vor
birui pe unul". Răspuns-a sfântul: „Trei sunteţi, nu doi, şi veţi fi
biruiţi de unul, cu puterea lui Hristos". Impăratul l-a întrebat:
„Numai doi vorbim cu tine, eu şi cu iudeul; deci cum de ne numeşti
trei? Cine este al treilea între noi?" Răspuns-a sfântul: „Intre voi
amândoi stă nevăzut diavolul, învăţătorul vostru!"
Iar împăratul deşi se
umplea de mânie, însă se înfrâna de iuţime, nădăjduind că va dovedi cu
cuvinte pe ostaşul lui Hristos. Deci a zis către el: „Lasă-ţi vorba ta
cea multă şi supune-te mie, mărturiseşte că Mahomed e prooroc şi
apostol al lui Dumnezeu, şi îmi vei fi ca un fiu, îndulcindu-te de
multe bunătăţi". Grăit-a sfântul: „O, împărate, dar mărturiseşti tu pe
Dumnezeu şi Cuvântul Lui?" Răspuns-a împăratul: „Mărturisesc cu
adevărat". Zis-a sfântul către iudeu: „Dar tu mărturiseşti, că prin
Cuvântul Domnului s-a întărit cerul şi cu Duhul gurii Lui toată puterea
lor?" Răspuns-a iudeul: „Adevărat că este aşa".
Iar cel plin de Duhul
Sfânt, mărturisitorul lui Hristos, a zis către ei: „Iată, voi singuri
mărturisiţi adevărul, măcar că nu credeţi precum se cade. Eu însă nu
voi mărturisi minciuni nicidecum, ci acum am zis şi iar voi zice, că
Mahomed nu este prooroc, nici apostol, ci înşelător, mincinos şi
înainte mergător al lui antihrist. Iar tu, iudeu fiind, să ştii cu
adevărat, că acum Hristos a venit în lume prin nestricăcioasă naştere
din Preasfânta Fecioară, şi mai mult să nu aştepţi naşterea Lui după
trup. Iar acela pe care tu îl aştepţi, acela va fi necuratul antihrist,
care va tulbura toată lumea; iar înaintea lui a mers acum înşelătorul
Mahomed, înainte mergătorul lui".
Zicând sfântul unele ca
acestea, perşii şi saracinii care erau de faţă s-au mâniat asupra lui,
iar cei ce erau creştini s-au bucurat cu duhul, zicând în sine: „A
biruit monahul cu darul lui Hristos". Şi mâniindu-se împăratul asupra
jidovului, i-a zis: „In zadar te-am chemat să te am ajutor, pentru că
nici un ajutor n-am avut de la tine". Deci l-a izgonit de la faţa sa,
zicându-i: „Eu singur îl voi dovedi pe monah şi îl voi întoarce la
mine". Iar Sfântul Mihail, umplându-se de bucurie, a zis: „Iată, unul a
fugit cu ruşine, fiind biruit de puterea Hristosului meu, dar mai sunt
încă doi şi aceştia iute vor fi biruiţi, pentru că ajutorul meu este
neînfrânt şi nebiruit". După aceea, împăratul a zis către răbdătorul de
chinuri: „O, monahule, una din două îţi stă ţie de faţă: ori să te
supui mie şi să vii la credinţa noastră, ori cu amară moarte să te
lipseşti de această viaţă dulce". Zis-a sfântul: „O, împărate, mă rog
ţie ca să-mi faci una din trei: ori slobozeşte-mă la stareţul meu, ori
la Hristosul meu mă trimite, cu vreun chip de moarte, sau fă-te creştin
şi să ai împărtăşire cu noi".
Şi nesuferind împăratul
acea îndrăznire a lui, s-a mâniat şi a poruncit să aştearnă pe pământ
mulţi cărbuni aprinşi şi să pună pe mucenic cu picioarele desculţe
peste ei. Iar răbdătorul de chinuri stătea nemişcat pe acei cărbuni
aprinşi, neţinut de nimeni, răbdând cu bărbăţie arderea focului pentru
dragostea lui Hristos şi cântând psalmii lui David. Şi stând el mult
astfel, a poruncit să-l ia de pe cărbuni şi să-i dea un pahar cu otravă
de moarte, pe care, luându-l, a zis întâi simbolul credinţei, adică
"Crezul", până la sfârşit. Apoi, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci,
a băut otrava cea de moarte şi a rămas nevătămat. Iar împăratul s-a
mirat foarte şi a poruncit ca să aducă un tâlhar din cei vrednici de
moarte şi să-i dea să bea din aceeaşi otravă. Şi bând tâlharul paharul
cu otravă, îndată şi-a dat sufletul cu răcnet şi i-a crăpat tot trupul,
iar Sfântul Mihail a rămas întreg şi sănătos.
Atunci toţi creştinii
ce erau acolo, văzând acea minune, s-au umplut de bucurie şi proslăveau
pe Dumnezeu. Iar saracinii s-au ruşinat şi crezând ei că aceea este o
batjocură pentru credinţa lor, strigau către împărat, ca ori să-l ucidă
pe acel monah, ori să piardă pe toţi creştinii. Iar împăratul, făcând
voia neamului saracinilor, a poruncit să scoată pe mucenic afară din
cetate şi să-i taie capul cu sabia. Şi scos fiind răbdătorul de chinuri
la moarte, mulţi dintre creştini şi saracini s-au dus după el ca să-i
vadă sfârşitul. Şi mergând la locul de tăiere, a stat spre răsărit şi,
ridicând ochii şi mâinile spre cer, s-a rugat, zicând: „Stăpâne
Preaînalte, Atotţiitorule cel fără de început şi pururea fiitor,
Ziditorule a toată făptura, Impărate al împăraţilor şi Doamne al
domnilor, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a-mi săvârşi nevoinţa, iar
acum mă rog bunătăţii Tale să nu se atingă de mine mâna diavolului şi
să nu mă surpe în adâncul pierzării, ci primeşte sufletul meu prin
sfinţii Tăi îngeri şi du-l în locaşurile odihnei, că pe Tine, Doamne,
Te-am iubit şi pe Tine Te cânt şi Te măresc, pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, o dumnezeire şi o împărăţie. Că a Ta este slava în veci.
Amin".
Rugându-se astfel şi
binecuvântând pe credincioşi, şi-a plecat capul sub sabie şi, fiind
tăiat, s-a sfârşit. Iar creştinii, văzând aceasta, au înălţat slavă lui
Dumnezeu, Cel ce a întărit pe pătimitorul Său. Şi venind monahii care
locuiau în metocul Sfântului Sava cel din Ierusalim, voiau să ia trupul
mucenicului şi să-l ducă în lavră. Iar credincioşii care erau în
Ierusalim se împotriveau monahilor, zicând: „Aici a pătimit, aici să se
îngroape, pentru sfinţenia şi binecuvântarea poporului celui
credincios". Iar monahii ziceau dimpotrivă: „Este crescut în pustie şi
este fiu al Cuviosului Sava; deci nu se cade a-l îngropa decât numai în
lavră". Şi fiind multă neînţelegere între dânşii, a ajuns pricina până
la împărat, iar împăratul a judecat ca monahii să ia trupul
mucenicului. Deci ei l-au luat îndată şi l-au adus la metoc.
In aceeaşi zi s-a
descoperit Cuviosului Teodor cele ce a pătimit Sfântul Mihail şi,
ducându-se în biserică, a spus avvei şi fraţilor, zicând: „Fratele
Mihail şi-a săvârşit astăzi în cetate nevoinţa muceni-cească". Şi
îndată a trimis părintele pe fraţi, să aducă pe mucenic în lavră cu
cinste. Deci aceia, ducându-se, l-au adus de acolo noaptea, ca să nu li
se facă vreo necinste din partea saracinilor. Şi a arătat Domnul atunci
o minune cu moaştele robului Său. Căci, coborându-se din cer un stâlp
de foc, mergea înaintea trupului mucenicului şi strălucea pe toţi care
mergeau pe lângă dânsul. Incă s-a întâmplat că şi unii din cetăţeni,
care n-aveau somn în noaptea aceea, au văzut acel stâlp mergând spre
lavră şi strălucind partea aceea. Iar Cuviosul Teodor a ieşit în
întâmpinarea mucenicului vărsând pâraie de lacrimi, pe de o parte de
jale, iar pe de alta de bucurie, pentru că plângea ca pentru ucenicul
şi rudenia sa, dar se bucura că iubitul lui împreună-vieţuitor s-a
învrednicit de cununa mucenicească. Asemenea şi avva lavrei a ieşit cu
toţi fraţii cu lumânări şi cu tămâieri, cântând cu lacrimi cântări
muceniceşti. Şi astfel l-au adus în biserică.
In lavră era un frate
bolnav cu numele Gheorghe, care zăcea de trei ani şi la care Cuviosul
Mihail se ducea adeseori pentru a-l cerceta. Acel slăbănog, auzind
despre moartea cuviosului, se ruga de fraţii care mergeau la biserică
să-l ducă şi pe el, ca să vadă pe mucenicul şi iubitul său frate. Dar
nimeni nu se îngrijea atunci de el, căci fiecare alerga singur. Deci
bolnavul a lăcrimat de mare jale şi a zis: „O, frate Mihaile, dacă ai
aflat dar înaintea lui Dumnezeu şi dacă ai câştigat îndrăzneala spre
Hristos, adu-ţi aminte şi de mine, prietenul tău, şi cere putere pentru
mine, slăbănogul, ca să vin să te văd şi să-ţi dau sărutare întru
Domnul!"
Zicând el aceasta,
deodată a simţit putere în sine, şi deşi până atunci nu putea să se
mişte nici pe pat, s-a sculat sănătos şi a mers la biserică. Şi căzând
la trupul mucenicului, îl săruta cu multe lacrimi, zicând: „Iubitul meu
frate, cu adevărat ai mare îndrăzneală către Hristos! Cu adevărat tu
mi-ai arătat dragostea cea desăvârşită mie, pătimaşului. Pentru că şi
viu cât ai fost, mi-ai slujit mie, nevrednicului, şi acum, ducându-te
la Hristos, mi-ai dăruit deodată neaşteptată sănătate!" Şi cântând
fraţii obişnuitele cântări ale îngropării, au pus pe mucenic în
gropniţa sfinţilor părinţi care pătimiseră înainte. Aşa s-a săvârşit
Sfântul Mucenic Mihail în 24 de zile ale lunii iulie. După aceea se
arăta adeseori Cuviosului Teodor în vedeniile de noapte, cu
îmbrăcăminte mucenicească şi împodobit cu cunună. Şi strălucind cu
negrăită lumină, zicea către dânsul: „Părinte, nu te mâhni pentru mine,
că am aflat milă de la Hristos Dumnezeul meu, de la Care ţi s-a gătit
şi ţie răsplătire, pentru învăţătura ta, cu care m-ai învăţat". Dar să
ne întoarcem iarăşi la povestirea vieţii Cuviosului Teodor.
Domnul, Care rânduieşte
toate spre folos, n-a voit să ascundă mai mult sub obrocul petrecerii
pustiei pe un luminător ca acesta, pe fericitul Teodor, care putea, cu
chipul vieţii sale îmbunătăţite, să fie spre folos la mai mulţi şi să
lumineze lumii ca o lumină. Deci l-a pus pe el în sfeşnicul vredniciei
celei înalte a arhieriei, într-un chip ca acesta. Intr-un an oarecare,
în sfântul şi marele post al Paştilor, Preasfinţitul Patriarh al
Antiohiei a mers la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine
Mormântului lui Hristos, cel de viaţă primitor, iar pe de alta pentru
unele trebuinţe bisericeşti. Şi fiind doi patriarhi împreună - al
Antiohiei şi al Ierusalimului - şi adunându-se şi mulţi episcopi din
amândouă eparhiile, au venit din cetatea Edesei nişte bărbaţi cinstiţi,
din rânduiala duhovnicească şi mirenească, cerând episcop pentru
cetatea lor, fiindcă episcopul lor murise. Deci s-a făcut cercetare
cine ar fi vrednic de o cinste ca aceea şi de scaun.
Iar Preasfinţitul
Patriarh al Ierusalimului, povăţuit fiind de dumnezeiescul Duh, şi-a
adus aminte de fericitul Teodor şi a zis: „Pe nici unul nu-l socotesc
să aibă acel fel de viaţă asemenea îngerilor şi să poată fi iscusit
spre îndreptarea lucrurilor bisericeşti, precum este Teodor, minunatul
între cei ce se liniştesc, monahul lavrei Sfântului Sava". Iar părinţii
Palestinei mărturiseau că este adevărat, pentru că viaţa lui Teodor era
slăvită prin toată Palestina. Deci, s-a bucurat tot soborul, iar
patriarhii au trimis îndată de l-au chemat şi, numindu-l episcop, deşi
se lepăda cu multe lacrimi, i-au poruncit să treacă prin obişnuitele
trepte bisericeşti şi să primească sfinţirea preoţească.
Şi s-au bucurat şi
bărbaţii Edesei de episcopul ales, pe de o parte că auziseră de viaţa
lui cea plăcută lui Dumnezeu, iar pe de alta că-l ştiau că este născut
în cetatea lor. Şi sosind Joia cea Mare a Cinei celei de Taină a lui
Hristos, au slujit amândoi patriarhii şi mulţime de episcopi cu dânşii
şi au hirotonisit episcop pe Cuviosul Teodor. Iar în vremea
hirotonisirii lui s-a făcut o minune, pe care au văzut-o toţi. Un
porumbel mai alb ca zăpada, zburând prin înălţimea bisericii, s-a
pogorât pe capul celui ce se numise episcop. Şi văzând aceasta
patriarhii, episcopii şi preoţii care erau cu dânşii, s-au minunat şi
au preaslăvit pe Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat, bărbatul acesta este
vrednic de arhierie!"
Iar după săvârşirea
hirotoniei, Cuviosul Teodor s-a făcut ca un înger al lui Dumnezeu,
strălucind luminos cu faţa, fiind cu totul purtător de Dumnezeu şi
învrednicindu-se a primi mai îndestulat darul Duhului Sfânt. Iar în
Sfânta şi Marea Sâmbătă, asemenea şi în prealuminatul praznic al
Invierii lui Hristos, a slujit împreună cu amândoi patriarhii; iar în
Lunea cea luminată s-a dus la lavră să se închine sfinţilor părinţi, şi
le-a fost tuturor multă bucurie şi plângere. Ei se bucurau că fratele
lor s-a învrednicit de arhierie şi plângeau că se lipsesc de împreună
vieţuirea cu un aşa părinte. Şi plângea mult şi Sfântul Teodor, căci
lăsa pe iubiţii săi tovarăşi, chilia cea sihăstrească şi liniştea cea
dorită lui. Deci, sărutându-i pe toţi cu lacrimi, s-a întors în Sfânta
Cetate. Apoi, după Duminica Tomii, edesenii rugându-l să nu zăbovească
mai mult, a plecat la Edesa, fiind cu dânsul şi Vasilie, scriitorul
vieţii lui şi nepotul lui după soră.
Iar când au sosit la
râul Eufrat, s-au oprit la mal, vrând să rămână acolo, şi au pus
corturile lor. Atunci cuviosul, tânguindu-se că s-a lipsit de Sfânta
Cetate şi de sfânta lavră, a zis psalmul lui David: La râul
Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de
Sion... Aceasta zicând, a plâns şi se gândea să fugă. Şi înţelegând
edesenii aceasta, au pus păzitori, ca nu cumva să se lipsească de
păstorul lor. Iar în acea noapte i s-a făcut cuviosului o arătare
dumnezeiască, zicându-i: „Nu ţi se cade ţie să te asemeni cu sluga cea
leneşă care a ascuns în pământ talantul cel dat lui de Domnul, ci să
fii asemenea cu sluga care a luat cinci talanţi şi zece a câştigat şi a
dobândit stăpânire peste zece cetăţi. Deci nu te lepăda a purta jugul
lui Hristos cel pus pe tine".
După această vedenie,
Sfântul Teodor a zis: „Voia Domnului să fie!" Deci a mers cu edesenii,
lepădând gândul de a fugi şi tânguirea. Iar când s-au apropiat de
Edesa, a ieşit toată cetatea în întâmpinarea noului arhiereu şi
dreptcredincioşii l-au primit cu negrăită bucurie. Şi s-a bucurat
Sfântul Teodor cu duhul văzând zidirea bisericii celei soborniceşti din
Edesa, care avea mărimea şi frumuseţea doar cu puţin mai prejos decât
cea a Invierii lui Hristos din Ierusalim. Şi dând tuturor pace, a căzut
la cinstita raclă a Sfinţilor Mucenici Gurie, Samona şi Aviv (pomenirea
lor la 15 noiembrie) şi a udat-o cu multe lacrimi. Astfel şi-a primit
scaunul arhiereul lui Hristos, împărăţind în acea vreme la greci Mihail
cu maica sa, Teodora. Şi păştea bine turma cea încredinţată lui de
Dumnezeu, cu cuvântul şi cu lucrul, hrănind-o prin păşunea
învăţăturilor celor insuflate de Dumnezeu şi povăţuind-o la calea
mântuirii, prin pilda vieţii celei îmbunătăţite.
Iar de vreme ce vedea
în cetatea aceea eresurile înmulţite, căci unii se ţineau de erezia lui
Nestorie, iar alţii, de a lui Maniheu, de aceea se mâhnea foarte tare
şi suferea multe osteneli, luptându-se cu ei ca şi cu fiarele. Şi era
arhiereul lui Hristos bucurie celor dreptcre-dincioşi, iar celor
răucredincioşi, mâhnire; pentru că cei ce ţineau la dogmele cele
drepte, se veseleau de păstorul şi învăţătorul lor cel înţelepţit de
Dumnezeu, iar cei ce aveau socoteala cea ereticească se tânguiau şi se
îndemnau spre răutăţi, ridicând vicleşug împotriva lui. El însă
petrecea tare ca un diamant, nebiruindu-se de nici un fel de ispite. Şi
precum se întrista de cei păcătoşi, care lăsau legea lui Dumnezeu şi
treceau cu vederea învăţătura cea dreaptă, tot astfel se bucura de
bărbaţii cei îmbunătăţiţi şi întăriţi în dreapta credinţă şi-i plăcea
să vorbească adeseori cu dânşii deosebi, ca şi cu nişte prieteni.
In zilele acelea,
aproape de Edesa şi aproape de mănăstirea Sfântului Marelui Mucenic
Gheorghe, în care nişte călugăriţe trăiau viaţa pustnicească, era un
bărbat duhovnicesc, stâlpnic minunat, cu numele Teodosie. El era foarte
bătrân, având mai mult de 100 de ani, şi avea de la Dumnezeu darul de a
vedea mai înainte. Iar cuviosul Episcop Teodor mergea adeseori la el şi
vorbea cu dânsul ca şi cu un prieten de aproape. Şi era mângâiat de
acela, căci bătrânul îi zicea: „Slujitorule al Domnului, nu slăbi în
ostenelile tale şi să nu ţi se pară jugul Domnului greu, căci toate îţi
vor ieşi ţie spre bine, deşi mulţi din eretici sfătuiesc rele împotriva
ta; dar nimic nu vor spori, pentru că Domnul va risipi sfaturile lor şi
vor fi biruiţi, ruşinaţi şi izgoniţi din curţile bisericeşti". Aceste
cuvinte ale stâlpnicului s-au împlinit la vremea lor, de care lucru se
va aminti mai pe urmă, iar aici se va grăi despre desele vorbiri
duhovniceşti avute de Episcopul Teodor cu stâlpnicul, în care
stâlpnicul spunea multe povestiri folositoare.
Odată i-a povestit
aceasta: „Cu mulţi ani înainte, a fost în această cetate un bărbat cu
numele Ader, de neam bun şi slăvit, având bogăţie mare, ca Iov cel
drept de altădată. Acela era foarte milostiv către toţi, dând neîncetat
milostenii săracilor şi mănăstirilor monahiceşti. El venea adeseori la
mine şi se învăţa în duhovniceştile vorbiri. Şi avea soţie şi trei
copii şi era bărbat drept, fără de răutate, blând, smerit, tânăr cu
vârsta şi tare cu trupul.
Acela într-una din zile
a venit la mine, precum îi era obiceiul să vină. Şi l-am văzut foarte
scârbit şi mâhnit, şi am zis atunci către dânsul: «Pentru ce eşti aşa
scârbit, duhovnicescul meu fiu?» Iar el, plângând, mi-a zis: «Gol am
ieşit din pântecele maicii mele, gol sunt dator a mă duce şi în
mormânt. Nimic nu voi duce cu mine din vremelnica bogăţie şi slava
deşartă, pentru că David a zis: Strânge comori şi nu ştie cui le
adună...; Nici se va pogorî cu dânsul slava lui.... Omul va lăsa
străinilor bogăţia sa şi nu se poate să fie într-alt chip. Şi Apostolul
zice: Trece chipul acestei lumi... Incă aud şi pe Hristos, Mântuitorul
nostru, strigând: De nu se va lepăda cineva de toate averile sale, nu
poate să-Mi fie Mie ucenic. Şi iarăşi: Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu
vine în urma Mea, nu este Mie vrednic. Deci, o, părinte, voiesc să las
toate - femeia, fiii şi averile - pentru dragostea lui Dumnezeu şi să
mă lipesc de Insuşi Domnul, de Acela Care m-a adus din nefiinţă întru
fiinţă. Iar tu dă-mi binecuvântarea ta cea părintească şi o pâine din
chilia ta şi roagă-te pentru mine».
Eu, auzind acestea,
m-am minunat şi am zis către dânsul: «Inţeleg scopul tău cel bun, dar
se cade să ai mare răbdare. Cela ce va răbda până la sfârşit, acela se
va mântui. Deci, păzeşte-te, fiul meu, ca nu cumva în urmă să te
căieşti. Mai bine este să nu te făgăduieşti, decât să te făgăduieşti şi
să nu săvârşeşti. Iar dacă le vei săvârşi, vei fi fericit când vei
schimba cele vremelnice pentru cele veşnice». Iar el a zis: «Voia
Domnului să fie». Deci m-am rugat pentru dânsul şi, dându-i o pâine,
l-am slobozit pe el.
Iar el scăpând ca
dintr-o temniţă din tulburătoarea lume, a ajuns la Ierusalim, unde
rugându-se cu căldură la Mormântul Domnului Hristos şi închinându-se pe
la toate Sfintele Locuri, s-a dus în Lavra Sfântului Sava. Acolo a
primit rânduiala monahicească, numindu-se Atanasie în loc de Ader şi,
făcându-se călugăr desăvârşit, a bineplă-cut lui Dumnezeu şi s-a mutat
către Dânsul. Iar fericita lui soţie, după plecarea lui de la dânsa, a
plâns mult timp, tânguindu-se de a sa văduvie. Iar în plângerea sa
vorbea astfel ca şi cum ar fi cu dânsul de faţă: «O, domnul meu, tu
te-ai sârguit ca să-ţi mântuieşti sufletul tău, iar pe mine m-ai lăsat
cu copiii tăi. Vadă aceasta Atotvăzătorul Dumnezeu şi să judece între
mine şi tine».
Iar după multă vreme,
într-una din nopţi, bărbatul ei a stat înaintea ei în vedenia visului,
strălucind luminos, fiind în haină albă, în chip de lumină. Deci a zis
către dânsa: «Incetează de a plânge şi a striga împotriva mea, că eu pe
copiii mei îi iau la mine; iar tu, de vei voi, sârguieşte-te să-ţi
mântuieşti sufletul tău». Apoi mi s-a arătat şi mie după aceea, zice
stâlpnicul, tot într-acel chip şi mi-a zis: «Bătrâna care se linişteşte
în mănăstirea care este aproape de tine, se va duce către Domnul după
trei zile, iar tu să o rânduieşti pe soţia mea în locul ei, ca să se
liniştească în chilia aceea, întru monahicească pustnicie. Pe lângă
dânsa să fie şi copilul cel mai mic, pană ce va creşte, pentru că va fi
următor paşilor mei şi primitor al apostolescului scaun din Ierusalim».
După trei zile de la
această arătare, acea bătrână care se liniştea în mănăstire a murit,
asemenea au murit şi cei doi fii ai lui Ader, rămânând în viaţă numai
cel mai mic copil, dar şi acela era bolnav şi aproape să moară. Iar
mama lor se tânguia, pe de o parte pentru lipsa bărbatului, iar pe de
alta pentru moartea celor doi fii. Apoi, văzându-l şi pe cel mai de pe
urmă fiu, că este aproape de sfârşit, a rămas în mare mâhnire şi
întristare, plângând cu amar şi strigând mereu din adâncul inimii.
Apoi, luându-şi pruncul pe mâini, a alergat degrab la a mea
nevrednicie, dar, pe la jumătatea drumului, pruncul a murit pe mâinile
maicii sale, iar ea, de mare mâhnire, nu se pricepea ce să facă. Insă
din întâmplare, sau mai bine zis din dumnezeiasca rându-ială, a
întâmpinat-o pe dânsa o femeie desfrânată.
Şi îndată punând mama
pruncul cel mort în mâinile ei, s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o
cu multe lacrimi să se roage lui Dumnezeu pentru prunc. Iar femeia
aceea desfrânată, mirându-se de o cerere ca aceea, mărturisea că este
păcătoasă şi vinovată de multe fărădelegi şi necuraţii trupeşti,
neavând nici o îndrăzneală către Dumnezeu, nici a privi spre cer şi
nici a-şi deschide gura spre rugăciune. Dar maica cea umilită de
mâhnire o ruga pe dânsa, ţinându-se de picioarele ei.
Atunci desfrânata
aceea, stând spre răsărit, a suspinat din adâncul inimii, apoi
lovindu-se în piept şi vărsând multe lacrimi, a început a se ruga,
zicând: «Doamne, nu sunt vrednică să privesc şi să văd înălţimea
cerului de mulţimea greşelilor mele, nici să chem cu întinatele mele
buze numele Tău cel preasfânt. Insă, asemănându-mă cu desfrânata cea de
demult, care a plâns la picioarele Tale, mă rog iubirii Tale de oameni,
revarsă acum spre noi milostivirea Ta din îndurările Tale. Păcătoasa
cea de demult cerea iertarea greşelilor sale, însă eu nu îndrăznesc a
cere iertarea fărădelegilor mele celor fără de număr, ci mă rog pentru
acest prunc fără de prihană, silită fiind de această întreg-înţeleaptă
roabă a Ta, Mântuitorule şi dătătorule de viaţă al tuturor, dăruieşte
viaţă pruncului acestuia; că dacă mie, cea sălbatică şi nemilostivă,
mi-e jale de dânsul, cu atât mai mult Tu, care eşti din fire milostiv
şi iubitor de oameni, Te vei milostivi spre zidirea Ta».
Astfel rugându-se
păcătoasa, pruncul a înviat. O, negrăită milostivire a lui Dumnezeu! Pe
femeia cea greşită la arătare, care se ruga întru zdrobirea inimii şi
întru smerită mărturisire a greşelilor sale, a auzit-o Domnul şi pe cel
mort l-a înviat ca un Atotvăzător ce este, ştiind mai dinainte pocăinţa
şi viaţa cea sfântă pe care avea să o aibă desfrânata aceea. Deci
maica, văzându-şi pruncul viu, s-a umplut de o negrăită bucurie şi a
dat laudă lui Dumnezeu. Iar păcătoasa, văzând o minune ca aceea, s-a
minunat şi s-a spăimântat, rămânând ca fără de glas. Apoi s-a aruncat
cu faţa la pământ, vărsând izvoare de lacrimi. Aşa de minunat este
Dumnezeu întru iconomiile Sale, căci înviind pe pruncul acela, pe maica
cea mâhnită a mângâiat-o, pe desfrânată a adus-o la adevărata pocăinţă,
iar pe robul său vrednic l-a pregătit pentru slujirea arhierească, căci
pruncul cel înviat a fost după aceea patriarh al Ierusalimului.
Aceasta facându-se pe
drum, eu am privit de pe stâlp, zice stâlpnicul, şi din dumnezeiasca
descoperire am văzut o lumină prealu-minoasă pogorându-se din cer şi
luminând pe păcătoasa care se ruga, pe pruncul care murise şi pe maica
care plângea. Apoi, chemând pe ucenicul meu, l-am trimis să cheme pe
cele două femei împreună cu pruncul cel înviat. Şi venind ele, le-am
întrebat despre cele ce li se întâmplaseră şi mi-au spus toate cu
de-amănuntul, precum mi le descoperise Domnul şi mie.
Soţia lui Ader grăia:
«Cinstite părinte, eu am judecată între mine, soţul meu şi
duhovnicescul tău fiu. Căci eu, unindu-mă cu dânsul cu nuntă fără
prihană, m-am făcut maică a trei fii; apoi, neaflând nici o prihană în
mine, s-a dus nu ştiu unde. Pentru aceasta plângând mult, mi s-a arătat
bărbatul meu în vedenie, îmbrăcat luminos, şi mi-a zis: „Iată, eu voi
lua pe copii la mine, iar tu, de voieşti, mântuieşte-ţi sufletul tău".
După vedenia aceea, mi-au murit doi copii ai mei, iar acum şi acest
copil de pe urmă voieşte să mi-l ia şi să-mi ucidă cu jale şi mâhnire
sufletul meu. Deci de o face aceasta după a ta poruncă, apoi să judece
Dumnezeu între mine şi între voi». Atunci eu am zis către dânsa:
«Fiică, nu fi mâhnită, pentru că fiul tău nu va muri, ci va fi viu şi
se va învrednici de mare slavă. Iar tu, după sfatul soţului tău,
îngrijeşte-te de mântuirea sufletului tău. Iată este gata pentru tine o
chilie, în mănăstirea care este aproape de mine, după mutarea plăcutei
roabe a lui Hristos, care întru pustnicie a îmbătrânit. Deci, fii
moştenitoare locului ei şi următoare vieţii sale».
Zicând eu aceasta către
dânsa, femeia îndată s-a învoit. Insă şi păcătoasa s-a rugat cu lacrimi
să fie primită şi ea întru pocăinţă, şi numărată cu sfintele femei
pustnice. Deci, în puţine zile, femeile acelea împărţind averile lor
săracilor, au intrat în mănăstirea sfintelor pustnice şi s-au făcut
monahii foarte îmbunătăţite, slujind lui Dumnezeu întru multe nevoinţe
şi plăcându-i lui până la sfârşit.
Iar copilul cel înviat,
venind în vârstă, s-a dus în Palestina şi mergând în lavra Sfântului
Sava, s-a înştiinţat că tatăl lui s-a călugărit acolo. Deci s-a tuns şi
el în călugărie şi cerând chilia tatălui său, s-a nevoit într-însa
pustniceşte mulţi ani şi a strălucit viaţa lui cea îmbunătăţită între
toţi părinţii Palestinei. Apoi a fost ridicat cu voia dumnezeiască la
patriarhia Ierusalimului, pe care a păstorit-o timp de şapte ani, bine
îndreptând Biserica lui Hristos; şi săvârşindu-şi viaţa fără prihană, a
trecut la veşnicele locaşuri".
Cu această povestire a
acelui minunat stâlpnic, arhiereul lui Hristos, Teodor, s-a îndulcit
preamult şi l-a întrebat, zicând: „Duhovnicescule părinte, mă rog ţie,
spune-mi câţi ani sunt de când petreci pe stâlpul acesta şi toate cele
despre viaţa ta nu le ascunde dinaintea mea, pentru Domnul".
Iar stareţul, suspinând
din adâncul inimii şi umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: „O, bunule
păstor al turmei cuvântătoare a lui Hristos, pentru numele Domnului şi
pentru adevărata dragoste, îţi voi spune toate cele despre mine, iar tu
să le păstrezi în tine, nespunând nimănui nimic, până ce Domnul mă va
slobozi din viaţa aceasta. Eu, în zilele tinereţilor mele, m-am lepădat
de lume cu Ioan, fratele meu cel mai mare şi, slujind trei ani în
mănăstire, am dorit viaţa pustnicească cea liniştită. Deci, cu sfatul
părintelui nostru cel duhovnicesc, ne-am dus în pustiul care este
aproape de Babilon.
Acolo, aflând nişte
peşteri aproape una de alta, ne-am sălăşluit în ele, fiecare petrecând
deosebi. Hrana noastră erau ierburi şi roade din pomii pustiului.
Sâmbăta şi Duminica cântam şi ne rugam împreună. După aceea, gustând
obişnuita hrană pustnicească, iarăşi ne duceam fiecare la peştera sa,
nevoindu-ne la singurătate în rugăciuni şi în gândire de Dumnezeu. Iar
când umblam prin pustie, nu mergeam împreună, ci fiecare deosebi. Şi
adeseori venind îngerul Domnului, pe fiecare din noi îl cerceta şi-l
mângâia. Iar într-una din zile, umblând noi prin pustie deosebi şi
adunând verdeţuri, eu am văzut de departe pe fratele meu mergând şi
deodată stând cu mirare.
Apoi, mai aşteptând
puţin, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a sărit acel loc care
era înaintea lui, ca pe o cursă, fugind degrabă la peştera sa. Iar eu
m-am minunat de acea mare săritură şi fugire grabnică a fratelui meu şi
m-am dus la locul acela, ca să văd ce rău a zărit de a fugit el. Deci,
mergând, am văzut jos o grămadă de galbeni vărsaţi. Iar eu făcând
rugăciune şi dezbrăcând mantia, am adunat într-însa aurul cel vărsat şi
abia am putut să-l duc în peştera mea, nespunând despre aceasta
fratelui meu.
După aceea m-am dus în
cetate şi am cumpărat o casă bună şi îngrădită tare, având înăuntru
cămări alese şi apă curată. Acolo am zidit o biserică şi am făcut o
mănăstire, adunând 40 de călugări. Am zidit încă şi o casă de străini
şi o bolniţă, spre odihnirea neputincioşilor. Am cumpărat sate şi moşii
şi pe toate rânduindu-le cu îndestulare, am găsit un bărbat bun iconom
şi l-am pus egumen al mănăstirii aceleia. încă au mai rămas 2000 de
galbeni după zidirea mănăstirii. Deci o mie am încredinţat-o
egumenului, pentru trebuinţele mănăstireşti, iar o mie am împărţit-o
săracilor, neoprindu-mi pentru mine nici un galben. Apoi, sărutând pe
egumen şi pe fraţi, m-am întors iarăşi în pustie ca să caut pe fratele
meu.
Şi mergând eu prin
pustie, a intrat în inima mea un gând de înălţarea minţii, cum că
fratele meu n-a putut să facă nici un bine cu aurul ce s-a găsit, iar
eu am săvârşit o faptă mare şi plăcută lui Dumnezeu. Gândind astfel,
m-am apropiat de locul acela, unde petrecea fratele meu. Şi nu încetam
tulburându-mă cu gândurile, punându-mă pe mine mai presus decât pe el.
Atunci, iată, m-a întâmpinat îngerul care mă cerceta pe mine mai
înainte, şi, căutând la mine cu ochi groaznici, mi-a zis mie cu mânie:
«Pentru ce te măreşti în deşert şi te înalţi cu gânduri de mândrie
înaintea fratelui tău? Iţi spun adevărul că toată osteneala ta cea de
atâta vreme, adică zidirea bisericii, rânduiala mănăstirii şi toate
cele ce le-ai făcut, nu se aseamănă nici cu o săritură a fratelui tău,
cu care a sărit peste grămada de aur găsită. Pentru că el nu a sărit
peste aur, ci peste prăpastia cea mare care s-a întărit între bogatul
şi între Lazăr. El a zburat cu aripi uşoare şi îl aşteaptă sânul lui
Avraam, pentru că el s-a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu
oamenilor. Deci, fără de îndoială este fratele tău mai înalt înaintea
lui Dumnezeu, iar tu la măsura aceluia nu vei ajunge deloc, deşi prin
înălţarea minţii te lauzi că eşti mai bun. De aceea nu vei mai vedea
faţa lui în toate zilele vieţii tale, şi nici vederea feţei mele n-o
vei câştiga, până ce nu vei milostivi pe Dumnezeu cu multe lacrimi».
Aceasta zicând-o
îngerul, s-a făcut nevăzut din ochii mei. Iar eu, grăbindu-mă, am ajuns
la peştera fratelui meu, dar nu l-am văzut într-însa. Apoi,
ridicându-mi glasul, am început a plânge şi a mă tângui cu amar până ce
n-a mai rămas putere în mine. Petrecând eu şapte zile într-o tânguire
ca aceea, am auzit glasul îngerului, zicându-mi de departe: «Se cade să
mergi în cetatea Edesa şi acolo, aproape de biserica Sfântului
Gheorghe, să te sui pe un stâlp şi să petreci în pocăinţă, până ce
Domnul se va milostivi de tine».
Deci m-am dus din
pustie plângând şi, venind aici, m-am suit pe stâlpul acesta pe care am
petrecut 49 de ani, luptându-mă cu multe gânduri, care, ca un nor
întunecat, năvăleau asupra mea şi umpleau inima mea de o mâhnire
nemângâiată. Insă în al cincizecilea an, într-o seară de sâmbătă,
târziu, o lumină dulce a răsărit în inima mea şi a izgonit acel nor al
gândurilor. Toată noaptea aceea am petrecut-o fără somn, rugându-mă
întru umilinţa inimii şi udându-mă cu lacrimi mângâietoare.
Apoi sosind ziua
Duminicii şi fiind al treilea ceas, pe când cântam cântarea cea
obişnuită de psalmi a acelui ceas, deodată mi-a stat înainte sfântul
înger, zicându-mi: «Pace ţie şi mântuire!» Iar eu, mângâindu-mă cu
inima, am căzut la pământ şi am zis cu lacrimi: «Pentru ce m-ai lepădat
pe mine de la faţa ta şi m-ai despărţit de fratele meu, şi iată, zac
cuprins de multe ispite?» Iar îngerul m-a ridicat, luându-mă de mână,
şi mi-a zis: «Pentru înălţarea minţii tale şi pentru că ai defăimat în
gând pe fratele tău, m-am depărtat de la ochii tăi, dar nu te-am
părăsit cu totul, căci nevăzut am petrecut cu tine, păzindu-te, precum
mi-a poruncit Dumnezeu. Iar acum, pentru smerenia ta, Domnul şi-a adus
aminte de tine şi m-a trimis ca să fiu cu tine la arătare, în veacul de
acum şi în cel ce va să fie. Şi ţi se dă ţie dar de la Dumnezeu, ca să
ai înainte vedere, adică să vezi pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, ca
pentru cei drepţi să te veseleşti, iar pentru cei păcătoşi să te rogi,
ca să se întoarcă de la păcate la pocăinţă. Iar fratele tău este încă
viu şi totdeauna se roagă Domnului pentru tine, şi-l vei vedea pe el în
viaţa cea fără de moarte». O, sfinte arhiereule al lui Dumnezeu, iată
ţi-am spus cele pentru mine!"
Iar Sfântul Teodor,
întrebându-l cum vede pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, stâlpnicul a
răspuns: „De trece pe aici vreun om drept şi temător de Dumnezeu,
atunci văd darul Domnului strălucind deasupra lui şi îngeri sfinţi şi
prea luminoşi călătorind în amândouă părţile lui, iar diavolii merg
departe, neîndrăznind a se apropia de el. Iar dacă trece pe lângă mine
un om păcătos, atunci văd ceata diavolilor dănţuind împrejurul lui, pe
când îngerul merge departe, tânguindu-se şi mâhnindu-se pentru
pierderea păcătosului. Iar când diavolii vor să piardă pe omul cel
păcătos, atunci îngerul cu arma cea de foc aleargă şi îi goneşte".
Din astfel de cuvinte
folositoare de suflet ale acestui cuvios stâlpnic, Sfântul Episcop
Teodor primea multă bucurie duhovnicească în inima sa şi mulţumea lui
Dumnezeu că a putut să afle în păstoria sa un bărbat ca acela, plăcut
lui Dumnezeu, insuflat de El şi înainte văzător. De atunci mergea
adeseori la dânsul spre cercetare şi se îndeletnicea cu dânsul în
vorbiri duhovniceşti.
Sfântul Teodor păscând
bine turma lui Hristos şi sârguindu-se să piardă eresurile ce se
înmulţiseră, s-au umplut de mânie şi de iuţime inimile ereticilor, şi
s-au sculat spre răutate pe faţă. Deci, adunându-se, s-au sfătuit ca să
năvălească înarmaţi asupra bisericii, într-o zi de praznic, în timpul
cântării soborniceşti, ca să ucidă pe păstor şi să-i risipească oile.
Dar nimic n-au sporit, încât s-au împlinit cu ei cuvintele Sfintei
Scripturi: Cugetat-au sfaturi deşarte în inimile lor... Pentru că de
câte ori porneau spre biserică ca să facă răutatea cea sfătuită,
puterea lui Dumnezeu îi oprea. Uneori le amorţeau mâinile, iar alteori
o văpaie de foc ieşea din biserică întru întâmpinarea lor şi-i gonea.
Deci, neştiind ce să mai facă, s-au abătut la alt meşteşug. Pentru că
mai marii cetăţilor acelei ţări erau agareni -Edesa fiind atunci sub
stăpânirea perşilor - ereticii le-au umplut mâinile cu daruri,
îndemnându-i asupra bisericii lui Dumnezeu şi asupra sfântului
arhiereu, şi au luat multe din averile bisericeşti -sate, ţarini, vii
şi toate celelalte -, de unde era hrana casei arhiereului şi a clerului
bisericesc. încă şi celorlalţi dreptcredincioşi le-au făcut multe
răutăţi şi jafuri în averile lor, mai cu seamă maniheii, care erau
plini de bogăţii.
Deci a fost nevoie ca
arhiereul Teodor să meargă la Babilon, la împăratul Persiei, care era
după Adrameleh şi se numea Mavie, ca să-l roage să potolească acea
năpăstuire a bisericii şi să facă judecată dreaptă. Deci mai întâi a
mers la cuviosul stâlpnic, căutând de la el un sfat de folos. Iar
stâlpnicul i-a lăudat socoteala lui şi i-a proorocit cele ce aveau să i
se întâmple, şi că îi va fi binecuvântată calea, pentru că nu numai
cele de trebuinţă bisericii le va isprăvi bine, dar şi pe împărat îl va
aduce la credinţa lui Hristos. Stâlpnicul l-a mai sfătuit ca să caute
şi pe Ioan, fratele lui, care petrecea într-o pustie din părţile de sus
ale Babilonului şi a trimis la fratele său o scrisoare de la el. Iar
arhiereul Teodor, sărutând pe stâlpnic, s-a întors la episcopie şi,
după câteva zile, gătindu-se de călătorie şi rugându-se destul lui
Dumnezeu pentru turma sa şi pentru sine, a plecat pe calea cea pusă
înaintea lui.
Şi sosind în Babilon,
s-a dus la biserica creştină şi s-a înfăţişat mitropolitului de acolo.
Iar acela a primit cu bucurie pe Sfântul Teodor şi l-a odihnit pe el cu
dragoste. Şi întrebându-l de pricina venirii lui, Sfântul Teodor i-a
spus cu de-amănuntul toate sfaturile cele rele şi întărâtările
ereticilor, jefuirile averilor bisericeşti, pătimirile şi strâmtorările
celor dreptcredincioşi. Din întâmplare, erau atunci la mitropolit doi
oameni împărăteşti, dintre care unul era mai mare între scriitorii
împărăteşti, iar altul mai mare între doctorii lui; şi amândoi erau
creştini dreptcredincioşi.
Aceştia şi
mitropolitul, auzind cele spuse de episcop, sufereau împreună cu dânsul
în inimile lor. Deci mitropolitul a rugat pe acei oameni împărăteşti ca
să facă cunoscut împăratului de venirea episcopului Teodor al Edesei.
Iar ei au răspuns: „Nu este acum vremea potrivită, ca să aducem acestea
la cunoştinţa împăratului, pentru că este greu bolnav şi ochii lui s-au
întunecat din pricina bolii, făcându-se nişte vătămări pe amândouă
genele lui. Până şi rărunchii îi sunt bolnavi, pătimind de aprindere,
şi credem că boala aceasta este de moarte. Deci cine îndrăzneşte acum
să-i pomenească lui de vreun lucru?" Şi a grăit Sfântul Teodor către
ei: „Cine ştie, o, domnii mei? Dar dacă l-ar tămădui Domnul prin
smerenia mea?" Iar ei au zis: „Dacă eşti aşa de iscusit, sau ai de la
Dumnezeu darul tămăduirii, atunci vremea aceasta îţi este de bună
trebuinţă, ca să-ţi câştigi lucrurile tale cu înlesnire".
Iar a doua zi, intrând
la împărat mai marele doctorilor şi făcând leacurile cele obişnuite,
i-a adus aminte de episcopul cel ce venise din Edesa, că este iscusit
la meşteşugul tămăduirii. Iar împăratul îndată a poruncit să-l cheme.
Şi mergând episcopul la împărat, se ruga şi cânta în sine psalmul lui
David: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui preaînalt... şi celelalte. Şi
intrând el în cămara împăratului care abia putea grăi, acela i-a zis cu
glas neputincios: „O, episcope, de poţi, ajută-mi mie, cel ce sunt aşa
de cumplit bolnav, căci sunt aproape de moarte".
Iar arhiereul lui
Hristos, ridicându-şi ochii inimii spre Dumnezeu şi chemând cu credinţă
neîndoită ajutorul grabnicului doctor - Stăpânul Hristos, a poruncit să
aducă un vas curat şi apă curată. Şi avea episcopul la el ţărână de la
mormântul cel primitor de viaţă al lui Hristos. Deci, amestecând ţărâna
aceea cu apă, a poruncit ca o parte s-o bea împăratul, iar cu partea ce
a rămas, i-a uns lui capul, fruntea, genele, ochii, pieptul şi spatele
şi a poruncit să fie tăcere, ca să doarmă împăratul puţin. După ce a
făcut aceasta, sfântul s-a dus la gazdă, iar bolnavul a adormit cu somn
dulce şi, în vremea somnului, toată boala s-a depărtat de la dânsul.
Astfel s-a întors de la porţile morţii, cu darul lui Hristos şi cu
rugăciunile Sfântului Teodor, episcopul Edesei.
Şi deşteptându-se
împăratul din somn, a simţit că este sănătos desăvârşit, vedea bine cu
ochii şi se mira foarte mult de o schimbare atât de grabnică şi
neaşteptată, de la boala cea grea la sănătatea cea deplină. Deci,
umplându-se de bucurie mare, a poruncit să cheme îndată pe bunul
doctor, adică pe Sfântul episcop Teodor şi i-a mulţumit foarte mult,
dându-i cu dragoste mare cinste. Iar sfântul a poruncit împăratului să
primească hrană, şi împăratul a mâncat şi a băut sănătos, ca şi cum nu
fusese niciodată bolnav.
Iar a doua zi,
împăratul a chemat pe toţi sfetnicii săi, a ieşit luminos la locul cel
de privelişte şi a stat pe un scaun înalt, arătân-du-se tuturor că este
sănătos. Atunci toată mulţimea s-a bucurat de sănătatea împăratului.
Iar împăratul a făcut în ziua aceea ospăţ mare tuturor boierilor şi mai
marilor cetăţii, ostaşilor şi la tot poporul de obşte; şi toţi,
ospătându-se, se veseleau. Iar pe Sfântul Teodor, episcopul Edesei, l-a
cinstit înaintea tuturor, i-a dăruit mari daruri şi-l numea pe el
lumina ochilor săi.
Iar a treia zi,
împăratul chemându-l pe el cu mare cinste, i-a zis: „Omule al lui
Dumnezeu, luminătorul ochilor mei, spune-mi care este pricina venirii
tale aici, căci câte îţi trebuie de la stăpânirea mea, îţi voi da ţie".
Atunci Teodor, arhiereul lui Hristos, a spus împăratului cu amănuntul
toate cele făcute de eretici Sfintei Biserici şi dreptcredincioşilor
creştini, adică nedreptăţile, jefuirile, necazurile, năpăstuirile şi
strâmtorările. Şi îndată împăratul a poruncit să se scrie la
stăpânitorii Ciliciei, ai Siriei şi ai Mesopotamiei, ca să întoarcă
degrabă Bisericii Edesei toate averile ei, iar nedreptăţile făcute
creştinilor să se pedepsească cu dreaptă judecată şi cei ce se numesc
eretici să se supună la soborniceasca Biserică. Şi de nu vor voi,
maniheilor să le taie limbile, iar pe nestorieni, pe eutihieni şi pe
severieni să-i gonească din cetate, iar capiştile lor să le dărâme până
în temelie.
După ce s-a scris
această poruncă, împăratul a zis către sfânt: „Părinte, tu să stai cu
noi aici câtăva vreme, iar eu voi trimite scrisoarea cu un voievod
credincios al meu, ca s-o împlinească cu totul. Incă să trimiţi şi tu
cu dânsul pe unul din ucenicii tăi şi să nu te îngrijeşti de nimic mai
mult, pentru că toate se vor face după dorinţa ta". Astfel s-a trimis
de împărat un voievod, iar de episcop trei clerici. Şi ajungând ei
degrabă la Edesa, toate le-au rânduit după porunca împăratului, căci
mulţi din eretici, temându-se de îngrozirea împărătească, s-au supus la
cei dreptcredincioşi, iar cei ce trăiau neschimbaţi în răutatea lor, au
suferit bătăi şi izgoniri.
Şi pe când Sfântul
episcop Teodor petrecea în Babilon, era chemat adeseori de împărat ca
un doctor. Iar el intrând la el şi ieşind, semăna câte puţin seminţele
cuvintelor lui Dumnezeu şi acelea cădeau pe pământul cel bun al inimii
împăratului, încât acela începea în parte a se lumina prin cunoştinţa
adevărului. Apoi arhiereul a rugat pe împărat să-i poruncească să se
ducă în pustie, pentru câteva zile, ca să caute pe un pustnic de care i
se zisese. Şi poruncindu-i împăratul, a plecat cu doi ucenici ai săi;
şi ducându-se ca la 100 de stadii de la cetate, fiind povăţuit de
Dumnezeu, a aflat în pustie, la un loc neumblat, pe Cuviosul Ioan,
fratele lui Teodosie Stâlpnicul, vieţuind într-o peşteră întunecoasă.
Acela, ieşind în
întâmpinarea episcopului, l-a chemat pe nume, atât pe el, cât şi pe
ucenicii lui. Deci, făcând rugăciune şi sărutându-se unul cu altul, au
şezut şi s-au îndulcit cu vorbiri duhovniceşti. Şi era Cuviosul Ioan
întru toate asemenea cu fratele său, Teodosie Stâlpnicul. El a rugat pe
Episcopul Teodor ca să săvârşească în peştera lui Sfânta Liturghie şi
să-l împărtăşească pe el cu Preacuratele lui Hristos Taine. Deci
episcopul a făcut după dorinţa lui, a slujit şi l-a împărtăşit. Iar
după ce s-a împărtăşit, pustnicul s-a umplut cu totul de bucurie
duhovnicească şi a pus înainte masă pustnicească, plină de oarecare
minunate dulceţuri, din care gustând, au mulţumit lui Dumnezeu, apoi
iar s-au îndeletnicit cu vorbiri duhovniceşti.
Stareţul a zis către
episcop: „Părinte, unde este scrisoarea care a scris-o către mine
fratele meu, Teodosie Stâlpnicul?" Iar episcopul, minunându-se de
vederea înainte a stareţului, a zis către dânsul: „Părinte, cine ţi-a
spus că eu am scrisoarea fratelui tău?" Cuviosul stareţ a răspuns: „In
ceasul în care s-a scris acea scrisoare, tot atunci s-a şi citit de
mine; şi îndată, pe dosul aceleiaşi hârtii, s-a scris către fratele
meu".
Deci episcopul, scoţând
din săculeţ scrisoarea pecetluită, a vrut să o dea pustnicului, dar
acela l-a rugat pe episcop să desfacă pecetea şi s-o citească. Şi
deschizând-o episcopul, a găsit pe partea cealaltă un răspuns scris în
acest fel: „Ioan, cel mai de pe urmă dintre călugării din peştera
Babilonului, lui Teodosie, stâlpnicul din Siria, adevăratul meu frate,
bucurie de la Domnul! Am citit scrisoarea ta şi, în ceasul când s-a
scris, în acelaşi ceas ţi-am şi răspuns, pentru că deşi suntem cu
trupurile deosebi unul de altul, dar duhul meu petrece nedepărtat de
tine şi cele ce ţi se descoperă ţie de Dumnezeu, acelea sunt ştiute şi
de mine. Iar câte ai scris despre sfântul episcop, acelea toate se
săvârşesc bine prin rânduiala lui Dumnezeu: Sfânta Biserică se
înmulţeşte, ereticii se ruşinează şi se izgonesc, necredinciosul
împărat, odată cu luminarea ochilor trupeşti, se luminează şi la cei
sufleteşti. Frate, fii sănătos în Domnul şi te roagă Domnului Hristos
pentru mine, ca în viaţa viitoare să ne învrednicim a ne vedea unul cu
altul şi a petrece nedespărţiţi". Episcopul, citind cu mirare o
minunată scrisoare de răspuns ca aceea, şi-a adus aminte de Proorocul
Avacum - care a fost răpit de înger din Iudeea la Daniel, în Babilon,
şi iarăşi din Babilon s-a întors într-un ceas în Iudeea - şi a zis în
sine: „Dumnezeu Atotputernicul, Care a făcut de demult această minune,
a putut şi acum să facă aceasta, asemenea cu aceea, pentru că este
minunat întru sfinţii Săi".
Sfântul episcop Teodor
a petrecut o zi şi o noapte la acel cuvios pustnic, iar a doua zi, după
săvârşirea rugăciunilor, sărutându-l pe el, s-a întors la Babilon şi
s-a arătat înaintea împăratului, care i-a zis: „O, preaiubite părinte,
aş fi voit să nu mă despart niciodată de tine în viaţa de acum şi în
ceea ce va să fie, pentru că sufletul meu s-a legat de tine cu legătura
dragostei celei negrăite". Episcopul a răspuns: „Văd uşile deschise
între mine şi tine; de aceea eu nu ies afară, iar tu nu intri la mine
înăuntru. Iar când se vor închide uşile, ne vom despărţi unul de altul.
De aceea boleşte foarte sufletul meu".
Atunci împăratul a zis:
„Rogu-mă ţie, spune-mi ca să înţeleg, ce înseamnă uşile acestea şi ce
înseamnă închiderea lor?" Atunci arhiereul, scoţând din sânul său
Sfânta Evanghelie, a zis: „împărate, aceasta este uşa care duce la
mântuire şi la petrecerea cea nedespărţită cu Dumnezeu şi cu sfinţii
Săi". Apoi a început a-i citi din acea Sfântă Evanghelie în
singurătate, în camera cea mai dinăuntru, tâlcuindu-i în limba siriană
şi ismailiteană. Iar împăratul ascultând cu luare aminte, se aprindea
cu sufletul spre dumnezeiasca dorire, umilindu-se cu inima. Şi împreună
cu împăratul erau acolo şi trei tineri ai lui prea credincioşi, cu
neamul din Arabia. Aceia, ascultând Sfânta Evanghelie, veneau şi ei
întru umilinţă; astfel că au petrecut până seara, luând aminte la
citirea Sfintei Evanghelii. Iar a doua zi, împăratul, slobozindu-se de
toate lucrurile şi gâlcevile, a chemat pe episcopul Teodor iarăşi la
dânsul, ca şi cum voia să fie doftoricit de dânsul; căci cu adevărat
primea doctorie pentru sufletul său. Apoi iarăşi toată ziua aceea a
ascultat tâlcuirile Evangheliei şi învăţăturile Mântuitorului. Deci a
crezut în Hristos împreună cu cei trei tineri mai credincioşi ai lui.
După aceasta arhiereul
le-a poruncit să se pregătească pentru Sfântul Botez, poruncindu-le să
postească. Şi învăţându-i a se ruga lui Dumnezeu, le-a scris în limba
lor "Sfinte Dumnezeule", "Tatăl nostru" şi alte rugăciuni, încă şi
simbolul credinţei, adică "Crezul". Şi toate acestea se făceau în
taină, ca să nu afle agarenii, pentru că împăratul se temea, ca să nu
se scoale împotriva sa. Iar episcopul venea la împărat în toate zilele,
şi îl învăţa deosebi pe el şi pe acei tineri tainele sfintei credinţe.
Iar după puţin timp i-a botezat în taină, dând împăratului numele de
Ioan. După aceea, săvârşind Sfânta Liturghie chiar în cămara
împărătească, a împărtăşit pe cei nou botezaţi cu sfintele şi
dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Şi s-a făcut mare bucurie
împăratului; asemenea s-a bucurat şi episcopul Teodor şi cei trei
tineri. Incă s-au bucurat şi sfinţii îngeri de întoarcerea păcătoşilor;
iar în palatele cele dinlăuntru ale împăratului s-a făcut dănţuire
duhovnicească, dănţuind împreună şi cereştile puteri.
Iar împăratul Ioan, cel
nou luminat, având înaintea ochilor săi celor gândiţi pe
Răscumpărătorul neamului omenesc, pe Iisus Hristos, Care a pătimit pe
cruce, dorea să aibă o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă
Cruci a Domnului, pe care Domnul nostru a fost pironit. Iar de vreme ce
pe atunci lemnul Sfintei Cruci nu se găsea în Ierusalim, pentru că
fusese luat mai dinainte de către împăraţii greci şi dus în
Constantinopol, de aceea a fost nevoie ca episcopul Teodor să se ducă
la Constantinopol cu scrisoarea împărătească de rugăminte, care era
scrisă astfel: „Preaînaltului şi binecredinciosului Mihail,
stăpânitorul şi împăratul grecilor, împreună cu binecredin-cioasa şi de
Dumnezeu înţelepţita maica sa, Teodora; Ioan, împăratul Persiei,
doreşte să vă bucuraţi întru Domnul. Mulţumesc Preabunului Dumnezeu,
Cel ce m-a izbăvit de înşelăciune şi m-a povăţuit spre cunoştinţa
adevărului Sfintei Evanghelii şi spre mărturisirea credinţei creştine.
Rog pe împărăţia voastră să-mi dăruiţi mie o parte din lemnul făcător
de viaţă al cinstitei Cruci, pe care S-a răstignit Hristos al meu, căci
pe acela voiesc să-l am spre apărarea mea".
Impăratul Ioan a trimis
scrisoarea aceasta însoţită cu multe daruri la împăratul grecesc, prin
Sfântul Episcop Teodor. Iar el, ajungând la Constantinopol cu
scrisoarea şi cu darurile împărăteşti, a fost primit cu cinste, atât de
împărat, cât şi de patriarh. In acel timp, se întâmplase că o dureau
ochii pe mama împăratului, Teodora, căci, punându-i-se albeaţă pe ochi,
i se întunecase vederea. Iar episcopul Teodor, luând ţărâna ce o avea
la el de la Mormântul Domnului şi, amestecând-o cu apă curată, a uns
ochii ei şi a tămăduit-o; şi nu numai împărătesei, ci şi la mulţi alţi
neputincioşi le-a dat sănătate.
După aceasta, împăratul
a poruncit să se facă pentru Sfânta Crace un sicriaş de aur de mult
preţ, împodobit cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, şi a pus într-însul
o parte din cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului.
După aceea a răspuns împăratului Persiei, astfel: „Mihail, cel ce crede
în Hristos Dumnezeu, singur stăpânitor al tuturor grecilor, lui Ioan,
iubitul blândeţilor noastre, împăratului Persiei, în Domnul să se
bucure. Am primit scrisoarea ta cea plină de toată buna credinţă şi
ne-am bucurat foarte mult, şi mulţumim lui Dumnezeu că te-a scos din
întuneric la lumina Lui cea minunată, spre moştenirea vieţii veşnice şi
a împărăţiei celei fără de sfârşit. Iată, acum te-ai făcut fiu al lui
Avraam, iar nu al lui Ismail, şi fecior al Sarrei, iar nu al Agarei. De
aceea fericim înţelegerea ta, că ai cunoscut pe Hristos, Impăratul cel
adevărat. Deci să petreci până la sfârşit întru credinţa lui Hristos şi
întru poruncile Lui. Iar cererea ta am împlinit-o cu bucurie, ca acest
cinstit lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului, să-ţi fie ţie
spre apărare de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, şi spre fericita
nădejde a vieţii ce va să fie".
O scrisoare ca aceasta,
cu o parte din lemnul Crucii cel de viaţă purtător şi cu o icoană a
Mântuitorului, le-a încredinţat împăratul grecesc Sfântului Teodor,
episcopul Edesei, împreună cu multe daruri către împăratul Persiei. Iar
episcopul Teodor, întorcându-se la cel ce l-a trimis, a trecut şi pe la
păstoriţii săi din cetatea Edesei, unde a veselit mult turma oilor
celor cuvântătoare. Apoi, cercetând şi pe Cuviosul Teodosie Stâlpnicul,
n-a mai zăbovit mult la Edesa, ci s-a dus în Babilon. Şi, pretutindeni
pe unde trecea, tămăduia toate bolile în popor, pe de o parte prin
punerea făcătorului de viaţă lemn al Crucii şi a ţărânii de la
Mormântul Domnului, iar pe de alta, prin sfintele sale rugăciuni. Iar
când a venit la împăratul Ioan, acela l-a primit cu negrăită bucurie
şi, închinându-se până la pământ înaintea lemnului Sfintei Cruci şi a
icoanei Mântuitorului, le-a sărutat pe dânsele cu lacrimi şi le-a pus
în camera sa, aşezând cu mâinile sale înaintea acelei sfinţenii o
candelă nestinsă, iar scrisoarea împăratului grec a citit-o cu multă
dragoste.
Deci zăbovind Sfântul
Teodor în Babilon câtăva vreme, a făcut multe tămăduiri cu darul lui
Hristos. El gonea diavolii din oameni şi pentru aceasta creştinii se
bucurau foarte mult, iar saracinii şi evreii se topeau de mare
zavistie. Pe atunci era între aceia unul mai mare al soborului evreiesc
şi învăţător al legii lor. Acela a îndemnat pe mai-marii Persiei şi ai
saracinilor să vorbească cu împăratul, ca să poruncească să se facă
întrebare sobornicească a creştinilor cu iudeii pentru credinţă. Şi
ştiind împăratul că robii Domnului Hristos nu vor fi biruiţi, s-a
învoit la dorinţa lor. Şi s-a hotărât o zi pentru acea întrebare şi s-a
adunat popor mult - perşi, saracini, iudei şi creştini -şi a venit şi
împăratul cu tot sfatul său la sobor. Deci şezând împăratul pe un scaun
înalt, învăţătorul de lege al evreilor a stat singur pentru toţi iudeii
săi, împotriva învăţătorilor şi arhiereilor creştini, a mitropolitului
Babilonului şi a episcopului Edesei, căci acel evreu era mare vorbitor
şi se mândrea cu înţelegerea sa. Şi când a început jidovul a grăi, nu
spunea din Sfânta Scriptură, ci bârfea din necurata lui gură cuvinte
proaste şi multe hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.
Atunci Sfântul Teodor,
umplându-se de râvnă dumnezeiască, a făcut semn cu mâna ca să fie
tăcere şi a zis către evreu: „Dacă ai fi pus înaintea noastră ceva din
aşezământul lui Moise şi de la alţi sfinţi prooroci, ţi-am fi răspuns.
Dar fiindcă tu ţi-ai deschis gura ta cea multvorbitoare pentru hulire
şi spre cuvinte mincinoase, şi nu spui ceea ce au vestit sfinţii
prooroci mai înainte, ci cele ce tatăl tău satana îţi spune ţie, fiule
al diavolului, plin de toată răutatea şi nedreptatea; deci, împotriva
vorbirii tale celei mult hulitoare şi mincinoase, îţi grăiesc un cuvânt
al lui David: Mute să fie buzele cele viclene, care grăiesc cu mândrie
şi cu defăimare fărădelege asupra dreptului!" Atunci îndată acel mare
vorbitor evreu a rămas fără glas şi hulitoarea lui limbă s-a legat cu
amuţirea, încât nimic n-a mai putut vorbi.
Văzând aceasta, evreii
s-au ruşinat, creştinii s-au veselit, iar perşii şi saracinii s-au
mirat. Şi se bucura împăratul cu duhul şi slăvea puterea lui Iisus
Hristos. După aceea el a poruncit ca pe acel evreu învăţător de lege,
care era bătut de Dumnezeu cu muţenia, să-l bată fără cruţare cu vine
de bou şi să-l închidă în temniţă. Asemenea a bătut şi pe ceilalţi
fruntaşi evrei şi i-a izgonit din soborul acela cu necinste şi cu
ocări. Iar după trei zile, acel evreu care era aruncat în temniţă,
neputând să vorbească, a scris pe hârtie către Sfântul Episcop Teodor,
cerând milă şi făgăduind că se va face creştin. Iar arhiereul,
înştiinţând pe împărat despre aceea, a scos pe evreu din temniţă. Şi
căzând evreul la picioarele lui, cerea botezul, făcând semne cu
mâinile, pentru că gura lui era mută. Drept aceea, învăţân-du-l pe el
episcopul, când l-a băgat în sfânta scăldătoare a Botezului şi a chemat
asupra lui numele Preasfintei Treimi, îndată s-a dezlegat limba lui şi
a început a preamări pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.
Şi mărturisea că Iisus
Hristos este cu adevărat Fiul Dumnezeului Celui viu, Care a fost
propovăduit de Lege şi de prooroci. Astfel s-a făcut iudeul creştin şi
a fost numit din Sfântul Botez Samon. La aceasta căutând şi alţi evrei,
au primit sfânta credinţă şi s-au botezat. Asemenea, mulţi din perşi şi
din saracini au crezut în Hristos şi în taină păzeau credinţa,
temându-se de judecători şi de stăpânitorii neamului lor, ca să nu fie
munciţi de dânşii.
Trecând câteva zile
după aceasta, Sfântul Teodor a voit să meargă la Cuviosul Ioan
Pustnicul şi a spus şi împăratului despre aceasta. Impăratul i-a zis:
„Aş voi şi eu să văd pe acel plăcut al lui Dumnezeu şi să aud cuvintele
lui". Răspuns-a sfântul: „Bună este dorinţa ta, deoarece, dacă îl vei
vedea, mult te vei folosi de la el, pentru că omul acela este foarte
duhovnicesc şi are darul proorociei. El îţi va spune cele ce au să fie,
ca şi pe cele de faţă". Astfel s-au sfătuit amândoi să meargă împreună
la pustnic şi s-a făcut împăratul că merge la vânătoare şi va zăbovi
câteva zile pe acolo, vânând fiare sălbatice prin pustie. Deci a ieşit
cu mulţime de slujitori şi ostaşi, având împreună cu el şi pe Episcopul
Teodor ca pe un doctor nedespărţit. Şi au străbătut prin munţii şi prin
văile pustiului, câştigând mult vânat. Iar când s-au apropiat de locul
peşterii unde petrecea pustnicul, a împărţit împăratul slugile în
dreapta şi în stânga, ca să caute fiare sălbatice, iar el cu puţini
tovarăşi au rămas acolo. Apoi, mergând mai aproape, i-a lăsat şi pe
aceia, afară numai de acei trei tineri mai credincioşi, care au fost
luminaţi împreună cu el, şi pe care i-a luat cu el. Asemenea, episcopul
Teodor a luat pe ucenicul lui, Vasile, care după aceea a scris viaţa
aceasta, şi au mers la sfântul pustnic.
Iar Cuviosul Ioan,
înainte văzând cu duhul venirea împăratului şi a episcopului, a ieşit
în întâmpinarea lor, purtând în mâini foc şi tămâie. Deci,
închinându-se lor, i-a sărutat şi i-a băgat în peştera sa şi vorbea cu
ei cele de folos. Şi a zis pustnicul către împărat: „Fericit eşti,
împărate, că ai fugit de întuneric şi te-ai învrednicit să fii fiu al
luminii. Fericit eşti că ai lepădat cele deşarte şi mincinoase şi ai
iubit adevărul care te duce pe tine în viaţă. Fericit eşti căci ai să
te încununezi cu cunună mucenicească, şi în locul vremelnicei împărăţii
pământeşti vei câştiga împărăţia cea cerească şi veşnică cu Hristos.
Slavă lui Dumnezeu, Unul în Treime, că te-a scos din groapa patimilor
şi din adâncul spurcăciunilor! El a pus picioarele tale pe piatră, a
îndreptat paşii tăi şi a pus în gura ta cântare nouă".
După aceasta, cuviosul
stareţ a pus înaintea celor ce veniseră hrană pustnicească şi apă. Şi
gustând ei, au mulţumit lui Dumnezeu, iar împăratul a zis: „Cu adevărat
vă spun că niciodată în toate zilele împărăţiei mele nu s-a îndulcit
aşa gura mea de mâncare şi de băutură precum astăzi de aceasta!
Adevărat este, duhovnicescul meu părinte, că tu eşti împărat, iar eu
sunt sărac şi scăpătat!" Stareţul a răspuns: „Dumnezeu degrabă îţi va
da să câştigi împărăţia cea adevărată, căci ai venit la mine, săracul,
ca să mă cercetezi". Atunci împăratul i-a dat mult aur, pe care el nu
l-a primit, zicând: „Cel ce petrece în pustie n-are nevoie de aur, dar
să-l împărţi săracilor în cetate şi vei lua însutit în cer". Şi se
minuna împăratul de viaţa cuviosului stareţ, cea asemenea cu a
îngerilor. Iar după îndelungată vorbire, sărutându-l şi
învrednicindu-se de binecuvântarea şi rugăciunea aceluia, s-a dus.
Şi adunându-se cu
slujitorii şi cu ostaşii lui, cu toţii s-au întors în cetate, iar
împăratul a zis către Sfântul Teodor: „Multe mulţumiri sunt dator să-ţi
dau ţie, sfinte părinte, că m-ai învrednicit a vedea un om cu adevărat
ceresc, căruia toată lumea nu-i este vrednică". După aceasta, nevoile
turmei sale chemau pe bunul păstor Teodor, pentru că se temea ca nu
cumva să intre iarăşi ereticii, ca nişte lupi răpitori, şi să vatăme
oile cele cuvântătoare. Deci a rugat pe împărat să-l lase să plece în
Edesa. Iar împăratul, lăcrimând, a zis: „Părinte, după plecarea ta nu
nădăjduiesc că voi petrece mult între cei vii, pentru că nu vreau să
fiu cinstitor de Dumnezeu noaptea, nici să mă numesc creştin în taină.
De aceea mergi cu pace la locul tău şi să iei cu tine cinstitul lemn al
Crucii Domnului cea făcătoare de viaţă, ca, după sfârşitul meu, să nu
fie călcat de picioarele necredincioşilor. Iar de vei auzi de mine,
după anul acesta, că sunt între cei vii, să vii iarăşi să mă cercetezi
şi să aduci acest cinstit lemn. Iar de te vei înştiinţa de mine că m-am
sfârşit, atunci să te rogi pentru odihna sufletului meu".
Şi a dat împăratul
Sfântului episcop Teodor mult aur şi argint şi tot felul de lucruri de
mult preţ, unele spre împodobirea dumnezeieştilor biserici, iar altele
spre împărţire la săraci şi scăpătaţi. Deci, sărutându-se unul cu
altul, s-au despărţit cu multe lacrimi. Şi pornind episcopul în calea
sa, a lăsat în Babilon pe unul din slujitorii săi, ca să vadă ce va fi
după dânsul. Deci plecând din Babilon, a ajuns cu bine în Edesa la oile
sale.
După plecarea Sfântului
Teodor la locul său, trecând puţină vreme, Ioan, binecredinciosul
împărat al Babilonului, nevrând ca să mai ascundă sub obroc credinţa şi
dragostea sa cea fierbinte pe care o avea în taină către Hristos, ci
vrând să o arate cu fapta la toată lumea, a chemat la sine pe toţi
boierii şi voievozii săi şi pe rânduitorii de cetăţi, şi le-a zis:
„Taina lui Dumnezeu vreau să vă spun, şi nimeni să nu fie necredincios
cuvintelor mele. Mi s-a descoperit de la Dumnezeu că s-a apropiat
sfârşitul vieţii mele şi nu după multe zile mă voi duce din viaţa
aceasta. Deci vă poruncesc ca mâine dimineaţă să vă adunaţi cu tot
poporul la mine în câmp - şi le-a spus numele locului -, pentru că
voiesc să vă spun vouă aşezământul meu".
Aceasta zicând-o, i-a
slobozit pe ei mâhniţi, şi a poruncit propovăduitorilor să strige prin
cetate, ca tot poporul să se adune de dimineaţă în câmpul acela. Iar el
însuşi a petrecut toată noaptea în rugăciuni şi foarte de dimineaţă a
chemat pe mitropolit, căruia i-a spus scopul său şi pe care l-a rugat
să săvârşească Sfânta Liturghie în cămara cea mai dinăuntru a
palatului. Şi făcându-se slujba, s-a împărtăşit cu multă umilinţă din
mâinile mitropolitului cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos şi,
dăruind arhiereului daruri de mult preţ, l-a liberat. După aceea a
încălecat pe cal, împodobit cu îmbrăcăminte împărătească luminată, şi a
ieşit din cetate cu slavă la câmpul numit. Acolo se adunase acum popor
fără de număr: perşi, ismailiteni, evrei şi creştini, şi toţi boierii
şi stăpânitorii. Şi a fost pregătit un loc înalt şi un scaun împărătesc
pus pe el, ca să fie văzut de tot poporul. Şi toţi cei din adunarea
aceea se mirau, şi unul pe altul se întrebau: „Ce înseamnă aceasta şi
despre ce va vorbi împăratul?" Deci venind împăratul, a şezut pe
scaunul său şi, alinându-se puţin, a poruncit să fie tăcere.
Apoi sculându-se el de
pe scaun, a început a vorbi cu glas mare astfel: „Ascultaţi voi toţi:
perşi, agareni, evrei şi tot poporul creştinesc cel ales! Eu sunt
creştin şi numele meu este Ioan; cred în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul
Duh, într-o dumnezeire în trei Ipostasuri, pentru că nu este altă
credinţă dreaptă, în partea cea de sub cer, decât numai credinţa
creştină. Şi, de vreme ce Domnul meu Iisus Hristos a zis în Evanghelie:
Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi
şi Eu pe el înaintea Tatălui meu Care este în ceruri, pentru aceasta Il
mărturisesc înaintea cerului şi a pământului, înaintea îngerilor şi a
oamenilor". Acestea zicându-le, a scos din sânul său o cruce de aur
împodobită cu pietre de mare preţ şi a ridicat-o sus ca s-o vadă toţi;
apoi, însemnându-se cu Sfânta Cruce şi închinându-se până la pământ,
privind spre răsărit, a sărutat-o, zicând: „Mă închin Crucii Tale celei
cinstite Hristoase, şi pe Tine te ştiu de Dumnezeu şi Mântuitor al meu.
Ţie Iţi înalt slavă, împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi
cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, în veci. Amin!"
Acestea auzindu-le
toţi, s-au mirat şi stăteau ca nişte muţi. Apoi boierii şi voievozii cu
ceilalţi stăpânitori, umplându-se de mânie, au strigat: „Să se ucidă
batjocoritorul credinţei noastre!" Şi năvălind asupra împăratului cu
săbiile şi cu suliţele, l-au rănit şi l-au ucis. Iar împreună cu dânsul
au ucis şi pe acei trei tineri credincioşi, care au mărturisit numele
lui Hristos. Astfel s-a sfârşit muceniceşte în Babilon binecredinciosul
împărat Ioan, împreună cu cei trei tineri ai săi, în a treia zi a lunii
mai. Atunci toţi creştinii, văzând ceea ce se făcuse, s-au temut de
mânia perşilor şi, fugind din privelişte, s-au ascuns. Iar trupul cel
împărătesc a fost aruncat în câmpul acela, neîngropat.
Şi în noaptea
următoare, sfântul răbdător de chinuri s-a arătat la cei mai mari şi la
stăpânitori, zicându-le cu multă îngrozire: „Degrabă să daţi trupul meu
mitropolitului creştin, ca să-l îngroape, iar de nu, îndată vă voi
pierde pe toţi!" Şi deşteptându-se aceia din somn şi adunându-se
dimineaţa, şi-au spus unul altuia vedenia, şi s-au spăimântat. Atunci
îndată au trimis la mitropolitul creştin, porun-cindu-i să ia trupul
împăratului şi să-l îngroape. Iar mitropolitul, mergând degrabă, a luat
mucenicescul trup al sfântului împărat Ioan, împreună cu trupurile
celor trei tineri ai lui, şi le-a dus în biserică, îngropându-le cu
cinste. La mormântul lor se făceau multe minuni, căci multe tămăduiri
se dădeau la tot felul de boli, pe care le primeau nu numai creştinii,
ci şi perşii, şi se plecau la credinţa creştină.
In aceeaşi noapte, după
uciderea sa, Sfântul împărat Ioan s-a arătat în vedenie Sfântului
episcop Teodor din Edesa, îmbrăcat în haină albă şi strălucind cu
lumină negrăită. Şi avea pe cap o cunună minunată, a cărei frumuseţe nu
este cu putinţă s-o spună limba omenească. Şi a zis către episcop:
„Iată, cinstite părinte, Domnul Hristos m-a preamărit cu multă slavă şi
m-a numărat în ceata mucenicilor, pentru că ieri am mărturisit înaintea
tuturor Preasfântul Lui nume, şi am fost ucis de perşi şi de saracini.
Iar sufletul meu, ieşind din temniţa cea trupească, a câştigat
bunătăţile cele propovăduite de tine. Tu eşti binecuvântat de Dumnezeu,
că te-ai făcut mijlocitorul mântuirii mele şi, iată, mă rog Stăpânului
celui de obşte să-ţi poruncească să vii la mine, ca împreună să ne
îndulcim de fericita viaţă în darul Preasfintei Treimi".
Şi deşteptându-se din
somn Sfântul episcop Teodor, a mers la Cuviosul Teodosie Stâlpnicul şi
i-a spus vedenia care i se făcuse lui. Iar stâlpnicul îl încredinţa că
acea vedenie este adevărată, că şi lui i s-a descoperit aceeaşi de la
Dumnezeu. Iar după câteva zile, a venit de la Babilon slujitorul pe
care-l lăsase acolo şi a spus sfântului episcop cu de-amănuntul toată
întâmplarea aceea, adică cum a pătimit pentru Hristos binecredinciosul
împărat Ioan cu cei trei tineri. Deci Sfântul Teodor s-a bucurat cu
duhul, mulţumind lui Dumnezeu că osteneala lui n-a fost în zadar, ci a
adus atât de frumos rod în împărăţia cerească.
După aceasta, trecând
puţină vreme, stâlpnicul Teodosie a văzut în descoperire pe fratele
său, Cuviosul Ioan pustnicul, ducându-se către Domnul şi a spus despre
aceasta arhiereului. După aceea, însuşi Cuviosul Teodosie,
îmbolnăvindu-se puţin, a murit şi a fost îngropat de episcop în
biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, unde era mănăstirea sfintelor
pustnice. Şi trecând trei ani de la uciderea Sfântului împărat Ioan,
s-a arătat acel răbdător de chinuri iarăşi Sfântului Teodor, cu
asemănarea arătării celei dintâi, şi a zis: „Vino, iubite părinte, că
te cheamă Hristos. El a voit ca amândoi să vieţuim împreună în
împărăţia Lui şi să ne saturăm de lumina Lui cea dulce". Din această
vedenie, arhiereul lui Hristos, Teodor, a cunoscut că se apropiase
plecarea lui către Dumnezeu. Deci, rânduind bine toate cele pentru
Biserica Edesei şi pentru poporul cel dreptcredincios, a dat
binecuvântare şi pace oilor celor cuvântătoare, şi-a lăsat păstoria şi
s-a dus la Ierusalim.
Şi închinându-se
Mormântului lui Hristos cel primitor de viaţă, a mers la lavra
Sfântului Sava, unde se călugărise la început, şi s-a sălăşluit în
chilia sa cea sihăstrească de mai înainte. Şi petrecând într-însa trei
săptămâni, s-a mutat în locaşul cel nefăcut de mâna omenească, dându-şi
sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 9 zile ale lunii iulie.
Şi venind preasfinţitul
patriarh al Ierusalimului cu episcopii, au îngropat cu cinste, în
aceeaşi lavră, trupul cel mult ostenit al plăcutului lui Dumnezeu,
slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în
Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă,
închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. |