Cuviosul Simeon cel nebun pentru Hristos
și Sfîntul Ioan Pustnicul
(21 iulie)
Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele
iubitoare de Hristos venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului, la praznicul
înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se
închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt
Simeon, fiind amîndoi de neam bun și bogați. Ioan era în vîrstă de 24 de ani
și, avînd femeie tînără, petrecea lîngă tatăl său cel îmbătrînit, deoarece
maica lui murise. Simeon era neînsurat, avea o maică văduvă și bătrînă, în
vîrstă de 80 de ani. Amîndoi acești tineri se întovărășiseră între dînșii
cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeași țară și au petrecut
în Ierusalim multe zile, cercetînd împreună sfintele locuri și închinîndu-se.
Pe cînd se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorît în valea Ierihonului și,
mergînd pe sub munte, au trecut pe lîngă cetate.
Văzînd ei mînăstirile dimprejurul sfîntului Iordan, Ioan
a zis către Simeon: "Știi oare cine viețuiește în acele locașuri?" Simeon
a zis: "Cine viețuiește într-însele?" Ioan a răspuns: "Acolo viețuiesc îngerii
lui Dumnezeu". Simeon, minunîndu-se și suspinînd, a zis: "Putem oare să-i
vedem?" Ioan a zis: "De vom vrea să primim o viață ca a lor, apoi cu adevărat
ne vom îndulci de vederea feței și de vorbele lor". Deci, ei ședeau în cale
amîndoi călări. Apoi, descălecînd de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicînd:
"Mergeți încet înaintea noastră". Slugile mergeau înainte cu caii, iar ei,
urmînd de departe, vorbeau cum ar putea să-și mîntuiască sufletele lor. Mergînd
încetișor, au ajuns la o răspîntie, de unde era o cale care ducea către locul
unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, de unde se vedeau
acele mînăstiri. Ioan a zis către Simeon, arătînd cu degetul calea ce duce
spre Iordan: "Aceasta este calea care duce la viață!" Iar spre calea ce era
spre Siria, a zis: "Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate,
la această răspîntie și să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povățuiască pe
care cale să mergem".
Plecîndu-și ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu
căldură, zicînd: "Doamne, Dumnezeule, Cel ce voiești să se mîntuiască toată
lumea, arată voia Ta robilor Tăi și ne îndreptează calea pe care vom merge".
Rugîndu-se din destul, au aruncat sorți și a căzut soarta ca să meargă pe
calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească
și cu smerenie au mulțumit lui Dumnezeu. Deci și-au uitat părinții, unul pe
tată și femeie, iar altul pe maica sa și, defăimîndu-și averile, au socotit
întru nimic toate cele frumoase și dulci ale acestei lumi.
Cuprinzîndu-se în brațe unul cu altul și sărutîndu-se cu
sărutare sfîntă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan și pe care cu adevărat
au ajuns la viața veșnică. Ei alergau cu bucurie la Mormîntul lui Hristos
cel primitor de viață, ca Petru și Ioan, întărindu-se și îndemnîndu-se unul
pe altul. Pentru că Ioan se temea ca Simeon, de dorința mamei lui cea bătrînă,
să nu se întoarcă de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea
de Ioan ca nu cumva, dragostea femeii cu care se însoțise de curînd, să-l
distragă de la acelea ce le erau puse înainte, ca magnetul pe fier.
Drept aceea își întindeau unul către altul cuvinte duhovnicești,
învățătoare și mîntuitoare. Ioan zicea către Simeon: "Iubite frate, nu te
lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi
iarăși ne-a născut pe noi. Și ce folos poate să ne fie nouă din deșertăciunile
lumești? Și ce ajutor vom afla din bogății în ziua judecății? Oare nu ne vom
vătăma mai mult? Asemenea și tinerețile și frumusețile noastre cele trupești,
oare pururea le vom petrece? Nu se vor schimba oare în bătrînețe? Oare nu
ne va ajunge moartea? Noi nu sîntem înștiințați că vom ajunge la bătrî-nețe,
pentru că și cei tineri mor, neașteptînd moartea". Simeon a grăit iarăși către
Ioan: "Eu, frate, n-am nici tată, nici frați, nici surori, decît numai pe
o singură mamă, care m-a născut și care acum a îmbătrînit. Pe mine nu mă doare
inima atît de dînsa, dar mă întrebam în inima mea pentru tine, ca să nu te
abați din această cale bună, din pricina dorinței femeii tale cea frumoasă
și iubită, cu care te-ai unit de curînd prin nuntă". Astfel vorbeau ei între
dînșii pe cînd călătoreau.
Ei s-au rugat lui Dumnezeu și pentru aceasta, ca să le în-științeze
voia Sa, în care anume mînăstire să se tundă în călugărie. Și și-au pus un
semn ca acesta: în care mînăstire vor afla porțile deschise, în aceea le poruncește
Dumnezeu să intre. Deci s-a întîmplat de au mers la mînăstirea Cuviosului
Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon.
Aceluia i s-a vestit mai întîi de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri
aprinși de dumnezeiasca dragoste. Pentru că Nicon a văzut pe Domnul într-acea
zi, în vedenia visului, zicînd către el: "Scoală și deschide ușile ogrăzii,
ca să intre aici oile Mele".
Egumenul, deșteptîndu-se, a mers și a deschis porțile mînăstirii
și ședea acolo, așteptînd venirea oilor lui Hristos. Apropiindu-se Ioan și
Simeon de mînăstirea lui și văzînd porțile deschise și pe stareț șezînd în
poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, Ioan a zis către Simeon: "Bun
este acest semn, frate, că mînăstirea este deschisă și portarul șade ca și
cum ea așteaptă venirea noastră. Venind ei la poartă, egumenul s-a sculat
și le-a zis: "Bine ați venit, mielușeii lui Hristos". Și, primindu-i cu dragoste,
i-a dus în mînăstire și i-a ospătat cu trupească și duhovnicească hrană și
i-a odihnit în noaptea aceea ca pe niște străini.
A doua zi le-a zis: "Frumoasă și plăcută este lui Dumnezeu
dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveți către Dînsul. Însă trebuie
ca și voi să o păziți cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmașul
mîntuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sînteți datori să nu
slăbiți în alergare, pînă ce veți ajunge cununile. Bun este scopul vostru,
însă nu fiți fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească,
care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veșnice,
decît pe cele vremelnice. Bine este a sluji și părinților celor după trup,
dar fără de asemănare este mai bine a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni
sînt frații cei după trup, dar cei duhovnicești sînt mai folositori. Buni
sînt prietenii pe care îi aveți în lume, dar mai bine este a cîștiga prieteni
pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. Buni sînt apărătorii și mijlocitorii pe care
îi aveți către boieri, dar nu sînt așa cum sînt îngerii cei ce mijlocesc pentru
noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu,
dar nici o jertfă nu este atît de bine primită lui Dumnezeu, precum este jertfirea
sufletului și a voii pentru Domnul. Dulce este sațiul vieții acesteia, dar
nu este întocmai cu sațiul Raiului. Frumoasă este bogăția și iubită de toți
oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut,
urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Bine este a ostăși
cineva împăratului celui pămîntesc, dar de puțină vreme și cu multă primejdie
se face acea ostășire; iar a se face cineva ostaș Împăratului ceresc, este
a dănțui peste toată puterea cea potrivnică".
Acestea și cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul
egumen și văzînd lacrimile ce ieșeau din ochii lor, a zis către Simeon: "Nu
dori, nici nu plînge pentru căruntețile stăpînei maicii tale, căci pentru
ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mîngîie, decît dacă ai fi tu
lîngă ea. Și chiar dacă nu vei fi departe de dînsa n-ai putea ști dacă tu
o vei îngropa pe ea sau ea, pe tine și ai fi murit fără de plăcerea lui Dumnezeu,
neavînd ceva ca să te poată izbăvi de răutățile cele ce vor să fie după moarte.
Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăția,
nici slava, nici însoțirea femeii și nici iubirea fiilor nu pot să roage pe
Judecătorul cel înfricoșat, fără numai viața cea îmbunătățită, nevoințele
și ostenelile suferite pentru Dumnezeu".
Apoi, întorcîndu-se către Ioan, i-a zis: "O, fiule, să nu-ți
aducă vrăjmașul niște gînduri ca acestea și să-ți zică în mintea ta: "Cine
afară de mine va sprijini și va hrăni bătrînețile tatălui meu? Cine va potoli
tînguirea soției mele? Pentru că de i-ați lăsat pe dînșii să slujească altui
dumnezeu, iar voi v-ați fi dus la altul, cu dreptate v-ați fi îngrijit de
dînșii; dar deoarece unul și același este Dumnezeu, Căruia ați încredințat
pe părinții voștri și pentru a Cărui dragoste i-ați lăsat pe ei, fiți încredințați
că El singur se va îngriji de dînșii. Încă și la aceasta să vă mai gîndiți,
că pe cînd erați în lume și slujeați Domnului cu cinste, bunătatea Domnului
se îngrijea de voi și vă umplea casele voastre de toate bunătățile, cu atît
mai vîrtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă ați venit ca să-i
slujiți Lui cu toată inima, vrînd să-I placeți și mai bine. Fiilor, aduceți-vă
aminte de cuvîntul Domnului, cînd a zis către cel ce a vrut să meargă în urma
Lui: Doamne, poruncește-mi ca mai întîi să merg să îngrop pe tatăl meu.
Iar Domnul i-a grăit: Lasă pe cei morți să-și îngroape morții lor,
iar tu vino după Mine.
Deci și voi, cu voie neschimbată și cu inimă neîndoită, să
alergați în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pămîntesc
și vremelnic, vrînd să vă facă în palatele lor postelnici sau sfetnici, oare
n-ați fi lăsat casele voastre și n-ați fi mers cu sîrguință la împărat, să
stați înaintea lui cu slavă și cinste și să vă îndulciți de vederea feței
lui? Desigur, aceasta ați fi făcut-o pentru puțină vreme, în care el ar fi
voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi". Iar Ioan și Simeon i-au
zis: "Adevărat, așa este, părinte!"
Atunci cuviosul egumen a grăit către dînșii: "Sîntem datori
ca și cu mai multă sîrguință și osîrdie să alergăm la chemarea Împăratului
ceresc, Cel ce ne cheamă la cinstea aceea, căreia nici o altă înaltă cinste
lumească nu poate să se împotrivească sau să se asemene. De aceea sîntem datori
a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dînsul, aducîndu-ne aminte
de dragostea Sa cea către noi, pentru care chiar pe Fiul Său Unul născut nu
L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi morții, ca să ne facă pe noi fii ai Săi.
Și chiar de am vărsa tot sîngele nostru pentru aceasta, nimic vrednic
n-am răsplăti pentru bunătatea și dragostea Lui arătată spre noi; pentru că
sîngele robilor nu este asemenea cu sîngele împărătesc".
Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, grăind
aceste cuvinte către tinerii mireni, cu toate că cunoștea osîrdia lor cea
curată către Domnul, îi sfătuia să nu primească îndată chipul monahicesc,
ci să mai aștepte cîtăva vreme, pînă ce singuri pe dînșii se vor ispiti, adică
de vor putea suferi greutatea nevoinței monahicești, știindu-i crescuți cu
hrană dulce și îmbrăcați în haine moi. Dar ei, căzînd la picioarele lui, îl
rugau cu lacrimi să-i tundă și să-i îmbrace în schima monahală.
După aceasta, starețul, vrînd să-i ispitească pe ei, a luat
la o parte pe Ioan și i-a zis lui: "Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca
pînă la anul să mai petreacă în chipul mirenesc". Atunci Ioan a răspuns: "De
voiește el, petreacă cum voiește; dar eu nu pot suferi atîta vreme pînă la
tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvîrșești asupra mea, ceea
ce dorește sufletul meu". Simeon, văzîndu-i pe ei vorbind de o parte, a zis
către stareț: "Nu pierde vremea, părinte, ascultînd cuvintele lui Ioan. Pentru
că se cutre-mură inima mea pentru dînsul, ca să nu tînjească pentru soția
sa cea bogată și atît de frumoasă, cu care s-a însoțit anul acesta și nu cumva
pentru aceasta să nu cadă din dragostea lui Dumnezeu".
Atunci Ioan a grăit cu lacrimi către stareț, pentru că era
foarte plecat spre lacrimi: "Rogu-mă ție, părinte, ca îndată să ne călugărești
pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, care are o maică ce
îl iubește foarte mult și care nu poate trăi fără de vederea feței lui. Deci,
mă tem pentru dînsul, ca nu cumva, aducîndu-și aminte de dragostea maicii
sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de
a mă îngriji, pînă ce nu îl voi vedea pe el călugărit". Atunci starețul, văzînd
grija cea mare ce o aveau unul pentru altul și fiind încredințat că Dumnezeu
nu rușinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dînsul din tot sufletul
și cu credință neîndoită, i-a dus pe ei în biserică și, tunzîndu-i, i-a îmbrăcat
în chipul celor noi începători. Pe cînd se săvîrșea călugăria lor, Ioan plîngea
foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă,
fiindcă i se părea că plînge după tată și după femeia sa, dar acela plîngea
și vărsa lacrimi din căldura și dragostea inimii sale ce o avea către Dumnezeu.
După tundere și după săvîrșirea Sfintei Liturghii, egumenul
iarăși a ținut multă vreme cuvînt de învățătură către dînșii, deoarece el,
avînd duh văzător, a înțeles că nu vor petrece mult în mînăstirea lui, chemîndu-i
Dumnezeu pe dînșii la cea mai desăvîrșită viață. Deci, ziua aceea fiind sîmbătă,
egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună desăvîrșit pe dînșii haina cea
călugărească a chipului îngeresc. Însă unii din frați grăiau către Ioan și
Simeon: "Fericiți sînteți voi, că mîine dimineață aveți să vă nașteți din
nou și să fiți curați, născuți ca din pîntecele maicii voastre și vă veți
curăți de păcatele voastre, ca și cum într-acea zi ați fi primit botezul".
Dar ei, neînțelegînd cele ce li se grăiau, se minunau și
se spăimîntau; și, alergînd la sfîntul egumen în seara sîmbetei, îl rugau
pe el, zicînd: "Nu ne boteza pe noi, părinte, că sîntem creștini și fii de
părinți creștini, curățiți deja prin baia Sfîntului Botez". Dar egumenul,
nepricepînd nimic din cuvintele lor, a zis către dînșii: "Cine voiește să
vă boteze pe voi, fiilor?" Ei au zis: "Am auzit de la părinți că mîine de
dimineață avem să ne botezăm". Egumenul, înțelegînd ceea ce li s-a vorbit
lor de frați despre sfîntul și îngerescul chip, a zis către dînșii: "Bine
v-au spus părinții pentru că mîine de dimineață voim să vă îmbrăcăm pe voi
în rînduiala cea desăvîrșită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea
botez, vă va curăți de toate păcatele făcute în lume".
Dar Ioan și Simeon nu știau ce este rînduiala cea desăvîrșită
a chipului îngeresc. Deci, egumenul a poruncit să cheme un frate, pe care,
cu o Duminică înainte, îl îmbrăcase în rînduiala cea desăvîrșită; și fiindcă
fratelui acela nu i se împlinise șapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea
rînduielii celei sfinte, după așezămîntul mînăstiresc. Venind fratele acela,
l-a rugat pe el ca îndată și în același timp, fiind seară, să-i îmbrace și
pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: "Nu știm de vom mai trăi
peste această noapte și de vom ajunge ziua de mîine; căci ne temem să nu ne
ducem din viața aceasta, neavînd o cunună ca aceasta, o slavă și o bucurie,
precum vedem la fratele acesta".
Egumenul, înțelegînd că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele
cel chemat, la chilia sa. Atunci Ioan și Simeon au zis către egumen: "Părinte,
îndată să ne faci și pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat
pe nici unul n-am văzut în mînăstirea ta, să fie într-o cinste ca aceasta,
în care este fratele acela". Egumenul i-a întrebat: "Ce ați văzut, fiilor,
la acel frate?" Ei i-au răspuns: "Am văzut împrejurul capului lui o cunună
luminoasă și oarecare fețe cu podoabă sfîntă înconjurîndu-l cu lumînări, care
cîntau cu plăcere". Egumenul s-a minunat de atîta curățenie sufletească a
lor și a zis către dînșii: "Mîine de dimineață, cu darul Duhului Sfînt, și
voi veți primi aceeași cunună și slavă în rînduiala cea sfîntă".
Sosind ziua Duminicii, egumenul a săvîrșit acel sfînt chip
asupra lor și amîndoi vedeau unul la altul strălucind cunună deasupra capului,
iar noaptea își vedeau fața unul altuia ca ziua. Sufletele lor s-au umplut
de atîta bucurie, încît nu doreau să guste nici hrană și nici băutură. După
primirea rînduielii celei desăvîrșite, trecînd două zile, li s-a întîmplat
de au văzut pe fratele cel de mai înainte, îmbrăcat în haină de păr și făcînd
slujba mînăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava și cununa dintîi; deci,
se minunau pentru aceea.
Simeon a zis către Ioan: "Să mă crezi, frate, că după săvîrșirea
celor șapte zile și noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa și strălucirea
cea frumoasă, precum vedem acum". Ioan a zis: "Dar ce voiești, frate, ca să-ți
fie?" Simeon a zis: "Voiesc să mă asculți pe mine, ca, precum am fugit din
lume, tot așa să fugim și de aici și să ieșim în viața pustnicească și liniștită.
Pentru că, de cînd cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest chip, s-a
aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul nu voiește să vadă, nici
să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci dorește să petreacă cu totul
depărtat de toți". Ioan a zis: "Dar ce vom mînca în pustie?" Simeon a zis:
"Ce mănîncă și ceilalți viețuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din
gura egumenului, care ne învăța pe noi. Cel ce îi hrănește pe aceia, tot Acela
ne va hrăni și pe noi. Deci, mi se pare că egumenul, vrînd ca și noi să ne
alegem viața pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie".
Ioan a zis: "Dar încă nu am învățat cîntarea de psalmi, după
rînduiala mînăstirii". Simeon a răspuns: "Cel ce a mîntuit pe cei ce i-au
plăcut mai înainte de David, Acela ne va mîntui și pe noi! Și, precum pe David
care păștea oile în pustie, l-a învățat a alcătui psalmi, tot așa ne va învăța
și pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, frate, precum împreună ne-am dat lui
Dumnezeu, tot așa împreună să-i slujim Lui". Ioan a zis: "Vom face precum
voiești; dar cum vom ieși din mînăstire, de vreme ce porțile se închid noaptea?"
Simeon a zis: "Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide și
noaptea!"
Astfel, alcătuind și întărind sfatul între ei și apropiindu-se
noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cu sfîntă podoabă, deschizînd
porțile mînăstirii și zicînd: "Oile lui Hristos, ieșiți la pășunea voastră!"
Deci, deșteptîndu-se îndată, a alergat la poartă și a găsit-o deschisă. Socotind
el că Simeon și Ioan au ieșit acum, ședea îngrijorat suspinînd și zicînd:
"N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinților mei;
căci ei mi-au fost mie părinți și învățători, iar nu eu lor. O, cîte pietre
scumpe - precum zice Scriptura - necunoscîndu-se, se tăvălesc pe pămînt, văzute
de mulți, dar necunoscute de mulți!"
Acestea zicînd în sine egumenul și întorcîndu-se, iată, robii
lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mînăstire. Egumenul
a văzut că mergeau înaintea lor niște tineri preafrumoși, cu făclii luminoase.
Dar Ioan și Simeon nu vedeau pe acei tineri. Ei, văzînd porțile deschise,
s-au bucurat foarte mult că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar cînd au văzut
lîngă poartă pe stareț, s-au temut și voiau să se întoarcă, pentru că nu știau
că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicîndu-le: "Nu vă temeți, fiilor; veniți
în numele Domnului!" Ei, cunoscînd că este egumenul, mai mult s-au bucurat
și au cunoscut că Dumnezeu, Care i-a descoperit venirea lor, i-a arătat și
plecarea lor.
Deci, închinîndu-se starețului, au zis: "Îți mulțumim, părinte,
și nu știm ce fel de mulțumire vom da lui Dumnezeu și cinstitului tău cap.
Care din noi nădăjduia să se învrednicească de niște daruri ca acestea? Care
împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rînduială ca aceasta? Ce visterie
putea să ne îmbogățească pe noi atît de mult? Ce baie putea să ne curețe sufletele
noastre? Care părinți ar fi putut să ne iubească și să ne mîntuiască pe noi
ca tine, cinstite părinte? Tu ne ești nouă ca un tată și maică, după Hristos.
Tu ne ești stăpîn, păstor și povățuitor, care ne duce de mînă. Prin tine am
cîștigat visteria cea nefurată și am aflat mărgăritarul mîntuirii cel fără
de preț. Știm cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au
spus nouă părinții. Pentru aceea ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci
rugăciune pentru noi și să ne lași pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va
povățui Dumnezeu. Căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ți
aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă".
Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar și egumenul plîngea de bucurie
duhovnicească, văzînd atîta dorință către Dumnezeu din partea lor.
După aceasta, el, punînd pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan
de-a stînga și ridicîndu-și mîinile spre cer, a început a se ruga astfel:
"Dumnezeule cel drept și slăvit, Dumnezeule cel mare și tare, Dumnezeule cel
mai înainte de veci și veșnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta.
Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculți pe toți cei ce îți slujesc
Ție cu adevărat; îndreaptă pașii acestor robi ai Tăi și povățuiește picioarele
lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fără de răutate și păzește-i
ca pe niște porumbei. Ceartă duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de
acești prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la fața lor. Apucă armă și pavăză
și te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie și îi apără pe ei împotriva celor
ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: Mîntuirea ta sînt Eu! Fă, ca să fugă
din gîndurile lor toată nerăbdarea și spaima, mîndria și părerea de sine și
toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului,
care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfințească trupul și sufletul
lor, iar duhul să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să ajungă ei bărbați
desăvîrșiți prin creșterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea
plăcuților Tăi, să Te laude cu sfinții îngeri și totdeauna să se închine Tatălui
și Fiului și Sfîntului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin".
Apoi, întorcîndu-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi:
"O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-ați ales și la Care ați alergat, să
trimită îngerul Său înaintea feței voastre, ca să se facă fără frică calea
înaintea picioarelor voastre și să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de
toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Lavan și de Isav
și pe Daniil din gura leilor". Apoi, cuprinzîndu-i în brațele sale, grăia
către Dumnezeu: "Dumnezeule, mîntuiește pe cei ce Te-au iubit cu toată inima,
că drept ești, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deșarte pentru
Tine". Apoi a mai zis către dînșii: "Fiilor, păziți-vă, că mergeți la înfricoșat
și nevăzut război, dar nu vă temeți, că Dumnezeu este puternic să nu dea asupra
voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoiți-vă, fiilor, ca să nu
vă biruiască vrăjmașul. Stați cu vitejie, avînd ca pavăză sfînta rînduială
monahicească a chipului îngeresc. Aduceți-vă aminte de Cel ce a zis: Oricine
punînd mîna pe plug și căutînd înapoi, nu este îndreptat întru împărăția lui
Dumnezeu. Să nu fiți leneși sau trîndavi, începînd această cale a Domnului,
ca nu și vouă să vi se împlinească pilda despre cel ce a început a zidi turn
și nu l-a putut săvîrși. Deci, îmbărbătați-vă, o, fiilor, știind că mic este
războiul, dar mare este cununa; de puțină vreme este osteneala, dar veșnică
va fi odihna".
Îndeletnicindu-se ei în niște vorbiri ca acestea, sosise
ceasul ca să toace de Utrenie și era vremea să iasă din porțile mînăstirii.
Simeon, ducînd pe egumen deosebit, i-a zis: "Părinte, mă rog ție, fă rugăciune
cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să i se șteargă
din minte pomenirea soției lui; ca nu cumva să mă lase întru ispitele vrăjmașului,
căci mă voi topi de jale pentru despărțirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu și
pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să nu se mîhnească pentru fiul care
l-a părăsit". Asemenea și Ioan, luînd deosebit pe stareț, i-a zis: "Părinte,
să nu uiți în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă
de la mine la maica sa, atrăgîndu-se spre dînsa din dragoste, căci astfel
ne vom afla în furtună, pătimind înecare". Starețul s-a minunat de o dragoste
ca aceea, ce era între dînșii și, făgăduind că se va ruga pentru dînșii, i-a
binecuvîntat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci și i-a liberat cu pace.
Ioan și Simeon, robii lui Hristos, ducîndu-se de la cuviosul
egumen, grăiau: "Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău și a părintelui
nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că sîntem străini și nu știm
nici locul, nici țara unde ne vom duce; ci, venind la Tine, ne-am dat în această
pustie adîncă spre moarte". Apoi Ioan a zis către Simeon: "Frate, ce vom face
acum? În ce parte ne vom duce?" Simeon a răspuns: "Să mergem spre dreapta,
că toate cele ce sînt spre dreapta sînt bune". Deci, au mers spre partea dreaptă.
Aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lasă pe robii Săi.
Mergînd ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă și au
aflat aproape de mare și de rîul Iordan, unde intra în mare, un loc frumos
și o chilie, în care petrecuse un stareț oarecare, viețuitor în pustie, și
care se mutase către Domnul cu cîteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo
erau și puține vase și grădină care avea verdețuri sădite, cu care se hrănea
răposatul stareț. Robii lui Hristos, văzînd aceea, s-au veselit foarte mult,
ca și cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Ei au mulțumit lui Dumnezeu
și, sălășluindu-se acolo, au început a viețui. Dar nu după multă vreme diavolul,
vrăjmașul sufletelor noastre, nesuferind viața cea plăcută lui Dumnezeu a
robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor. Căci acela a adus
aminte lui Ioan de femeie și de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale.
Ei, dacă s-au văzut unul pe altul mîhniți, îndată au grăit unul către altul:
"Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpînului nostru Iisus Hristos, ca să
ne păzească de meșteșugirile vrăjmașului, cu rugăciunile Sfîntului Nicon,
starețul nostru".
Rugîndu-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, căci
s-a gonit de la dînșii asuprelile potrivnicului. Uneori, ispititorul le aducea
pofta de mîncare de carne și de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe
părinți și pe rudenii, unii plîngînd pentru dînșii, iar alții ospătîndu-se.
Uneori îi arunca la trîndăvie și în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimînte
prin năluciri înfiorate. Deci le venea în gînd să se întoarcă în mînăstire,
ca și cum le era nesuferită viața pustnicească. Acel vrăjmaș se sîrguia în
multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleși. Dar ei,
aducîndu-și aminte de făgăduințele lor și de cununile cele luminate, pe care
le văzuseră la început unul asupra altuia, de învățătura starețului lor și
de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul și, simțind adeseori în inimile
lor o oarecare dulceață duhovnicească, se mîngîiau.
După o împotrivire bărbătească contra ispitelor vrăjmașului,
li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfătuindu-i, alteori făcînd rugăciuni
lui Dumnezeu pentru dînșii, iar alteori învățîndu-i psalmi și rugăciuni. Ei,
deșteptîndu-se, își aduceau aminte de cele ce îi învăța sfîntul în vis și
aveau bucurie mare. Chiar și mîhnirea care li se făcea din aducerea aminte
a celor de acasă, le-a ușurat-o Domnul după doi ani, prin niște descoperiri
ca acestea: Simeon vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează în casa
ei pe maica sa și grăia către dînsa în limba siriană: "Maică nu te îngriji,
că nouă ne este bine. Eu și domnul Ioan sîntem sănătoși, sîntem rînduiți în
palatele împărătești, purtăm cununi cu care ne-a încununat Împăratul și ne-a
împodobit cu haine luminoase. Spune și tatălui lui Ioan să nu se întristeze
pentru fiul său și să nu vă îngrijiți de noi".
O vedenie ca aceasta de multe ori i se făcea lui Simeon.
Deci, din aceea a cunoscut că atunci maica lui nu se mai îngrijește de dînsul,
fiind mîngîiată de Dumnezeu. Asemenea, arătîndu-i-se și lui Ioan în vedenia
visului o oarecare față prealuminoasă, îi zicea: "Iată, pe tatăl tău l-am
făcut fără mîhnire, mutîndu-l la odihnă și la bucurie. Asemenea și pe femeia
ta o voi lua întru împărăția Mea în aceste zile". Ioan și Simeon, spunînd
unul altuia niște vedenii ca acestea, se bucurau în sufletele lor și se veseleau
întru Dumnezeu, Mîntuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau,
adică unul de tatăl și de femeia sa, iar altul de maica sa, ci grija lor era
ca ziua și noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără
de pregetare și grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci,
nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfîntului Duh, învrednicindu-se
de vederea dumnezeieștilor descoperiri. Ei uneori viețuiau deosebit unul de
altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvîrlitură de piatră. Cînd unuia
îi venea un gînd potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia
își descopereau gîndurile și astfel goneau asupririle celui potrivnic.
Trecînd cîtăva vreme, fericitul Simeon, șezînd la locul său
deosebit, s-a pomenit în răpire și s-a văzut pe sine că se întorsese în patria
sa, cetatea Emesa și cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: "O,
maică, cum petreci?" Iar ea a răspuns: "Bine petrec, fiule". El a zis către
dînsa: "Mergi la Împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru
tine și ți-am pregătit un locaș și, de va voi El, apoi și eu voi veni la tine!"
După această vedenie, Simeon, venindu-și în sine, a cunoscut că într-acel
ceas a murit maică-sa și, alergînd degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el
ca să se roage pentru sufletul maicii sale.
Deci și el însuși plecîndu-și genunchii, se ruga cu lacrimi,
zicînd: "Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam și nu ai
lepădat jertfele lui Ieftae, nici ai trecut cu vederea darurile lui Abel,
și pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o pe maica lui, proorocița Ana; Tu,
Doamne, Doamne al meu, pentru mine robul Tău, primește sufletul maicii mele
celei bune. Adu-ți aminte de durerile și ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ți
aminte de suspinele și lacrimile ei, pe care le-a vărsat cînd am venit la
Tine. Adu-ți aminte de laptele ei, cu care m-a hrănit, nădăjduind să aibă
mîngîiere și ajutor de la mine, dar n-a cîștigat cele dorite. Nu uita, Stăpîne,
tînguirile inimii ei pentru mine, cînd am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ți
aminte cîte nopți nu a fugit somnul de la ochii ei, aducîndu-și aminte neîncetat
de tinerețile mele și de sărăcia sa.
O, cît o durea inima, privind la hainele mele, în care acum
nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preț. Adu-ți aminte de cîtă
bucurie și veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea de la dînsa, ca să-Ți slujesc
Ție, Dumnezeul și Stăpînul meu. Dă-i ei păzitor tare pe îngerul Tău, ca să-i
păzească sufletul ei de duhurile cele viclene și nemilostive din văzduh, care
voiesc să înghită pe toți. Poruncește Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se
despartă de trup fără de durere și fără de frică și iartă-i ei toate greșelile
ce le-a făcut în această viață. Astfel, Dumnezeule și Dreptule Judecător,
să nu o duci pe ea din mîhnire în mîhnire, din primejdie în primejdie și din
suspin în suspin. Ci, în loc de mîhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul
născut fiul său, dă-i ei bucurie și în loc de lacrimi, veselia cea pregătită
sfinților Tăi".
Deci, rugîndu-se și Ioan împreună cu dînsul pentru sufletul
celei moarte și sculîndu-se de la rugăciune, Ioan mîngîia pe Simeon, zicînd:
"Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale și a primit pe maica ta. Deci,
ostenește-te încă cu mine, să rugăm amîndoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa
și cu femeia care a fost soția mea, ca să o ducă pe dînsa din lumea aceasta
la viața monahicească sau s-o ia la El". Și s-au rugat amîndoi pentru aceasta.
Trecînd puțină vreme, Sfîntul Ioan s-a aflat în răpire și a văzut pe femeia
lui șezînd în casa sa. Deci, venind maica lui Simeon, a luat-o de mînă și
i-a zis:
"Scoală-te, sora mea, și vino la mine, căci frumoasă casă
mi-a dat Împăratul, Cel ce a făcut ostaș pe fiul meu și pe bărbatul tău; schimbă
hainele tale și îmbracă altele curate". Ea, îndată sculîndu-se, și-a schimbat
hainele și a mers în urma ei. Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit
femeia lui și în loc bun s-a rînduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a
bucurat cu bucurie mare. De atunci, ei erau amîndoi fără de grijă, și au petrecut
în pustie, viețuind împreună douăzeci și nouă de ani, luptîndu-se cu vrăjmașii
cei nevăzuți, în toată pătimirea cea rea, biruindu-i și gonindu-i cu darul
lui Dumnezeu. Dar mai ales Simeon venise într-atîta nepătimire, încît trupul
lui era ca un lemn nesimțitor. El n-avea în sine nici un fel de poftă, avînd
toate mădularele lui omorîte cu totul.
Într-o zi, Simeon a zis către Ioan: "Frate, ascultă-mă pe
mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem
să slujim mîntuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar de
folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel: Nimeni să nu
caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sînt ale aproapelui. Și iarăși:
Tuturor le fac spre plăcere, necăutînd folosul meu, ci al multora, ca să
se mîntuiască. Și iarăși același apostol zice: Tuturor m-am făcut toate,
ca pe toți să-i mîntuiesc. Ioan a răspuns: "Frate, socotesc că satana
a urît liniștea noastră și ți-a dat un gînd ca acesta; deci, împotrivește-te
lui și șezi aici. Această alergare a noastră pe care am început-o și la care
sîntem chemați de Dumnezeu, s-o sfîrșim în această pustie!" Simeon i-a zis:
"Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc cu puterea lui
Hristos, să rîd de lume!"
Dar Ioan i-a zis: "Eu încă n-am venit într-o săvîrșire ca
aceasta, ca să pot a-mi bate joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să
mă batjocorească pe mine, lipsindu-mă astfel de darul lui Dumnezeu. Deci,
mă rog ție, bunul meu frate, căci Domnul ne-a însoțit pe noi, să nu mă lași
pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu știi că după Dumnezeu
nu am pe nimeni, decît numai pe tine. De toți m-am lepădat și cu tine m-am
legat; iar tu voiești acum să mă lași pe mine singur în această pustie ca
în mare? Adu-ți aminte de ziua în care am aruncat sorți și am pornit împreună,
ca să slujim Domnului și ne-am făgăduit să nu ne despărțim unul de altul.
Adu-ți aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a
îmbrăcat pe noi în sfîntul și îngerescul chip al monahilor și ne-am făcut
amîndoi ca un suflet, încît toți se minunau de dragostea noastră. Nu uita
cuvintele marelui stareț, cu care ne mîngîia și ne sfătuia în noaptea cînd
am ieșit din mînăstire. Frate, mă rog ție, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier,
fiind singur în această pustie. Căci Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine".
Simeon i-a zis: "Închipuiește-ți că eu am murit; și, fiind mort, atunci nu
ai petrece singur? Deci, crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine;
iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde
îmi poruncește Dumnezeu".
Ioan, cunoscînd că de la Dumnezeu este înștiințarea fratelui
lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci,
plîngînd pentru despărțirea sa, a grăit astfel către dînsul: "Iubite Simeoane,
păzește-te ca cele ce ai adunat în pustie, să nu le risipească lumea și pe
cîte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gîlceava lumească. Nedormirile tale
cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, și filosofia monahicească să
n-o risipească înșelăciunea lumească. Păzește-te ca vederea femeilor, de care
te-a păzit Dumnezeu pînă în ziua de astăzi, să nu vatăme întreaga ta înțelepciune
și sărăcia ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuții. Să nu se risipească
postirile tale prin gustările de multe feluri; plîngerea, cu rîsul și rugăciunea
să nu se piardă cu lenevirea.
Iubitule, chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta,
ca să poți, fără de vătămarea mîntuirii tale, să petreci în lume cu oamenii,
păzește-ți însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume și de cele
ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună și voința
sufletească. Cînd mîna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă și sufletul;
mîncînd cu gura, să nu se îndulcească inima; pășind cu picioarele, să nu se
risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă
înăuntru și mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mîntuirea
ta, decît numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie
să nu ne despartă pe noi unul de altul".
Simeon i-a grăit: "Nu te teme, iubitul meu frate, pentru
că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc de voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă.
După aceasta vei cunoaște tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai
înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ție și te voi chema
după mine și după puține zile mă vei ajunge". Vorbind ei astfel, au stat la
rugăciune și s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrățișîndu-se și sărutîndu-se
unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecîndu-l pînă departe, pentru că
nu-i venea să se despartă de dînsul și de cîte ori îi zicea Simeon lui: "Frate
Ioane, întoarce-te acum", acele cuvinte i se păreau că sînt ca o sabie ascuțită,
care îi desparte sufletul de trup. La sfîrșit, sărutîndu-se unul cu altul,
s-au despărțit. Deci, Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie,
vărsînd lacrimi din destul.
Fericitul Simeon, ieșind din pustie, s-a dus în cetatea Ierusalimului,
pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse
de atîția ani. Ajungînd la Sfînta Golgota, a petrecut trei zile, intrînd și
închinîndu-se cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și Sfîntului Mormînt
al Domnului. El se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele
lui înaintea oamenilor, pînă ce se va muta din viața aceasta. El se ruga să
fugă de slava deșartă și de înălțare, care și pe îngerii din cer i-a surpat
și i-a pierdut și toți să-l aibă ca pe un nebun și fără minte. Această cerere
a lui a fost auzită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi adevărați
și ia aminte la rugăciunile lor.
Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu.
Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate
felurile de boli, izbăvea de năpraznice morți, pe cei necredincioși îi aducea
la credință, iar pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. Dar oamenii nu puteau
să cunoască sfințenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, și, pînă la sfîrșitul său,
au socotit că este nebun și îndrăcit. El știa singur că lucrurile cele minunate
ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, trebuia să le acopere cu nebunia,
care se arăta pe dinafară, precum va arăta cuvîntul ce urmează. Dar să nu
se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase și vrednice de rîs,
pe care le făcea acest sfînt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea
cea deșartă și trufașă. Să se gîndească fiecare la cuvintele Apostolului:
Cel ce voiește să fie înțelept în veacul acesta, să se facă nebun.
Și iarăși: Noi sîntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui
Dumnezeu, este mai înțelept decît oamenii.
Cuviosul Simeon de la Ierusalim s-a dus la cetatea Emesei.
Acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se
de cetate a văzut un cîine mort, zăcînd în gunoi. Atunci el și-a descins brîul,
a legat cîinele de picioare și l-a tras în cetate, alergînd pe uliți și pe
la porți. Copiii, adunîndu-se după dînsul, strigau: "Iată un călugăr nebun!
Iată un călugăr nebun!" Și aruncau cu pietre în el și îl băteau cu bețe. A
doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică, pe cînd se începuse Sfînta
Liturghie, avînd nuci în sîn, după aceea a început a stinge lumînările. Cînd
a voit să-l izgonească, el s-a urcat în amvon și arunca nucile spre femei;
deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Fugind
el pe uliță a răsturnat pîinile care se vindeau și din această pricină vînzătorii
de pîine l-au bătut foarte tare, încît abia a rămas viu.
Un om oarecare cu numele Fuscarie, vînzător de linte și de
alte lucruri de mîncare, fiind necredincios în dreapta credință și ținîndu-se
de eresul lui Sevir, văzînd pe acest fericit stareț și neștiind nebunia lui,
a zis către el: "Bătrînule, de ce umbli de colo pînă colo, vino la mine să
vinzi linte, bob, crupe și altele de mîncare". El s-a învoit îndată și, șezînd
la prăvălia omului acela, a început a împărți marfa la săracii care veneau
la dînsul, fără parale, mîncînd și singur din ele, că nu mîncase de o săptămînă
întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunînd bani deloc, bărbatul
acela, văzînd acel lucru, l-a bătut foarte tare, i-a smuls barba și l-a gonit
din casa lui. Starețul însă a stat lîngă porțile lui. După un ceas, auzind
pe femeia lui Fuscarie că are trebuință de cărbuni aprinși ca să-și tămîieze
casa, a alergat la cuptor și negăsind hîrb, a luat cărbunii aprinși în pumni
și i-a dus la stăpîna sa ca să pună tămîie și să tămîieze.
Femeia, văzînd acest lucru, s-a înspăimîntat și a strigat
către el, zicînd: "Ce faci? Pentru ce îți arzi mîinile? El, punînd focul în
haina sa, a zis: "De nu-ți place ție ca să tămîiezi cu mîinile mele, apoi
voi face aceasta cu haina". Deci, punînd tămîie în haină, a tămîiat casa,
pînă ce s-au stins cărbunii. Iar femeia și bărbatul ei, văzînd mîinile și
haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult și s-au lipit după aceea
de Sfînta și Soborniceasca Biserică; iar pe stareț au început a-l cinsti ca
pe un sfînt. Apoi, el a fugit din casa aceea și nu s-a mai întors în cetate,
decît numai după ce s-a uitat acea minune.
Făcînd el prin cetate nebunii, un oarecare cîrciumar l-a
luat la el în cîrciuma sa ca pe un servitor. Cîrciumarul acela era un om foarte
aspru și nemilostiv. El dădea starețului puțină hrană, cu toate că de pe urma
lui cîștiga foarte mult, pentru că cetățenii ziceau: "Să mergem să bem în
cîrciuma unde se află nebunul!", pentru că starețul veselea pe cei ce beau,
făcînd nebunii. Altă dată, un șarpe, tîrîndu-se, a băut vin dintr-un vas și,
vărsîndu-și veninul într-însul, s-a dus, negăsind pe nimeni în vremea aceea
în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul și sărind înaintea
celor ce cîntau. După o vreme oarecare intrînd în casă, a văzut deasupra vasului
o scrisoare nevăzută de nimeni și pe care era scris singur cuvîntul acesta:
"Moarte!"
Atunci, starețul, cunoscînd ceea ce se făcuse, a luat un
lemn și a sfărîmat vasul acela plin cu vin, astfel că a pricinuit pagubă cîrciumarului.
În acel ceas venind cîrciumarul și văzînd că starețul a sfărîmat vasul, a
apucat același lemn și l-a bătut pe el fără de milă pînă ce singur a ostenit;
apoi l-a gonit din casă. Însă a doua zi, starețul a venit iarăși la cîrciumă
și stătea ascuns dinaintea stăpînului său. Șarpele, tîrîndu-se iarăși, a început
a bea vin din alt vas. Acest lucru văzîndu-l cîrciumarul, a apucat un lemn
și vrînd să ucidă șarpele a lovit vasul acela și l-a spart, iar vinul s-a
vărsat; dar n-a spart numai vasul, ci și sticlele care erau aproape de acel
vas. Atunci starețul, care stătea la o parte, a strigat, zicînd: "Vezi, că
nu sînt numai eu nebun, spărgînd vasele, ci și tu faci același lucru". Atunci
cîrciumarul, cunoscînd că Simeon a vărsat ieri vasul cu vin, pentru veninul
șarpelui, se căia că-l bătuse fără de vină și a început a-l cinsti pe el ca
pe un sfînt. Dar starețul nu dorea cinste, ci necinste și batjocură.
Deci el, sub chipul nebuniei ascunzîndu-și cu înțelepciune
viața sa cea sfîntă și îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. Într-una
din zile, femeia cîrciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cîrciumarul
vînzînd vin, starețul s-a dus la ea și a început a-și trage hainele de pe
dînsul, ca și cum ar fi voit să se culce cu femeia. Dar ea, văzînd aceasta,
a țipat deodată. Bărbatul ei, alergînd, ea a zis către el: "Gonește pe acest
nebun blestemat, că voiește să se culce cu mine". Atunci omul acela, bătînd
pe stareț cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare și
ploaie; iar starețul ședea afară și răbda frigul, avînd numai o haină veche
și ruptă. De atunci încolo, nu numai cîrciumarul nu-l socotea pe el sfînt,
dar nici alții. Pentru că de zicea cineva că Simeon se face nebun pentru Hristos,
cîrciumarul le răspundea cu jurămînt, zicîndu-le: "Cu adevărat că este îndrăcit
și nu are minte, ba încă este și curvar, pentru că a voit să necinstească
pe femeia mea. El mănîncă carne și face alte lucruri necuviincioase, ca unul
ce nu are Dumnezeu".
Cuviosul, voind de multe ori să acopere postirea sa, după
nemîncarea cea de șapte zile, mînca carne înaintea tuturor, numai înadins.
Pentru ca toți să-l socotească pe el nu numai nebun, dar și ca pe un păcătos.
El, spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, își lepăda rușinea omenească
și de multe ori umbla gol prin tîrg, ca un om fără de trup, adevăratul următor
al celor fără de trupuri.
Un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat
îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu, știind de nebunia cea prefăcută a lui
Simeon pentru Hristos, l-a văzut în una din zile foarte slab cu trupul; pe
de o parte pentru nemîncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea sufletească
întru nebunie. Deci, vrînd să-l spele, a zis în glumă către dînsul: "Nebunule,
mergi la baie să te speli?" Iar el a zis, rîzînd: "Voi merge, voi merge".
Și îndată cuviosul a dezbrăcat de pe dînsul haina sa cea ruptă și, învîrtind-o
pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dînsul: "Îmbracă-te,
frate, că de vei merge așa gol, eu nu voi putea merge cu tine". Iar starețul
a grăit: "Eu lucrul acesta l-am făcut și mai înainte și de nu vei voi ca să
mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta". Aceasta zicînd, a alergat înainte.
Deci, erau acolo două băi, una pentru bărbați și alta pentru
femei. Lăsînd el pe cea pentru bărbați, s-a dus la cea de femei. Dar diaconul,
ajungîndu-l pe el, a zis: "Așteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia
aceea este pentru femei". Simeon, întorcîndu-se către dînsul, a zis: "Tot
una este, căci și acolo este apă caldă și apă rece; iar mai mult nu este acolo
ca și aici". Aceasta zicînd-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor,
iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dînsul, l-au bătut și l-au izgonit
din baie.
Diaconul acela, luîndu-l de-o parte, l-a întrebat, zicînd:
"Părinte, cum te-ai simțit la trup, cînd ai intrat dezbrăcat în mijlocul acelor
femei?" Starețul a răspuns: "Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul
lemnelor, așa am fost și eu în mijlocul lor. Eu n-am simțit că am trup, nici
m-am gîndit că am intrat la trupuri, ci mintea mea era îndreptată către Dumnezeu!"
O nepătimire ca aceasta a trupului său cel osîndit, fericitul a spus-o cu
adevărat diaconului acela, către care toată viața sa nu o tăinuia, văzîndu-l
pe dînsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Între ei amîndoi era o dragoste
prietenească întru Hristos și unul altuia știau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.
Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea nu pentru sine singur,
ci și pe alții, pentru că pe mulți păcătoși, învățîndu-i cu cuvîntul și cu
lucrul, îi aducea la pocăință. Un tînăr oarecare a căzut în păcatul desfrînării
și îndată, ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea
trupului și astfel se muncea de duhul cel necurat. Văzîndu-l pe el, starețul
l-a lovit peste obraz, zicîndu-i la ureche: "Să nu fii desfrînat". Îndată
cu cuvîntul a ieșit diavolul dintr-însul și tînărul acela a rămas sănătos.
Deci, mulți întrebîndu-l cum s-a tămăduit, el spunea: "Am văzut pe un stareț
ținînd în mîini o cruce de lemn. Cu aceea a izgonit de la mine pe un cîine
negru înfricoșat, pe care bătîndu-l, m-am făcut sănătos!" Acela nu putea să
spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, ținînd Dumnezeu limba aceluia,
pînă la ziua morții lui Simeon.
Într-un tîrg era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea
fel de fel de comedii de rîs. Acela făcînd înaintea poporului lucrul său cel
obișnuit, Simeon s-a dus acolo și, văzînd pe vrăjitor, l-a cunoscut că în
viața sa avea o faptă bună. Deci, vrînd să-l tragă de la acel lucru neplăcut,
care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică, făcînd pe ea semnul
sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mîna dreaptă.
Atunci îndată s-a uscat mîna vrăjitorului și nimeni nu putea să știe cine
a aruncat piatra aceea. Deci, vrăjitorul s-a dus din priveliște, bolnav și
mîhnit. Cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicîndu-i: "Eu te-am lovit cu piatra
și de nu te vei pocăi și îmi vei jura că nu vei mai face acel meșteșug pricinuitor
de rîs, nu te vei tămădui". Vrăjitorul i-a jurat pe Preacurata Fecioară Născătoarea
de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Deșteptîndu-se din somn, s-a
văzut sănătos și mîna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul
său, decît numai zicea: "Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri
de finic, m-a tămăduit".
Cuviosul vedea de asemenea mai înainte, cele ce erau să fie
și pe toate le spunea la alții. Cînd s-a întîmplat marele cutremur de pămînt
din care pricină a căzut și Antiohia, pe vremea împărăției lui Mavrichie,
atunci multe zidiri s-au sfărîmat în cetatea Emesei. Cu multe zile înainte
de aceea, starețul, în nebunia sa, a luat din școală un bici de piele împletit
și, alergînd prin cetate, bătea stîlpii de piatră prin care se sprijineau
zidirile și la fiecare stîlp zicea: "Domnul îți poruncește să stai tare!"
Mergînd la un alt stîlp, i-a zis: "Tu nici să stai, nici să cazi". Deci, cînd
s-a întîmplat cutremurul de pămînt, toți acei stîlpi, pe care sfîntul îi bătuse,
poruncindu-le să stea, au rămas întregi și nemișcați, iar unii au căzut cu
casele care erau pe ei și s-au sfărîmat în bucăți. Iar stîlpul acela către
care sfîntul a zis: "Tu nici să stai, nici să cazi...!" acela a crăpat în
jumătate de sus pînă jos și, plecîndu-se puțin, stătea. De aceea, cînd sfîntul
bătea acei stîlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea
din nebunie. Însă după ce a văzut că acei stîlpi au rămas nemișcați și nevătămați
de cutremur, mulți au cunoscut că și cutremurul, era vestirea proorocească
a nebunului.
De asemenea, avînd să fie și cîțiva morți, sfîntul, ducîndu-se
în școală, săruta copiii în glumă, spunînd fiecăruia: "Mergi, o, bunul meu!
O, frumosul meu, mergi!" Însă nu îi săruta pe toți copiii, ci pe care îi arătase
dumnezeiescul dar. Către dascăl, zicea: "Frate, să nu bați pe acești copii
pe care îi sărut eu. Căci ei vor merge în cale depărtată. Dar dascălul îl
batjocorea pe el și uneori chiar îl bătea, iar alteori și copiilor le poruncea
să-l bată. Cu voia lui Dumnezeu, venind asupra cetății aceleia o moarte grabnică,
n-a rămas între cei vii nici unul din acei copii pe care sfîntul îi sărutase,
ci toți au murit. Atunci s-a cunoscut proorocia lui.
Starețul avea obicei de a intra în casele celor bogați și
făcea nebuniile lui. El de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicile lor.
Odată, s-a întîmplat că o slujnică a unui cetățean însemnat a păcătuit cu
un tînăr și a zămislit de la el. Cînd ea s-a cunoscut că este îngreunată,
stăpîna ei o întreba cu cine a greșit. Dar ea nu voia să arate pe cel adevărat,
ci zicea că monahul cel nebun a silit-o. Starețul mergînd după obicei la acea
casă, jupîneasa a zis către dînsul: "Simeoane, bine ai făcut tu oare că ai
batjocorit slujnica mea și ai îngreunat-o?" Starețul, rîzînd, i-a zis: "Îngrijește
acum, îngrijește de ea, pînă ce va naște pruncul; atunci vei avea un Simeon
mic!" Din acea zi, starețul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa,
și venea în toate zilele la dînsa, aducîndu-i pîine curată, carne și pește,
zicîndu-i: "Mănîncă, femeia mea, mănîncă...!"
Cînd a sosit vremea nașterii, acea femeie n-a putut să nască
pînă la trei zile, astfel că era să moară. Stăpîna ei a zis către sfîntul:
"Bătrînule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască". El jucînd
și sărind, zicea: "Mă jur pe Iisus..., mă jur pe Iisus..., că nu va ieși pruncul
dintr-însa, pînă ce nu va mărturisi, cine este tatăl lui!" Auzind aceasta
femeia care se lupta cu nașterea, a mărturisit adevărul, spunînd că a năpăstuit
pe monahul cel nevinovat. Deci a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci
a născut pruncul. Deci, a început a-l avea pe stareț ca pe un sfînt. Alții
ziceau de Simeon că vrăjește cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun și îndrăcit.
Sfîntul vedea încă și tainele gîndurilor inimilor omenești.
Acest lucru s-a arătat astfel: aproape de cetate era o mînăstire, în care,
vorbind doi părinți, făceau cercetare despre Origen și ziceau: "Pentru ce
un înțelept ca acela a căzut în eres și a pierit?" Deci, unul zicea că înțelepciunea
lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învățătură și din multa citire a
cărților. Celălalt zicea că este cu neputință omului ca să vorbească și să
scrie unele ca acelea, fără darul lui Dumnezeu, învățături care și pînă astăzi
se primesc bune de cei dreptcredincioși. Astfel ei, pricindu-se și neînțelegîndu-se,
au zis unul altuia: "Se aude că pustia Iordanului are mari sfinți părinți
înțelepțiți de Dumnezeu. Deci, să mergem acolo, doar vom găsi pe acela ca
să ne dezlege îndoiala noastră". Astfel, sfătuindu-se ei, au mers mai întîi
în Sfînta Cetate a Ierusalimului și, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri,
s-au dus în pustiul Mării Moarte.
Acolo, după rînduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile
lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten și împreună pustnic cu Simeon;
însă acum ajunsese și Ioan în măsura cea desăvîrșită a sfințeniei și avea
și el darul proorociei. El, văzînd pe părinții care veniseră la dînsul, a
zis către dînșii: "Bine ați venit, voi cei ce ați lăsat marea și voiți să
scoateți apă din iezerul cel uscat". Deci, făcîndu-se între dînșii altă vorbire
duhovnicească și pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis
către cei ce veniseră: "O, părinților, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un
dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neștiute, dar să mergeți la nebunul
Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune toate ce-l veți întreba".
Ei, întorcîndu-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei
și întrebau: "Unde este Simeon, starețul cel nebun?" Unii le-au răspuns, rîzînd:
"Ce voiți să auziți de la un nebun, care pe toți îi smintește și îi ocărăște,
dar mai ales pe monahi îi dosădește?" Ei nebăgînd de seamă acele cuvinte,
căutau pe bătrîn și l-au găsit în casa unui vînzător de legume, zăcînd pe
bob și mîncînd din acelea ca un urs. Atunci unul dintr-înșii, smintindu-se,
a zis singur în sine, rîzînd: "Cu adevărat la mare înțelept am venit să învățăm!
Mult ne va învăța acesta?" Apoi, apropiindu-se de dînsul, a zis: "Binecuvintează,
părinte!" El, uitîndu-se la dînșii, cu mînie le-a zis: "Rău ați venit și cel
ce v-a trimis la mine este un nebun!" Apoi, sculîndu-se, a lovit tare peste
obraz pe cel ce se smintise și i-a zis: "Pentru ce hulești bobul și spui că
este înmuiat de 40 de zile? Origen n-a mîncat de acesta; ci, intrînd în mare,
n-a putut să iasă dintr-însa; și astfel s-a înecat în adînc! Duceți-vă de
aici! Duceți-vă, că veți fi bătuți!" Ei s-au dus, minunîndu-se de mai înainte-vederea
starețului. Căci mai înainte de a-l întreba ei despre Origen, el le-a spus
totul despre înecarea lui în marea Scripturii.
El a pomenit și despre cel ce i-a trimis la dînsul. Le-a
înțeles și gîndul inimii lor, dar nu putea să spună la nimeni nimic de dînsul.
Că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, să se înțeleagă că
el a petrecut atîtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai
pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.
Într-una din zile, luînd un fluier, a ieșit în uliță la un
loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie. Duhul acela înfricoșa
pe cei care treceau tîrziu pe acolo și pe unii chiar îi vătăma. Sfîntul, șezînd
acolo, cînta din fluier rugăciunea Cuviosului Nicon, părintele său pe care
o învățase de la dînsul. Și astfel a izgonit pe diavol de acolo. Diavolul,
prefăcîndu-se într-un arap mic, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit
pe toți și a sfărîmat toate vasele. Întorcîndu-se Simeon, a văzut pe femeia
aceluia îngrozită și mîhnită, și femeia i-a spus, zicînd: "A venit repede
un arap înfricoșat și mînios, mic de stat, care ne-a spăimîntat pe toți și
a sfărîmat toate vasele noastre". Sfîntul a zis către dînsa: "Eu l-am trimis
la voi, deoarece nu vă duceți la Sfînta Biserică! Fiindcă se ținea și aceea
de eresul lui Sevir cel fără cap. Femeia voia să prindă pe nebun și să-l bată.
Dar el, plecîndu-se, a luat țărînă de jos și aruncînd în fața ei, i-a umplut
ochii de țărînă și a zis către dînsa: "Nu mă vei prinde, pînă ce nu te vei
împărtăși cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtășești, apoi arapul
va veni iar la voi". Zicînd aceasta, a fugit din casa aceea. A doua zi, tot
la acel ceas, diavolul în asemănare de arap, a intrat ca și mai înainte, în
casa celui cu legume și a făcut același lucru ca și mai înainte. Atunci a
alergat toată casa aceea și a trecut la Biserica dreptcredincioșilor.
Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon,
și un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel
iudeu, Dumnezeu rînduindu-i calea spre mîntuire, a văzut odată pe stareț spălîndu-se
și doi îngeri vorbind cu dînsul. Cunoscînd el că este plăcut lui Dumnezeu,
voia să arate poporului ceea ce văzuse despre dînsul. Sfîntul însă, arătîndu-i-se
în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iudeul, ieșind
a doua zi în tîrg și nerăbdînd să ascundă acea taină, pe cînd voia să-și deschidă
gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfîntul i-a stat în față
și s-a atins de buzele lui, însemnîndu-l cu semnul Sfintei Cruci. Iudeul a
rămas mut cu desăvîrșire, iar sfîntul a fugit de lîngă dînsul, sărind și jucînd
prin popor. Iudeul, ducîndu-se la sfîntul, i s-a închinat și, făcîndu-i semn
cu mîna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfîntul, arătîndu-i-se în
vis, i-a zis: "Sau te botezi, sau rămîi mut! Iudeul s-a botezat și, cînd a
ieșit din sfînta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba și a început a grăi,
slăvind pe Dumnezeu. Deci, el a adus la Sfîntul Botez toată casa lui.
Sfîntul ajunsese într-atîta curățenie și nepătimire, încît,
jucînd între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. El, de multe
ori fiind gîdilat de mîini nerușinoase ce i se băgau în sîn, petrecea ca un
mort cu trupul și nesimțitor ca un lemn. Astfel era luată de la dînsul pofta
cea firească cu darul lui Dumnezeu. El a povestit despre sine diaconului Ioan,
cel mai sus pomenit, zicînd: "Cînd eram în pustie și aveam multă supărare
de patimile trupești și cînd mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ușurarea
acelui război, mi s-a arătat Sfîntul Nicon, zicîndu-mi: "Frate, cum petreci?"
Eu i-am răspuns: "Pătimesc rău, părinte, și de nu-mi vei ajuta, nu știu ce
voi face, pentru că trupul mă muncește foarte mult". Starețul, zîmbind, a
luat apă din Sfîntul Iordan și mi-a turnat pe pîntece; apoi, făcînd semnul
Sfintei Cruci, mi-a grăit: "Acum ești sănătos!" De atunci n-am mai simțit
în mine poftă trupească, nici în somn și nici la arătare. Aceasta a mărturisit-o
el acelui fericit diacon.
El, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască
și precum de demult în Sinai, rugul de foc stătea nears, tot așa și el petrecea
nears de atingerea femeiască. El mergea printre dînsele, căutînd mîntuirea
lor, pentru că uneori zicea către orice desfrînată: "Dacă vei voi să-mi fii
prietenă, îți dau o sută de galbeni, numai să nu mai păcătuiești. Zicînd aceasta,
arăta desfrînatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut. Dar femeile cele
desfrînate, batjocorindu-l i se făgăduiau că nu vor greși cu nimeni. Dar lui
îi trebuia jurămînt de la dînsele și de se jura vreuna că va petrece în curățenie,
îi dădea galbenii. După aceea, dacă nu păzea jurămîntul și greșea cu cineva,
sfîntul o cunoștea îndată și o mustra. Atunci venea asupra ei o boală cumplită
sau vreun diavol s-o muncească, pînă ce făcea făgăduință nemincinoasă de pocăință
adevărată. Astfel a mîntuit sfîntul pe multe femei desfrînate.
Cînd poporul începea a-l vedea ca pe un sfînt, îndată făcea
un semn, care nu era arătat de sfințenie, ci de nebunie. Pentru că uneori
umbla șchiopătînd, alteori sărind, alteori se tîra pe pămînt și împiedica
picioarele celor ce mergeau în cale și, zăcînd la pămînt, bătea cu picioarele;
iar la lună nouă se făcea îndrăcit și cădea ca un îndrăcit. El făcea multe
fapte neplăcute și necuviincioase ochilor omenești, arătîndu-se la toți pe
sine că este nebun. Acestea le făcea ca să nu-l socotească nimeni că este
sfînt.
Altădată, în Sfîntul și Marele Post, cel de 40 de zile, a
postit cu toată asprimea, dar în Sfînta și Marea Joi de dimineață, ședea în
tîrg și mînca. Acest lucru văzîndu-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: "Vezi
pe nebunul acesta, că nici această Sfîntă Joi nu o cinstește, ci mănîncă de
dimineață". Diaconul Ioan, văzîndu-l, a zis către dînsul: "Cu cîți bani ai
cumpărat acea hrană pe care o mănînci?" Iar el a răspuns: "Cu patruzeci de
bani"; ceea ce s-a adeverit, că în 40 de zile n-a mîncat nimic.
Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind
de o viață ca a lui, a zis în sine: "Mă duc să-l văd pe Simeon și să-l cunosc.
Oare pentru Hristos se nevoiește sau cu adevărat este fără de minte?" Deci,
intrînd în cetate și fiind aproape de casa femeilor desfrînate, a văzut pe
o oarecare femeie de acolo, ducînd pe stareț în casa lor, iar pe alta, bătîndu-l
dinapoi cu curele. Protocomitul, smintindu-se, a zis în gîndul său: "Cine
va crede, că acest mincinos monah nu păcătuiește cu aceste femei desfrînate?"
Aceasta zicînd-o el în sine și fiind departe de el ca la o aruncătură de piatră,
deodată starețul acela, alergînd la protocomit și lovindu-l pe el peste obraz,
și-a descoperit haina sa și, nerușinîndu-se, i-a arătat trupul său cel mort,
sărind înaintea lui și zicînd: "Ticălosule, aici este zburdare?" Procomitul
s-a mirat că de departe starețul i-a cunoscut gîndul lui și l-a cunoscut pe
el că este robul lui Dumnezeu, înnebunindu-se de bună voie pentru Hristos.
El nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia. Căci cu oarecare putere,
limba lui, ca și a celorlalți, se ținea pînă la sfîrșitul sfîntului.
Într-o uliță din acea cetate s-a sălășluit într-o oarecare
casă pustie un diavol. Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregă-tindu-se
să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci starețul luînd, pietre
mici în sînul său și stînd acolo, arunca cîte o piatră mică către cei ce voiau
să meargă într-acolo. Un cîine, trecînd pe acolo și fiind lovit de diavol,
îndată a început să facă spume. Atunci sfîntul a zis către popor: "De acum
puteți trece, pentru că în loc de om a fost lovit un cîine". După aceasta,
s-a întîmplat starețului că mergea pe lîngă un loc, unde dănțuiau o mulțime
de fecioare. Fetele acelea, văzîndu-l pe el, au început a-l batjocori și a-l
chema la dansul lor, strigînd: "Monahule, monahu-le...!" Dar el, vrînd să
pedepsească și să înțelepțească nerînduiala lor, s-a rugat în taina inimii
sale către Dumnezeu. Deci le-a făcut ochii strîmbi, căutînd fiecare cruciș,
iar starețul s-a dus în drumul său.
Fetele, cunoscîndu-și strîmbarea ochilor, au înțeles că nebunul
le-a făcut lor aceea și alergau în urma lui plîngînd și strigînd: " Nebunule,
îndreaptă-ne ochii noștri", pentru că lor li se părea că din vrajbă le-a făcut
lor aceea. Deci, ajungîndu-l, l-au prins și îl rugau cu sila, zicîndu-i: "Dezleagă
ceea ce ai legat!" Iar el, jucînd, a zis către dînsele: "De voiește cineva
din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strîmbi și se va tămădui".
Unele din ele, cîte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu starețul
să le sărute ochii lor; deci, prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire.
Celelalte, care le-au fost scîrbă și n-au voit să le sărute starețul ochii,
acelea au rămas netămăduite.
Plecînd starețul puțin de la ele, au început și acelea a
alerga în urma lui și a striga: "Așteaptă, nebunule, așteaptă pentru Dumnezeu
și sărută-ne și pe noi!" Dar starețul nu le-a ascultat pe ele, ci alerga înainte,
iar fetele veneau în urma lui. Unii din popor care priveau la aceasta, ziceau:
"Se joacă fetele cu dînsul, iar alții le socoteau și pe acelea că sînt nebune.
Dar cuviosul zicea către dînșii: "De n-ar fi strîmbat Dumnezeu ochii lor,
apoi ar fi întrecut cu desfrînarea lor toate femeile din Siria; dar pentru
schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel".
Altădată, unii dintre cetățenii Emesei s-au dus la Ierusalim,
ca să prăznuiască acolo Sfintele Paști. După săvîrșirea praznicului, întorcîndu-se
ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărțit de ei și s-a dus în pustie,
ca să cerceteze pe sfinții părinți și să se învrednicească de binecuvîntarea
și de rugăciunile lor. Acela cerceta chiliile părinților cu aduceri de daruri
și milostenii din averile sale. Dar, după rînduiala lui Dumnezeu, i s-a întîmplat
de a întîlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu
Sfîntul Simeon. Sfîntul Ioan petrecea aproape de Marea Moartă și de rîul Iordan.
Deci el, închinîndu-se lui, cerea binecuvîntare și rugăciuni. Cuviosul Ioan
a zis către dînsul: "Avînd în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu,
ce mai ceri de la mine săracul? De rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea
are trebuință".
Apoi, luînd pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Acolo au
aflat în chilie o masă neobișnuită pustiului, pusă de o mînă nevăzută și trimisă
de Dumnezeu. Pe masă erau pîini curate și calde, pești aleși, vin bun și vase.
Deci, șezînd ei, au mîncat și s-au săturat, mulțumind lui Dumnezeu. După masă,
Cuviosul Ioan, luînd trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat
omului aceluia, zicîndu-i: "Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun,
și zi-i lui: "Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!" Întorcîndu-se omul acela
în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întîmpinat pe el la porțile cetății
și i-a zis: "Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mîncat oare vreo prescură
din cele trei pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvîntare?"
Atunci omul acela s-a mirat, de o mai înainte-vedere ca aceea;
iar starețul, luîndu-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăși i-a pus înainte
o masă ca aceea trimisă de Dumnezeu Cuviosului Ioan, ce îi fusese pusă înainte
în pustie. Simeon a spus omului acela toate cele ce a vorbit în pustie cu
Ioan, ce a mîncat și ce a băut. Deci, plecînd de la stareț, se minuna cu spaimă
de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună
de aceasta cuiva; pe de o parte că era oprit de Dumnezeu și pe de alta, că
se rușina de oameni; pentru că știa că nu-l vor crede pe el, deoarece toți
îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înțelept decît toți oamenii.
Asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, într-o vreme
oarecare, a năpădit, prin voia lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: "Niște
tîlhari au făcut o ucidere în cetate și, luînd trupul omului ucis, l-au aruncat
în curtea diaconului. Făcîndu-se ziuă și găsindu-se mortul în curtea diaconului
s-a făcut gîlceavă mare. Deci, prinzînd boierul pe diacon, făcea asupra lui
judecată ca asupra unui ucigaș și nu se găsea nimeni care să fie martor al
nevinovăției lui. Deci, nevinovatul diacon a fost osîndit la moarte, adică
să fie spînzurat pe lemn.
Ducîndu-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva,
decît numai atît: "Dumnezeul nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stă-mi
de față în ceasul acesta!" Dar Simeon, în acea vreme își făcea nebunia sa
în alt loc. Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă
și moarte ca aceea fără de cinste, a trimis un om oarecare la stareț și i-a
zis lui: "Nebu-nule, prietenul și făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este
osîndit la moarte și de va muri el, apoi tu vei pieri de foame; pentru că
nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el".
Aceasta grăind, i-a spus și pricina pentru care a fost osîndit
la moarte. Sfîntul Simeon, auzind aceasta, îndată a mers în ascuns la locul
acela, unde se obișnuise a se ruga în taină și nimeni nu-i știa locul acela,
decît numai singur diaconul. Acolo, plecîndu-și genunchii, a început cu dinadinsul
a se ruga lui Dumnezeu pentru mîntuirea diaconului din acea primejdie de moarte
și îndată s-au găsit ucigașii. Judecătorul a trimis repede călăreți în urma
cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci
i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care era să spînzure pe diacon. Diaconul,
fiind liberat, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde
se ruga Sfîntul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită
și avînd mîinile ridicate în sus, a stat puțin înapoia lui înspăimîntat. Pentru
că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurămînt, ieșind din gura sfîntului,
niște văpăi ca săbiile și o roată de foc împrejurul lui.
Diaconul, văzînd aceasta, nu îndrăznea să se apropie de dînsul,
pînă ce nu și-a sfîrșit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre
cer. Sfîntul, uitîndu-se, a zis către diacon: "Ce este, frate Ioane? Puțin
a lipsit de n-ai băut paharul morții; deci, mergi de te roagă și mulțumește
izbăvitorului Dumnezeu. Căci această ispitire ți s-a întîmplat pentru că doi
săraci au venit la tine și aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai
întors spre dînșii și le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sînt cele
ce dai? Nu crezi Aceluia, care a zis: Că cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu,
însutit va primi în veacul cel de acum? Iar de nu vei da, este arătat
că nu crezi în Dumnezeu. Acestea erau cuvintele nebunului, dar mai ales ale
sfîntului și cuviosului bărbat, căci cînd era cu diaconul Ioan în singurătate,
nimic nu făcea cu nebunie, ci cu blîndețe și cu inimă umilită vorbea cele
de folos. De multe ori, cînd diaconul acela asculta cuvintele sfîntului cele
folositoare de suflet, simțea ieșind din gura lui un miros plăcut.
Într-o Duminică de dimineață, după a șaptea zi de nemîn-care,
acest sfînt, luînd un cîrnaț făcut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe
un orar diaconesc, iar în dreapta avea muștar. Deci, dînd cîrnațul prin muștar,
mînca, iar celor ce veneau la dînsul să se roage le ungea gura cu muștar.
Într-o zi, a venit la dînsul un sătean prost, avînd durere de ochi, din pricina
unei albețe. Atunci el, fără de veste l-a frecat la ochi cu muștar. Cînd acela
a strigat de durere, nebunul a zis către dînsul: "Du-te de te spală la ochi
cu oțet și usturoi și îndată te vei tămădui!" Dar acela, neascultînd pe sfînt,
s-a dus la doctori și a orbit și mai rău. După aceea, căindu-se, a zis: "Chiar
de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareț!" Iar
cînd el și-a spălat ochii săi cu oțet și usturoi, îndată s-a însănătoșit desăvîrșit
la ochi. După aceasta, întîlnindu-l pe el odată sfîntul pe drum, i-a zis:
"Iată, ești sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!" Așa
a învățat sfîntul pe cel ce fura, pentru că știa toate lucrurile omenești
cele tăinuite.
Odată s-au furat de la niște cetățeni cinci sute de galbeni.
Omul acela se mîhnise pentru aurul său risipit și cu dinadinsul făcea cercetare
pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale și le bătea fără milă. Deci,
mergînd el odată pe uliță, l-a întîmpinat Simeon și i-a zis: "Vrei să afli
galbenii tăi?" Iar el a zis: "Cu adevărat voiesc". Nebunul Simeon a grăit:
"Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ți găsesc aurul tău?" Omul a răspuns:
"Îți voi da zece galbeni". Nebunul a zis: "Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi
juri că nu vei bate pe cel ce a furat și nici pe altcineva". Atunci cetățeanul
s-a jurat, iar sfîntul i-a zis: "Galbenii tăi ți i-a furat pitarul, dar păzește-te
ca să nu-l bați pe el și nici pe altul". Deci, ducîndu-se omul acela în casa
lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfîntul, dar nu
l-a bătut. După aceasta, cînd se întîmpla să bată pe vreo slugă a lui pentru
vreo pricină oarecare, atunci îi amorțea mîna de durere și nu putea să mai
bată. Deci, aducîndu-și aminte de jurămînt, s-a dus la stareț și a zis: "Nebunule,
dezleagă-mă de jurămînt, ca să-mi fie mîna liberă". Dar el, ca și cum nu înțelegea
cele ce i se spune, își făcea nebunia sa. Omul acela venea de multe ori la
dînsul, supărîndu-l, ca să-l dezlege de jurămînt. Odată sfîntul i s-a arătat
lui în vedenia visului, zicîndu-i: "Te voi dezlega de jurămînt, dar voi dezlega
de la tine și aurul tău și toată averea ta o voi risipi, pentru că voiești
să bați pe robii tăi, care vor să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie".
După acea vedenie, venind el în frica de Dumnezeu, se arăta blînd către toți.
Pentru niște minuni ca acestea ale sale, ca să nu fie cunoscute
de oameni, se făcea îndrăcit, ca și cum știa din lucrarea diavo-lească cele
ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciți, ca fiind
dintre dînșii și, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea a izgonit mulți diavoli
din ei; iar ceilalți îndrăciți, mai ales diavolii, care locuiau în oameni,
rînjeau la el, zicîndu-i: "O, nebunule, care batjocorești pe toată lumea,
pentru ce ai venit să ne faci nouă strîmbătate? Du-te de aici! Nu ești dintre
noi, pentru că toată noaptea ne muncești și ne arzi pe noi".
Sfîntul în îndrăcirea sa prefăcută mustra pe mulți oameni,
ca unul ce toate le știa din Duhul Sfînt, pentru păcatele lor cele tăinuite.
Pe unii, pentru necurăție; pe alții, pentru furt; iar pe alții, pentru călcare
de jurămînt. Pe unii îi mustra de-o parte, iar pe alții, înaintea tuturor.
Altora le spunea prin pildă lucrurile cele rele, ca să-și cunoască greșeala
lor, iar pe alții îi ocăra pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată
cetatea de la păcatele cele de moarte, aducînd popoarele întru simțire și
la pocăință. Mulți îl credeau că nu știe tainele de la Dumnezeu, ci de la
diavol, crezîndu-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoșii cei
nepocăiți se temeau să vină înaintea feței lui sau să se întîlnească cu dînsul.
Ci fugeau de el ca să nu fie mustrați.
În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care
făcea vrăji și era pricinuitoare de multe răutăți. Vrînd cuviosul să strice
vrăjile acelea, a început a veni la ea adeseori și, împrietenindu-se cu ea,
îi aducea bucatele ce i se dădea lui, bani și haine. Iar el i-a zis odată:
"Voiești să-ți fac un lucru pe care, cînd îl vei purta cu tine, nimeni să
nu te mai deoache și nici un rău să nu se apropie de tine?" Ea, crezînd că
nebunul știe ceva din lucrurile drăcești, i-a zis lui: "Da, voiesc!" Deci,
luînd el o scîndurică mică, a scris sirienește pe dînsa: "Să te certe pe tine
Dumnezeu, ca să nu mai poți întoarce pe oameni de la Dînsul". Deci, a dat
scîndurica femeii ca s-o lege la gît. Făcînd femeia aceasta, îndată a slăbit
puterea farmecelor ei cu totul și nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici
să ajute cuiva.
Mergînd starețul cu frații lui cei săraci și apropiindu-se
de cuptorul unde se lucrau sticle, lucrătorul acela era evreu și, șezînd sfîntul
aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Nebunul a zis
către ceilalți săraci ai săi: "Voiți să vă fac să rîdeți". Iar ei și-au întors
ochii spre el, ca să vadă ce va face. Cînd jidovul a făcut o sticlă, el a
făcut semnul Sfintei Cruci cu mîna dreaptă și îndată sticla s-a spart. Făcînd
el altă sticlă, s-a spart și aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon.
Asemenea s-a spart a treia, a patra pînă la a șaptea. Deci, săracii au început
a rîde cu hohot și au spus jidovului ceea ce se făcea. Umplîndu-se el de mînie,
a apucat un tăciune și a gonit pe nebun, bătîndu-l și arzîndu-l. Nebunul,
ducîndu-se, striga către el, zicînd: "O, sticlarule, pînă ce nu vei face cruce
pe fruntea ta, să știi că toate sticlele ți se vor sfărîma". Necrezînd, jidovul
a început lucra sticle și i s-au spart, una după alta, vreo treisprezece.
Văzîndu-și paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa
și a încetat a se mai sfărîma sticlele ce le lucra. Cunoscînd el puterea Sfintei
Cruci, a mers la sfînta biserică și s-a făcut creștin, primind Sfîntul Botez.
În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte
ai cetății, în a cărui casă se obișnuise cuviosul nebun a merge și a juca.
Îngreunîndu-se boala aceluia, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se
vedea că aruncă un arșic de joc cu un oarecare arap înfricoșat și s-a făcut
între ei un rămășag. Dacă arșicul nu va cădea celui bolnav de trei ori numărul
șase, apoi el va fi biruit de arap; astfel bolnavul a rămas în îndoire și
în frică mare. Bolnavului i s-a mai arătat nebunul Simeon, zicîndu-i: "Cu
adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci, dă-mi cuvînt că nu vei
mai întina patul femeii tale și eu voi arunca numărul pentru tine și tu vei
birui. Bolnavul s-a jurat sfîntului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui.
Apoi sfîntul, luînd un os, l-a aruncat și a căzut de trei ori șase și arapul
a plecat de la bolnav. Deșteptîndu-se din somn, a simțit că i s-a ușurat boala.
Venind nebunul ca de obicei în casa lui, a zis către el: "Bine ai făcut cele
trei aruncături de arșic. Însă, crede-mă pe mine, că de-ți vei călca jurămîntul,
atunci arapul te va sugruma". După aceea, ocărînd pe toți cu obiceiul nebuniei
sale, s-a dus de acolo.
Cuviosul avea o colibă pentru odihnă și mai ales pentru rugăciunile
cele de noapte; dar în ea nu era nimic decît o sarcină de viță. În acea colibă
petrecea la rugăciune toate nopțile pînă dimineața, udînd pămîntul cu lacrimi.
Sosind ziua, își împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea
pe cap și ținînd în mîini o stîlpare, umbla prin cetate, strigînd: "Este prăznuirea
împăratului celui biruitor și a cetății lui". Prin aceste cuvinte sfîntul
numea sufletul drept cetate, iar mintea, împărat care stăpînea peste patimi,
și le tîlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină
și vorbea pe larg, de toate cuvintele și lucrurile sale, zicîndu-i cu jurăminte
îngrozitoare, ca nimănui să nu spună ceva de el, pînă la sfîrșitul vieții
lui.
Mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul
Ioan și a zis: "Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, viețuitorul
în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume și am intrat în călugărie.
Pe el l-am găsit sporit în bunătăți și desăvîrșit plăcut lui Dumnezeu. Deci,
m-am bucurat că l-am văzut purtînd pe cap o cunună luminoasă, pe care era
scris: "Cununa răbdării pustiului!" După aceea, Cuviosul Simeon iarăși a grăit
către diacon: "Am văzut pe un slăvit oarecare, zicînd către mine: "Vino, nebunule,
vino să primești pentru mîntuirea atîtor suflete omenești, nu o cunună, ci
mai multe"".
Sfîntul Simeon, zicînd acestea, a suspinat și iarăși a zis:
"Frate diacon, nimic nu știu să fi făcut de acest fel, care să fie vrednic
de răsplătirea cerească, pentru că nebunul și lipsitul de înțelegere, ce plată
va primi, fără numai un dar, de mă va milui Stăpînul meu cu darul Său. Te
rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, mai ales din monahi,
să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăști. Deci, să știe dragostea ta, că mulți
dintre dînșii, prin pătimirea cea rea, sînt curățiți și strălucesc ca soarele
înaintea lui Dumnezeu. Asemenea și între oamenii cei proști, care viețuiesc
prin sate și lucrează pămîntul și care petrec în nerăutate și în dreptatea
inimii lor și pe nimeni nu hulesc și nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala
mîinilor lor își mănîncă pîinea întru sudoarea feței. Între unii ca aceștia
mulți sînt sfinți mari, pentru că i-am văzut venind în cetate și împărtășindu-se
cu Trupul și cu Sîngele lui Hristos și făcîndu-se ca aurul cel curat".
Acestea pe care ți le grăiesc ție, domnul meu, să nu crezi
că le zic pentru vreo slavă deșartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc
înaintea ta lenevirea vieții mele celei ticăloase. Deci, să știi că și pe
tine îndată te va lua Domnul de aici. Dar se cade a te îngriji pentru sufletul
tău pe cît îți este puterea, ca să poți fără de supărare a trece duhurile
cele din văzduh și a scăpa de cumplitele mîini ale stăpînului întunericului.
Știe Dumnezeu că și eu am a pătimi mult necaz și mare frică,
pînă ce voi trece acele înfricoșătoare locuri, în care se cercetează cu de-amănuntul
toate cuvintele, lucrurile și faptele omenești. De aceea, te rog, fiule și
fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sîrguiești să fii milostiv, că în
acel ceas înfricoșat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decît alte bunătăți.
Căci este scris: Fericit este cel ce înțelege pe cel sărac și scăpătat;
căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Păzește și aceasta: "Să
nu te apropii la dumnezeiasca slujire, avînd mînie asupra cuiva, ca nu cumva
păcatele tale să oprească venirea Sfîntului Duh!"
Acestea și mai multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel
cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Plecînd
de la dînsul, nu s-a mai arătat umblînd prin cetate, ci a petrecut în colibă
pînă la ceasul cel mai de pe urmă al sfîrșitului său. Însă nimeni nu știe
în ce fel a fost sfîrșitul lui, decît numai Unul Dumnezeu și îngerii Lui;
pentru că aceia s-au obișnuit a fi de față la sfîrșitul oamenilor săraci,
cei cu totul părăsiți, precum a fost de față la Lazăr, cel ce a murit în gunoi
și despre care se pomenește în Evanghelie că a murit și a fost dus de îngeri
în sînul lui Avraam. Deci, nu este îndoială că aceiași sfinți îngeri ai lui
Dumnezeu au stat de față și la acest sfînt, care a fost sărac cu duhul și
cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfîrșit. Și,
dezlegînd cu blîndețe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu
glas de bucurie în locașurile cerești.
Trecînd aceste două zile, unii din săracii care au avut cu
dînsul tovărășie, nevăzîndu-l, și-au zis: "Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?"
Deci s-au dus la coliba lui și l-au găsit zăcînd mort și ziceau: "Iată, cel
ce s-a înebunit în viața sa, s-a aflat nebun și după moarte, căci nu s-a sfîrșit
culcat pe vițe, ci sub ele". Deci l-au luat doi oameni ca să îngroape fără
de spălare acel cinstit trup, la locul unde îngropau pe cei străini fără de
obișnuita cîntare, fără lumînări și fără tămîie.
Deci, sfîntul a fost dus la îngropare pe lîngă casa acelui
creștin botezat de curînd, care a fost mai înainte jidov, lucrător de sticle,
și acela a auzit mulțime de cîntăreți, cîntînd cîntări cu glasuri prea dulci
și negrăite și s-a mirat de acea neobișnuită cîntare. El a privit pe o fereastră,
dar n-a văzut pe nimeni altul, decît numai pe acei doi oameni care duceau
la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cîntînd nevăzut,
căci îngerii lui Dumnezeu cîntau, iar mirosirea cea plăcută umplea văzduhul.
Creștinul acela a mirosit și a zis: "Fericit ești, nebunule, că neavînd oameni
să-ți cînte pentru îngropare, ai pe cereștile puteri care te cinstesc cu cîntări
și te umplu de mireasma cădirii cea din Rai". Deci, el îndată a mers cu acei
doi oameni și au dus cu ei acel sfînt trup și l-au îngropat cu mîinile lor
între mormintele străinilor și ale săracilor. El spunea tuturor că a auzit
cîntări îngerești deasupra acelui mormînt și negrăită bună mireasmă.
Diaconul Ioan, mergînd la coliba aceea și negăsind pe sfînt,
îl căuta pretutindeni. După aceea, înștiințîndu-se că a murit și este îngropat,
a plîns foarte mult și s-a dus la mormîntul lui, vrînd să ia trupul de acolo
și să-l îngroape cu cuviință la loc de cinste. Cînd a descoperit însă mormîntul,
n-a găsit trupul sfîntului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinții
Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toți oamenii din cetatea Emesei,
deșteptîndu-se ca din somn, au început a-și aduce aminte și a-și spune unul
altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile și
viața lui cea mult chinuită.
Astfel au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înțelept
decît toți înțelepții acestui veac și cel ce se părea că este nesănătos era
drept și cuvios. Sub chipul cel de nebunie și de păcătos, își ascundea înaintea
oamenilor viața sa cea înțelepțită de Dumnezeu și plăcută Lui. Astfel au fost
viața și nevoințele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos.
El a petrecut ca Lot cel de demult în mijlocul sodomitenilor, care nu s-a
întinat de păcatele acelora. Așa și el acum, viețuind în mijlocul lumii, nu
s-a vătămat cu patimile cele lumești.
Cuviosul Simeon s-a sfîrșit în 21 zile ale lunii iulie, iar
după dînsul și Cuviosul Ioan, tovarășul lui de pustnicie, a adormit cu fericit
sfîrșit în pustiul Iordanului. Deci, precum au început amîndoi împreună a
sluji Domnului pe pămînt, tot așa și în cer au stat împreună înaintea scaunului
lui Dumnezeu. Viața amîndurora, precum s-a spus diaconului Ioan prin sfînta
și nemincinoasa gură a lui Simeon, așa de la același diacon Ioan al Bisericii
cea din Emesa, s-a povestit cu credință și cu adevărat marelui între părinți,
Sfîntului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Acela a dat-o în scris, spre
folosul celor ce o vor citi și o vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul
nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna iulie
|