CUVIOSUL ANTONIE AL PECERSCĂI, ÎNTÂIUL ÎNCEPĂTOR AL MONAHILOR DIN RUSIA
(10 iulie)
Pe vremea domniei
binecredinciosului marelui domn Vladimir Sviatoslavici, singur
stăpânitorul pământului Rusiei, Dumnezeu a binevoit ca să arate pe
luminătorul Bisericii Sale şi povăţuitorul monahilor, pe pururea
pomenitul bărbat, Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru
Antonie. Acesta s-a născut în cetatea Liubeci şi din tinereţe avea
frica lui Dumnezeu, şi dorea să se îmbrace în chipul monahicesc. Iar
Domnul cel iubitor de oameni i-a pus lui în inimă ca să meargă în ţara
grecească şi acolo să se tundă monah.
Iar el îndată s-a
pornit spre călătorie, înstrăinându-se pentru Domnul Cel ce S-a
înstrăinat şi S-a ostenit pentru a noastră mântuire. Şi ajungând la
Constantinopol, a mers şi la Sfântul Munte al Atonului, unde
înconjurând sfintele mănăstiri, a văzut petrecerea cea mai presus de
firea omenească a sfinţilor părinţi, care urmau în trup vieţii
îngereşti, şi s-a aprins mai mult cu dragostea lui Hristos. Deci dorind
ca să râvnească vieţii părinţilor acelora, a mers într-una din
mănăstirile ce erau acolo, şi a rugat pe egumen ca să pună pe dânsul
îngerescul chip al rânduielii monahiceşti, iar egumenul mai înainte
văzând bunătăţile cele ce aveau să fie într-însul, ascultându-l, l-a
tuns şi l-a învăţat viaţa monahicească cea desăvârşită. Iar Antonie
întru toate plăcând lui Dumnezeu, se nevoia întru faptele bune, întru
supunere şi în ascultare sporea, încât toţi se bucurau de dânsul. Iar
după ce a petrecut nu puţină vreme în Sfântul Munte, cuvios întru toate
lucrurile sale, folosindu-se de dânsul mulţi, s-a făcut înştiinţare
egumenului de la Dumnezeu, ca să slobozească pe cuviosul acesta în
Rusia; iar egumenul chemându-l, a zis lui Antonie: „Du-te înapoi în
Rusia, ca şi acolo spre sporirea şi întărirea celorlalţi să fii, şi va
fi ţie blagoslovenie de la Sfântul Munte".
Iar Cuviosul Antonie,
luând blagoslovenie ca din gura lui Dumnezeu, s-a dus în Rusia şi a
mers în cetatea Kievului. Şi intrând în ea, se gândea unde ar putea
petrece. Deci a umblat prin mănăstirile care atunci începuseră a se
zidi de monahii care merseseră cu mitropolitul Mihail de la greci
pentru Botezul Rusiei, dar nu ţineau desăvârşit rânduiala şi
aşezământul vieţii de obşte. Şi n-a iubit nici într-una din acelea a
vieţui, Dumnezeu nebinevoind aceea. Deci a început a umbla prin văi şi
prin munţi, şi prin toate locurile, până ce a mers la Berestov şi a
aflat o peşteră, pe care au săpat-o oarecând nemţii, şi, făcând
rugăciune, s-a sălăşluit acolo şi petrecea întru mare înfrânare.
Iar după pristăvirea
binecredinciosului cneaz Vladimir, luând stăpânirea neîndumnezeitul şi
ticălosul Sviatopolc, acesta a şezut în Kiev, şi începând a-i omorî pe
fraţii săi, a ucis pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb. Iar Cuviosul
Antonie văzând o vărsare de sânge ca aceea, s-a dus iarăşi la Sfântul
Munte.
Şi când
binecredinciosul domn Iaroslav a biruit pe Sviatopolc şi a şezut în
Kiev, atunci iubind el Berestovul, a zidit într-însul o biserică a
Sfinţilor Apostoli, adunând preoţi mulţi. Şi era acolo un preot pe nume
Ilarion, bărbat bine credincios, priceput întru Dumnezeiasca scriptură
şi postitor. După mulţi ani, binecredinciosul domn Iaroslav, care iubea
să se înconjoare cu oameni din rânduiala duhovnicească, prin voia lui
Dumnezeu şi prin înţelegerea episcopilor adunaţi de el, l-a ales pe
Ilarion mitropolit şi l-a aşezat în Sfânta biserică a Sofiei. Insă mai
înainte de aceea a fost tuns în rânduiala monahicească de Cuviosul
Antonie. Deci acest preot umbla de la Berestov la Nipru, la dealul unde
acum este locul mănăstirii celei vechi a Pecerscăi, iar atunci era
pădure mare. Şi a săpat acolo o peşteră mică ca de doi stânjeni, întru
care făcea cântare de psalmi şi închinăciuni, rugându-se lui Dumnezeu
în taină.
Iar Cuviosul Antonie
fiind întru acea vreme în Sfântul Munte, în mănăstirea unde s-a tuns,
iarăşi s-a făcut vestire egumenului de la Dumnezeu: „Să-mi trimiţi mie
iarăşi pe Antonie în Rusia, că acolo îmi trebuie el". Iar egumenul
chemând pe cuviosul, i-a zis lui: „Antonie, mergi iarăşi în Rusia,
Dumnezeu aşa voind, şi-ţi va fi ţie blagoslovenie de la Sfântul Munte".
Şi i-a proorocit lui că „mulţi monahi se vor face de tine acolo". Apoi,
blagoslovindu-l pe el, l-a slobozit, zicându-i: „Mergi cu pace". Iar
Cuviosul Antonie luând blagoslovenie, a mers a doua oară la Kiev şi s-a
suit în dealul unde Ilarion săpase peştera acea mică de doi stânjeni.
Şi iubind locul acela, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, grăind:
„Doamne, să fie în locul acesta blagoslovenia Sfântului Munte al
Atonului şi rugăciunea părintelui meu celui ce m-a tuns; şi mă
întăreşte ca să mă sălăşluiesc aici". Acestea zicându-le, s-a sălăşluit
acolo şi a început a vieţui rugându-se lui Dumnezeu totdeauna, mâncând
pâine uscată şi bând apă cu măsură, şi aceasta o dată în zi, iar uneori
şi a doua zi. Alteori nu mânca toată săptămâna, petrecând ziua şi
noaptea întru priveghere şi săpând cu mâinile sale peşteră mai mare.
Şi înştiinţându-se
unii, veneau aducându-i cele de trebuinţă, şi cerând blagoslovenie de
la dânsul. Iar alţii doreau ca să şi vieţuiască cu dânsul, dintre care
era şi fericitul Nicon. Deci atunci a venit la Cuviosul Antonie în
peşteră şi Cuviosul Teodosie, având 23 de ani, pe care Cuviosul Antonie
a poruncit fericitului Nicon să-l tundă, fiind acela preot şi monah
iscusit.
Iar după mulţi ani,
pristăvindu-se binecredinciosul domn Iaroslav, a luat stăpânirea
Iziaslav, fiul lui cel mai mare, şi a şezut în Kiev. Iar Cuviosul
Antonie al Pecerscăi a fost atunci proslăvit cu prea multe fapte bune
în pământul Rusiei, precum şi marele Antonie cel de demult în Egipt. Şi
înştiinţându-se domnul Iziaslav, iubitorul de Hristos, de viaţa lui, a
mers la el cu prietenii săi, cerând de la dânsul blagoslovenie şi
rugăciune. Şi de atunci Cuviosul Antonie a fost ştiut şi cinstit de
toţi, şi au început a veni la dânsul unii iubitori de Hristos, voind să
se tundă monahi. Iar el îi primea pe ei şi-i tundea.
Intru acea vreme a
venit la Cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul lui Ioan, marele
boier; după acesta Efrem, famenul domnesc, pe care, după a lor dorire,
cuviosul a poruncit fericitului Nicon să-i tundă. Apoi, pentru
călugăria acestor doi, multă tulburare a suferit Cuviosul Antonie cu
fraţii. Căci Ioan, marele boier, luând slugi multe, a mers cu mânie în
peşteră, şi izgonind turma cea de Dumnezeu aleasă a Cuviosului
părintelui nostru Antonie, a scos pe fiul său, fericitul Varlaam, din
peşteră; apoi dezbrăcându-l din hainele călugăreşti, l-a îmbrăcat în
podoabe luminate boiereşti şi l-a tras pe el cu sila la palatele sale.
Incă şi însuşi voievodul Iziaslav înştiinţându-se de călugăria fiului
boieresc, precum şi de a iubitului său famen, s-a mâniat foarte pe
aceeaşi turmă a lui Hristos şi a Cuviosului Antonie, şi a poruncit ca
să răpească pe fericitul Nicon, care i-a tuns pe ei, spre care mult se
iuţea, pe de o parte pentru că a îndrăznit a-i călugări, iar pe de
alta, ca să-i îndemne să petreacă iarăşi în lume, şi se lăuda că-l va
trimite la surghiunie cu povăţuitorul Antonie, şi cu toţi cei din
peşteră, încă şi peştera lor o va risipi.
Atunci Cuviosul
părintele nostru Antonie, silit fiind de atâta mânie domnească, care se
ridicase de la domnul întunericului, s-a dus din peşteră în altă parte,
cu fraţii cei ce rămăseseră. Insă auzind de aceea cneaghina lui
Iziaslav, a rugat pe cneaz cu deadinsul, ca să nu gonească cu mânia sa
pe robii lui Dumnezeu din stăpânirea sa, pentru o mânie ca aceea a lui
Dumnezeu, precum s-a făcut în patria ei, în pământul leşesc, după
izgonirea monahilor. Că era cneaghina aceasta de la leşi, fiind fiică a
viteazului Boleslav, şi îi aducea aminte lui Iziaslav de mânia lui
Dumnezeu, care a fost după izgonirea monahilor cea pentru tunderea
Cuviosului Moise ungurului, când tatăl ei, Boleslav, izgonind pe acei
robi ai lui Dumnezeu, a fost dat la moarte năprasnică, şi sculându-se
război mare între leşi, şi-a ucis norodul pe episcop şi pe boierii săi.
Deci atunci voievodul Iziaslav abia plecându-se, şi-a venit în simţire,
şi temându-se de Dumnezeu, a trimis cu rugăminte, ca să se întoarcă
stareţul la locul său. Pe carele abia după trei zile aflându-l, l-a
rugat să se întoarcă.
Şi aşa întorcându-se
Cuviosul Părintele nostru Antonie iarăşi în peşteră, neîncetat se ruga
lui Dumnezeu, ca să-i dea lui să rabde cu vitejie toate ispitele ce se
aduceau asupra sa de vrăjmaşul, urătorul binelui, şi ca să nu dea
fiarelor sufletele ce se mărturiseau lui, şi sufletele săracilor săi să
nu le uite până în sfârşit. Iar Dumnezeu, pentru rugăciunile lui, i-a
dăruit, că nu numai oile cele risipite s-au întors cu pace la păstorul
lor înapoi, ci şi mulţime de alţii ce voiau să se mântuiască au venit
la dânsul în peşteră, rugându-se, ca să-i izbăvească pe dânşii de
întuneric ca de o cale alunecăcioasă, şi să-i povăţuiască la calea
luminii celei mântuitoare. Iar el pe toţi îi primea cu dragoste, şi
învăţându-i cum vor urma lui Hristos, poruncea fericitului Nicon să-i
călugărească. Şi s-au adunat la dânsul 12 fraţi şi au săpat peşteră
mare, unde au făcut biserică şi chilii, care sunt şi până astăzi sub
Mănăstirea Pecerscăi celei vechi, în peştera în care a petrecut
Cuviosul Antonie 40 de ani.
Şi adunaţi fiind
fraţii, Cuviosul Părintele nostru Antonie le-a zis: „Iată Dumnezeu v-a
împreunat, fraţilor, şi sunteţi din blagoslovenia Sfântului Munte, prin
care pe mine m-a călugărit egumenul Sfântului Munte şi eu pe voi v-am
tuns. Fie asupra voastră blagoslovenie mai întâi de la Dumnezeu şi a
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, iar a doua de la Sfântul Munte".
Aceasta zicându-le, le-a vestit lor, grăind: „Vieţuiţi singuri, iar eu
voi pune vouă egumen, că eu voiesc să vieţuiesc singur, precum şi
înainte m-am obişnuit". Şi aşa le-a pus lor egumen pe fericitul
Varlaam, iar el mai întâi nesuferind toată tulburarea şi gâlceava, s-a
închis într-o chilie dintru aceeaşi peşteră, iar după aceea s-a mutat
de acolo la alt deal, şi a început a săpa altă peşteră, care este sub
mănăstirea cea mare a Pecerscăi.
Iar egumenul, fericitul
Varlaam şi fraţii, luând blagoslovenie de la Cuviosul Antonie, au rămas
şi vieţuiau în cea dintâi peşteră. Şi înmulţindu-se fraţii, încât nu
mai puteau să mai încapă în peşteră în vremea cântării soborniceşti, au
socotit să zidească o biserică mică dinafară de peşteră. Atunci au mers
egumenul şi fraţii la Cuviosul Antonie în cealaltă peşteră şi i-au zis
lui: „Părinte, se înmulţesc fraţii şi nu mai putem de acum să încăpem
în peşteră în vremea cântării soborniceşti. Deci prin porunca Domnului
şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, şi cu a ta sfântă rugăciune,
blagosloveşte ca să zidim o biserică mică dinafară de peşteră". Şi i-a
blagoslovit pe dânşii cuviosul. Iar ei închinându-se lui până la
pământ, s-au dus şi au început a zidi deasupra peşterii o biserică
mică, a Adormirii Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Şi au săvârşit deasupra
peşterii biserica aceea mică. Şi ţinând egumenia în peşteră fericitul
Varlaam, voievodul Iziaslav a zidit o biserică de piatră, în numele
Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, ca al celui ce era de un nume cu el
- căci se numea din Sfântul Botez Dimitrie -, şi lângă dânsa a aşezat
mănăstire. Şi a luat acolo la egumenie pe fericitul Varlaam, pentru că
voia să-şi facă a sa mănăstire mai aleasă decât Mănăstirea Pecerscăi,
punându-şi nădejdea în bogăţie. Dar multe mănăstiri de împăraţi şi de
boieri se întemeiază cu bogăţia, însă nu sunt aşa precum acestea care
se întemeiază cu rugăciunile sfinţilor şi cu lacrimile, cu postirea şi
cu privegherea. Deci aşa şi Cuviosul Antonie, nu avea aur, nici argint,
dar udând-o cu lacrimile, a crescut o neasemănată mănăstire. Şi ieşind
din ea egumenul - fericitul Varlaam - pentru a merge la mănăstirea
Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, precum s-a zis, când mănăstirea de
la peşteră era încă în sămânţă, căci abia se începuse, au făcut sfat
fraţii cei ce rămăseseră, şi mergând la Cuviosul Antonie, i-au zis lui:
„Părinte, pune-ne nouă egumen".
Iar el le-a zis lor:
„Pe cine voiţi?" Răspuns-au ei: „Pe care îl voieşte Dumnezeu şi
Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, şi tu, cinstite părinte". Apoi
cuviosul le-a grăit: „Care este între voi ascultător blând, şi smerit,
acesta să vă fie egumen". Atunci au cerut la dânsul pe Cuviosul
Teodosie, ca pe cel de un obicei cu el, şi întru toate bine iscusit. Şi
l-a blagoslovit pe el cuviosul la egumenie, iar fraţii toţi, în număr
de 20, s-au închinat Cuviosului Antonie până la pământ, fiind bucuroşi
de un povăţuitor ca acela.
Şi luând Cuviosul
Teodosie egumenia în peşteră, şi începând a avea mare sârguinţă cu
postire multă, şi cu rugăciuni pline de lacrimi, mult îi ajuta lui
blagoslovenia şi rugăciunea povăţuitorului său, a Cuviosului Părintelui
nostru Antonie, care se liniştea la singurătate. Căci începuse Dumnezeu
a înmulţi mai mult pe monahi, şi se adunaseră la egumenul Teodosie 100
de călugări. Şi văzând Cuviosul Teodosie, egumen fiind, înmulţirea
fraţilor foarte mare, a făcut sfat cu dânşii ca să zidească mănăstire,
şi a mers iarăşi la Cuviosul Antonie, şi i-a spus lui: „Părinte, se
înmulţesc mai mult fraţii şi voim să zidim mănăstire". Iar Cuviosul
Antonie umplându-se de bucurie, a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu
pentru toate şi rugăciunea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi a
părinţilor ce sunt în Sfântul Munte să fie cu voi şi să vă ajute vouă".
Acestea zicând, a
trimis pe unul din fraţi la voievodul Iziaslav, zicând: „Iubitorule de
Hristos voievod, Dumnezeu înmulţeşte pe fraţi şi avem loc strâmt.
Rugămu-ne să binevoieşti a ne da nouă muntele cel de deasupra
peşterii". Iar voievodul auzindu-le acestea, foarte s-a bucurat şi a
trimis un boier al său ca să le dea lor muntele cel de deasupra
peşterii, pe care Cuviosul Teodosie egumenul şi fraţii au întemeiat o
biserică mare de lemn şi, zidind-o, au împodobit-o cu icoane şi au
făcut chilii multe, şi au îngrădit mănăstirea cu stâlpi, mutându-se din
peşteri în ea. Şi de atunci mănăstirea aceea, care era din
blagoslovenia Sfântului Munte, a început a se numi Pecersca, de vreme
ce monahii vieţuiseră mai înainte în peşteră.
După aceasta Cuviosul
Teodosie a voit, fiind egumen, a întări mănăstirea sa şi cu îngrădire
afară de cea simţită, cu cea gândită, adică cu aşezământ de rânduială
pentru cei ce petrec călugăreşte în mănăstire şi nu se află încă întru
zăvorâre. Şi a început a căuta îndreptările mănăstireşti, precum se
scrie în viaţa lui. Şi i-a ajutat la aceasta rugăciunea şi
blagoslovenia Cuviosului părintelui nostru Antonie. Căci după
blagoslovenia şi rugăciunea lui, Dumnezeu aşa rânduind, s-a aflat
atunci cinstitul Mihail, monahul sfintei mănăstiri a studiţilor, care
venise cu mitropolitul Gheorghe din Grecia, pe care Cuviosul egumen
Teodosie l-a întrebat despre randuiala părinţilor studiţi: cum cântă
cântările şi citesc citirile, şi închinăciunile cum le ţin, şi starea
în biserică şi şederea la masă şi ce fel de mâncare în care zile. De
acestea toate înştiinţându-se cu încredinţare de la Mihail şi aşijderea
de la fericitul Efrem famenul, care fusese la Sfintele Locuri, cele
scrise acolo şi aduse aici le-a luat şi le-a dat mănăstirii sale; şi de
la acea mănăstire au luat randuiala toate mănăstirile Rusiei. Şi pentru
aceasta mai cinstită este Mănăstirea Pecersca decât toate cu
întâietatea, şi cu cinstea mai sus de toate.
In zilele egumeniei
Cuviosului Teodosie, se ocârmuia îmbunătăţita viaţă în mănăstire după
randuiala, cu ajutorul rugăciunii şi blagosloveniei Cuviosului
Părintelui nostru Antonie. Atunci a venit în obşte şi Cuviosul
Părintele nostru Nestor, cronicarul Rusiei şi scriitorul vieţii
Cuviosului Teodor şi a celorlalţi, având 17 ani de la naşterea sa,
precum scrie el însuşi despre sine aici. Pe acela l-a primit cu osârdie
Cuviosul Teodosie, după sfatul şi blagoslovenia Cuviosului Părintelui
nostru Antonie. Iar el cercetând în letopiseţul său pentru ce s-a
chemat Mănăstirea Pecersca, a scris aici în scurt pentru folos, la
începăturile nevoinţelor întâiului egumen al mănăstirii aceleia, a
Cuviosului Părintelui nostru Antonie.
Insă pentru minuni,
deşi nu despre toate, precum şi despre cinstita înaintea Domnului
moarte a cuviosului, să povestim câte ceva de ia fericitul Episcop
Simon, şi de la Policarp, ajutătorul lui, lăsând deocamdată
letopiseţul, în care sunt scrise nevoinţele şi ispitele care le-a
răbdat. Căci Cuviosul părintele nostru Antonie, fiind la singurătate în
altă peşteră şi văzând înmulţirea şi buna randuiala a turmei sale celei
de Dumnezeu alese, proslăvea pe Dumnezeu foarte în trupul său şi în
sufletul său, sporind întru toate faptele bune trupeşti şi sufleteşti
şi mergând din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a proslăvit pe
el, că strălucea el în pământul Rusiei cu feluri de minuni, mai ales
prin darul tămăduirii şi al proorocirii.
Pentru că s-a arătat
Cuviosul Părintele nostru Antonie doctor prea minunat, şi prooroc în
Rusia. Doctoria lui cea de minuni făcătoare era într-acest chip:
Cuviosul stareţ slujea el însuşi bolnavilor şi îi tămăduia pe aceia cu
rugăciunea sa, însă îşi acoperea prin smerita cugetare darul tămăduirii
cel din rugăciunea sa, blagoslovind verdeţu-rile cu care se hrănea şi
dându-le ca pe nişte doctorii, pe care bolnavii gustându-le, îndată se
făceau sănătoşi, ori de ce boală era cuprinşi. La această doctorie de
minuni făcătoare a sa, a lăsat următor pe fericitul Agapit. Iar
proorocia sfântului o mărturiseşte afară de altele, lucrul acesta.
Odată trei voievozi
Iaroslavici, Iziaslav domnul Kievului, Sviatoslav al Cernigovului,
Vsevolod al Periaslavului, mergând la război împotriva polovţilor, au
venit la Cuviosul Antonie pentru blagoslovenie, iar el mai înainte
văzând cu duhul mânia lui Dumnezeu asupra lor, a lăcrimat şi le-a
proorocit zicând: „Pentru păcatele voastre veţi fi biruiţi de barbari,
de care fiind goniţi, mulţi din ostaşii voştri se vor îneca în râu,
alţii se vor prinde în robie, şi ceilalţi vor cădea în ascuţişul
sabiei". Acest lucru s-a şi împlinit la râul Altii, încât abia numai
voievozii au scăpat cu viaţă, Iziaslav şi Vsevolod în Kiev, iar
Sviatoslav în Cernigov, iar polovţii prin tot pământul Rusiei s-au
răspândit, prădând-o şi pierzând-o pe ea.
Intru aceeaşi vreme
când a proorocit domnilor Rusiei, acelaşi cuvios a proorocit şi lui
Şimon, fiul lui African, voievodul nemţesc, că acela, cu darul lui
Dumnezeu, nu numai că avea să fie slobozit de la moarte în acel război,
după ce va fi în mijlocul morţilor, dar şi că după mulţi ani avea să
fie pus cel dintâi în biserica cea de piatră a Pecerscăi; de care
aşijderea a proorocit, că se va zidi cu facere de minuni, care toate
adevărate au fost. Pentru că singur Şimon întorcându-se de la acel
război, a spus cuviosului: „Zăceam rănit între cei ucişi, dar oarecare
putere dumnezeiască m-a scos dintre aceia şi m-a tămăduit de toate
rănile mele; încă şi pe ostaşii mei i-am aflat întregi". Apoi şi de
biserica cea proorocită a zis: „Asemănarea bisericii ce are să se
zidească, în care eu am să fiu pus, am văzut-o de două ori în văzduh: o
dată acum când zăceam între cei morţi lângă râul Altii, şi încă o dată,
fiind pe mare, când am fost izgonit de unchiul meu Iacunom de la domnia
nemţească şi am fugit în Rusia la voievodul Iaroslav".
Acestea zicându-le,
Şimon a adeverit cu însuşi lucrul buna voire a lui Dumnezeu cea arătată
lui, la zidirea sfintei biserici, pe care a proorocit-o cuviosul.
Pentru că a dus atunci un brâu şi o coroană de aur şi le-a dat
Cuviosului Antonie, zicând: „Acestea le-am luat de la icoana lui
Hristos cel răstignit pe cruce, când am ieşit de la patria mea. Deci de
vreme ce ai zis că aici mă voi pune eu, am auzit glasul Domnului ca să
se măsoare cu acest brâu temelia bisericii, întru care am să fiu pus şi
pe a cărei asemănare am văzut-o; iar coroana aceasta să se atârne
deasupra jertfelnicului". Şi aşa s-a arătat aievea, că proorocia
Cuviosului Părintelui nostru Antonie se întocmea cu dumnezeiască bună
voire, care s-a împlinit şi mai desăvârşit, când, după mulţi ani, Şimon
a fost cel dintâi pus în biserica de piatră a Pecerscăi, cea de
Dumnezeu zidită.
Dar mai înainte de
aceea, să pomenim iarăşi din letopiseţ de o ispită nu mică, pe care a
suferit-o cuviosul. Căci domnul întunericului - diavolul -, urătorul
luminii faptelor bune, s-a ispitit prin domnul Iziaslav, ca să
depărteze de la cetatea de scaun a Kievului, ca şi mai înainte, pe
luminătorul cel atât de mare, pe Cuviosul Părintele nostru Antonie,
care lumina ca sub obroc, în peştera cea întunecoasă, prin fapte bune
şi prin minuni. De aceea a chivernisit o tulburare ca aceasta: Biruind
polovţii, după proorocia sfântului, la războiul ce s-a zis mai înainte,
norodul Kievului silea pe voievodul său Iziaslav, ca să iasă cu dânşii
iarăşi împotriva vrăjmaşilor celor răspândiţi prin Rusia. Iar el
nevrând, au ridicat tulburare şi au scos din temniţă pe Vseslav,
voievodul polovţilor, care era atunci în robie în Kiev, făcându-l domn
loruşi în Kiev. Iar voievodul Iziaslav a fugit în pământul leşesc. Apoi
şezând Vseslav în Kiev şapte luni, a venit asupra lui din pământul
leşesc Iziaslav cu Boleslav smileanul, iar Vseslav împotrivă ieşind, a
fugit la Poloţca în taină. Atunci Iziaslav intrând în Kiev, a început a
se mânia foarte asupra Cuviosului Antonie, diavolul îndemnându-l la
aceasta.
Căci a clevetit
oarecine pe Antonie înaintea lui Iziaslav, ca şi cum l-ar fi iubit pe
Vseslav şi l-ar fi sfătuit, fiind pricinuitor la toată tulburarea
aceea. Iar Cuviosul Antonie slujea atunci în peşteră bolnavului Isachie
cel închis (Vezi Vieţile Sfinţilor la 14 februarie.), pe care diavolul
l-a înşelat, arătându-i-se în chipul lui Iisus Hristos, şi abia l-a
lăsat viu, ostenindu-l prin jucare. Deci la această slujire a sfântului
mai mult zavistuia înşelătorul, păzind ca Isachie cel înşelat să nu fie
tămăduit degrab cu trupul şi cu sufletul, prin slujirea aceluia. Şi
pentru aceea îndemna vrăjmaşul cu totul pe Iziaslav, ca să izgonească
cu mânie pe Cuviosul Antonie din hotarele Kievului, precum la o vreme
şi-a şi câştigat dorirea. Pentru că înştiinţându-se de aceea
Sviatoslav, voievodul Cernigovului, că Iziaslav, fratele lui, se mânie
foarte asupra Cuviosului Antonie, a trimis noaptea după sfântul şi l-a
luat la Cernigov, unde el a iubit un loc aproape de cetate, în muntele
Boldinei, şi acolo săpându-şi o peşteră, locuia într-însa; la care loc
s-a zidit mai pe urmă şi mănăstire.
Dar nu mult a dănţuit
urătorul binelui, căci nu după multă vreme voievodul Iziaslav bine
socotind, şi nerăutatea sfântului în-ţelegând-o, a cunoscut lucrarea
ispititorului, şi jale fiindu-i, a trimis în stăpânirea lui Sviatoslav,
la hotarele Cernigovului, către Cuviosul Antonie, rugându-l ca să se
întoarcă înapoi în stăpânirea lui în Kiev, la turma sa cea aleasă de
Dumnezeu. Iar Cuviosul Antonie fiind blând şi smerit cu inima, s-a
plecat la rugăminte, şi s-a întors la fraţii săi, care erau tulburaţi
şi lepădaţi, ca oile ce n-au păstor. Pentru că nu voia Dumnezeu ca
acest prea strălucit luminător, soarele cel cu raze luminoase al
Rusiei, Cuviosul Părintele nostru Antonie, să lumineze întru altă
cetate, afară de Kiev, cetatea scaunului cea mântuită de Dumnezeu, prin
începătura vieţii monahiceşti celei cu bună rânduială. Ci de unde a
răsărit lumina credinţei ortodoxe în tot pământul Rusiei, prin
binecredinciosul domn Vladimir, de acolo a binevoit ca să strălucească
şi raza aşezământului pustnicesc celui desăvârşit, prin Cuviosul
Părintele nostru Antonie.
Deci după atâtea ispite
n-a slăbit Cuviosul Părintele nostru Antonie, ci trecând treptele cele
de mai mari nevoinţe, se ostenea în peşteră până ce a biruit desăvârşit
puterea diavolului cea netare. Căci a izgonit cu rugăciunea şi cu
postul pe acest neam înşelător - după cuvântul Evangheliei -, şi cu
celelalte îmbunătăţite osteneli: cu privegherea, cu starea în picioare,
cu cea nenumărată plecare a genunchilor. Insă nu-şi lăsa niciodată
peştera sa, deşi toată viaţa lui avea de-a pururea război întru acel
loc întunecos cu stăpânitorul lumii întunericului acestui veac.
Şi s-a întors cuviosul
iarăşi la cele mai dinainte faceri de minuni ale sale, şi mai mari
decât acelea a arătat. Pentru că a început a avea sârguinţă mare pentru
Pecersca, biserica cea de piatră proorocită de el, pentru care a luat
şi mărturie de la Şimon despre buna voire a lui Dumnezeu. De aceea,
sfătuindu-se cu Cuviosul egumen Teodosie, se ruga cu dinadinsul
Teslarului Celui Preaînalt, ca el singur cu mâinile sale cele fără de
prihană să binevoiască, şi să ajute a se zidi casa Maicii Sale celei
fără de prihană, a Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu. Pentru că,
urmând lui David, zicea: De n-ar zidi Domnul casa, în deşert se vor
osteni cei ce zidesc. Iar când se nevoia sfântul într-o rugăciune ca
aceasta, o, minune! nedepărtându-se nicăieri din mănăstirea Pecersca -
precum oarecând preaslăvitul Nicolae din Mira, făcătorul de minuni -,
s-a arătat împreună cu cel de un obicei al său prieten, cu Cuviosul
Teodosie în Constantinopol, stând înaintea împărătesei Cerului, a
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, de la care şi aur luând cu acela,
l-a dat meşterilor zidari de piatră, ca să meargă în Rusia spre zidirea
Bisericii Pecerscăi, după porunca Impărătesei Cerului.
Deci au venit de la
greci zidari de piatră şi au spus acea mare minune. Şi iată, Cuviosul
Părintele nostru Antonie s-a pornit la alte minuni prea de mirare -
potrivite cu proorocii cei de demult, Ghedeon şi Ilie -, pentru că,
întrebând meşterii pentru locul la care ar zidi biserica cea poruncită
lor de către Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, s-a rugat Cuviosul
Părintele nostru Antonie trei zile, ca Insuşi Dumnezeu cel în Treime să
le arate cu semn din cer locul cel vrednic spre lăcaş Cereştii
Impărătesc Şi atunci neajungând aceea, că voievodul Sviatoslav a venit
prin îndemnare dumnezeiască la oamenii ce se adunaseră spre alegerea
unui loc ca aceluia, şi a dăruit câmpul său pentru aceea; Insuşi Iisus,
Impăratul slavei, s-a arătat Cuviosului Antonie, rugându-se el pentru
aceasta în noaptea întâi, şi i-a zis: „Antonie, ai aflat dar înaintea
mea".
Iar Cuviosul Antonie
auzind aceasta, a cerut de la dânsul în noaptea aceea, ca peste tot
pământul dimineaţa să fie rouă, iar la locul Bisericii, uscat. Apoi
într-altă noapte a cerut peste tot pământul uscăciune, iar la locul
bisericii rouă. Iar a treia zi, blagoslovind locul acela, şi cu brâul
lui Hristos cel de aur dat de Şimon poruncind să se măsoare 30 de brâie
în lungime şi 20 în lăţime, precum se poruncise de sus lui Şimon, a
pogorât şi foc din cer cu rugăciunea sa, care nu numai prin arderea
copacilor, ci şi prin săparea pământului, a gătit din destul locul
acela, unde acum străluceşte sfânta biserică a Pecerscăi, cea făcătoare
de minuni şi asemenea cu cerul, precum se scrie în povestirea cea
pentru această sfântă biserică.
Cu o facere de minuni
ca aceasta blagoslovind Cuviosul Părintele nostru Antonie gătirea
locului şi începătura zidirii bisericeşti în sfântul lăcaş al
Pecerscăi, a început a se găti singur pe sine pentru călătoria la
Biserica cea nefăcută de mână, veşnică, care este în lăcaşurile
cereşti, de care Sfântul Ioan a scris întru Apocalipsă, zicând: Domnul
Dumnezeu Atotţiitorul este Biserică a ei. Pentru că aşa a însemnat şi
Impărăteasa Cerească în vremea arătării sale în Vlaherna, când s-a
înfăţişat zidarilor de piatră şi le-a zis: „Acest Antonie doar vă va
blagoslovi pe voi la lucru, căci el se va duce la veşnica odihnă, iar
Teodosie se va duce după dânsul în anul al doilea". Dar ce fel de
gătire era de trebuinţă la cinstită înaintea Domnului moartea
Cuviosului Părintelui nostru Antonie? Care având locuinţă îmbunătăţită
în peşteră, ca într-un mormânt de-a pururea, putea să grăiască cu
apostolul: In toate zilele mor. De aceea şi cu proorocul, prin
nemincinoasă gură în toate zilele grăia: Gătitu-m-am şi nu m-am
tulburat a păzi poruncile tale. Deci Cuviosul fiind gata în inima sa şi
netulburat pentru lucrurile sale, se îngrijea numai ca să nu lase
tulburată turma sa cea aleasă de Dumnezeu, încât s-a împlinit întru
cuviosul acest grai al apostolului: Ţinut sunt de amândouă, dorire
având ca să mă dezleg, şi să fiu cu Hristos, cu mult mai bine. Iar a
petrece în trup, mai de folos este pentru voi.
Insă văzând că a sosit
acum vremea dezlegării şi a lepădării trupului lui, îşi mângâia pe fiii
săi, făgăduindu-se, că şi după ducerea sa nu va părăsi locul acela
sfânt, la care s-a nevoit, ci totdeauna îl va apăra şi-l va cerceta,
îngrijindu-se de dânsul, şi ajutând celor ce vieţuiesc într-însul, şi
aleargă cu credinţă la dânsul. Iar mai ales a lăsat la sfântul său loc
această făgăduinţă de bună nădejde, mai bună decât toată moştenirea: Că
s-a făgăduit ca să mijlocească cu rugăciunile sale, ca precum singur
ieşea din trup plin de pocăinţă şi încredinţat de miluire, aşijderea să
se învrednicească şi cei ce sunt acolo, de vor avea dragoste spre
dânsul, să iasă întru pocăinţă şi să fie miluiţi.
Şi petrecând în
cealaltă peşteră 16 ani, şi-a sfârşit într-însa viaţa sa cea vremelnică
şi s-a dus la cea nesfârşită, în anul 1073 de la Hristos, în 10 zile
ale lunii lui iulie, având de la naşterea sa 90 de ani, în domnia lui
Sviatoslav Iaroslavici, domnul Kievului, şi întru împărăţia lui Roman
Diogen, împăratul grecilor. Iar cinstitele moaşte ale acestui cuvios
întâi începător sunt puse de atunci întru aceeaşi peşteră întru care
s-a şi sfârşit, sub mănăstirea cea mare. Şi precum singur cuviosul se
depărta în viaţa sa de ochii omeneşti, rugându-se lui Dumnezeu în taină
la singurătate, aşa a cerut şi pentru moaştele sale aceeaşi dăruire, ca
să fie depărtate de ochii omeneşti. Pentru că se cădea dătătorului
nostru de lege celui rus ca să se învrednicească dăruirii celei de
asemenea cu cel israelitean.
Israelitenii nu puteau
oarecând să privească la faţa lui Moise încă viu fiind, din pricina
strălucirii celei mari, când a adus legea lui Israel din muntele
Sinaiului. Aşijderea nu puteau nici pe Cuviosul Părintele nostru
Antonie, încă vieţuind în peşteră, să-l vadă întru lumina lucrurilor
celor bune, când a adus legea în pământul Rusiei, din muntele Atonului.
Ascunse sunt de vedere moaştele preaslăvitului Moise, israeliteanul
dătător de lege; ascunse sunt de vedere şi moaştele Cuviosului
Părintelui nostru Antonie, dătătorul de lege al Rusiei, pe care a le
vedea ne opreşte pe noi cu minune până acum Dumnezeu cel minunat întru
sfinţii săi. Pentru că mulţi îndrăznind a săpa la locul acela, la care
este pus cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Antonie, au
fost pedepsiţi cu slobozire de foc şi au pătimit multe pe trupurile
lor, până ce s-au căit de o îndrăzneală ca aceea. Insă măcar deşi prin
vedere se osebesc de la noi moaştele Cuviosului Părintelui nostru
Antonie, dar cu ajutorul sunt totdeauna aproape de noi şi de toţi cei
ce-l cheamă pe el, căci fac neîmpuţinate minuni, ajutând tuturor celor
ce aleargă cu credinţă la cinstitul mormânt al cuviosului.
Iar mai ales
întunericul drăcesc îl gonesc din oameni, ca o adevărată lumină, care
luminează şi întru întunericul întunecatului mormânt, şi pe care
întunericul drăcesc niciodată nu a cuprins-o, ci s-a obişnuit totdeauna
a pieri de strălucirea ei.
Cinstitele moaşte ale
Cuviosului Părintelui nostru Antonie izbăvesc şi de feluri de
neputinţe, care dau război nu numai asupra trupului, ci şi asupra
sufletului însuşi, precum s-a înştiinţat Sfântul Ioan mult pătimitorul.
Căci acela luptându-se cu patimile necurate trei ani şi mult pătimind,
se chinuia de curvie; deci a mers la mormântul Cuviosului Antonie şi a
petrecut la dânsul rugându-se ziua şi noaptea, şi iată a auzit glasul
cuviosului: „Ioane, Ioane, se cade ţie ca aici să te închizi în
peşteră, ca prin nevedere şi prin tăcere războiul să ţi se uşureze, şi
Domnul îţi va ajuta ţie". Iar Ioan a făcut aceea, şi cu darul lui
Dumnezeu, prin rugăciunile Cuviosului Antonie s-a mântuit, căci nu l-au
biruit patimile trupeşti cele necurate, deşi mai în toţi acei 30 de ani
se întrarmau asupra lui împreună cu necuratele duhuri, precum se scrie
în viaţa lui.
Precum s-a făgăduit,
Cuviosul Părintele nostru Antonie n-a părăsit locul său cel sfânt, de
vreme ce grijindu-se de dânsul, s-a arătat după adormirea sa, ca şi
înaintea adormirii, cu Cuviosul Teodosie, în Constantinopol, unde a
făcut sfătuire cu zugravii greci pentru zugrăvirea cinstitelor icoane
din biserica Pecerscăi, şi le-a dat şi aur destul, ca şi mai întâi
zidarilor, cu acelaşi Cuvios Teodosie. Şi i-a trimis în cetatea
Kievului, în mănăstirea sa Pecersca, la fericitul Nicon ce era atunci
egumen, precum se scrie în spunerea cea pentru împodobirea sfintei
biserici a Pecerscăi.
Vrednic de credinţă
este Cuviosul Părintele nostru Antonie şi întru făgăduinţa aceea cu
bună nădejde, că s-a făgăduit ca celor ce-l iubesc pe el să le ajute
după ducerea sa, ca cei ce locuiesc la locul acel sfânt să se
sfârşească întru pocăinţă şi să se învrednicească de miluire. Cuvântul
făgăduinţei lui s-a împlinit cu lucrul prin facere de minune la
fericitul Erasm, monahul Pecerscăi, de vreme ce acela mâhnindu-se
pentru aurul cel împărţit la împodobirea bisericii, când a căzut în
boala cea cumplită, şi acum lângă sfârşit fiind, a zăcut şapte zile
nesimţitor, neputând nicidecum să se sfârşească fără de pocăinţă şi să
fie îngropat la locul acela sfânt.
Şi iată a opta zi i s-a
arătat Cuviosul Antonie cu Teodosie, şi i-a grăit: „Ne-am rugat lui
Dumnezeu pentru tine, şi ţi-a dăruit ţie Domnul vreme de pocăinţă". Iar
Erasm îndată s-a făcut sănătos, şi aşa desăvârşit s-a pocăit, şi a fost
miluit, că a treia zi sfârşindu-se, s-a învrednicit a fi numărat cu
sfinţii, precum se scrie în viaţa lui.
Deci să proslăvim şi
noi pe Acelaşi iubitor de oameni atoatedă-ruitor, pentru dăruirea
acestui făcător de minuni întâi începător al monahilor din pământul cel
rusesc, a Cuviosului Antonie, ale cărui alte multe isprăvi, mai ales
cele care au fost înaintea pristăvirii, de vreme ce a voit a se linişti
în taină în singurătatea peşterii, niciunul din oameni nu poate să le
scrie sau să le spună, fără numai singur ştiutorul de inimi, Cel ce
ştie cele nearătate şi cele ascunse, a Cărui limbă este condeiul
scriitorului ce scrie degrab. Acela a scris singur mai pe larg, în
cărţile vieţii veşnice, viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie.
Iar noi neaflând acum
celelalte cărţi, risipite prin multe războaie, ci primind acestea
câteva, se cuvine să ne rugăm cu dinadinsul acestui făcător de minuni
întâi începător, ca şi noi, fiind părtaşi făgăduinţei lui celei cu bună
nădejde, să ne învrednicim -mijlocind el pentru noi - să ne sfârşim
viaţa noastră întru pocăinţă şi să fim miluiţi. Ca aşa şi noi împreună
cu Cuviosul acesta întâi începător Antonie, ca fiii cu părintele, să
aflăm numele noastre scrise în cărţile vieţii celei veşnice, cu Darul
şi cu iubirea de oameni a Celui întru toţi întâi începător al mântuirii
noastre, a Domnului Iisus Hristos, Căruia împreună cu Cel fără de
început al lui Părinte, şi cu Duhul cel de o fiinţă, se cuvine cinstea,
slava, lauda, şi stăpânirea, acum şi de-a pururea şi întru nesfârşiţii
vecii vecilor. Amin. |