Viața Cuviosului Pamvo
(18 iulie)
Cuviosul Pamvo a viețuit în pustia munților Nitriei, din
părțile Egiptului, pînă la adînci bătrîneți.
Despre viața lui cea sfîntă, îmbunătățită și lui Dumnezeu
plăcută, se mărturisește de mulți și mari părinți. Despre aceasta ne va arăta
cuvîntul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărți. La început,
Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dînsul: "Că frica lui Dumnezeu a făcut
a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu". Cuviosul Pimen a zis: "Trei lucruri
am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea și lucrul mîinilor".
Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă
mărturie în acest fel: "Pamvo să se fericească după vrednicie și cu lucrul
și cu cuvîntul, ca un înalt părinte". Iar Socrat Scolasticul scrie despre
dînsul: "Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la
unul dintre frați, care era învățător de carte, voind să învețe de la dînsul
psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am
că voi păzi căile mele, ca să nu greșesc cu limba mea..., n-a mai voit
să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: "Acest stih singur îmi este
destul, dacă voi învăța să-l împlinesc cu fapta"; deci n-a mai voit să se
ducă la dascăl.
După șase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către
dînsul: "Pentru ce n-ai mai venit la mine?" Pamvo a răspuns: "N-am învățat
încă a săvîrși acel stih cu fapta". Trecînd mulți ani după aceea, unul din
părinți, cunoscut lui, l-a întrebat: "Frate, acum ai învățat stihul acela?"
Pamvo a răspuns: "L-am învățat 19 ani neîncetat și abia m-am deprins a face
cu fapta ceea ce învață acel stih". Cuviosul Pamvo, deși n-a fost cărturar
de la început, dar după aceea, fiind înțelepțit de Dumnezeu, avea destulă
înțelegere a dumnezeieștilor Scripturi - precum scrie Paladie despre dînsul
-, încît multora le-a fost învățător.
Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugîndu-se la
Dumnezeu și zicînd: "Să nu mă slăvești pe pămînt!" Și atît l-a slăvit Dumnezeu
încît nu putea să se uite cineva la fața lui, de slava care o avea.
Ucenicii lui au fost cei patru frați slăviți în părțile Egiptului:
Dioscor, Amonie, Evsevie și Eftimie, care se numeau "lungi" și care s-au pomenit
și în viața Sfîntului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintîi, Dioscor
(Notă - Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela
care a fost eretic și care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată
lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon în anul 451), a fost
episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo și cinstitul Dracontie,
care se pomenește în viața Cuviosului Ilarion cel Mare și care a fost episcop
și mărtu-risitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici
ca aceștia a fost Pamvo învățător.
Cuviosul Pamvo, între alte multe și mari fapte bune, avea
și aceasta, ca să treacă cu vederea aurul și argintul. Cînd Sfînta Melania
Romana și-a împărțit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuință,
a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dînsul în
pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducînd
cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-și ia din argintul
adus cît va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint și nici din lucrul
mîinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decît numai a răspuns
către dînsa, grăind: "Domnul să-ți răsplătească ție după osîrdia care o ai
către Dînsul". Supărîndu-l ea cu rugămințile ei de a lua ceva, cuviosul a
grăit către fratele, care îl slujea: "Să iei ceea ce-ți va da și să duci să
împărțești la frații care sînt în Liva și prin insule, deoarece sînt foarte
lipsiți, fiind pămîntul neroditor. Iar la mînăstirile care sînt în Egipt să
nu dai nimic, căci pămîntul lor are îndestulare și pot să se hrănească din
osteneala lor".
Fericita Melania a adus tot argintul și l-a dat în mîinile
fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: "Părinte, să
știi că argintul ce îți dau este trei sute de litri". El a răspuns: "O, fiică,
Dumnezeu nu are trebuință să știe cît argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară
pămîntul cu palma și pune munții cu măsura, au nu știe măsura argintului tău?
Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai
dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi
bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decît multe bogății, de aceea taci
și nu trîmbița înaintea ta".
Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vîndă
rucodelia sa. Stînd 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfîntului
Apostol Marcu; și, văzînd slujba Bisericii și învățînd și cîteva tropare,
s-a întors la bătrînul. Deci i-a zis lui bătrînul: "Te văd, fiule, tulburat.
Nu cumva vreo ispită ți s-a întîmplat în cetate?" Răspuns-a fratele: "Cu adevărat,
părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici
canoane, nici tropare nu cîntăm. Mergînd în Alexandria, am văzut pe cei din
biserică cum cîntă și m-am întristat că nu cîntăm și noi canoanele și troparele".
I-a zis lui bătrînul: "Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa
călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfîntul Duh, și vor urma cîntărilor
și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare cînd stă
cineva în chilie sau în biserică și își înalță glasul său ca neputincioșii?
Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, sîntem datori să stăm cu multă umilință
și nu cu răspîndire; că n-au ieșit călugării în pustie ca să stea înaintea
lui Dumnezeu și să se răspîndească și să cînte cîntări, să pună glasurile
la rînduială cu meșteșug, ci sîntem datori, cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur,
cu lacrimi și suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit, să aducem
Domnului rugăciune.
Că iată zic ție, fiule, vor veni zile cînd vor strica (răstălmăci)
creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor
Prooroci, ștergînd Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești.
Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru
aceasta părinții noștri au zis: "Cei ce sînt în pustia aceasta, să nu scrie
viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hîrtie, că va să șteargă
neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă
mare este necazul ce va să vină"".
Și a continuat bătrînul: "În astfel de vremuri se va răci
dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgînilor și pornirile popoarelor,
neastîmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor
fi egumeni nebăgînd seamă de mîntuirea lor și a turmei, osîrdnici toți și
silitori la mese și gîlcevitori; leneși la rugăciune și la clevetiri osîrdnici,
gata a osîndi viețile bătrînilor și cuvintele lor, nici urmîndu-le, nici auzindu-le,
ci mai vîrtos ocărîndu-le și zicînd: "De am fi fost noi în zilele lor, ne-am
fi nevoit și noi". Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor
puternici, judecînd judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată,
necăjind pe văduve și pe sărmani neajutîndu-i. Încă și în popor va intra necredință,
erezie, curvie, urîciune, vrajbă, zavistie, întărîtări, furtișaguri și beție".
Și a întrebat fratele: "Și ce va face cineva în vremile și anii aceia?" Răspuns-a
bătrînul: "Fiule, în acele zile, cel ce-și mîntuiește sufletul său, mare se
va chema în Împărăția cerurilor".
Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtînd
piei. Și au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de față.
Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor și cel de al treilea a
cîștigat multă dragoste. Se spunea încă și de cel de al patrulea că 22 de
ani avea de cînd era sub ascultarea unui bătrîn. Le-a răspuns lor Cuviosul:
"Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre
voi, fapta bună care a cîștigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-și
voia, voia altuia o face. Căci acst fel de bărbați sînt mărturisitori, dacă
pînă la moarte se vor păzi așa.
Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior și a
adus cu sine partea sa de pîine uscată. Pamvo l-a întrebat: "Părinte, pentru
ce ai adus pîine cu tine?" Pior a răspuns: "Ca să nu te împovărez, adică să
nu împuținez pîinea ta, ci s-o mănînc pe a mea". După cîteva zile, ducîndu-se
și Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată
din pîinea sa și a înmuiat-o în apă. Pior, văzînd, a zis: "Părinte, pentru
ce ai adus pîinea înmuiată în apă?" Pamvo a răspuns: "Ca să nu te împovă-rez,
nu numai cu pîinea, dar nici cu apa".
Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei,
l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se,
a văzut o femeie ușuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor.
Dar starețul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Frații l-au întrebat: "Părinte,
pentru ce plîngi?" El a răspuns: "Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea
sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguința mea către sufletul
meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută
oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul,
ca să fie plăcut lui Dumnezeu".
Odată, Cuviosul Pamvo, umblînd prin părțile Egiptului cu
cîțiva frați, a văzut niște mireni șezînd, nebăgînd de seamă călugării care
treceau. El a zis către acei mireni: "Sculați-vă și vă plecați călugărilor,
ca să fiți binecuvîntați de dînșii; pentru că aceștia vorbesc adesea cu Dumnezeu
și gura lor este sfîntă!"
Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilință, nu rîdea,
nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat
o pană cu o funie și o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, și certîndu-se
unii cu alții, strigau: "Ajutați! Ajutați!" Părintele Pamvo, văzînd aceea
a rîs, iar diavolii au început a dănțui, strigînd: "Ha, ha! Pamvo a rîs!"
El le-a răspuns, grăind: "N-am rîs, ci am batjocorit neputința voastră; că
sînteți atîția și nu puteți să duceți o pană". Atunci diavolii, umplîndu-se
de rușine, au fugit.
Ucenicii lui ne spuneau despre dînsul și aceasta, că era
foarte păzit în vorbire și cu multă socoteală în răspunsuri. Cînd îl întreba
cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea
îndată; ci mai întîi socotea în sine cu multă tăcere și zicea de multe ori:
"N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia". Dar abia după trei
zile, sau după trei săptămîni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns
la întrebare. Răspunsul lui era adevărat și foarte folositor, căci îi venea
de la înțelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toți primeau
din gura lui cuvîntul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.
În zilele acestui cuvios părinte, în părțile acelea ale Egiptului
erau doi frați de un pîntece, Paisie și Isaia. Ei erau fii de părinți bogați,
pentru că tatăl lor fusese neguțător slăvit, care umblase cu neguțătoria cea
de mult preț pînă în Spania. Amîndoi acei frați, după moartea părinților lor,
împărțind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către
altul: "O, frate, ce fel de viață să ne alegem noi? De vom fi neguțători,
ca și tatăl nostru, apoi cine știe cui vor rămîne ostenelile noastre. Și încă
va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tîlhării
sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viața călugărească, ca și averile
părintești să le punem în vistieria cerească și sufletele noastre să nu le
pierdem".
Astfel, amîndoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept
aceea, unul împărțind îndată partea sa la săraci, biserici și mînăstiri, s-a
dus în pustie. El a căutat să învețe un meșteșug, ca să lucreze ceva și să
poată să se hrănească din osteneala mîinilor sale. Deci viețuia singur întru
Dumnezeu, silindu-se la postire și la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-și
o mînăstire mică, nu departe de locuințele mirenești, și primind puțini frați
la sine, se nevoia cu iubirea de străini și cu hrănirea săracilor. Căci, zidind
o casă primitoare de străini, pe toți cei ce veneau la dînsul îi odihnea,
și slujea bolnavilor cu toată osîrdia. În zilele de sîmbătă și Duminică, punea
cîte două, trei și patru mese pentru cei săraci. Astfel amîndoi acei frați,
trăind cîțiva ani, s-au mutat către Domnul.
După sfîrșitul lor, a fost între frați o duhovnicească cercare
și iscodire pentru acei frați. Unii lăudau mai mult pe cel ce și-a împărțit
averea și s-a dus la liniște în pustie; iar alții cinsteau mai mult pe celălalt,
care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor și bolnavilor. Din
această pricină, frații, neînvoindu-se între ei cîtăva vreme, au mers să întrebe
despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să știe, a cărui viață din
acei doi frați este mai plăcută lui Dumnezeu și care dintr-înșii a cîștigat
mai multă răsplătire.
Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: "Amîndoi
sînt desăvîrșit plăcuți înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini
s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfîntului prooroc Ilie; deci,
amîndoi au bineplăcut lui Dumnezeu!" Dar frații încă nu se învoiau, ci vorbeau
între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, și ziceau: "Acela
a împlinit porunca Evangheliei: Vindeți averile tale și dă-le săracilor...,
căci, făcînd astfel și luîndu-și crucea, a urmat lui Hristos, petrecînd în
toate zilele în foame și în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din
averile sale, deși slujea săracilor, însă și el însuși avea răcorire, mîncînd
și bînd cu străinii și gustînd cu bolnavii".
Iar ceilalți ziceau: "Și primitorul de străini a împlinit
cuvîntul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N-am venit ca să-mi slujească
Mie, ci ca să le slujesc Eu lor...; căci a slujit la mulți ieșind în toate
zilele în calea poporului, căutînd străini, săraci, bolnavi, nevoiași și aducîndu-i
în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care
se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cît de mare
plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroși flămînzi
și însetați și a slujit tuturor bolnavilor?"
Cuviosul Pamvo, văzînd neînțelegerea dintre frați, le-a zis:
"Fraților, îngăduiți-mi puțin, pînă voi cîștiga adeverire de la Dumnezeu și
după aceea vă voi spune!" Trecînd cîteva zile, frații iarăși au venit la dînsul,
voind să afle răspuns la întrebarea lor. Starețul le-a zis: "Vă grăiesc înaintea
lui Dumnezeu, că pe acei doi frați, Paisie și Isaia, i-am văzut stînd împreună
în Rai". Toți frații, auzind aceasta, s-au mîngîiat și au lăudat pe Dumnezeu.
Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru
cei doi frați, era arătat tuturor cît de mare dar avea el de la Dumnezeu;
căci mai înainte de sfîrșitul său, s-a învrednicit a avea bunătățile Raiului
și din vederea acelora, și mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul,
s-a făcut asemenea cu viețuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios,
de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în fața sa, fiind luminat nu
numai cu sufletul, dar și cu trupul. Fața lui strălucea cu slavă, ca altădată
fața Sfîntului Prooroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel:
"Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugîndu-se lui Dumnezeu și zicînd: "Doamne,
mă rog Ție, să nu mă preamărești pe mine pe pămînt!"" Dar Dumnezeu Care preamărește
pe plăcuții Săi, atît l-a preamărit, încît frații nu puteau să privească la
fața lui, de slava pe care o avea. Astfel sfîntul a fost preamărit în trup
pe pămînt, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.
Cînd s-a apropiat de fericitul său sfîrșit, după șaptezeci
de ani ai vieții sale, a zis către frații care stăteau împrejurul lui: "De
cînd m-am sălășluit în această pustie și am zidit chilia în care m-am așezat,
n-am petrecut nici o zi în care să nu fi lucrat ceva cu mîinile, pînă cînd
oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mîncat cîndva în zadar pîine dată
de cineva; ci mîncm pîinea pe care eu singur o aveam din osteneala mîinilor
mele. Din gura mea n-a ieșit vreun cuvînt, de care să mă rușinez în ceasul
acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, așa ca, cel ce nici n-am
început a viețui cu plăcere dumnezeiască și călugărească". Zicînd aceasta,
și-a dat cinstitul și sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, neavînd
nici un fel de durere trupească.
Așa a fost viața și sfîrșitul acestui plăcut al lui Dumnezeu,
ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute și nouă păcătoșilor a ne povățui la
viața cea plăcută lui Dumnezeu, ca să cîștigăm din milostivirea Domnului nostru
Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste
și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă - Viața acestui cuvios este adunată
de la diferiți scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea
lui Rufin preotul, Despre vorbirile părintești, din cartea lui Eraclid, Raiul,
cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, și din Patericul Egiptean.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna iulie
|