CUVIOSUL MIHAIL MALEIN
(12 iulie)
Acest fericit părinte era
dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din
părinţi de bun neam şi vestiţi, foarte credincioşi şi bogaţi. Şi nu
numai tatăl lui, ci şi moşul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele
Evstatie, era foarte cinstit şi vestit în împărăţie, având slujba de
patriciu şi fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea şi celălalt
moş al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în
vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit,
pentru multa lui vitejie şi înţelepciune; iar bunica lui era rudenie a
împăratului Roman. Toţi aceştia din care s-au născut părinţii acestui
cuvios erau cucernici şi dreptcredincioşi, fiind împodobiţi cu toată
fapta bună şi buna cuviinţă. Iar părinţii lui se înrudeau cu împăratul
Leon, care era atunci în Constantinopol, şi se numeau Evdochim şi
Anastasia.
Dar să venim la
minunata naştere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduinţă, încât a
fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să ştie fiecare din ce
fel de oameni a ieşit de trei ori fericitul, am scris foarte puţin,
însă toate rudeniile lui se trăgeau din sânge împărătesc.
Deci maica Cuviosului
Mihail a fost mulţi ani stearpă şi fără fiu. De aceea, amândoi părinţii
erau întristaţi că şi-au trecut toată tinereţea şi n-au făcut nici un
copil care să moştenească bogăţia lor. Ei de multe ori mergeau la
biserici şi se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a
ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a
Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna şi la a cărei
icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia şi Evdochim s-au
rugat la aceasta ca să le dea moştenitor după dorinţa lor.
Iar Cea întru totul
fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a
arătat preotului celui de rând al bisericii, cu numele Metodie, ţinând
un omofor şi având în dreapta sa trei mahrame. Şi a poruncit să le dea
Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfânta să ia iarăşi
înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii
vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulţi
şi buni fii. Intâiul fiu ce s-a născut, părinţii l-au numit Manuil şi,
ajungând la vârsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de
candidat, iar părinţii aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul
lumii, şi să vadă nepoţi dintr-însul.
Şi căutau o fecioară
bogată şi frumoasă, din sânge împărătesc asemenea lui, ca să-l
însoţească cu femeie pe cel ce după puţin avea să fie aproape fără de
carne şi fără de sânge. Dar când făceau tocmelile nunţii, ca nişte
oameni pământeşti, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfinţise pe tânăr în
pântecele mamei sale, râvnind a râvnit şi l-a răpit din mijlocul lor.
Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o
trebuinţă oarecare şi a luat şi pe Manuil împreună cu el; apoi s-a
întors la casa sa, lăsând acolo pe tânăr, ca să înveţe rânduielile
împărăţiei.
După puţină vreme,
binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzându-l cum era
purtat mort, a plâns, socotind nescăparea de la moarte, şi a zis în
mintea sa: „Dacă şi împăraţii mor, ce folos voi avea eu, aflându-mă în
deşertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniştit şi acolo
să mă rog pentru mântuirea mea". Deci plângând el şi tânguindu-se, s-a
dus la o biserică şi a făcut rugăciune către Domnul, zicând: „Stăpâne,
de-ţi este plăcut Ţie să mă fac monah, arată-mi voia Ta!" Acestea le-a
zis ţinând în mâinile sale Psaltirea şi, deschizând-o, a aflat al
zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veţi zice
sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre..., şi celelalte. Deci,
citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă
monah. Şi găsind pricină către rudeniile sale că doreşte să meargă la
părinţii săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia,
văzând că nu-i ascultă să rămână, i-au dat oameni mulţi să meargă cu
dânsul, după vrednicia lui. Deci, ajungând la râul ce se numea Galos,
care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar şi
a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la
tatăl său, că el va veni mai pe urmă.
Şi oprind cu sine
câţiva, s-a dus în satul Chersin, care este lângă poalele muntelui.
Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din
sat şi l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătăţit. Iar
acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrân sfânt, numit Ioan, cu
porecla Elatit, şi mulţi se mântuiesc cu sfaturile lui". Deci Manuil,
îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe
cel dintâi om al tatălui său, şi s-a suit la acel bătrân şi, căzând la
picioarele lui, plângea fierbinte.
Iar cuviosul s-a
minunat văzând podoaba hainelor, mulţimea lacrimilor şi tinereţea
vârstei lui. Deci îl întreba cine şi de unde este şi care este pricina
unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele
meu, ci caut numai mântuirea mea!" Bătrânul a zis: „Nu cumva eşti rob
al cuiva şi ţi s-a întâmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om
este acesta ce este cu tine? Cum şi unde ai aflat aceste haine scumpe?"
Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu şi fiul unui tată bogat. Şi
având mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest
om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobândi dorinţa, să-i dăruiesc
calul". Zicând el acestea, bătrânul a primit să-l ţină, văzând
fierbinţeala şi dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul şi să
se întoarcă cu tovarăşii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără
voia sa şi s-a întors plângând. Iar Manuil, rănin-du-se de
dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfântul bătrân să-l facă
monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său şi astfel
să-l lipsească de dorul său.
Deci bătrânul văzând
setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, şi numindu-l
Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce şi-a căpătat dorinţa, a
mărturisit pricina pe faţă. Şi auzind bătrânul că este de sânge
împărătesc, fiu al unui boier aşa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca
lui râvnă şi dorinţă, dar s-a şi temut puţin de tatăl lui, ca nu cumva
să se mânie dobitoceşte şi să-l omoare. Apoi, având nădejde în
Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care eşti tânăr, te-ai lepădat de lume şi
de părinţi, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrân, să nu
defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?" Deci a rămas acolo
minunatul Mihail, nevoindu-se cu sârguinţă, şi a făcut mare rană
vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.
Iar slugile ajungând la
Evdochim, tatăl său, şi vestindu-i părăsirea copilului, atâta durere în
inimă a primit acela, încât răcnea ca un nebun ieşit din minte şi ca şi
cum l-ar fi împuns cu suliţe, zicând: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina
mea, mi-am pierdut nădejdea bătrâneţii şi întărirea casei mele. Am
văzut bine în vis, că a căzut stâlpul cel mare al casei mele". Deci
slugile, văzându-l pe el că plângea aşa de tare, se tânguiau cu toţii,
iar mai ales soţia lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încât toţi
au crezut că a murit. Şi nu după multă vreme, venindu-şi în simţire,
îşi rupea carnea, îşi smulgea părul din cap fără milă şi a făcut atâta
tânguire şi bocet, încât era jalnică privire şi vrednică de lacrimi,
căci plângeau toate rudele şi casnicii. Iar Evdochim mai întâi a bătut
tare pe toţi care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus
la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor şi
a alergat la muntele lui Chimina.
Şi ajungând acolo, a
poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape
vânatul. Iar el a intrat pe furiş şi, mergând la biserică, a stat
într-un colţ al tindei bisericii, căci se cânta Utrenia; şi într-adins
se dusese noaptea, ca să nu-l simtă şi să se ascundă undeva. Şi s-a
întâmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cânta fiul său
acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo
sunt veşnice... Iar tânărul era atât de dulce la glas, încât întrecea
privighetoarea cu dulceaţa. Deci tatăl său, cunoscându-l după glas, a
strigat, oftând din adâncul inimii, şi a plâns. Iar Mihail, cunoscând
pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cântarea şi a alergat la
bătrân, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvârşit Utrenia. Apoi a
ieşit-şi s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe şi
să-l ocărască, zicând: „O, omule neînvăţat şi pricinuitorul morţii mele
mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea aşa, fără de
cercetare? O, amăgitorule şi înşelătoriile, unde ai învăţat să desparţi
pe fiii cei preaiubiţi de părinţi? Oare nu mă ştii cine sunt şi pricina
care m-a adus aici fără veste?" Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blând:
„O, preacinstite, eu nu ştiu cine eşti; numai Stăpânul Hristos te
cunoaşte, El care ştie cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit
fără desluşire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învăţat
evangheliceşte, ca să nu scot pe cel ce se apropie!" Iar boierul,
văzând îmbunătăţirea şi nerăutatea marelui bătrân, înţelegând şi
bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvânt aspru, ci a
luat numai pe fiul său şi s-a dus. Iar Mihail, văzând pe bătrân că
plângea de lipsirea lui cea năprasnică şi groaznică, l-a mângâiat,
zicându-i: „Părinte, roagă-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine,
că nici un lucru din lume nu mă va despărţi de dragostea Stăpânului
meu".
Deci ajungând la casa
lor şi văzându-l maica sa aşa tuns şi îmbrăcat în negru, în loc să se
bucure, plângea amar şi se tânguia. Şi îl rugau amândoi să scoată
hainele cele negre şi să pună haine strălucite. Şi i-au spus multe şi
l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca
să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau
cinstitori ai lui Dumnezeu şi preacucernici. Atunci ei au încercat să-l
amăgească cu felurite meşteşugiri şi nenumărate măiestrii, dar n-au
putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei şi era tot beat de
dumnezeiasca îndrăgire, nu simţea dorul cel trupesc, care se veştejise
ca o floare de buruiană. Iar când au văzut că se muncesc fără de folos,
l-au izgonit mânioşi.
Şi fugind el de
supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire şi l-a primit
bătrânul, bucurându-se împreună cu el. Şi a proorocit bătrânul către
ceilalţi părinţi pentru dânsul, zicând: „Fraţilor, să ştiţi că acest
tânăr va spori muntele şi-l va umple de oi cuvântătoare". Aşa s-a şi
întâmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de
monahi, care se află acolo până astăzi şi se împlineşte astfel
proorocia lui Isaia, care zice: A izvorât apă în pustie şi pământul
însetat s-a prefăcut în bălţi, că mulţime de pustnici s-au sălăşluit
într-însul.
Deci îndată după ce
Mihail a venit la mănăstire, bătrânul l-a făcut trapezar. Iar el slujea
fraţilor cu atâta sârguinţă şi osârdie, dându-le înaintea lor când
mâncau şi aducându-le bucatele cu smerenie de slugă, încât se minunau
toţi cum primea să facă nişte slujbe aşa de proaste, un om de treabă ca
acela, care crescuse în atâta strălucire şi fiind slujit de mulţi. Iar
el gătea bucatele, spăla vasele, mătura şi săvârşea fără pregetare şi
cu osârdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era
supărat de somn, tiranisindu-se mult de dânsul din ispită diavolească,
se ostenea şi el cât putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată
ziua numai într-o cămaşă şi desculţ, iar noaptea se odihnea pe
scânduri, chiar şi când era frig.
Şi trecând doi ani, l-a
făcut monah, fiind acolo şi tatăl său, care, văzându-l monah
desăvârşit, s-a bucurat şi, lăcrimând, l-a sfătuit, zicând: „Fiul meu,
vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe
părinţi şi decât lumea". Apoi, sărutându-l, s-a dus plângând. Şi
ajungând la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil şi mi s-a
înveselit sufletul. Şi am pus în mintea mea, că el este acela cu
adevărat, care ni l-a dăruit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, după
vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vârtos să slăvim
pe Stăpâna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda şi întărirea
noastră. El are să fie podoabă la tot neamul şi bună îndemnare către
fapte bune şi mângâiere la multe suflete".
De atunci au încetat de
a mai fi trişti şi se bucurau duhovniceşte. Şi după puţină vreme,
Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail şi
a împărţit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut şi ea monahie. Şi
petrecând cu plăcere de Dumnezeu şi ajutată fiind de Mihail, şi-a
sfârşit viaţa plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă şi o soră, care
s-a măritat şi a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu,
şi pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărţit săracilor
toate lucrurile cele mişcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme
ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărţit toate
lucrurile părinţilor. Deci pe cele mişcătoare le-a dat săracilor şi
robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemişcătoare le-a lăsat
fratelui său şi a luat plata pe ele întocmai cum le preţuise. Şi
galbenii i-a luat la mănăstire şi i-a dat bătrânului, să facă cu ei ce
va voi. Acela a împărţit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalţi
i-a cheltuit pentru creşterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind
patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.
Deci izbăvindu-se
cuviosul de toată grija părinţilor, după al treilea an al săvârşirii
lor a poftit să se ducă la un loc liniştit. Şi aflând departe de
mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, şi-a luat
iertare de la bătrân şi, ducându-se, şedea pe piatră cinci zile ale
săptămânii, mâncând o dată pe zi şi făcând rucodelie, după porunca
bătrânului. Iar sâmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile
împreună cu fraţii. Şi împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustând
mierea liniştii. Apoi, luând cu el pe o rudenie a sa foarte
îmbunătăţită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvântarea bătrânului,
în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Şi au stat acolo doi ani cu o
petrecere atât de aspră, încât din pătimirea cea rea şi din slăbiciune,
cu anevoie se cunoştea la ei chipul omenesc. Şi făcând amândoi împreună
atâta vreme, au voit să se liniştească şi fiecare deosebi. Deci Agapie
s-a dus în alt loc şi a făcut mari şi strălucite isprăvi, iar Mihail a
rămas singur. Şi povăţuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai
liniştit, numit de cei de acolo Xirolimni, lângă care era şi un pustnic
îmbunătăţit.
Deci Mihail făcându-şi
o colibă mică în acel loc, petrecea în linişte, ducând o viaţă
îngerească şi nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Şi a făcut
atâtea fapte bune, încât în puţină vreme s-a dus vestea lui în multe
părţi ale lumii şi multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii
lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă,
văzând osârdia lor, primea pe fiecare, învăţându-i să se mulţumească a
se hrăni numai cu pâine şi cu apă.
Şi văzând toţi
înfrânarea lui, smerita cugetare, dulceaţa vorbirii şi celelalte fapte
ale lui, se bucurau şi, avându-l pe el ca pe o pildă, îşi îndreptau
bine petrecerea lor. Cei întristaţi din felurite pricini se mângâiau
văzându-l; cei împietriţi şi neumiliţi se îndemnau spre lacrimi prea
fierbinţi, auzind umilicioasele lui învăţături; cei somnoroşi şi
lenevoşi, văzând mulţimea privegherii lui şi răbdarea stării celei de
toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toţi
luau pildă de faptă bună de la el şi s-au adunat acolo mai mult de
cincizeci de fraţi.
De aceea a trimis de a
luat pe părintele Agapie cel mai sus zis şi l-a făcut proestos, ca să
chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strâmt şi
nu puteau să petreacă mulţi monahi. Iar el luând pe oarecare din
ucenici, a cercetat tot muntele, până când a găsit un loc îndemânatec,
dinspre Bitinia, foarte liniştit şi cu izvoare de apă rece şi prea
dulce, pe care văzându-l, s-a bucurat şi l-a cumpărat. Apoi îndată a
început zidirea lavrei şi a bisericii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osârdie, se arăta aceea ca un alt cer
împodobit cu stele. De aceea, în puţine zile s-au adunat acolo atâţia
fraţi, încât pustia s-a făcut cetate cu mulţi oameni. Iar sfântul le-a
scris legile pustniciei şi toate aşezămintele pustniceşti, punându-le
lege ca un al doilea Moise.
Şi aducea în fiecare zi
dar lui Dumnezeu popor de moştenire, scoţând vrednici din nevrednici şi
trecându-i neudaţi prin tulburata mare a vieţii la pământul
făgăduinţei, cu povestirile şi scrisorile lui cele folositoare şi
mântuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era
neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo
unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin
Mihail, s-a adunat mulţime nenumărată şi n-a rămas loc în acel munte
râvnit şi minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să
slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire
şi fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi şi cu multe osteneli a
încetăţenit acea pustie.
Căci văzându-l
vicleanul diavol cum se îngrijea atât de mântuirea fraţilor, s-a luptat
mult şi se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca
să nu săvârşească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas
ruşinat şi nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea şi lacrimile
fierbinţi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieşea din gura
lui, când se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfinţită, căci nu
s-a jurat, nici nu a ocărât şi nu a certat pe cineva cândva, ci mai
vârtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el şi, fiind nepomenitor de rău,
le răsplătea cu faceri de bine. Şi era atât de milostiv şi iubitor de
oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit şi să nu pătimească
durerea împreună cu acela, şi să-i ajute după trebuinţa lui. Pe săraci,
mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelşugare şi pentru ei a
zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să
se odihnească străinii şi călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori şi
toate cele trebuincioase, adică hrană şi haine spre îndestulare.
Acest mare părinte s-a
învrednicit şi de darul preoţiei, fiind curat şi fără de prihană. Cu
aceasta şi-a împodobit viaţa şi, cugetând ziua şi noaptea la
dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoţia se cuvine a fi împreună
înjugată cu aşezarea monahicească. Şi, ca să nu grăiesc mai mult, a
ajuns la atâta nepătimire şi înălţime de privire duhovnicească, încât
vedea pe cele depărtate ca pe nişte apropiate şi spunea mai înainte
cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvârşit şi multe minuni,
din care vom spune puţine spre încredinţarea celor multe,.
In lavra cuviosului era
un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura
lucrurile fraţilor şi pe toţi îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl
sfătuia de multe ori să-şi îndrepteze viaţa, ca să nu se muncească. Dar
el nu se supunea, ci mai vârtos atât de mult l-a urât pe sfânt pentru
că-l învăţa, încât a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la
chilia cuviosului, ţinând cuţitul în mână, şi, căutând printr-o
crăpătură a uşii, a văzut pe cuviosul rugându-se şi stând în mijloc de
foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut şi i s-a uscat mâna. Iar
cuviosul, ştiind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dânsul, i-a
grăit dinăuntru, zicând: „Intră, fiule, şi leapădă cuţitul pe care îl
ţii ascuns". Iar el, aruncând cuţitul, a intrat, strigând: „Am
păcătuit!" Şi căzând la picioarele lui, şi-a mărturisit păcatul. Iar
cel fără de răutate l-a iertat, zicându-i cu blândeţe: „Du-te, fiule,
şi pocăieşte-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puţine
zile se va sfârşi surghiunul tău!" Iar acela a mai trăit patruzeci de
zile şi atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.
In altă zi, cuviosul a
trimis la râul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniştitor
care se numea Isihie, spunându-i să se întoarcă la mănăstire tot în
acea zi. Iar el, ducându-se cu osârdie, după poruncă, s-a întâmplat de
a căzut o ploaie mare şi, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc
prăpăstios şi neumblat care era ca o peşteră, şi a înserat acolo. Şi
văzând că se află în primejdie de moarte şi de neascultare, deoarece,
fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a
strigat acestea cu credinţă: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!" Atunci îndată,
o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie şi i-a
luminat calea ca să vadă, până ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a
făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Şi i-a zis lui
cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puţin credinciosule, de ce
te-ai îndoit?" El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuţi, viaţa
îmi era în primejdie". Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni
minunea aceea.
Altădată, în vremea
verii, umblând sfântul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească
la amiază. Stând el acolo, un ţăran sărac i-a adus trei pere, care erau
foarte mari şi frumoase. Şi întrebându-l unde a găsit aşa frumoase,
ţăranul i-a răspuns, oftând: „Aveam un pom de la părinţii mei şi era
atât de roditor, încât mă ţineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un
oarecare om invidios, nu mai rodeşte nicidecum; astfel că mă
primejduiesc de sărăcie". Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac şi,
ducându-se la pom, l-a binecuvântat şi, făcând rugăciune către Dumnezeu
şi gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul
acela s-a făcut mai roditor decât întâi. Drept aceea, săracul acela
mergea cu venitul său spre îndestulare şi aducea cuviosului poame în
fiecare an, ca să nu se facă nemulţumitor către făcătorul lui de bine.
Cuviosul avea un
ucenic, cu numele Constantin, care era cântăreţ. Acela era neputincios
cu trupul şi mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios, de
vreme ce avea trei galbeni şi îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru
trebuinţa sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea
într-înşii, ci să-i pună la mijloc şi să nădăjduiască spre
Atotputernicul Dumnezeu şi spre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, dar el
nu primea. Iar după câteva zile, cuviosul a avut trebuinţă de
doisprezece bani şi, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul
Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicând: „El nu are doisprezece
bani şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i
păstrez pentru nevoia mea". Bârfind acestea, a adormit şi a văzut în
vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a
arătat Stăpâna cea cu totul fără prihană, ţinând într-o mână pe Domnul
Hristos, iar de cealaltă o ţinea cuviosul şi astfel umbla prin
biserică. Şi când a ajuns în tindă, întru tot Sfânta a poruncit
cuviosului să-şi întindă rasa. Şi făcându-se aceasta, a aruncat pe
dânsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicând:
„Necredinciosule şi prea nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceştia
să te hrăneşti?" Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurând. Şi
alergând către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni şi făcând metanie,
îşi cerea iertare.
Voind cuviosul a zidi o
biserică mare, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Lui şi
spre odihna fraţilor celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia
să aducă bârne pentru zidire şi a luat binecuvântare dimineaţa de la
cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce
era să se întâmple şi i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită,
pentru cârtirea şi necredinţa ta". Iar el ducându-se, din lucrarea
diavolească s-a oprit şi, cârtind, a căzut peste dânsul un lemn mare,
pentru necredinţa lui. După aceea, Leon zăcea, căci aşa se numea
ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscând din Duhul Sfânt
acestea, a ieşit din chilie cu sârguinţă şi a trimis pe un monah
puternic, zicând: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste
el şi este în pericol de moarte". Iar locul acela era departe ca la 15
stadii. Deci, ducându-se în fugă, l-a izbăvit.
Dar nu numai aceste
întâmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci şi altele foarte
multe, mai ales despre războaiele şi tulburările împăraţilor şi
smintelile ce s-au întâmplat pe vremea lui Roman şi Constantin, pe care
sfântul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a
mângâiat pe Constantin, zicându-i să nu se întristeze, că degrabă îşi
va lua iar strămoşeasca împărăţie. Astfel, toate câte a proorocit
cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în
hronograf se arată mai pe larg.
Intre ceilalţi ucenici
ai cuviosului era unul bun scriitor şi osâr-dnic, care se numea Teofan.
Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil până la sfârşit, şi nu
s-a despărţit de dânsul niciodată, ca să-i moştenească faptele lui cele
bune, precum s-a şi întâmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o
carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător şi adevărat,
şi-a silit firea peste puterea sa, aşa încât în puţină vreme a sfârşit
lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul şi mai tot capul,
atât de urât şi fără de măsură, încât nu i se vedeau nici ochii, nici
urechile; nasul şi gura i se astupaseră desăvârşit şi nu se vedea chip
sau asemănare de om la dânsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în
primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura şi îi
turnau puţină apă când îi venea leşin. Şi lipsind pe atunci Cuviosul
Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea
omenească cu meşteşug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci
văzându-l aşa jalnic şi chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i
spintece obrazul şi grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară
şi să nu se mai chinuiască.
Deci cugetând ei
acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicându-i: „Să nu
laşi să te spintece, că mori; crede numai!" Şi odată cu cuvântul, şi-a
scos potcapul său şi l-a pus pe capul bolnavului. Şi îndată, o,
minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici
o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Şi sculându-se din pat,
el, care înainte stătea nemişcat, striga în miezul nopţii: „De nu venea
părintele nostru, cu adevărat muream; dar daţi-mi să mănânc, că nu mă
mai doare niciunde!" Deci fraţii, auzind glasul, socoteau că de dureri
şi-a ieşit din minţi şi, aprinzând o lumină, l-au văzut pe dânsul tot
sănătos şi au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult,
dar şi pe cei ce sunt de faţă îi preamăreşte.
Doream să ies puţin din
ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfinţitul chip al cuviosului
cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui şi spre
folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre
fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit şi pe Cuviosul
Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflându-se odată Cuviosul
Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie şi cucerindu-se de faptele
lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina şi a rămas mulţi ani
sub ascultarea lui. Şi când Atanasie a cunoscut că sfântul bătrân avea
să se săvârşească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Şi a luat din
evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile
cele mari, câtă vreme a trăit, până în cea din urmă zi, pe care a
cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punându-şi mantia şi acel sfinţit
culion, le-a purtat până ce şi-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce
avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult
despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viaţa lui, cum a zidit
lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui
Cuvios Mihail, precum s-a zis.
Deci Sfântul Mihail,
având nişte rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deşert
niciodată, ci mai vârtos se smerea tuturor, ca şi cum ar fi fost un
ţăran prea prost. El s-a lepădat de lume când era de optsprezece ani şi
a stat în pustie 50 de ani, petrecând îngereşte, cel cu nume de înger,
neschimbându-şi deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă
suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic
împărătesc sau când i se întâmplau oarecare cinstiţi şi mari boieri.
Intâi, când s-a făcut monah, mânca o dată la două zile, apoi, în anii
din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, şi mai ales în sfintele
posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame şi
verdeţuri, fierte sau nefierte, legume şi zeamă de orz, iar ca băutură
avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă şi aspră. Când era
sănătos, dormea şezând pe scaun, iar când era bolnav, dormea pe pat, pe
care avea o rogojină şi două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri,
şi mai ales când era praznicul Stăpânului Hristos, sau al Născătoarei
de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cântări. Iar în
altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci când avea praznice, pe
care le săvârşea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot
lăudata Stăpână venea ea însăşi în acea biserică şi îi dădea
binecuvântarea sa, precum ne-am încredinţat dintru această minune:
In Constantinopol era
aşijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe
când stătea în strană şi se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicându-i lui: „Este trebuinţă
să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul
Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primeşte cu mult dor şi
evlavie". Văzând aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la
Chimina şi, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate,
împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, şi a mărturisit
minunea. Deci aşa petrecând acest cuvios întocmai cu îngerii şi cu nume
de înger, cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veşnica
împărăţie, pe care s-o dobândim şi noi cu dumnezeiescul dar şi iubire
de oameni. Amin.
|