Viața Cuvioasei Macrina, sora Sfîntului
Vasile cel Mare
(19 iulie)
Chipul acestui cuvînt ne arată că este o epistolă, scrisă
de Sfîntul Grigorie de Nîssa, fratele ei, și trimisă către Olimpie monahul.
Dar, mulțimea vorbelor covîrșind hotarele epistolei, se întinde spre povestire
și spre scriere de viață:
Frate Olimpie, îți aduci aminte de vorbirea care am făcut-o
între noi, cînd te-am întîmpinat în Antiohia și cînd ai voit să te duci la
Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi
multe cuvinte - căci priceperea ta a dat pricina acestora -, a venit vorba
și despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătățite a fericitei Macrina,
a cărei povestire nu-și avea deplină adeverire din auzire de la alții, ci
din însăși iscusirea și cercetarea făcută. Cuvioasa Macrina a fost sora mea,
născută cea dintîi din aceiași părinți. Deci, fiindcă și tu ai judecat a fi
de folos sufletului această povestire, să nu se uite viața ei și să se ascundă
cu tăcerea, ca nefolositoare, ea s-a suit la săvîrșirea faptelor bune prin
pustnicie și nevoință. Pentru aceasta socotesc că este bine a mă pleca îndemnării
tale și a povesti viața ei cu puține și scurte cuvinte.
Această fecioară a fost numită de părinții noștri Macrina.
Numele acesta era, care îl avea la arătare. Ea a avut și alt nume într-ascuns,
cu care s-a numit mai înainte de a se naște, primit printr-o dumnezeiască
vedenie. Maica noastră Emilia era foarte îmbunătățită și dorea să-și păzească
fecioria și să-și petreacă viața fără prihană. Dar, pentru că a rămas orfană
de tată și de mamă și fiind foarte frumoasă, mulți se îndemnau s-o ia de soție.
Deci, dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit
să pătimească cu sila și s-o răpească vreunul din cei ce erau răniți de frumusețea
ei. Pentru aceasta a primit să-și ia bărbat pe cel mai cinstit cu viața, adică
pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieții și al întregii ei înțelepciuni.
Drept aceea, cînd a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn
că purta în mîinile sale pe această pruncă, fiică a ei, și i s-a arătat un
om preaîncuviințat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă
între fecioare! Și după ce preaîncuviințatul acela a numit de trei ori pe
pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dînd ușurință maicii noastre ca s-o nască.
Mama, după ce s-a deșteptat, îndată a născut pe sora noastră.
Deci, numele acesta de Tecla, sora noastră îl avea în ascuns;
însă eu socotesc, că preaîncuviințatul acela, care s-a arătat maicii noastre,
nu avea de gînd să povățuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca
mai înainte să arate prin numele acestei fecioare, viața surorii noastre și
asemănarea voinței pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.
După ce Macrina a trecut de vîrsta pruncească și s-a făcut
îndemînatică a învăța sfaturile acelea -, pe care le primește firea copiilor
-, adică obiceiurile cele bune pe care părinții săi i le-au dat, întru acelea
bine a sporit. Maica noastră se sîrguia s-o învețe cuvintele Sfintei Scripturi
cele de Dumnezeu insuflate și cele ce sînt potrivite pentru vîrsta copiilor,
dar mai ales înțelepciunea lui Solomon, și altele cîte ajută la obiceiurile
cele bune ale vieții. Cuvintele Psaltirii erau învățătura Macrinei, pe care
le zicea la timp potrivit, adică atunci cînd se scula din somn, cînd începea
vreun lucru, cînd îl isprăvea, cînd sta și se scula de la masă și cînd se
culca, totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoțire.
Cu aceste cuvinte și cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creștea cu învățătura.
Cînd a învățat să facă și lucru sfințit de mînă, a împlinit
vîrsta de 12 ani, în care începe a străluci floarea tinereții. Pentru aceea
ea era vrednică de minune; căci, deși frumusețea ei era ascunsă, cu toate
acestea nu s-a tăinuit, ci mulți gîndeau cum că Macrina avea acel fel de frumusețe,
cum în toată patria ei nu se mai afla. Mulți tineri alergau la părinții noștri
și o cereau lor de soție. Dar tatăl nostru, fiind înțelept și vrednic a judeca
socoteala și așezarea cea bună a oamenilor, a alergat la un tînăr de neam
bun, iscusit la învățătură și strălucit la întreaga înțelepciune și a hotărît
ca acela să o însoțească pe tînăra noastră soră Macrina, dar numai după ce
va veni în vîrstă. Pentru aceasta, tînărul acela trăgea nădejde că avea să
ia pe Macrina de soție și, ca arvună, a dat în cuvinte tatălui nostru, dovada
pe care o avea, apărîndu-se și sprijinindu-se cu dînsele față de cei ce-l
nedreptățeau. Cu toate acestea, moartea i-a luat aceste bune nădejdi, răpindu-l
din viața aceasta în floarea tinereții.
Fecioara Macrina știa de făgăduința făcută de tatăl nostru,
ca să o mărite după dînsul. Însă, deoarece acea hotărîre s-a împiedicat prin
moartea tînărului, ea a socotit ca și cum nunta s-ar fi făcut; deci, a judecat
în mintea ei să rămînă de aici înainte supusă nunții aceleia și a doua oară
să nu se mai mărite. Cînd părinții îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulți o
cereau pentru frumusețea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios și
afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărît mai înainte de tatăl
nostru. Ea zicea: "De ce să mai fac altă nuntă, deoarece oamenilor le este
hotărîtă o nuntă, o naștere și o moarte; și bărbatul care s-a logodit cu mine,
după hotărîrea părinților mei, nu a murit, ci numai s-a dus. El este viu întru
Dumnezeu pentru nădejdea învierii. Deci, ar fi necuviincios lucru a nu păzi
credința și întreaga înțelepciune a mirelui meu, care s-a dus".
Cu niște cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau
în căsătorie. Deci, a socotit ca și de aici înainte să păzească această bună
hotărîre, adică să nu se despartă niciodată de lîngă maica sa. Această unire
a Macrinei era plină de cîștig și maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe
slujnice, slujba pe care o făcea ei era destulă; ea era bună chiverniseală
amîndurora, că maica slujea întru toate cele trebuincioase sufletului fiicei
sale, iar fiica, trupului maicii sale. Făcea aceasta, pentru că se cădea făgăduinței
fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfîntă lucrare ca aceasta. Ea de
multe ori făcea cu osteneala mîinilor sale și pîinea pe care o mîncau amîndouă;
dar nu numai aceasta, ci și toată grija casei o chivernisea împreună cu maica
sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii și
cinci fete. Ea era supusă în trei deosebite stăpîniri, fiindcă avea avuții
și moșii în stăpînirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea
casei, era împărțită în toate părțile, căci tatăl nostru murise mai înainte.
În toate grijile acelea, Macrina era părtașă împreună cu
maica noastră, ușurînd-o de greutățile muncii, iar în vremea sa își păzea
și viața sa curată și fără de prihană, cu învățătura maicii sale. Lîngă aceasta,
pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă și maica sa, ca să urmeze și
ea aceeași nevoință ca a ei, și puțin cîte puțin a atras-o și pe dînsa spre
întinderea și spre viața cea fără de materie și mai desăvîrșită a monahilor.
După ce maica noastră a rînduit pe surori bine și prin bună rînduială, s-a
întors de la școală și fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit
mulți ani în învățătura filosofiei celei dinafară.
Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dînsa și, în scurt
timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii și pustnicii. El, cu toate că
era înălțat din cugetul filosofiei celei dinafară și strălucit cu mărimea
mai mult decît mulți stăpînitori, măcar că defăimase vredniciile și dregătoriile,
cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească,
să defaime laudele înțelepciunii și ale învățăturii din afară și să vină în
viața aceasta cea desăvîrșită și să-și pregătească lui, drumul petrecerii
celei îmbunătățite și neîmpiedicate, adică cele prin viața Marelui Vasile.
Pe celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea,
le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim
acum la scopul nostru.
Deoarece fericita Macrina a scăpat de grijile vieții celei
lumești, a făcut și pe maica ei să lase viața cea obișnuită ei, petrecerea
cea amăgitoare și serviciile pe care le avea de la slugile și roabele ei și
să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulți, să se unească și ea cu fecioarele
și monahiile în petrecere; iar pe slujnicile de mai înainte să le facă ca
pe niște surori întocmai cu cinstea. Aici doresc să vă spun o poveste, pe
care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult
gîndirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.
Unul din cei patru frați ai noștri, cel de al doilea după
Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalți cu darurile cele
firești, cu frumusețea trupului, cu puterea, cu grăbnicia și cu îndemînarea
pe care o avea la orice lucru. Ajungînd vîrsta de 22 de ani, a dat mare veste
și nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă,
defăimînd toate cîte avea în mîinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă,
s-a apucat cu mare pornire și sîrguință de petrecerea cea pustnicească a monahilor,
neavînd la el nimic altceva decît pe sineși. Lui i-a urmat și unul din oamenii
casei noastre, care se numea Hrisafie și care iubea mult pe Navcratie, avînd
aceeași dragoste către petrecerea monahicească.
Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de rîul ce se numea
Irid și, aflînd în vîrful dealului un loc cu desiș de copaci sălbatici și
cu o poiană ascunsă, s-a așezat acolo și își petrecea viața departe de tulburările
cetăților și de grijile divanului. El slujea cu mîinile sale bătrînilor, săracilor,
bolnavilor și celor ce erau aproape. Fiind îndemînatic la prinderea peștilor,
scotea hrana vieții neputincioșilor și cu aceste osteneli își împila tinerețile
sale. În vremea aceea se supunea și voilor mamei sale, cînd i-ar fi poruncit
ceva. Cu aceste două fapte bune își împodobea viața și sporea în dumnezeieștile
porunci.
După ce Navcratie a făcut cinci ani în nevoință și pustnicie,
a urmat o primejdie grea și pricinuitoare de mîhnire, cred că din vrăjmășia
diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. El, fără nici o
veste, s-a răpit din viața aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă
arătată; că, ducîndu-se la rîu ca să prindă pește, a rămas să hrănească pe
acei bătrîni și neputincioși, pe care îi îngrijea la bătrînețe; deci, s-a
adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarășul său.
Maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile,
după ce s-a înștiințat de moartea lui, măcar că era desăvîrșită în fapte bune,
cu toate acestea a biruit-o mîhnirea și de întristarea ei s-a făcut ca fără
de suflare și fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia și fapta bună a marii
Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gîndul și socoteala cea dreaptă,
păzindu-se nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare și nebiruită, a întărit
neputința maicii noastre și a scos-o din adîncul întristării, învățînd și
îndreptînd spre bărbăție sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră și-a revenit
îndată din acea mîhnire și n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică
să strige sau să-și rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet
să-și pornească plîngerile. Ea răbda întristarea cu liniște și cu netulburare,
izgonind de la sine neputința firii femeiești, cu gîndurile sale cele drepte
și cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mîngîierea suferinței.
După ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creșterea
și pentru așezarea lor și după ce a împărțit averea ei fiilor, atunci, după
cum am zis mai sus, viața fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat și pildă
bună către viața pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele
vechi și a ajuns la aceleași măsuri ale cugetării Macrinei și s-a făcut de
o cinste cu celelalte monahii. Ea mînca din aceeași mîncare, dormea pe același
așternut și asemenea se împărtășea din toate celelalte. Precum sufletele acelea
care se despart de trupurile lor, în aceeași măsură se despart și de toate
grijile lumii, tot astfel și viața Macrinei și a maicii noastre era despărțită
de toată deșertăciunea lumească. Ele urmau viața cea îngerească, căci în petrecerea
lor nu se arăta mînie, pizmă, ură, mîndrie sau vreo altă patimă de felul acesta
și nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deșarte, de cinste, slavă,
trufie și celelalte asemenea, ci înfrînarea era desfătarea lor. Deci, slava
lor era de a nu fi cunoscute de cineva.
Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieți ele le aveau
ca pe niște lucruri deșarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieștii
Scripturi, rugăciunea necontenită și cîntarea de psalmi neîncetată, care se
făcea toată noaptea și toată ziua. Ce cuvînt poate să arate o petrecere ca
aceasta, care era ca un hotar între viață omenească și între cea îngerească?
Căci, ca să se elibereze de patimile cele omenești, Macrina și maica noastră
erau mai presus decît starea oamenilor cea firească; iar a avea trup și a
trăi împreună cu simțirile, era mai prejos decît firea îngerească.
Dar poate ar îndrăzni cineva să zică, că nici cu aceasta
nu erau mai prejos; căci, deși erau împreună legate cu trupul, cu toate acestea,
după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea
trupului, ci viața lor era aleasă și înălțată către cer, ridicîndu-se cu puterile
cele cerești. Astfel au petrecut ele mai mulți ani și împreună cu anii creșteau
și cu faptele bune. Ea totdeauna sporea spre mai înaltă măsură, prin adăugirile
faptelor bune cele noi.
La acest mare scop al vieții Macrinei, slujea alesul și bunul
Petru, fratele nostru, cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut,
a rămas orfan de tată; dar, deși tatăl nostru a murit, Ma-crina, sora noastră
cea mai mare, l-a crescut și l-a învățat cu înaltă filosofie și pedagogie.
Ea l-a iscusit atît de mult, de mic copil, în sfintele învățături, încît n-a
dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deșert.
Macrina i s-a făcut lui tată, dascăl, pedagog, maică și sfetnic la toate lucrurile
și faptele bune. În acest fel l-a pregătit, încît mai înainte de a trece vîrsta
copilăriei, s-a înălțat la acest scop înalt al pustniciei și s-a făcut îndemînatec
la tot meșteșugul; căci lucra cu mîinile, neavînd nici un povățuitor sau meșter
care să-l învețe. El a învățat cu de-amănuntul meșteșugul și știința, pe care
alții cu multă vreme și cu oasteneală le-au învățat. Deci, fratele nostru
Petru, defăimînd înțelepciunea cea dinafară și avînd firea sa ca dascăl la
toată învățătura bună, căutînd și la sora noastră Macrina, ca la o faptă a
lucrului cel bun, atît de mult a sporit în fapta bună, încît nu era mai prejos
de Marele Vasile.
În vreme aceea s-a întîmplat o foamete mare. Mulți, auzind
de facerile lor de bine - căci Macrina, maica și fratele nostru, Petru, au
plecat să petreacă în pustie -, alergau la locul unde se nevoiau ei, iar Petru,
prin iconomia lui Dumnezeu, atît de mult a înmulțit hrana și bucatele celor
flămînzi, încît mulțimea oamenilor care veneau la dînșii făcea pustia aceea
ca pe o cetate.
Între timp, maica noastră, ajungînd la adînci bătrîneți,
s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mîinile celor doi fii ai săi. Însă vrednic
lucru este să spunem aici și cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor
săi cînd și-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întîi pentru fiii ei, care
lipseau, și-a întins mîinile sale peste Macrina și Petru, care ședeau aproape
de dînsa, unul la dreapta și altul la stînga sa, și a zis acestea către Dumnezeu:
"Doamne, Ție Îți dăruiesc și această pîrgă și pe al zecelea fiu al meu. Pîrga
mea este fiica cea întîi născută, iar al zecelea este fiul meu cel de pe urmă.
Ție îți sînt dăruiți după lege și cei dintîi născuți și zeciuielile tuturor
rodurilor; căci toate sînt prinosuri și dăruiri ale Tale. Deci, să fie sfințenia
și darul Tău asupra pîrgii acesteia și asupra acestui al zecelea fiu al meu",
arătînd cu mîinile ei spre Macrina și Petru. Acestea zicînd, a încetat și
din rugăciune și din viață, după ce a poruncit fiilor ei ca trupul să i-l
îngroape în mormîntul tatălui lor.
După ce au săvîrșit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie
mai cu sîrguință, întrecîndu-se întotdeauna cu viața lor, iar isprăvile lor
cele dintîi le biruiau cu cele mai de pe urmă. În acest timp, Marele Vasile
a fost ales arhiepiscop al Cezareei, apoi a hirotonit, preot și arhiereu al
Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viață și mai
sfîntă, mai curată și mai cinstită decît întîia oară; căci, cu adăugirea arhieriei,
s-a mărit și nevoința lui (Notă - În viața Sfîntului Vasile cel Mare, este
scris în limba rusească, cum că Sfîntul Petru, episcopul Sevastiei, a fost
însurat, și zice că eparhioții cîrteau pentru aceasta. Apoi scrie cum l-au
pîrît Sfîntului Vasile, și multe altele după cum se scrie acolo. Însă toate
sînt neadevărate; pentru că aici Sfîntul Grigorie, fratele lor, nu spune nimic
despre aceasta).
După ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată
lumea, a plecat din viața aceasta și s-a dus către Domnul, făcîndu-se pricină
de plîns patriei sale și la toți creștinii. Sora noastră, Macrina, auzind
de departe înștiințarea plină de jale a morții lui, s-a mîhnit cu sufletul
de acea pierdere. Și cum era cu putință să nu simtă durerea morții și aceea
care îi era soră? - durere care, pînă și vrăjmașii adevărului, au simțit-o.
Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăție acea durere;
căci, precum argintul se lămurește în multe feluri de topitori, ca să se scoată
toată întinăciunea și rugina și să rămînă desăvîrșit curat, tot așa și Macrina
s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. De aceea s-a arătat
totdeauna bărbăția cea adevărată și neclintită a sufletului ei: întîi prin
moartea fratelui său Navgratie, al doilea prin despărțirea maicii sale și
al treilea, cînd Marele Vasile s-a dus din această viață - cel care a fost
păstorul de obște al neamului omenesc -, rămînînd ca un luptător nebiruit
și trecînd peste toate primejdiile vieții.
După nouă ani de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod
în Antiohia, la care am fost și eu. După ce sinodul s-a risipit, ne-am întors
fiecare în eparhiile noastre și, mai înainte de a se împlini anul, mi-am pus
în gînd să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de cînd
nu m-am mai dus să o cercetez. La aceasta am fost împiedicat de îmbulzeala
ispitelor, pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Numărînd
anii, am aflat că erau trecuți de opt, de cînd nu am întîlnit-o și nu am văzut-o;
deci am plecat.
După ce am călătorit multă vreme pe drum, fiind departe de
sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoșate nădejdi despre vremea
viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mîinile mele niște moaște de mucenici,
din care ieșea atîta strălucire, parcă ar fi ieșit din oglinda cea curată
cînd se pune în dreptul soarelui, încît acea strălucire îmi întuneca ochii
și nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte;
dar nu am putut să înțeleg ce mi s-a arătat. Numai în sufletul meu simțeam
o mîhnire mare și căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Cînd
am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, am întrebat pe un prieten, mai
întîi despre fratele nostru Petru. Acela mi-a răspuns că Petru are șase zile
de cînd a plecat ca să vină la noi. Din aceasta am cunoscut că el s-a dus
pe alt drum și de aceea nu ne-am întîlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa
Macrina cum se află și, aflînd că este bolnavă, m-am grăbit la drum și am
călătorit mai iute; căci întristarea și frica au tulburat sufletul meu de
ceea ce are să fie.
După ce am ajuns la sihăstria cuvioasei, toți pustnicii au
ieșit în întîmpinarea mea - că aveau acest obicei, ca să întîmpine pe prieteni
-, iar ceata pustnicelor stătea cu bună podoabă în biserică și mă așteptau.
Deci, după ce am intrat în biserică și după terminarea rugăciunii care se
făcea de obicei, monahiile și-au plecat capetele cu bun chip și s-au dus.
Văzînd eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dînsele, am luat un povățuitor
și m-am dus la chilia ei. Ea zăcea de boală, culcată jos pe un așternut întins
pe o scîndură. Ca așternut avea sub dînsa un sac de păr, iar în loc de pernă
avea altă scîndură pusă de-a curmezișul. Pe aceea își rezema capul sau grumazul
său.
Dacă m-a văzut că am venit aproape de ușa chiliei, s-a sculat
și s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era
slăbită de fierbințeală. Deci, întărindu-și pe pămînt mîinile ei pe cît putea,
s-a tras pe brînci din zăcerea ei, și cu aceasta a împlinit primirea întîmpinării
mele. Eu, văzînd-o astfel, îndată am alergat și, sprijinind-o cu mîinile mele,
am ridicat-o și am pus-o pe așternutul ei obișnuit pe care zăcea. Ea, întinzîndu-și
mîinile spre Dumnezeu, a zis: "Îți mulțumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai
îndeplinit cererea și nu m-ai lipsit de dorința mea, că ai pornit pe robul
Tău spre cercetarea roabei Tale". Dar, ca să nu-mi pricinuiască vreo mîhnire,
și-a ținut suspinul ei și, silindu-se să-și ascundă față de mine necazul inimii
sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, și astfel mă bucura cu întrebările
ei.
Cînd a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit
inima mea și fața mi s-a posomorît. Dar fericita Macrina era atît de departe
de a se mîhni împreună cu mine, încît din aducerea aminte a sfîntului, a luat
pricină de mai multă mărime de suflet și a vorbit mult despre firea omenească,
arătînd lucrarea lui Dumnezeu care este ascunsă în întîmplările cele aducătoare
de mîhnire. Ea a vorbit atît de mult despre viața ce va să fie, fiindcă era
luminată de Sfîntul Duh, încît mi se părea că mintea mea s-a înălțat prin
cuvintele ei și a ieșit din trup, mergînd la cele neapropiate ale cerurilor,
povățuindu-mă de cuvintele ei.
Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar
mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici își curma gîndul său a privi
tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam și la fericita Macrina.
Deși fierbințeala uscase toată puterea ei și o împingea spre moarte, ea însă,
răcorindu-și trupul cu răbdarea ca cu o rouă, își avea mintea neîmpiedicată
de vederea celor înalte, nevătămîndu-se deloc de boală și slăbiciune. De nu
s-ar fi întins cuvîntul atît de mult, aș fi voit să povestesc toate cele următoare,
adică cum s-a înălțat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat
despre suflet și pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor
și de unde i-a venit moartea și cum se întoarce iarăși din moarte la viață.
Acelea le povestea ea cu multă ușurință, fiindcă era luminată de darul Sfîntului
Duh și cuvintele curgeau din gura ei, precum curge apa de izvor.
După ce s-a săvîrșit vorbirea, a zis către mine: "Frate,
este vremea să odihnești puțin trupul tău, care este ostenit de atîta călătorie".
Eu, deși aveam multă trebuință de odihnă, nu voiam să mă despart de dînsa
și să n-o mai văd, vrînd să-i ascult cuvintele ei cele mari și pline de dulceață
duhovnicească. Dar, de vreme ce aceasta îi era ei plăcut, ca să mă arăt că
în toate mă plec dascălului meu, am mers cu un povățuitor într-o grădină ce
era în apropiere și găsind un sălaș pregătit, foarte bucuros m-am odihnit
la umbra copacilor celor cu viță de vie. Cu toate acestea nu era cu putință
să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din
așteptarea celor de întristare; visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta
prin fapte. Vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat
ca niște sfinte moaște de sfînt mucenic, care erau strălucite de darul Sfîntului
Duh ce locuia într-însele.
În vremea cînd eu mă aflam mîhnit pentru așteptarea celor
ce aveau să fie, nu știu cum cuvioasa a cunoscut gîndurile mele și a trimis
la mine veste de bucurie, spunîndu-mi să fiu cu inimă bună și să am pentru
dînsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea
ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deși eu atunci nu le-am înțeles. Cu
adevărat așa au fost, căci, precum un drumeț care aleargă și întrece pe cel
împreună luptător cu el, cînd a ajuns aproape de sfîrșitul drumului și cînd
se apropie să ia darul și să vadă cununa biruinței, atunci el se bucură în
sine ca și cum ar fi luat-o și vestește biruința cu bucurie prietenilor săi,
astfel și fericita Macrina, pornind dintr-un așezămînt ca acesta, mi-a vestit
să nădăjduiesc pentru dînsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul
chemării celei de sus și numai nu zicea cuvîntul acela al Apostolului: Mi
s-a pregătit mie cunună a dreptății, pe care mi-o va da Dreptul Judecător.
Cu nevoința cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvîrșit și credința am păzit.
Bucurîndu-mă eu de vestea auzită, m-am împărtășit din multe
feluri de bucate pe care le gătise și care erau pline de toată veselia inimii;
căci sîrguința cuvioasei în acest chip se pogorîse, pînă și la gătirea bucatelor
mele. După ce m-am odihnit, iarăși m-a chemat și a început să pomenească faptele
pe care le-a făcut din tinerețile ei; asemenea îmi povestea și de lucrurile
părinților noștri, cîte le ținea minte și cîte au urmat mai înainte de nașterea
mea; apoi spunea și de viața mea care a urmat. Scopul ei era ca, prin această
povestire, să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru toate.
Povestea despre viața părinților noștri, nu că era atît de
strălucită în acele vremi, ci a crescut și s-a mărit din iubirea de oameni
a lui Dumnezeu, fiindcă strămoșii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos
și s-au lipsit de averile lor. Strămoșul maicii noastre a fost omorît de urgia
împărătească și părinții noștri au rămas străini de averile părinților lor.
Cu toate acestea, viața și bogăția părinților noștri atît au crescut - prin
credința care au avut-o către Dumnezeu -, încît în vremea lor nu era altul
mai renumit și mai vestit decît dînșii. Averea lor s-a împărțit la fiecare
din frații noștri; dar Dumnezeu, cu binecuvîntarea Sa, atît de mult a înmulțit
averile fiecărui fiu, încît averea fiecăruia covîrșea întreaga avere a părinților
noștri.
Cuvioasa zicea încă și aceasta, că din cîte averi i-a revenit,
nu a ținut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca
să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Viața ei a fost astfel - din
binecuvîntarea lui Dumnezeu -, încît mîinile ei nu încetau, lucrînd după poruncă.
Ea nici către oameni n-a privit cîndva, nici cu facerile de bine și cu milostenia
oamenilor nu și-a iconomisit trebuințele vieții sale. Ea niciodată n-a izgonit
pe frații care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva, nici n-a cerut
de la iubitorii de Hristos, care împărțeau milostenie; căci și Dumnezeu îi
creștea ale ei pe ascuns. Acel puțin lucru de mîini care îl lucra, îl înmulțea
ca pe niște semințe, cu binecuvîntarea Sa.
Dar fiindcă și eu am început a povesti ostenelile care am
pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul
împărat Valent împotriva dreptei credințe și mai pe urmă despre gîlceava și
tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoințe
și osteneli, Cuvioasa Macrina a zis către mine: "Nu încetezi de a te arăta
nemulțumitor către bunătă-țile care ți le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ți îndreptezi
nemulțumirea ta? Nu alături bunătățile părinților tăi cu ale tale? Așa era
tatăl nostru de cunoscut, încît era cel dintîi dintre ritori; dar, cu toate
acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Dar
tu te-ai făcut renumit între cetăți, popoare și neamuri. Biserica lui Dumnezeu
trimite de te cheamă ca să le ajuți și să le îndreptezi, iar tu nu socotești
darul acesta, nici nu știi de unde este pricina atîtor bunătăți! Deci, se
cade să mulțumești lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălțimea aceasta,
prin rugăciunile părinților noștri; căci tu, de la sineți, nu aveai nici o
putere la aceasta".
Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească
mai mult, ca să nu înceteze această fericită ocazie de a-mi îndulci auzul
cu cuvintele ei. Dar, de vreme ce glasul celor ce cîntau, ne-a chemat la Vecernie,
m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăși către Dumnezeu prin rugăciune.
Trecînd astfel noaptea și sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele
care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfîrșitul vieții sale, fiindcă
fierbințeala a stricat toată puterea trupului ei.
Cunoscînd ea neputința gîndurilor mele, socotea să mă scoată
din așteptările cele mîhnite și îmi risipea întristarea sufletului meu cu
cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri
de pătimiri și, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era
de cuviință; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, că
după puțin avea să iasă din viața aceasta - lauda cea de obște a neamului
nostru. În alt chip se mai umplea sufletul meu de bucurie, socotind acelea
pe care vedeam, precum că sora mea a covîrșit cu adevărat firea obișnuită
și s-a făcut mai presus de obște.
Eu vedeam pe fericita Macrina, cînd a ajuns la răsuflarea
cea de pe urmă, că nu se temea de despărțirea de viață, nici nu a pătimit
vreo schimbare pentru așteptarea morții ei. Ea a vorbit cu minte înaltă despre
petrecerea monahicească, pînă la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta
mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de față dumnezeiescul dor, pe
care îl ascundea în adîncurile sufletului ei, către Mirele cel nevăzut, Hristos,
și cîtă dorință avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute
la doritul Hristos și să se unească cu El.
Partea cea mai mare a zilei trecuse și soarele a ajuns la
apus, iar sîrguința fericitei nicidecum n-a obosit. Deci, cu cît se apropia
de sfîrșitul vieții, cu atît mai mult alerga cu dorința fierbinte către Cel
dorit, văzînd mai curat frumusețea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la
mine, ci privea la Dînsul; pentru că patul ei căuta spre răsărit, de aceea
a lăsat vorbirea care o făcea cu mine și vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni
și Îl ruga șoptind, cu așa glas, încît de-abia auzeam cuvintele ei, care erau
acestea:
"Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morții.
Tu ai pus începutul vieții celei adevărate și sfîrșitul vieții de acum. Tu
pentru o vreme odihnești trupurile noastre cu somnul morții și iarăși ne deștepți
pe noi cu trîmbița cea mai de pe urmă. Tu dai pămîntului ca pe un amanet trupul
nostru, pe care cu mîinile Tale l-ai închipuit și iarăși îl iei din pămînt,
pe acel care l-ai dat lui, și în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru
cel muritor și grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem și din păcat, făcîndu-Te
pentru dragostea noastră blestem și păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului,
care, prin neascultare, a înghițit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către
înviere și, zdrobind porțile iadului, ai surpat stăpînirea morții, adică pe
diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci,
spre pierderea vrăjmașului și spre apărarea vieții noastre. Spre Tine, Dumnezeul
meu, m-am aruncat din pîntecele maicii mele și spre Tine a nădăjduit sufletul
meu, din toată puterea mea. Ție mi-am dăruit trupul și sufletul meu din tinerețe
și pînă acum.
Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povățuiască la locul
odihnei și în sînurile sfinților părinților noștri. Tu, Cel ce ai oprit sabia
cea de văpaie și ai așezat în Rai pe vestitul tîlhar, care s-a răstignit împreună
cu Tine și a căzut sub îndurările Tale; po-menește-mă și pe mine întru împărăția
Ta, că și eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile
mele și înfricoșîndu-mă de judecățile Tale. Să nu mă desparți pe mine de aleșii
Tăi în înfricoșata prăpastie, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmașul
diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greșit
prin neputința firii mele, cu cuvîntul, cu lucrul sau cu gîndul. Tu, Cel ce
ai putere a ierta păcatele, iartă-mi și mie, ca să mă aflu înaintea Ta, cînd
mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavînd nici o întinăciune în chipul sufletului
meu; ci sufletul meu să se primească în mîinile Tale curat și fără de prihană,
ca tămîia înaintea Ta".
Zicînd acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe
gură și pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbințeală, nu
a mai putut să pronunțe un cuvînt. Asemenea și glasul i se stinsese și numai
prin semnul buzelor și prin mișcarea mîinilor înțelegeam că se roagă.
Asupra acestora a sosit și seara; și cînd a adus lumînare,
fericita a deschis ochii și a văzut lumina. Ea se arăta că avea sîrguință
să zică obișnuita mulțumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de
tot, a mulțumit cu inima și cu mișcarea mîinilor; și împreună cu inima i se
mișcau și buzele. Îndată ce a sfîrșit mulțumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci
pe fața sa. După aceea a răsuflat odată tare și greu și apoi și-a dat sufletul.
Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o cînd am întîlnit-o
întîia dată, ca să pun mîinile peste ochii ei după ce va muri și să-i închid,
precum se obișnuiește la morți, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine.
Deci, am pus mîna pe sfînta ei față, atît numai ca să-i împlinesc porunca,
pentru că ochii fericitei nu aveau trebuință de a-i închide cineva, că i-a
închis singură cu mare bunăcuviință, precum se închid în somnul cel firesc.
Asemenea s-au închis și buzele cu potrivire și mîinile ei s-au întins pe piept.
Toată așezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine și nu avea trebuință
de vreo mînă să-l împodobească.
Deci, eu din două părți am slăbit de pătimirea întristării:
atît de moaștele pe care le vedeam, cît de plîngerea fecioarelor. Dar ele
au suferit întristarea lor cu liniște și au încetat cu pornirea bocetelor
din afară, de frica care o aveau de dînsa; căci fața egumenei deși tăcuse
din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă zgomot de plîngere
mare, afară de rînduiala și porunca ei, și să mîhnească pe învățătoarea lor
cea moartă. Dar n-au mai putut să țină cu liniște mîhnirea, că durerea ardea
în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecît s-a auzit de la dînsele
un glas amar și neținut, așa încît nici eu n-am mai putut să-mi țin gîndul.
Atunci patima întristării m-a înecat cu totul, ca un rîu de primăvară, și
n-am socotit cele ce aveam în mîini, ci m-am dat cu totul plînsului, socotind
că era pricină binecuvîntată, pentru care plîngeau monahiile.
Ele nu plîngeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare
de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mîhnesc
mirenii la moartea rudelor lor; ci plîngeau și se tînguiau, pentru că s-au
lipsit de nădejdea și mîntuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, și cu lacrimi
strigau acestea: "S-a stins făclia ochilor noștri; s-a luat de la noi lumina
povățuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii
noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înțelepciuni, s-a zdrobit întărirea
celor neputincioase și s-a pierdut vindecarea celor bolnavi! O, buna noastră
învățătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina
cu viața ta cea curată; iar acum și ziua ni se pare noapte și întuneric!"
Mai mult decît toate monahiile, plîngeau acelea pe care le găsise cuvioasa
lepădate în cale pe vremea foametei și le luase, le crescuse și le povățuise
în viața cea nestricăcioasă a fecioriei, căci o numeau maica și hrănitoarea
lor.
După puțină vreme, privind eu la sfîntul cap al moaștelor
celei moarte, ca și cum am fost certat de dînsa pentru neorîn-duiala și tulburarea
plînsetelor, îndată mi-am ridicat gîndul, ca dintr-un adînc al mării, și am
strigat către fecioare: "Uitați-vă la dascălul vostru și aduceți-vă aminte
de poruncile ei, cu care vă învăța ca să păziți toată buna rînduială la toate
lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învățat să plîngem numai în vremea
cînd ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem și acum. Deci,
să schimbăm glasurile de plîngere în cîntare umilitoare de psalmi". Am zis
aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plînsetelor lor. După aceea,
am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii și să rămînă puține din ele ca
să-i slujească, adică acelea pe care le primea fericita pe cînd trăia.
Între ele era și o femeie renumită în bogăție, din neamul
cel bun, care se numea Uetiani; și, fiind frumoasă, se măritase după un bărbat
bogat. După puțină vreme a rămas văduvă și a luat ca păzitoare și povățuitoare
a văduviei ei pe fericita Macrina. Uetiani, cea mai multă vreme o petrecea
împreună cu fecioarele și învăța de la dînsele petrecerea cea îmbunătățită.
Deci, acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele
moaște oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucitoare, pentru a împodobi
acel trup curat. Uetiani a zis: "Se cuvine să ne înștiințăm dacă și cuvioasa
a judecat cu cale să i se facă acest lucru, adică, dacă este cu cuviință să
facem ceea ce și ei îi va plăcea; căci ce este bineplăcut lui Dumnezeu și
ei îi va fi bineplăcut!"
Era o fecioară mai întîi decît toată ceata celorlalte, cu
numele Lampadia și cu treapta, diaconiță. Aceasta știa cu de-a-mănuntul cele
ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebînd-o eu, mi-a răspuns
cu lacrimi: "Împodobirea sfintei este viața cea curată! Aceasta era podoaba
ei pe cînd trăia și aceasta să fie și acum la îngroparea ei. Cele ce sînt
spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viața ei,
ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea și de vom voi să facem ceva mai
mult moaștelor ei, nu avem nici gătirea, nici chipul". Eu am întrebat-o: "N-aveți
nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaștele ei?" Ea a răspuns:
"Ce să avem păstrat? Aici sînt toate lucrurile ei ce le avea: îmbrăcămintea,
acoperămîntul și încălțămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sînt bogăția
și hainele ei și afară de acestea pe care le vedeți nu are ascuns nimic altceva
în lăzi, nici în chilia ei. Ea știa o vistierie a bogăției ei, cerul. Pentru
aceea le-a strîns acolo pe toate și n-a lăsat nimic pe pămînt!"
La acestea eu i-am zis: "Dar dacă voi aduce vreuna din acelea
care le-am păstrat pentru îngroparea ei, oare îi va fi ei plăcută?" Ea mi-a
răspuns: "Sfînta, dacă ar fi fost vie, cu adevărat ar fi primit prinosul acesta,
atît pentru arhieria pe care o ai, cît și pentru rudenia cea frățească a firii.
Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit
să se îngroape trupul ei cu mîinile tale". Fiindcă ne-a dat voie să înfășurăm
sfintele ei moaște în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o
haină ca să îmbrăcăm moaștele ei.
Uetiani, înfășurînd cu mîinile ei sfințitul cap al Cuvioasei
Macrina, a pus mîna pe grumajii ei și a zis către mine: "Iată podoaba care
este atîrnată de grumaz!" Și, dezlegînd legătura de pe cap, mi-a arătat o
cruce și un inel de fier, care erau legate de gît cu ațe subțiri și atîrnau
deasupra inimii sale. Eu am zis: "Cîștigul acesta să fie de obște! Tu să ai
crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moștenirea inelului!" Deasupra
peceții inelului era închipuită o cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei
Cruci. Acela era ascuns în pecetea inelului, precum mi-a spus Uetiani, care
știa.
Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu
haina și fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, iată că vine
și Uetiani, cea mai sus pomenită, și îmi ajută. Pe cînd îmbră-cam sfintele
moaște cu haina, ea mi-a zis: "Să nu lași nevăzută minunea cea mare care a
făcut-o sfînta!" Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei
și, aducînd lumînarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic
în piele, care se asemăna cu un ac subțire. Eu i-am zis ei: "Ce minune este,
dacă această parte a trupului are semnul acesta?"
Ea a răspuns: "Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere
aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru
că într-o vreme, s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită,
încît era în primejdie mare, căci dacă nu se tăia cu briciul, se făcea mare
și nu se mai putea vindeca; pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor
să o vadă. Fericita, socotind că a se dezgoli la trup și a se vedea de ochi
străini, era mult mai rău decît boala aceea pe care o suferea, după ce a venit
seara și a săvîrșit către maica sa obișnuita ei slujbă, a intrat în sfîntul
altar; și acolo, căzînd în genunchi, a rămas toată noaptea, rugîndu-se lui
Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Ea a vărsat atîtea lacrimi,
încît cu ele a făcut tină, și din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala
ei. Dar, fiindcă maica sa se mîhnea și o îndemna să aducă un doctor, sfînta
a zis către dînsa că, dacă va face cu mîna ei semnul sfintei și de viață făcătoarei
cruci pe partea trupului unde o durea, se va tămădui. Atunci îndată a pus
mîna sa pe sînul ei și a făcut Semnul Cruci. Și, o, minune! Rana s-a tămăduit
și a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieștii
tămăduiri și spre necontenita mulțumire către Dumnezeu".
După ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Uetiani
mi-a zis: "Nu se cuvine ca sfînta să se arate împodobită ca o mireasă în ochii
fecioarelor; deci, eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale;
pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaște, ca să nu se arate sfințita
frumusețe, care strălucește cu această străină împodobire a hainei". Astfel
a pus deasupra haina cea neagră, dar și prin ea strălucea fața sfintei. Gîndesc
că puterea cea dumnezeiască a dat sfintelor moaște darul acesta, încît după
visul acela pe care l-am avut mai înainte, se vedea că ieșeau fulgere din
frumusețea aceea.
După ce noi am săvîrșit acestea și se auzeau cîntările și
plîngerile fecioarelor, nu știu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau
împrejur, încît toți au alergat împreună din toate părțile. Ei au venit atît
de mulți, încît nici curtea nu-i încăpea. Deci, în noaptea aceea s-a făcut
priveghere cu cîntări de laudă, precum se face la praznicile mucenicilor;
iar cînd s-a ajuns la slujba Duminicii, mulțimea bărbaților și femeilor care
se adunaseră au tulburat cîntarea de psalmi cu plîngerile lor. Eu, cu toate
că sufeream rău de întristare, însă mă gîndeam că ar fi cu putință ca să nu
se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea
am despărțit mulțimea adunată, pe femei le-am pus împreună cu fecioarele,
iar pe bărbați, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amîndouă
părțile cîte o cîntare de psalmi bine întocmită.
După ce s-a făcut ziuă și tot locul sihăstriei se strîmtorase,
din cauza mulțimii, Araxie, episcopul acelei cetăți, care venise la îngropare
cu toți preoții, m-a îndemnat să ridicăm moaștele și să le ducem la locul
unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întîi am rînduit racla cu moaștele
de o parte, iar episcopul de altă parte și doi citeți de celelalte două părți.
Astfel am mers cu liniște, iar înainte de amîndouă părțile moaștelor, mergeau
o mulțime de diaconi și citeți, petrecînd sfintele moaște și avînd toți lumînări
aprinse. Îngroparea fericitei era ca un praznic, fiindcă și cîntarea de psalmi
se cînta cu un glas de către toți.
Dar fiindcă drumul pînă la biserica mucenicilor, unde erau
îngropate trupurile părinților noștri, era ca la șapte sau opt stadii de-abia
am trecut cu mare greutate acea depărtare; căci mulțimea aceea ne împiedica
pe noi pe drum. După ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele
moaște și am început să facem rugăciune fără cîntare de psalmi. Rugăciunea
aceea s-a făcut pricină de plîngere a poporului; căci, după ce a început cîntarea
de psalmi, s-a descoperit mormîntul părinților noștri, în care sfînta avea
poruncă să se îngroape. Atunci una din fecioare, văzînd acea sfințită față,
a strigat: "Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această față cu chip
dumnezeiesc".
Cum au auzit aceasta celelalte monahii, au strigat și ele
împreună cu dînsa; și îndată s-a făcut un zgomot fără de rînduială, încît
s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviință. Din pricina aceasta,
inimile tuturor celor adunați s-au zdrobit cu cuvintele acelea și s-au pornit
spre lacrimi; dar eu făcînd un semn ca să tacă, iar diaconul cîntînd în biserică
obișnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Astfel, poporul cu sila s-a
așezat în locul cel cu bună rînduială al rugăciunii.
După ce s-a săvîrșit rugăciunea, a intrat în sufletul meu
o frică a acelei porunci dumnezeiești, care zice: "Goliciunea părintelui tău
și a maicii tale nu o vei descoperi". Dar eu am zis în gîndul meu: "Cum voi
putea să scap de osînda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinților
mei goliciunea cea de obște a firii omenești, fiindcă trupurile lor s-au risipit,
rămînînd niște oase goale?"
Acestea socotindu-le eu și, mai ales, temîndu-mă de mîhnirea
pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui,
mai pe urmă de toată meșteșugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui
Noe, Sim și Iafet, mi-a arătat ce să fac. Pentru aceea, îndată ce s-au luat
lespezile de pe mormîntul părinților mei, moaștele lor, mai înainte de a se
vedea au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu și episcopul
am luat sfintele moaște și le-am pus lîngă moaștele maicii noastre. Astfel
s-a îndeplinit rugăciunea și făgăduința care au avut-o amîndouă, maica și
fiica; pentru că amîndouă au cerut de la Dumnezeu, ca și după moarte trupurile
lor să se unească, după cum erau unite și în viața aceasta.
După ce s-au săvîrșit toate cele spre îngropare, am căzut
pe mormînt și am sărutat țărîna; apoi am pornit la drum mîhnit și plin de
lacrimi, gîndindu-mă de ce fel de bine s-a lipsit viața oamenilor. Pe drum
s-a întîmplat că am întîlnit un om vestit, care avea stăpînire ostășească
într-o cetate a Pontului. Acela se numea Sevastopolis. El, aflîndu-se împreună
cu ostașii lui, m-a întîmpinat cu multă dragoste și, auzind de moartea fericitei
mele surori, s-a întristat, că era rudenie a noastră.
După ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim și mi-a
zis: "Ascultă-mă, cît de mare bine a ieșit din viața aceasta!" Și a început
povestirea astfel:
Odată, am dorit împreună cu soția mea să mergem la școala
faptelor bune, că așa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita.
Cu noi a mers și fiica noastră, care avea la un ochi o patimă vătămătoare,
încît era grozavă și jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului
se îngroșase și se albise. După ce am ajuns la mînăstire, am împărțit locurile.
Eu m-am dus la mînăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele
tău, iar soția mea s-a dus în mînăstirea fecioarelor, unde era Sfînta Macrina.
După ce am zăbovit cîtăva vreme, am voit să ne întoarcem
la casa noastră. Pe cînd ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire,
ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngăduiesc pînă mă
voi împărtăși din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta,
asemenea n-a lăsat pe soția mea să se ducă, ci, ținînd pe copila noastră în
brațe, zicea că nu voiește s-o dea maicii sale, pînă ce nu se va împărtăși
din masa ei. Apoi, sărutînd copila după obicei, și-a apropiat gura de ochiul
bolnav al copilei, și, văzînd patima ce o avea la ochi, a zis: "Dacă îmi veți
face mie darul acesta și veți îngădui să vă împărtășiți din masa noastră,
vă voi da și eu o plată vrednică de o cinste și de un dar ca acesta". Mama
copilei a zis: "Ce plată ai să ne dai?" Fericita a răspuns: "Am să vă dau
o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!" Această făgăduință
a sfintei mi s-a vestit și mie, și, bucurîndu-ne pentru aceasta, am rămas
la ei.
După ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la
drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut și am auzit. Eu îi povesteam
faptele monahilor, iar soția mea îmi povestea cu de-a-mănuntul cele ce a văzut
și a auzit de la fericita, și nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai
mici. Deci, povestind acestea, a venit și la cuvintele prin care se făgăduise
sfînta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a
întrerupt povestirea și a zis: "Vai, ce-am făcut! Cum am uitat să luăm doctoria
care ne-a făgăduit-o?" Dar fiindcă mă mîhneam și eu pentru nepurtarea aceea
de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din
întîmplare, copila, pe care o ținea doica în brațe, s-a întors către mama
sa, care, uitîndu-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine:
"Nu te mîhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit
sfînta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei
noastre". Deci nu rămăsese la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să
fie nevoie să se vindece din doctoria ei. Zicînd aceasta, a luat copila în
brațe și a dat-o în mîinile mele. Văzînd și eu o minune ca aceasta, mi-am
adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le
cred, și am zis: "Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mîna Domnului!
Căci și Macrina, roaba Lui, cu credința ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca
aceasta, care nu este mai prejos decît acelea!"
Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră,
a tăcut și a început să-i curgă lacrimile din ochi. Acestea și alte minuni
asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce viețuiau împreună cu
dînsa și știau cu de-amănuntul viața ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că
se vor părea necrezute de mulți; fiindcă cei mai mulți dintre oameni, după
măsura cunoștinței lor, judecă și pe acelea care le aud; iar lucrul care covîrșește
măsurile cunoștinței lor, îl presupun că este minciună și nu-l cred. Pentru
aceea nu mai spun aducerea de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei,
înmulțind grîul pe care-l scotea din hambar și îl împărțea la săraci.
Ea a făcut și alte minuni încă mai slăvite decît aceasta,
precum erau: vindecare celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciți și proorocirile
care le spunea, despre cele ce au să fie. Iar cei ce au cunoștință adevărată
și întreagă, le cred pe toate că sînt adevărate, deși se par necrezute, căci
sînt mai presus de fire. Aceia însă care sînt proști la minte, socotesc că
sînt cu neputință. Eu una știu: că după măsura credinței, așa se dau și dumnezeieștile
daruri; adică, mici la cei puțin credincioși, și mari la cei ce au credință
mare și desfătată.
Pentru aceea le-am lăsat și eu și n-am scris minunile cele
preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme
cei puțin credincioși, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că
acelea, pe care le-am scris, sînt destule spre scrierea împrejur a petrecerii
ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerului.
Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna iulie
|