MINUNEA SFINTEI MAREI MUCENIŢE EUFIMIA, PRIN CARE S-A ÎNTĂRIT DREAPTA CREDINŢĂ
(11 iulie)
Sfânta Mare Muceniţă Eufimia
s-a născut, a crescut şi s-a încununat prin mucenicie în Calcedon,
cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul
Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe
vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în
care zi se prăznuieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea minune
care s-a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodului al IV-lea a
toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon la anul 451,
prin care minune s-a dovedit şi s-a întărit mărturisirea dreptei
credinţe. Această minune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu
treacă spre împărtăşirea celor rău credincioşi.
Şi s-a început această
lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie,
arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu
dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de
hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi
ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într-una singură. Şi
pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i-au amăgit cu
această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în
palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la
ei. Iar când s-a ţinut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al
treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muţi ani înainte),
iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care
preasfinţitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul
Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de
cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult
acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă
era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se
adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, pentru
lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.
In vremea aceea,
binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viaţă către
Domnul. Iar după el a luat împărăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui
Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei
credinţe, văzând Biserica tulburată de eresuri şi feluritele certuri ce
se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului
sfinţii părinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să
hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s-au adunat Sfinţii
Părinţi în număr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul
Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul
Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au
fost de faţă şi răi credincioşii, între care începători erau Dioscor,
patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de
Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhierei de un gând cu ei, şi
Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulţimea ereticilor era
fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul,
adunându-se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în
cetăţuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul
mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în
ea mult popor. In ea se odihneau şi moaştele acestei mari muceniţe, de
la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în
parte să se pomenească.
In ziua sfintei ei
pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toţi anii izvora sânge
din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr-o rană, şi se lua
de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede
tot de marmură, având înăuntru moaştele sfintei, puse într-un sicriu de
lemn. In acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie
mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie şi
se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai
episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea şi
înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o
vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de
sânge şi îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar
poporul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi
Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi
tămăduirea neputinţelor lor.
Acel sânge era foarte
bine mirositor, ca şi cum era amestecat cu un mir de mult preţ, însă
nici un fel de mir din cele pământeşti nu putea să fie asemănător cu
acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele
şi tămăduia toate bolile. Iar sfânta mu-ceniţă izvora din cinstitele ei
moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu numai în vremea
prăznuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales
când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viaţă
îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se
arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce
zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul
ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în
ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon
popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol.
Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinţilor Părinţi celor din toată
lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.
La acel sinod,
făcându-se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini
cu ereticii, pentru că rău credincioşii nu voiau nicidecum să se supună
la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu-se cu
ceilalţi sfinţi părinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într-o
carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea
noastră şi amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt
la preacinstitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne
rugăm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă
plăcută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă". Aceasta
zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două
cărţi: dreptcre-dincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi,
pecetluindu-le cu peceţile lor şi descoperind mormântul sfintei, au pus
amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi iarăşi acoperind mormântul, l-au
întărit cu pecete împărătească şi cu strajă şi s-au rugat trei zile cu
postire.
Şi sosind ziua a patra,
împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al
Sfintei Eufimia şi, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis
mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta
sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioşi zăcând la picioarele ei.
Şi de mirare era şi aceasta, că ea şi-a întins mâna sa spre împărat şi
spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei
drepte. Atunci toţi s-au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui
Dumnezeu, cântând cântări de laudă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi
închinându-se cu fierbinte dragoste moaştelor ei făcătoare de minuni.
Şi îndată toţi au
propovăduit credinţa cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de
Dumnezeu şi adeverită prin sfânta şi marea muceniţă, iar credinţa
ereticilor au dat-o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea
minune, au trecut la dreptcredincioşi, iar pe cei care se mai
împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor şi i-au trimis la
închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe
Sfânta Mare Muceniţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre
aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul
sinodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n-a
încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge
mirositor ca mirul.
Iar după ce au trecut
mulţi ani, împărăţia a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind
binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credinţă, îndoindu-se de
minunile sfintei şi de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l
că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredinţeze
şi să afle adevărul, a făcut astfel:
Mai înainte cu multă
vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei şi marii
muceniţe, a întărit atât mormântul, cât şi fereastra mormântului cu
pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur
de la Constantinopol la Calcedon şi, desfăcându-şi pecetea sa, a
deschis ferestruia. Şi îndată a ieşit miros foarte plăcut, încât a
umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu
sângele, a curs din cinstitele moaşte ale sfintei, mai mult ca de
obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în
acela, spre înfruntarea puţinei credinţe a împăratului şi spre
întărirea credinţei fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să
le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate
lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare
nu putea ca din moaştele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să
izvorască sânge şi mir? Deci împăratul, cunoscând greşeala sa, s-a căit
şi a câştigat mare credinţă şi evlavie către Sfânta Eufimia.
După aceasta, în timpul
împărăţiei lui Eraclie, a fost, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, mare
năvălire a perşilor asupra ţării Bitiniei şi asupra hotarelor
Calcedonului. Şi cuprinzând ei toată cetăţuia aceea, au pustiit-o, după
obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii muceniţe, au
luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul
sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au
sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era
nemişcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perşii,
adunând mulţime de lemne şi de vreascuri, au împresurat mormântul şi,
făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare şi le-au dat foc,
aşteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.
Dar nici aşa n-au
sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în
cenuşă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe
plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perşilor, împăratul cu
patriarhul au ţinut sfat pentru moaştele Sfintei şi Marii Muceniţe
Eufimia şi au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol,
temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în
Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare şi frumoasă în
numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa
cu cinste sfintele moaşte, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe
mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai
mare cinste a sfintelor moaşte. Iar mormântul l-au pus în altar în
locul dumnezeieştii mese, şi pe el se săvârşea jertfa cea fără de
sânge, înăuntru fiind cinstitele moaşte ale Sfintei Marii Muceniţe
Eufimia, de la care se săvârşeau minuni, precum în Calcedon, şi sângele
cel mirositor şi dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul
obişnuit.
Deci, trecând mulţi ani
şi schimbându-se mulţi împăraţi, şi Sinoadele Sfinţilor Părinţi a toată
lumea, al cincilea şi al şaselea săvârşindu-se, a venit ca împărat al
Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume şi obicei de fiară. Acela
mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării
de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el
zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au şi nu văd,
urechi au şi nu aud, gură au şi nu vorbesc...". Şi i se împotrivea lui
Preasfinţitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din
scaun şi în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul.
Asemenea i-a izgonit şi pe ceilalţi arhierei dreptcredincioşi, care nu
se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai
sfintele icoane, ci şi împotriva moaştelor sfinţilor lătra fără de
ruşine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.
Deci, văzând şi auzind
de minunile ce se făceau de sfintele moaşte ale Sfintei şi Marii
Muceniţe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea
să facă la arătare ceva rău moaştelor, temându-se de ridicarea şi de
tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meşteşug ca acesta: s-a
dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei
Eufimia şi a descoperit mormântul ei, pe care perşii nu l-au putut
descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile
celor răucredincioşi de cinstitele moaşte ale miresei Sale, pe care
le-a păzit neatinse de mâinile necredincioşilor păgâni. Căci perşii
greşeau în neştiinţa lor, iar creştinii cei răucredincioşi, ştiind,
îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să
necinstească pe acea sfântă.
Deci împăratul Leon,
descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau
moaştele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar
în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră nişte oase putrede
şi puturoase, pe care le pregătise înadins şi, acoperindu-le iarăşi cu
lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhăreşte acele sfinte moaşte, pe
care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile
împăratului şi cu fiicele sale, tăinuin-du-se de el, mergeau la
sfintele moaşte şi le cădeau cu miruri şi le aprindeau lumânări,
cinstindu-le cu osârdie şi închinându-se lor cu dragoste. Dar
răucredinciosul împărat, înştiinţându-se degrabă despre aceasta, îndată
a luat racla cu sfintele moaşte şi a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi,
strângând adunare din cei răucredincioşi, ocăra la arătare pe poporul
cel dreptcredincios, hulind şi defăimând moaştele sfintei marii
muceniţe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeţi şi vedeţi înşelăciunea cu
care vă înşelaţi, spunând că sunt nestricăcioase şi făcătoare de minuni
moaştele prealăudatei Eufimia; descoperiţi mormântul şi vedeţi care
este adevărul!" Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere
mormântul şi tot poporul a văzut oasele cele putrede şi puturoase.
Drept aceea ereticii au început a râde şi a batjocori pe cei
dreptcredincioşi, numindu-i închinători de oase puturoase, iar
dreptcredincioşii, minunându-se de un lucru neaşteptat ca acela, nu
ştiau ce se întâmplase şi s-au umplut de ruşine şi de jale.
Atunci mulţi au socotit
că toate minunile sfintei sunt înşelăciuni, şi scuipând oasele acelea
puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea şi mormântul acela de marmură
l-au scos afară şi biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune
a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Şi era biserica aceea ca o
peşteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă şi mai rea,
pentru că toate spurcăciunile şi necurăţiile se puteau face acolo.
Astfel, fierarii îşi făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie
şi lucrau într-însa meşteşugurile lor. Şi, unde mai înainte se auzea
glas de cântări dumnezeieşti, acum ieşea de acolo sunetul ciocanelor
care băteau fierul pe nicovală şi se auzeau cântece necuviincioase,
cuvinte spurcate şi ceartă între oameni fără de rânduială.
Şi petreceau acei
meşteri în acea biserică pustiită, cu femeile şi cu copiii lor. Iar în
Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, îşi aveau locul unde îşi făceau
nevoile trupeşti. Şi a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele
omeneşti, care spurcau până într-atât sfinţenia Lui, până ce pe cei răi
i-a pierdut rău şi iarăşi a ridicat dreapta credinţă, curăţind şi
sfinţind locul Său, pe care l-a făcut iarăşi sălăşluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaşte
ale întru tot lăudatei muceniţe, fiind aruncate în mare, atunci trecea
pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se
numea "al Sofiei". Acea corabie avea stăpâni doi fraţi, Serghie şi
Sergon. Şi văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor,
l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie
lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Şi sosind la portul
care se numeşte "al lui Avid", au deschis sicriul şi văzând moaştele
nestricate şi cu bună mirosire ale sfintei muceniţe, s-au bucurat de
acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie
de sfinţenia acelor moaşte. Pentru că în noaptea următoare au văzut în
vis o slavă mare deasupra moaştelor şi un sfeşnic în care ardeau
lumânări şi nişte bărbaţi prea luminoşi cântând şi lăudând pe Dumnezeu.
După vedenia aceea, ei
s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele
moaşte. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In
insula aceea se aflau moaştele făcătoare de minuni şi izvorâtoare de
mir ale Sfintei Muceniţe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Şi
rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniţă
Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieşind în
întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, şi amândouă s-au îmbrăţişat
cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieşise din
corabie: „Bucură-te, muceniţa lui Hristos, fericită Eufimia!" Iar
aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniţă a lui Hristos,
fericită Glicheria!" Şi sărutându-se una cu alta, s-au despărţit -
Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în
corabie.
Această vedenie s-a
făcut la amândoi fraţii şi s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au
înştiinţat ale cui sunt moaştele acelea. Deci, rugându-se cu căldură
către Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei
moaşte şi le sărutau, plângând de bucurie. Şi voiau să ducă acea
vistierie fără de preţ în patria lor, dar Dumnezeu şi sfânta cea
plăcută Lui n-au voit aşa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele
corăbiei şi au pornit spre ţara lor, fiind acum departe de insula
aceea, deodată s-a ridicat o furtună şi o învăluire mare, încât
corabia, fiind purtată de valuri, iarăşi a venit la aceeaşi insulă. Şi
liniştindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.
Dar iarăşi, din porunca
lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia
înapoi la insulă. Şi aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei
ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere.
Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat muceniţa lui Hristos,
zicându-le: „Pentru ce vă siliţi să mă duceţi pe mine încoace şi
încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc
acolo unde voiţi să mă duceţi voi!" Apoi iarăşi a zis: „Oare nu-mi
ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol şi aducerea mea aici?
Pentru ce mai voiţi să mă duceţi în părţile cele de jos? Aceasta nu vă
este cu putinţă. Deci să nu vă mai osteniţi cu aceasta, ci să-mi faceţi
în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa".
Zicând acestea, sfânta
s-a făcut nevăzută, iar acei fraţi cinstiţi, Serghie şi Sergon, îndată
s-au supus cu osârdie poruncii sfintei şi, fiind în port, au ieşit din
corabie la uscat. Şi ducându-se ei, au spus episcopului insulei de
moaştele Sfintei Eufimia, de arătarea şi de porunca ei. Iar episcopul
s-a bucurat de aceasta şi le-a poruncit să păstreze în taină sfintele
moaşte, căci şi în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a
împăratului cel răucredincios, ca să se lepede şi să se dea focului
sfintele icoane şi cinstitele moaşte ale sfinţilor. Din pricina acestei
porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc şi moaştele
Sfintei Muceniţe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc
ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie şi pe Sergon să zidească o
biserică mică pentru muceniţa lui Hristos, nu departe de malul mării.
Şi săvârşindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfinţit biserica,
iar cinstitele moaşte le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de
ele luptătorii de icoane.
Apoi, săvârşindu-se
aceasta, acei doi fraţi s-au sfătuit şi s-au făgăduit către sfânta,
zicând: „Sfântă mare şi prealăudată Muceniţa Eufimia, nu te vom lăsa pe
tine niciodată şi nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaşte, ci
aici îţi vom sluji ţie până la sfârşitul vieţii noastre!" Făcând ei o
făgăduinţă ca aceasta, şi-au vândut toate negu-ţătoriile lor ce le
aveau în corabie şi, lepădându-se de lume, vieţuiau în postiri şi
rugăciuni lângă acea biserică. Şi nu după multă vreme, plăcând lui
Dumnezeu, s-au mutat la viaţa cea fără de moarte prin mijlocirile
Sfintei Muceniţe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.
Iar mai înainte de
sfârşitul lor, au pus pe mormântul sfintei muceniţe o lespede de
piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie
de mult preţ, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie şi Sergon, fraţi de
un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste
cinstite moaşte ale Sfintei şi prealăudatei Muceniţe Eufimia, care erau
purtate de valuri, şi le-am pus aici, după porunca ei".
După aceasta, episcopul
acelei insule a zidit o biserică aleasă şi voia să mute într-însa
moaştele Sfintei Eufimia. Şi venind el în acea mică biserică zidită de
acei doi fraţi, a săvârşit rugăciunile de toată noaptea; apoi,
dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi
a face ceea ce gândeşti, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci
să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniţă Glicheria, şi s-o rogi pe ea,
căci o voi ruga şi eu, şi ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe
mine să mă laşi ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi
întoarce iarăşi la locul meu". Iar episcopul, deşteptându-se din somn,
s-a înspăimântat şi nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la
care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniţă Glicheria, care se
păzea în alt loc, şi făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica
sa şi a pus-o sub ţărână. Pentru că aşa erau tăinuite moaştele
sfinţilor înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmă-şuiau împotriva
lor. Şi deşi erau sub ţărână, însă cei dreptcredincioşi se adunau la
ele şi săvârşeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute
ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile şi neputinţele.
Iar într-un an, în ziua
pomenirii Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, săvârşindu-se praznicul
aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor şi
râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în
corăbii pe lângă insula aceea şi, ieşind la uscat, a văzut lângă
biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Şi întrebând
el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârşeşte
praznic pentru moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, care se odihnesc
acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie şi pornind cu
oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând şi zicând: „Oare aşa
vă poruncesc vouă împăraţii, o, închinătorilor de idoli şi slujitorilor
de oase moarte?" Astfel a batjocorit ticălosul pe creştinii cei
dreptcredincioşi şi a risipit acea biserică aproape până la temelie.
Iar moaştele sfintei s-au păzit întregi sub ţărână, dar s-a pustiit
locul acela pentru o vreme.
După moartea
împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăţie fiul său Constantin,
care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele.
Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină
şi de Insuşi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de
Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă şi batjocorea pe sfinţii plăcuţi
lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinereţe la toată răutatea şi la
viaţa cea spurcată, căci a învăţat vrăji şi farmece, şi sângele omenesc
îl vărsa fără cruţare.
Constantin Copronim era
mai cumplit decât tatăl său şi a ucis mulţi bărbaţi nevinovaţi şi
drepţi, şi a pierdut cu totul rânduiala monahicească din
Constantinopol. El a împărăţit mult, prin îngăduinţa dumnezeiască,
pentru păcatele oamenilor, şi făcând răutăţi fără de număr, a murit cu
amară moarte. Iar după el a luat împărăţia fiul său Leon, care era tot
asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl
şi bunicul lui. Apoi luându-şi Leon sfârşitul vieţii, a împărăţit după
el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii,
căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind încă mic,
în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine şi cu plăcere dumnezeiască
împărăţia grecească, îndreptând toate cele răsturnate şi risipite de
împăraţii cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă şi
iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinţii Părinţi
care fuseseră izgoniţi pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al
şaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfinţitul Tarasie, Patriarhul
Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea
icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de
Sfinţii Părinţi.
Atunci şi biserica
aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei
Marii Muceniţe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită
de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăşi de binecredincioasa împărăteasă
Irina, pentru că ea a poruncit s-o cureţe de spurcăciuni şi să-i
înnoiască toată risipirea, înfrumuseţând-o cu toate podoabele, cu
icoane bine încuviinţate, cu veşminte sfinţite şi cu vase de mult preţ.
Deci după ce biserica a fost sfinţită, iarăşi se săvârşeau într-însa ca
mai înainte slujbele dumnezeieşti şi mitropolitul Calcedonului petrecea
lângă ea.
Iar împărăteasa Irina,
iubitoarea lui Hristos, avea multă sarguinţă pentru căutarea moaştelor
prealăudatei Muceniţe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon
Isaurul a luat tâlhăreşte moaştele sfintei şi le-a aruncat în mare, s-a
răspândit vorba între cei dreptcredincioşi de fapta cea rea şi tăinuită
a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaşte s-au aflat într-un
loc şi se păzesc de credincioşi şi se îngrijea împărăteasa să afle unde
sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de
ştire împărătesei, despre moaştele sfintei muceniţe cele dorite de
dânsa, în chipul acesta:
In insula aceea care se
numea Lemnos, unde se păzeau moaştele sub ţărână, precum s-a zis, era
un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit şi cu numele Anastasie.
Aceluia i-a venit ca moştenire acel loc, pe care cei doi fraţi pomeniţi
mai înainte, Serghie şi Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Muceniţe
Eufimia, şi în care au ascuns cinstitele ei moaşte, punând deasupra
mormântului o lespede de piatră scrisă.
Acel Anastasie comitul,
văzând că biserica prealăudatei muceniţe era risipită, a zidit una nouă
pe temelia celei dintâi şi a înfrumuseţat-o cu cuviincioasă podoabă.
Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită,
pentru nişte clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, şi a fost
lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la
Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte şi să-şi
câştige iarăşi dregătoria sa.
Şi căutând el acolo un
mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul
Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă
îndrăzneală decât alţii, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar
Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărăteşti şi,
căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie
mijlocitor şi ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să
fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea". Aceasta zicând-o
mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie,
urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica
deschisă şi a intrat într-însa să se roage.
Şi rugându-se el din
destul cu plecarea genunchilor, a şezut la un loc, pentru că nu era
cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de
rând în acea săptămână, a venit la dânsul şi l-a întrebat cine şi de
unde este. Şi i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine
şi mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui
sfânt este biserica aceasta?" Clericul a răspuns: „Această biserică
este a Sfintei Marii Muceniţe Eufimia, cea prealău-dată". Auzind
Anastasie aceasta, îndată şi-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept şi
a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!" Clericul a zis: „Pentru ce o numeşti a
ta?" Anastasie i-a răspuns: „Am pe moşia mea în biserică cinstitele ei
moaşte; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală". Clericul a
zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăieşti? Omule,
păzeşte-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ţi vei aduce singur
primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta,
căutând să afle moaştele Sfintei Eufimia, şi a poruncit mitropolitului
să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înştiinţare despre
cinstitele moaşte ale mucenitei Sale". Anastasie a zis: „Să mă crezi pe
mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaştele prealăudatei Eufimia,
care au fost în Calcedon!"
Aceasta auzind-o
clericul, l-a rugat să aştepte puţin la locul acela, iar el, alergând
cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea
mitropolitul, s-a umplut de bucurie şi chemând pe Anastasie, l-a
întrebat de moaştele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte
le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaşte
ale Sfintei Eufimia. A spus, aşijderea, şi ceea ce este scris pe
lespedea de piatră de către cei doi fraţi, care au scos moaştele
sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la
preasfinţitul patriarh Tarasie şi i-a spus acestea.
Atunci Preasfinţitul
Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat şi la maica
lui, ducând cu dânşii şi pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului şi
maicii sale toate cele ce le ştia despre cinstitele moaşte ale
muceniţei lui Hristos şi toţi s-au bucurat şi au mulţumit lui Dumnezeu,
iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri şi l-au rânduit în cea
dintâi dregătorie.
Deci, gătind fără de
zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbaţi cinstiţi
din rânduiala duhovnicească şi din palatele împărăteşti, împreună cu
Anastasie comitul, ca să aducă moaştele sfintei de acolo la
Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă
locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constanti-nopolului au venit
să ia de la ei moaştele Sfintei Muceniţe Eufimia, s-au adunat cu mânie,
voind să se împotrivească trimişilor împărăteşti şi să nu-i lase să ia
din insula lor acea vistierie duhovnicească nepreţuită. Şi se mâniau
mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, şi se
făcea ceartă în popor.
Şi abia a potolit
poporul episcopul acelei insule, zicând: „O oamenilor, nu vă
împotriviţi la o voinţă ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniţi pe
împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului".
Şi liniştindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei şi au scos
dinăuntrul pământului cinstitele moaşte ale miresei lui Hristos, ca pe
o floare preafrumoasă, şi s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună
mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu
lumânări şi cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând
că se lipseşte de o bogăţie aşa de scumpă ca aceea; şi a stat pe malul
mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.
Şi ajungând corabia în
Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul şi maica
împăratului şi cu preasfinţitul patriarh au ieşit întru întâmpinarea
cinstitelor moaşte ale muceniţei lui Hristos şi le-au primit cu
bucurie, veselindu-se şi prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în
biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, şi le-au pus în
acelaşi mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta şi
Marea Muceniţă Eufimia cea prealăudata şi-a luat cinstitul său loc de
mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru
sfinţii Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia şi de la noi să-I fie
cinste şi slavă, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|