SFANTUL MARE MUCENIC PANTELIMON, DOCTORUL FARA DE PLATA
(27 iulie)
Pe vremea împărăţiei
păgânului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era
acoperită cu întunericul păgânătăţii închinării la idoli. Atunci s-a
făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos.
Deci mulţi mărturisitori ai preasfântului nume al lui Iisus Hristos au
fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfântul Mare
Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile
Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui
Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun,
cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa, Euvula.
Tatăl său era cu
credinţa păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar
maica sa era creştină, învăţând de la strămoşii săi sfânta credinţă şi
slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile,
erau despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducând
jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născând acest prunc, despre
care ne este cuvântul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tâlcuieşte
"cu totul leu", ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul,
însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică "întru tot milostiv",
pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, când tămăduia pe cei
bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu
dărnicie averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.
Deci fiind el încă
copil, maica sa îl creştea în buna credinţă creştină, învăţându-l să
cunoască pe Unul şi adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri, pe Domnul
nostru Iisus Hristos; să-I placă Lui cu lucruri bune, să creadă
într-Insul şi să se abată de la închinarea idolilor celor mulţi. Deci
copilul lua aminte la învăţătura maicii sale şi cunoştea în parte, pe
cât putea înţelege în anii copilăriei. Dar, o, ce pagubă şi lipsire!
Maica lui cea bună şi învăţătoarea sa s-a dus către Domnul din
tinereţe, lăsând pe copil nevenit încă în vârsta şi în înţelegerea cea
desăvârşită. Iar după sfârşitul ei, copilul a mers lesne în urma
rătăcirii tatălui său, fiind dus adeseori de dânsul la idoli şi
învăţându-se la păgânătatea lor.
Deci pruncul a fost dat
mai întâi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile
elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său 1-a
dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit,
ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar copilul, fiind isteţ la minte,
a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vârstă
cu el, aproape asemănându-se cu învăţătorul său. Şi era bun la obicei,
bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut însuşi
împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în
Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul Naşterii lui Hristos,
a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi mucenici (Pomenirea lor la
28 decembrie), iar pe Sfântul Antim (Pomenirea lui la 3
septembrie)episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorât cu felurite chinuri.
Iar Eufrosin doctorul
se ducea adeseori cu leacuri la acel chinuitor, în palatele
împărăteşti, şi la oamenii lui, pentru că doctorul acela dădea leacuri
la toată curtea împărătească. Şi ducându-se el la palat, mergea cu
dânsul şi copilul Pantoleon şi toţi, văzându-l, se mirau de frumuseţea
şi înţelegerea lui cea bună. Deci, văzându-1 şi împăratul, 1-a întrebat
de unde este şi al cui fiu este, şi aflând cele despre dânsul,
împăratul a poruncit învăţătorului să-l înveţe pe copil bine tot
meşteşugul doctoricesc, vrând ca întotdeauna să-1 aibă pe lângă dânsul,
ca pe un vrednic a sta înaintea împăratului şi a-i sluji lui.
In vremea aceea, era în
Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, de frica păgânilor,
se ascundea cu puţini creştini într-o casă oarecare mică şi neştiută.
Iar Pantoleon, mergând de la casa sa către învăţătorul său, îi era
calea pe lângă casa aceea mică, în care se ascundea Sfântul Ermolae.
Deci acesta, văzând pe ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori,
cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui cel bun, şi cunoscând cu
duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieşit odată din casă
înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să
intre puţin în casa lui. Iar tânărul, fiind smerit şi ascultător, a
intrat în casa bătrânului, iar el, punându-1 aproape de dânsul, 1-a
întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă.
Iar tânărul,
povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost
creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti,
închinându-se zeilor. Atunci Sfântul Ermolae 1-a întrebat pe dânsul,
zicându-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De
credinţa tatălui tău sau a maicii tale?" Tânărul a răspuns: „Maica mea,
pe când trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă
tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să
mă rânduiască în palatele împărăteşti, adică în rânduiala celor de
aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului". Sfântul 1-a
întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?"
Tânărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui
Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de
voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc
toate bolile oamenilor".
Atunci Sfântul Ermolae,
luând pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima
tânărului, ca într-un pământ bun, sămânţa cea bună a cuvintelor lui
Dumnezeu. Deci i-a zis: „Cre-de-mă pe mine, bunule tânăr, că
învăţăturile şi meşteşugurile lui Asclipie, Hipocrate şi Galen sunt
mici şi puţin pot să ajute celor ce lucrează cu ele. Incă şi zeii, pe
care îi cinstesc împăratul Maximian, tatăl tău şi ceilalţi elini, sunt
deşerţi, fiind poveşti şi înşelăciuni ale celor cu minte puţină. Iar
adevărat şi Atotputernic Dumnezeu este Unul Iisus Hristos, în Care de
vei crede, apoi numai cu chemarea Preacinstitului Lui nume, vei putea
tămădui toate bolile. Pentru că Acela orbii a luminat, leproşii a
curăţit, morţilor le-a dăruit viaţă, iar pe diavolii care sunt cinstiţi
de elini, i-a izgonit din oameni cu un cuvânt.
Dar nu numai singur
Hristos, ci şi hainele Lui erau dătătoare de tămăduiri. Pentru că o
femeie, fiind bolnavă de curgerea sângelui de 12 ani, numai cât s-a
atins de marginea hainelor Lui, îndată s-a tămăduit. Dar cine poate să
spună cu de-amănuntul toate lucrurile Lui cele minunate? Căci precum nu
este cu putinţă a număra stelele cerului, nisipul mării şi picăturile
de ploaie, tot aşa nu se pot spune nici minunile şi măririle lui
Dumnezeu. El este şi acum ajutător tare robilor Săi, că mângâie pe cei
mâhniţi, tămăduieşte pe cei bolnavi, izbăveşte din primejdii şi scoate
din toate răutăţile potrivnice, neaşteptând să fie rugat de cineva; ci
întâmpinând mai înainte de rugăciune şi chiar de pornirea inimii. El dă
celor ce-L iubesc pe El putere să facă unele ca acestea, încă le
dăruieşte şi mai mari faceri de minuni, iar la urmă le dă lor
desăvârşit viaţă fără de sfârşit, întru slava cea veşnică a împărăţiei
cerurilor".
Nişte cuvinte ca
acestea ascultându-le Pantoleon, le credea ca adevărate şi,
ascunzându-le în inima sa, cu dulceaţă se adâncea în ele cu mintea,
zicând sfântului bătrân: „Eu pe acestea de multe ori le-am auzit de la
maica mea şi am văzut-o adeseori rugându-se şi chemând pe acel
Dumnezeu, de care tu vorbeşti". Deci, din acea zi, Pantoleon trecea în
fiecare zi pe la bătrân şi se îndulcea de vorbele lui cele insuflate de
Dumnezeu, povăţuindu-se spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu. Şi când
se întorcea de la dascălul Eufrosin, nu se ducea la casa sa, până ce
mai întâi nu cerceta pe bătrânul Ermolae, de la care primea cuvinte
folositoare de suflet.
Şi i s-a întâmplat lui
odată că, plecând de la dascăl şi abătân-du-se puţin din cale, a aflat
un prunc mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcând
aproape de cel mort. Văzând aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi
s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum
mi se cade mie să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de
bătrânul Ermolae". Şi căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse
Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să
fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul
acesta să învie, iar vipera să moară". Atunci îndată, pruncul
deşteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi
a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzând această minune, a crezut
desăvârşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti
spre cer şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi,
mulţumindu-I că 1-a scos pe el din întuneric şi 1-a adus la lumina
cunoştinţei Sale.
Apoi îndată, alergând
la Sfântul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând
Sfântul Botez şi spunându-i cele ce i s-au întâmplat, adică, cum a
înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum
a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculându-se Sfântul
Ermolae, s-a dus cu dânsul să vadă vipera cea omorâtă şi, văzând-o, a
mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe
Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcându-se acasă, a botezat pe
tânăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi, săvârşind
Sfânta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, 1-a împărtăşit cu
dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
După primirea Sfântului
Botez, Pantoleon a petrecut lângă bătrânul Ermolae şapte zile, învăţând
dumnezeieştile cuvinte care i se grăiau prin gura bătrânului. Deci
adăpându-se ca dintr-un izvor viu, şi-a pregătit sufletul său spre
îmbelşugarea roadelor duhovniceşti cu darul lui Hristos. Iar a opta zi,
când s-a întors acasă, tatăl său i-a zis lui: „Fiule, unde ai zăbovit
atâtea zile, că eu am fost în mare grijă pentru tine?" Sfântul a
răspuns: „Am fost cu dascălul în palatele împărăteşti de am tămăduit pe
un bolnav iubit împăratului şi şapte zile nu ne-am depărtat de la
dânsul, până nu l-am făcut sănătos". Aceasta a zis-o sfântul, nu ca şi
cum ar minţi, ci ca o pildă, prin care îi spunea în taină adevărul,
căci în mintea sa numea dascăl pe Sfântul Ermolae preotul, palate
împărăteşti numea cămara cea mai dinlăuntru, în care s-au săvârşit
dumnezeieştile Taine; iar bolnav numea sufletul său cel iubit
Impăratului ceresc, care s-a tămăduit în şapte zile prin doctoria
duhovnicească.
Iar a doua zi, mergând
el la dascălul Eufrosin, a fost întrebat de acela: „Unde ai stat atâtea
zile?" El i-a răspuns: „Tatăl meu cumpărând o moşie, m-a trimis acolo
ca să o iau, şi am zăbovit, cercetând bine pe toate cele ce sunt acolo,
căci a fost cumpărată cu mare preţ". Aceasta i-o spunea cu tâlc pentru
Sfântul Botez, pe care îl primise, şi pentru înştiinţarea celorlalte
taine ale credinţei creştineşti, care sunt comori nepreţuite, covârşind
toate bogăţiile, căci au fost cumpărate cu Sângele lui Hristos. Auzind
aceasta Eufrosin, a încetat să-l mai întrebe.
Iar fericitul Pantoleon
era plin de darul lui Dumnezeu, purtând înlăuntru comoara sfintei
credinţe. Şi se îngrijea foarte mult de tatăl său, cum l-ar putea
scoate din întunericul închinării idoleşti şi să-1 aducă la lumina
cunoştinţei lui Hristos. Pentru aceea, vorbea cu dânsul în toate zilele
pilde înţelepte şi îi punea întrebări, zicându-i: „Tată, pentru ce zeii
cei ce stau în picioare rămân până astăzi aşa precum sunt puşi din
început, şi niciodată nu şed; iar cei făcuţi şezând pe scaun, şed până
astăzi şi nu se scoală niciodată?" Iar tatăl îi răspundea: „Fiule, este
grea această întrebare şi nu pot să răspund la ea".
Iar sfântul totdeauna
punând tatălui său şi alte întrebări, asemenea acesteia, 1-a făcut a se
îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu încetul înşelarea şi
rătăcirea închinării de idoli. Deci tatăl său a încetat a mai cinsti pe
idoli, cum îi cinstea mai înainte, când le aducea jertfe şi li se
închina în toate zilele, şi a început a-i sfărâma şi a nu se închina
lor. Iar Pantoleon văzând aceasta, se bucura că cel puţin a reuşit a-l
face pe tatăl său să se îndoiască de zei, deşi nu-l întorsese
desăvârşit de la ei. Şi voia de multe ori să sfărâme idolii tatălui
său, care erau mulţi în casa lor, dar se oprea, pe de o parte ca să nu
mânie pe tatăl său, pe care se cuvenea a-l cinsti după porunca lui
Dumnezeu, iar pe de alta, voia să aştepte până ce singur tatăl său va
cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi el singur îi va sfărâma cu mâinile
sale.
In acea vreme, au adus
la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie,
miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii
din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba
chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu
toată averea mea, căci am cheltuit mult la dânşii, dar am luat mai mult
vătămare şi pagubă, decât tămăduire". Iar sfântul i-a zis: „Dacă toată
averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei
primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?" Orbul a
răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu
osârdie". Sfântul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl
luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său.
Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la
săraci".
Auzind acestea
Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dânsul: „Fiule, să nu
îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să
nu te faci şi tu de râs! Căci ce poţi face mai mult decât doctorii cei
mai mari decât tine, care l-au doftorit pe el şi n-au putut să-1
tămăduiască?" Sfântul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie
să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă
deosebire între dânşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat
aceasta".
Iar tatăl său, socotind
că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi
dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit".
Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea
doctoriei mele!" Zicând aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului,
zicând: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei
orbi, caută şi vezi!" Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a
văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în
Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfântul
Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie
duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.
Atunci Evstorghie a
început a sfărâma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru
îl ajuta şi fiul său, Sfântul Pantoleon, şi zdrobindu-i, i-a aruncat
într-o groapă adâncă şi i-a acoperit cu pământ. După aceea, Evstorghie
mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămânând
moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a dăruit
libertate robilor şi roabelor sale, dându-le multe daruri, iar bogăţia
a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor,
scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele,
cercetând pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mângâia cu
doctoriile şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de
răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dânsul
milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau.
Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de
sus darul tămăduirilor, şi nu atâta tămăduia cu doctoriile cele
cumpărate, pe cât cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.
Atunci Pantoleon s-a
arătat că este Pantelimon, adică "întru tot milostiv", prin numire şi
cu fapta, arătând la toţi milă şi nelăsând pe nimeni să plece de la
dânsul nemângâiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar
pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dânsul toată cetatea cu
bolnavii ei, lăsând pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu
câştigau atât de grabnice şi desăvârşite tămăduiri, precum câştigau de
la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni.
Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de
plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în râs. Din această
pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva
sfântului, încă din acea vreme când a fost tămăduit acel orb pomenit
mai sus. Şi aceasta a început astfel:
Intr-una din zile, când
orbul cel tămăduit de Sfântul Pantelimon umbla prin cetate, l-au văzut
pe el doctorii şi au zis în sine: „Oare nu este acesta care a fost orb
şi cerea de la noi tămăduire şi n-am putut să-i vindecăm ochii? Deci
cum vede acum?" Şi îl întrebau pe el, cum de vede. Şi n-a tăinuit omul
acela pe doctorul său, pe Sfântul Pantelimon. Iar acei doctori, ştiind
despre el că este ucenic al lui Eufrosin, ziceau: „Mare este ucenicul
marelui dascăl". Dar ei nu ştiau puterea lui Hristos, care lucra prin
Pantelimon. Deci, neştiind, au mărturisit adevărul, că Pantelimon este
marele ucenic al Marelui Invăţător, Iisus Hristos. Dar, deşi cu gurile
lăudau cu făţărnicie pe sfânt, însă, în inimile lor, din zavistie, se
sfătuiau spre rău şi îl pândeau, căutând pricini împotriva lui, cum ar
putea să-1 piardă.
Apoi, văzându-1 că
intră în temniţă şi tămăduieşte rănile celor legaţi, care pătimeau
pentru Hristos, s-au apropiat de Maximian chinuitorul şi i-au zis:
„Impărate, tânărul căruia tu i-ai poruncit să înveţe tot meşteşugul
doctoricesc, voind să-1 ai în palatele tale, acela defăimând mila ta
către dânsul, cercetează temniţele tămăduind pe închişii hulitori ai
zeilor noştri, socotind la fel cu dânşii, împotriva zeilor, şi ducând
şi pe alţii la acelaşi gând rău al lor. Deci de nu-1 vei pierde
degrabă, apoi nu puţină mâhnire vei avea, pentru că pe mulţi îi vei
vedea întorcându-se de la zei, prin înşelătoarea lui învăţătură; că
meşteşugul doctoricesc pe care îl are şi tămăduirile care le face, nu
le socoteşte ca ale lui Asclipie sau ale vreunui alt zeu, ci ale unui
oarecare Hristos, şi astfel toţi, care sunt tămăduiti, cred în Acela".
Clevetitorii zicând
aceasta, au rugat pe împăratul, ca să poruncească să cheme pe orbul cel
tămăduit de Pantoleon, pentru a se încredinţa de cele zise. Şi îndată
împăratul a poruncit să caute pe orbul cel vindecat. Şi fiind adus
acela înaintea împăratului, i-au zis: „Spune, omule, cum ţi-a tămăduit
Pantoleon ochii?" Iar el a răspuns: „A chemat numele lui Hristos, s-a
atins de ochii mei şi am văzut îndată!" Impăratul a zis către dânsul:
„Dar tu cum socoteşti? Hristos te-a tămăduit sau zeii?" El a răspuns:
„Impărate, doctorii aceştia, pe care îi vezi că stau înaintea ta, au
cheltuit multă sârguinţă şi multă vreme pentru tămăduirea mea. Ei mi-au
luat toată averea şi nu mi-au adus nici un folos. Dimpotrivă, şi puţina
vedere câtă aveam, mi-au luat-o; astfel că m-au orbit cu desăvârşire.
Iar Pantelimon, numai cu chemarea numelui lui Hristos, m-a făcut să
văd. O, împărate, socoteşte tu singur şi vezi, care doctor este mai bun
şi mai adevărat? Oare Asclipie cu ceilalţi zei, care au fost chemaţi de
mulţi vreme îndelungată şi nimic n-au putut să ajute? Sau Hristos, Care
o dată fiind chemat de Pantelimon, îndată m-a tămăduit?"
Iar împăratul, neştiind
ce să răspundă la aceasta, a început a-l sili la păgânătate, după
obiceiul păgânesc, zicându-i: „Omule, nu te lăsa înşelat, nici nu
pomeni pe Hristos, pentru că este dovedit că zeii ţi-au dat vederea
ochilor!" Iar cel tămăduit, neavând nici o teamă de puterea
împărătească, nici înfricoşându-se de îngrozirea chinuitorilor, a
răspuns lui Maximian mai cu îndrăzneală decât orbul din Evanghelie,
care fusese pus la întrebare înaintea fariseilor: „O, împărate, tu
însuţi eşti nebun, de numeşti pe zeii cei orbi dătători de vedere ai
luminii, căci şi tu, fiind asemenea lor, nu voieşti să vezi adevărul!"
Iar împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l ucidă îndată cu
sabia. Şi fiind tăiat capul bunului mărturisitor al numelui lui Iisus
Hristos, s-a dus să vadă faţă către faţă, în neînserata lumină
cerească, pe Acela pe Care L-a mărturisit pe pământ. Iar Sfântul
Pantelimon, răscumpărând trupul lui de la ucigaşi, l-a îngropat lângă
tatăl său.
După aceasta, împăratul
a poruncit să cheme la dânsul pe Pantoleon. Şi când ostaşii duceau pe
sfânt la împărat, el cânta cuvintele lui David: Dumnezeule, lauda mea
n-o ţine sub tăcere. Că gura păcătosului şi gura vicleanului s-au
deschis asupra mea... Deci a stat cu trupul înaintea împăratului
pământesc, iar cu mintea stătea înaintea Impăratului ceresc. Iar
împăratul Maximian, privind spre dânsul fără mânie, a început a-i vorbi
cu blândeţe, zicând: „0, Pantoleoane, nu sunt bune cele ce am auzit de
tine. Spun unii că huleşti şi defaimi foarte pe Asclipie şi pe ceilalţi
zei, iar pe Hristos Cel răstignit, Care a pierit rău, Il slăveşti, te
nădăjduieşti spre Dânsul şi Il numeşti Dumnezeu. Dar nu ştii cât de
multă grijă am avut cu tine şi ce fel de milă ţi-am arătat, încât te-am
primit şi în palatele mele şi am poruncit şi dascălului tău, Eufrosin,
să te înveţe tot meşteşugul doctoricesc, ca totdeauna să fii lângă
mine? Iar tu, defăimând toate acestea, te-ai abătut la cele potrivnice.
însă eu nu cred cele grăite despre tine, pentru că oamenii s-au
obişnuit a spune multe lucruri nedrepte. De aceea te-am chemat ca
singur să spui adevărul şi să arăţi mincinoasă clevetirea zavistnicilor
asupra ta, aducând jertfe zeilor celor mari, înaintea tuturor, precum
se cade".
Sfântul a răspuns: „O,
împărate, se cade a crede faptele mai mult decât cuvintele, pentru că
nu atât din cuvinte, pe cât din lucruri se cunoaşte adevărul. Să crezi
cuvintele care le auzi de la mine, că mă lepăd de Asclipie şi de
ceilalţi zei ai voştri, iar pe Hristos îl proslăvesc; pentru că din
faptele Lui am cunoscut, că este singurul adevăratul Dumnezeu. Dar
ascultă măcar pe scurt faptele lui Hristos. A făcut cerul, a întărit
pământul, a înviat morţii, a luminat orbii, a curăţit leproşii, pe cei
slăbănogi i-a ridicat de pe pat cu cuvântul. Dar zeii care se cinstesc
de voi, ce lucru au făcut de felul acesta? Pot ei oare să facă ceva?
Iar de vei voi să cunoşti tăria cea atotputernică a lui Iisus Hristos,
îndată vei vedea aceasta cu fapta. Porunceşte să aducă aici un bolnav
pe moarte, care zace în patul durerii, deznădăjduit de doctori. Aici să
vină şi slujitorii idoleşti ai voştri şi să cheme pe zeii lor, iar eu
voi chema pe Dumnezeul meu; şi care Dumnezeu va tămădui pe cel bolnav,
acela Unul să fie mărturisit că este Dumnezeu adevărat, iar ceilalţi să
se lepede".
Şi i-a plăcut
împăratului acest sfat al sfântului. Deci a poruncit ca îndată să caute
un bolnav ca acela. Şi a fost adus acolo pe pat un om slăbănog de mulţi
ani, care era nelucrător cu toate mădularele sale, întocmai ca un lemn
nesimţitor. Apoi au venit şi slujitorii idoleşti cei iscusiţi la
meşteşugul doctoricesc şi au zis sfântului să cheme el mai întâi pe
Hristos al său. Iar sfântul le-a zis: „De voi chema eu pe Dumnezeul meu
şi de va tămădui pe acest slăbănog, atunci zeii voştri pe cine vor
tămădui? Chemaţi voi mai întâi pe zeii voştri şi de vor tămădui pe cel
bolnav, apoi nu va mai fi nevoie ca eu să chem pe Dumnezeul meu!"
Deci popii au început a
chema pe zeii lor, unul pe Asclipie, altul pe Die, altul pe Artemida,
alţii pe alţi diavoli. Dar nu era nici glas, nici ascultare. Deci mult
ostenindu-se ei în rugăciunile lor cele urâte de Dumnezeu, nimic n-au
sporit. Iar sfântul, văzând osteneala lor cea deşartă, a râs. Iar
împăratul, văzându-l pe el râzând, a zis: „Pantoleoane, fa tu sănătos
pe omul acesta, dacă poţi, prin chemarea Dumnezeului tău". Sfântul a
grăit: „Să se depărteze slujitorii idoleşti!"
Şi depărtându-se aceia,
sfântul s-a apropiat de pat şi, ridicân-du-şi ochii spre cer, a început
a se ruga, zicând: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la
Tine să vină. Să nu întorci faţa Ta de la robul Tău. Ori în ce zi mă
necăjesc, pleacă către mine urechea Ta. Ori în ce zi Te voi chema,
degrab mă auzi şi arată celor ce nu ştiu de Tine tăria Ta cea
atotputernică, pentru că toate Iţi sunt cu putinţă!" Astfel rugându-se
sfântul, a luat de mână pe cel slăbănog, zicându-i: „în numele Domnului
nostru Iisus Hristos, scoală-te şi fii sănătos!" Şi îndată sculându-se
slăbănogul, s-a făcut sănătos cu tot trupul şi umbla bucurându-se;
apoi, luându-şi patul său, 1-a dus la casa sa.
Această minune văzând-o
mulţi din cei ce stăteau de faţă, au crezut în Hristos. Iar slujitorii
idoleşti scrâşneau din dinţi împotriva robului lui Hristos şi ziceau
către împărat: „Dacă acesta va mai fi viu, jertfele zeilor vor fi
zadarnice şi vom fi de râs creştinilor! Deci, împărate, pierde-l pe el
degrab". Şi a zis împăratul către sfânt: „Jertfeşte zeilor,
Pantoleoane, ca să nu pieri în deşert! Nu ştii oare câţi au pierit
neascultând porunca noastră şi lepădându-se de zeii noştri? Au doar nu
ai aflat cât de cumplit a fost muncit bătrânul Antim?" Răspuns-a
sfântul: „Toţi cei ce au murit pentru Hristos, n-au pierit, ci se află
în viaţa cea veşnică. Şi dacă Antim, fiind bătrân şi neputincios cu
trupul, a putut suferi muncile cele cumplite pentru Domnul nostru, cu
atât mai mult eu, care sunt mai tânăr şi mai tare cu trupul decât el,
mi se cade ca fără de temere să pătimesc toate muncile ce le vei pune
asupra mea. Pentru că a nu muri eu pentru Hristos, socotesc că este o
pagubă, iar a muri pentru El dobândă îmi este".
Atunci împăratul a
poruncit să-l spânzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii
de fier şi cu lumânări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind
acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie
de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile
păgânilor până la sfârşit!" Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul
preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!" Şi îndată
mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca
morţi; uneltele de muncire au căzut din mâinile lor, iar lumânările
s-au stins.
Acest lucru văzându-l
împăratul, a poruncit să coboare pe mucenic de la muncire şi a zis
către dânsul: „Care este puterea vrăjii tale, că şi slujitorii au
slăbit şi lumânările lor s-au stins?" Mucenicul a răspuns: „Vraja mea
este Hristos, a Cărui tărie atotputernică toate le face". Impăratul a
zis: „Ce vei face, dacă voi pune munci mai mari asupra ta?" Mucenicul a
răspuns: „în cele mai mari munci, mai mare putere va arăta Hristos al
meu, dându-mi mai mare răbdare pentru ruşinarea ta. Iar eu, răbdând mai
mari munci pentru Dânsul, voi lua de la El mai mari răsplătiri".
Atunci chinuitorul a
poruncit să fiarbă plumb într-o căldare mare de fier şi să arunce
într-însa pe mucenic. Deci, fierbând plumbul şi aducând pe mucenic la
căldare, el şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat, zicând: Auzi,
Doamne, glasul meu, când mă rog către Tine. Scoate sufletul meu de la
frica vrăjmaşului. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc şi de
mulţimea celor ce lucrează nedreptate. Aşa rugându-se el, iarăşi i s-a
arătat Domnul în chipul lui Ermolae şi, luându-l pe el de mână, a
intrat cu dânsul în căldare. Atunci îndată focul s-a stins, plumbul s-a
răcit, iar mucenicul cânta, zicând: Eu către Dumnezeu am strigat şi
Domnul m-a auzit pe mine. Seara, dimineaţa şi la miezul zilei spune-voi
şi voi vesti Lui şi El va auzi glasul meu.
Deci cei ce stăteau de
faţă s-au mirat de ceea ce se făcuse, iar împăratul a zis: „Ce să fie
aceasta, că focul s-a stins şi plumbul s-a răcit? Deci cu ce fel de
munci vom munci pe vrăjitorul acesta?" Iar cei ce erau de faţă au zis:
„Să se arunce în adâncul mării şi îndată va pieri, pentru că nu va
putea să farmece marea". Şi a poruncit chinuitorul să se facă aşa. Deci
slujitorii luând pe mucenic, l-au dus la mare şi l-au pus în caic,
legându-i de grumaji o piatră mare. Apoi, ducându-l departe de mal,
l-au aruncat în mare, iar ei s-au întors singuri la mal. Iar sfântul
fiind aruncat în mare, i s-a arătat iarăşi Hristos, ca şi mai înainte,
în chipul lui Ermolae, iar piatra de la gru-majii mucenicului s-a făcut
uşoară ca o frunză, care plutea deasupra apei, şi mucenicul umbla cu
dânsa ca pe uscat, purtat fiind de dreapta lui Hristos, precum
odinioară Petru. Deci a ieşit la mal, cântând şi slăvind pe Dumnezeu şi
a stat înaintea împăratului. Iar împăratul, mirându-se foarte de o
minune ca aceasta, a zis: „Pantoleoane, care este puterea vrăjilor
tale, că şi marea ai fermecat-o?" Sfântul a răspuns: „Şi marea se
supune Stăpânului Său şi face voia Lui!" Impăratul a zis: „Au doară şi
peste mare stăpâneşti tu?" Sfântul a răspuns: „Nu eu, ci Hristos al
meu, Ziditorul şi Stăpânul a toată făptura cea văzută şi nevăzută.
Acela, precum stăpâneşte cerul şi pământul, tot aşa stăpâneşte şi
marea; pentru că în mare sunt căile Lui şi cărările Sale în ape multe".
După aceea, chinuitorul
a poruncit să se pregătească afară de cetate o mare privelişte, ca să
dea pe mucenic spre mâncare fiarelor. Deci alerga toată cetatea la acea
privelişte, vrând să vadă cum are să fie mâncat de fiare tânărul cel
frumos şi nevinovat. Şi mergând împăratul la priveliştea aceea şi
aducându-l pe mucenic, îi arăta fiarele cu degetul, zicându-i: „Acestea
sunt pregătite pentru tine. Deci ascultă-mă şi cruţă-ţi tinereţile
tale; miluieşte frumuseţile trupului tău şi jertfeşte zeilor, ca să
nu-ţi fie moartea cumplită, fiind mâncat de dinţii fiarelor". Dar
sfântul voia mai bine să fie mâncat de fiare, decât să audă un sfat şi
o poruncă vicleană ca aceea.
Deci l-au aruncat la
fiare sălbatice, dar Domnul arătându-Se şi acolo sfântului în
asemănarea preotului Ermolae, a închis gurile fiarelor şi le-a făcut
blânde ca nişte miei. Şi alergând acelea la sfânt, îi lingeau
picioarele, iar el le mângâia cu mâna pe cap. Şi fiecare fiară se
sârguia să fie sub mâna sfântului, una pe alta împingându-se. Iar
poporul care privea la acea minune se mira şi striga cu glas mare:
„Mare este Dumnezeul creştinilor! Slobod să fie nevinovatul şi dreptul
tânăr".
Atunci împăratul,
umplându-se de mânie, a pornit ostaşii cu săbiile scoase împotriva
celor ce slăveau pe Mântuitorul Hristos şi, ucigând pe mulţi din popor,
din cei ce au crezut în Dumnezeu, a poruncit să ucidă şi toate fiarele.
Iar mucenicul, văzând acest lucru, a strigat, zicând: „Slavă Ţie,
Hristoase Dumnezeule, că nu numai oamenii, dar şi fiarele mor pentru
Tine!" Şi a plecat împăratul de la privelişte scârbindu-se şi
mâniindu-se, iar pe mucenic 1-a aruncat iarăşi în temniţă.
După aceea, oamenii cei
ucişi au fost luaţi de ai lor şi îngropaţi, iar fiarele le-au lăsat
spre mâncarea câinilor şi a păsărilor mâncătoare de trupuri. Dar şi cu
acelea s-a făcut o minune, căci fiarele, zăcând multe zile, n-au fost
atinse nici de câini, nici de păsări, iar trupurile lor nu s-au
împuţit. Deci împăratul, aflând acest lucru, a poruncit să le arunce
într-o groapă adâncă şi să le acopere cu pământ. Iar pentru mucenic, a
poruncit să se pregătească o roată înfricoşătoare, plină de fiare
ascuţite. Făcându-se aceasta, au legat pe sfântul şi au început a o
întoarce. Dar îndată roata, cu o putere nevăzută, s-a sfărâmat în
bucăţi, rănind de moarte pe mulţi din cei ce stăteau împrejur; iar
mucenicul s-a coborât întreg şi nevătămat. Deci i-a cuprins frica pe
toţi pentru nişte minuni ca acelea, prin care Dumnezeu se preamărea
prin sfântul Său.
Văzând acestea
împăratul, s-a mirat foarte tare şi a zis către mucenic: „Cine te-a
învăţat să faci atâtea farmece?" Sfântul a răspuns: „Nu farmece, ci
adevărata credinţă creştinească am fost învăţat de Sfântul Ermolae,
preotul!" Impăratul 1-a întrebat: „Unde este învăţătorul tău, Ermolae,
că voim să-l vedem?" Iar mucenicul, înţelegând cu duhul, că acum s-a
apropiat şi lui Ermolae cununa mucenicească, a zis către împărat: „Dacă
porunceşti, îl voi chema la tine". Deci sfântul a fost slobozit cu trei
ostaşi, care îl străjuiau, ca să cheme pe Ermolae preotul.
Şi ducându-se mucenicul
în casa unde şedea preotul, bătrânul Ermolae, văzându-l, i-a zis:
„Fiule, pentru ce ai venit?" Mucenicul a răspuns: „Părinte, împăratul
te cheamă!" Bătrânul a zis: „Bine ai venit să mă chemi, fiindcă s-a
apropiat vremea pătimirii şi a morţii mele. Pentru că în noaptea
aceasta mi s-a arătat Domnul, zicându-mi: «Ermolae, ţi se cade a pătimi
mult pentru Mine, precum a pătimit şi robul Meu Pantelimon»". Aceasta
zicând-o bătrânul, a mers cu mucenicul bucurându-se şi a stat înaintea
împăratului. Şi văzând împăratul pe preot, 1-a întrebat de nume. Iar el
nu şi-a tăinuit nici numele, nici credinţa, ci a răspuns cu glas mare
că este creştin. Iar împăratul 1-a întrebat, zicând: „Mai ai pe cineva
cu tine de aceeaşi credinţă?" Bătrânul a răspuns: „Am doi împreună
slujitori, adevăraţi robi ai lui Hristos, pe Ermip şi Ermocrat".
Deci a poruncit
împăratul să-i aducă şi pe aceia înaintea sa; şi a zis către acei trei
slujitori ai lui Hristos: „Voi aţi întors pe Pantoleon de la zeii
noştri?" Sfinţii au răspuns: „Singur Hristos, Dumnezeul nostru, pe care
îi ştie vrednici, îi cheamă la Sine, scojându-i din întunericul
închinării idoleşti la lumina cunoştinţei Sale". împăratul a zis către
dânşii: „Lăsaţi acum cuvintele voastre cele mincinoase şi întoarceţi
iarăşi pe Pantoleon la zei, ca să vi se ierte vinovăţia cea dintâi şi
să vă învredniciţi de cinste de la noi, şi îmi veţi fi mie prietenii
cei dintâi în palatele mele". Sfinţii au răspuns: „Cum putem să facem
una ca acesta, dacă şi noi înşine voim să murim împreună cu dânsul
pentru Hristos, Dumnezeul nostru? Deci nici el, nici noi, nu ne vom
lepăda de Hristos, nici nu vom aduce jertfe idolilor celor surzi şi
fără de suflare".
Zicând aceasta, şi-au
întors toată mintea lor spre Dumnezeu şi au început a se ruga,
ridicându-şi ochii spre cer. Atunci li S-a arătat Mântuitorul de sus şi
îndată s-a cutremurat locul acela. Şi a zis împăratul: „Aţi văzut că
zeii, mâniindu-se pe voi, cutremură pământul?" Sfinţii au răspuns:
„Bine ai zis, că de zeii voştri s-a cutremurat pământul, pentru că au
căzut la pământ de la locurile lor şi s-au sfărâmat cu puterea
Dumnezeului nostru, Care S-a mâniat pe voi". Grăind ei acestea, un
vestitor a alergat de la capişte la împăratul, spunându-i că toţi zeii
lor au căzut la pământ şi s-au risipit ca praful. Dar nebunul împărat
zicea că toate acelea nu sunt ale puterii lui Dumnezeu, ci sunt vrajă
creştinească. Deci a zis: „Cu adevărat, dacă nu vom pierde degrab pe
vrăjitorii aceştia, apoi toată cetatea va pieri pentru dânşii".
Deci a poruncit să ducă
în temniţă pe Pantelimon, iar pe bătrânul Ermolae şi pe cei doi
prieteni, muncindu-i cu multe răni, i-a osândit la tăiere de sabie.
Astfel, aceşti trei sfinţi mucenici - Ermolae preotul şi
împreună-slujitorii lui, Ermip şi Ermocrat - săvârşindu-şi pătimitoarea
lor nevoinţă, au stat împreună înaintea Preasfintei Treimi, în slava
cea cerească.
După uciderea celor
trei sfinţi mucenici, împăratul a pus iar înaintea sa pe Sfântul
Pantelimon şi a zis către dânsul: „Eu am întors pe mulţi de la Hristos
la zeii noştri, numai tu nu voieşti să mă asculţi. Acum şi învăţătorul
tău, Ermolae, cu amândoi prietenii săi, s-au închinat zeilor şi le-au
adus jertfă, iar eu i-am cinstit cu slăvite dregătorii în palatele
mele. Deci fă şi tu asemenea, ca să te învredniceşti de cinste cu
dânşii". Iar mucenicul, ştiind cu duhul de sfârşitul sfinţilor, a zis
către împărat: „Porunceşte-le să vină aici să-i văd înaintea ta".
Impăratul a zis: „Acum nu sunt aici, că i-am trimis la altă cetate, ca
să ia bogăţie multă". Mucenicul a grăit: „Iată, chiar nevrând ai spus
adevărul, că i-ai trimis de aici, prin sfârşitul cel de moarte, şi s-au
dus la cetatea cea cerească a lui Hristos, ca să ia bogăţiile pe care
ochiul nu le-a văzut".
Deci văzând împăratul
pe mucenic că nu se pleacă cu nici un chip la păgânătatea lor, a
poruncit să-l bată aspru cu bătăi cumplite, apoi 1-a osândit la moarte,
ca să i se taie capul cu sabia, iar trupul lui să se ardă cu foc. Deci
luându-l ostaşii, l-au dus afară din cetate, la tăiere. Iar sfântul
mergând la moarte, cânta psalmul lui David: De multe ori s-au luptat cu
mine din tinereţile mele, dar nu m-au biruit. Pe spatele meu au lucrat
păcătoşii...! Şi cealaltă parte a psalmului acestuia.
Şi scoţând ostaşii pe
mucenic din cetate mai departe decât o stadie, când au mers la acel loc
unde a voit Domnul să se sfârşească robul Său, l-au legat de un măslin
ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, 1-a lovit pe sfânt cu sabia
peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului
n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfârşise rugăciunile sale. Atunci
ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul
creştinilor...!" Apoi, căzând la picioarele Sfântului, au grăit:
„Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte
păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului".
Şi rugându-se Sfântul
Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dânsul, întărind
schimbarea numelui său, căci Domnul 1-a numit Pantelimon, în loc de
Pantoleon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce
aleargă la dânsul în toate primejdiile şi mâhnirile. Şi 1-a chemat
Domnul pe el la cele cereşti, iar sfântul, umplându-se de bucurie, a
poruncit ostaşilor să-l taie. Dar aceia nu voiau, pentru că se temeau
şi tremurau. Atunci sfântul le-a zis: „De nu veţi săvârşi porunca
voastră, nu veţi câştiga milă de la Hristos al meu!" Deci ostaşii,
apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit
unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sânge, a
curs lapte.
In acelaşi ceas,
măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină până la vârf, şi
mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzând aceasta, a
crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului
şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-1
zdrobească şi să-1 ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingându-se
focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfântului, nevătămat de
foc, şi l-au îngropat cu cinste pe moşia lui Adamantie Scolasticul, ce
era acolo aproape. Iar Lavrentie, Vasoi şi Provian, casnicii
mucenicului, urmându-l pe el de departe, privind la toate pătimirile
lui şi auzind glasul care venise la el din cer, au scris viaţa şi
mucenicia lui şi au dat-o sfintelor biserici întru pomenirea
mucenicului, spre folosul celor ce citesc şi ascultă şi spre slava lui
Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|