SFANTUL MUCENIC CALINIC
(29 iulie)
Sfântul Mucenic Calinic s-a
născut în părţile Ciliciei şi a fost crescut în buna credinţă creştină.
Şi venind el în vârsta bărbatului desăvârşit, vedea pe mulţi oameni
lepădându-se de Stăpânul Hristos şi ţinându-se de păgânătate. Aceia
întunecându-se de drăceasca înşelăciune, credeau pietrelor celor fără
suflare şi aduceau jertfe spurcate idolilor. Deci Calinic plângea
pentru pierzarea lor şi a început a-i învăţa la arătare cunoştinţa
adevărului, întorcând pe elini de la rătăcirea lor către Hristos
Dumnezeu. Deci, trecând prin multe cetăţi şi sate şi propovăduind
cuvântul lui Dumnezeu, s-a dus şi în Ancira, cetatea Galatiei, căutând
mântuirea sufletelor omeneşti.
Şi petrecând el multă
vreme acolo şi ostenindu-se întru buna vestire a lui Hristos, a
câştigat pe mulţi lui Dumnezeu. Apoi, fiind prins de cei necredincioşi,
a fost dus la judecată înaintea unui boier cu numele Sacherdon, om prea
spurcat şi slujitor fierbinte al diavolilor, vrăjmaş lui Hristos şi
cumplit muncitor al creştinilor. Deci toţi păgânii strigau către
judecătorul acela, zicând: „Acesta este Calinic, care a venit din alte
ţări în cetatea noastră şi învaţă poporul să nu aducă jertfe zeilor,
nici să li se închine lor şi pe mulţi îi duce în urma înşelăciunii
sale". Atunci boierul, căutând spre dânsul cu iuţime, a început a-l
întreba cu glas groaznic, zicând: „Pentru ce îndrăzneşti, o, nebunule,
fiind străin, a răzvrăti popoarele, învăţân-du-le să lase pe zeii care
au făcut lumea şi pe care îi cinsteşte împăratul şi toţi boierii, încă
şi lumea toată? Au doară tu nu înţelegi puterea lor?" Iar sfântul i-a
răspuns lui cu blândeţe: „Eu sunt rob al lui Hristos şi, văzând oamenii
ducându-se la pieire, mă doare inima pentru dânşii şi, pe cât pot, mă
sârguiesc prin învăţătura cea bună a-i întoarce de la întuneric la
lumină şi de la pierzare spre mântuire; pentru că în cărţile noastre
stă scris: De va întoarce cineva pe cel păcătos de la rătăcirea căii
lui, va mântui suflet de la moarte şi va acoperi mulţime de păcate.
Deci aş fi voit să te aduc şi pe tine la lumină, din întunecarea
diavolească care te-a cuprins şi astfel să te povăţuiesc la calea
adevărului". Iar boierul, umplându-se de mânie, a zis: „Au doară
voieşti să mă lepăd de zei şi să cinstesc mai mult moartea cea amară
decât viaţa cea dulce, ascultând cuvintele tale nebune? Nu voi face
aceasta nicidecum, ci pe tine te voi sili, chiar şi nevrând tu, să te
închini zeilor noştri, căci cumplite chinuri voi pune asupra ta şi voi
vedea de va veni Dumnezeul tău să te scape din mâinile mele. Nu voi
cruţa trupul tău, până ce nu vei cunoaşte puterea şi stăpânirea zeilor
şi până nu le vei aduce lor jertfe".
Atunci sfântul a
început a-i răspunde cu îndrăzneală, zicând: „Nu vei înfricoşa cu
îngrozire pe robul lui Hristos cel adevărat, căci mie îmi este atât de
dorită munca cea pentru Dumnezeul meu, precum hrana este dorită celui
flămând. Deci nu zăbovi îngrozin-du-mă cu cuvintele, ci începe cu
muncirea ta asupra mea. Iată, trupul meu stă înaintea ta gata de munci,
având în sufletul său pe Dumnezeu care mie îmi pregăteşte mântuire, iar
ţie pierzare". Iar boierul, umplându-se şi mai mult de mânie, a zis:
„O, ticălosule, cum îndrăzneşti să mă ocărăşti pe mine cu nişte cuvinte
ca acestea? Mă jur pe zei, că nu te voi milui, ci voi despărţi carnea
de pe oasele tale şi toată munca o voi aduce asupra ta, până ce te voi
pierde cu moarte cumplită". Iar sfântul a răspuns: „O, om necurat, mai
mult decât toţi oamenii cei necuraţi, până când vei cheltui vremea în
deşert, iuţin-du-te cu mânie şi nesăvârşindu-ţi fapta? Munceşte-mă
odată şi vei vedea bărbăţia şi răbdarea nevoitorului lui Hristos, care
aşteaptă să ia de la Mântuitorul său cununa biruinţei".
Atunci chinuitorul a
poruncit ca, dezbrăcând şi întinzând pe mucenic la pământ, să-1 bată cu
vine de bou fără cruţare. Astfel au bătut pe sfânt multă vreme. Şi
propovăduitorul striga: „Calinic, cunoaşte pe zei şi cheamă-i pe ei,
iar aceia te vor izbăvi de munci!" Iar sfântul mucenic, fiind bătut, îl
batjocorea pe chinuitor şi muncile lui, şi striga către dânsul, zicând:
„Mi-ai făgăduit munci mari, dar îmi dai munci foarte mici. Deci dă-mi
mai mari bătăi şi adu asupra mea mai cumplită muncire, pentru că eu nu
mă tem de foc şi nu mă înspăimânt de sabie; ci râd de moarte, aşteptând
să iau de la Domnul meu viaţa cea veşnică".
Deci boierul a dat
poruncă să-1 spânzure pe mucenic de un lemn de muncă şi să-i strujească
trupul cu piepteni de fier. Şi astfel i-au strujit trupul până la oase.
Iar el răbdând toate acestea ca în trup străin, râdea de muncirea
păgânilor şi zicea către ighemon: „Porunceşte să mă strujească mai
tare, căci cu cât vei struji trupul meu mai mult, cu atât vei sătura
sufletul meu. Pentru că am pe Hristos, Care-mi ajută şi cu al Cărui dar
întărindu-mă, nu simt durerile în munci".
După aceasta, pogorând
de la muncire pe pătimitorul lui Hristos, chinuitorul a poruncit să
încalţe pe mucenic cu încălţăminte de fier, în care erau piroane
ascuţite, şi să-l ducă pe el la cetatea Gangra, care era departe de
cetatea Ancira ca la 80 de stadii şi acolo să-1 ardă cu foc, fiindcă în
acea cetate Sfântul Calinic întorsese mulţi oameni la Hristos şi voia
ca aceia să-i vadă sfârşitul lui şi să se teamă. Deci cumplitul ighemon
a dat pe slujitorul lui Hristos ostaşilor săi cei nemilostivi,
poruncindu-le să alerge pe cai iuţi, iar pe mucenic să-1 silească să
alerge înaintea cailor, bătându-l pe el dinapoi cu bice. Deci sfântul,
fiind încălţat în încălţămintele cele cu piroane de fier, umbla ca şi
cum nu simţea durerea din rănirea picioarelor şi cânta psalmul lui
David: Aşteptând, am aşteptat pe Domnul, şi a căutat la mine şi a auzit
rugăciunea mea. Şi m-a scos din groapa patimilor şi din tina noroiului,
şi a pus pe piatră picioarele mele şi a îndreptat paşii mei.
Deci a mers în calea ce
i se poruncise şi alerga degrab fără silire, întrecând şi caii. Iar
după ce a alergat 60 de stadii şi au ajuns la un loc ce se chema
Matrica, ostaşii au însetat foarte mult, din pricina arşiţei soarelui,
căci era luna lui iulie. Şi negăsindu-se apă în cale, au început a
slăbi de sete împreună cu caii lor, şi abia mai suflau. Deci fiind ei
aproape de sfârşit, au zis cu lacrimi către Sfântul Calinic: „Robule al
adevăratului Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, cei deznădăjduiţi de viaţa
noastră, şi roagă-te Dumnezeului tău, ca să ne dea apă şi să nu murim.
Căci noi am auzit, că Dumnezeul tău pe toate le poate. Deci să nu
pomeneşti răutăţile făcute de noi ţie, căci nu de voia noastră te-am
muncit, ci din porunca ighemonului".
Iar Sfântul Calinic,
văzându-i topindu-se de sete, s-a milostivit spre ei şi, vrând să facă
bine vrăjmaşilor săi, s-a oprit lângă o piatră ce se întâmplase în
cale; apoi, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat, zicând: „Stăpâne al
cerului, al pământului, al mării şi a toată făptura, care de demult ai
scos apă din piatră în pustie şi ai adăpat pe robul Tău Moise şi cu
dânsul pe poporul cel însetat, arată şi acum minunile Tale şi fă ca să
izvorască apă din această piatră şi să adape pe aceşti însetaţi, ca să
se arate lucrurile Tale minunate spre cei ce nu Te ştiu pe Tine şi să
se preamărească numele Tău cel sfânt!" Astfel rugându-se el, îndată a
izvorât din piatra aceea izvor de apă vie, încât toţi au băut şi s-au
răcorit şi cu glas mare strigau: „Mare este Dumnezeul creştinilor şi
mai minunat decât toţi!" Iar izvorul acela n-a încetat de atunci a
izvorî apă, spre pomenirea minunii lui Dumnezeu, care s-a făcut cu
rugăciunile mucenicului.
Deci ostaşii şi
dobitoacele lor răcorindu-se din destul din izvorul care a curs cu
minune, au trecut înainte fără osteneală depărtarea căii care le
rămăsese şi au ajuns la cetatea Gangra. Şi n-au voit să dea morţii pe
Sfântul Calinic, făcătorul lor de bine, care i-a scăpat pe cale; însă
temându-se de moarte, din partea voievodului, au făcut fără de voie
porunca lui. Deci, arzând un cuptor de foc, l-au pus pe mucenic aproape
de văpaia cuptorului care ardea. Iar el, bucurându-se şi veselindu-se,
s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a rugat, zicând: „Mulţumesc
Ţie, Părinte ceresc, că m-ai făcut vrednic de ceasul acesta, în care
mor pentru numele Tău cel Sfânt. Deci primeşte în pace duhul meu, iar
pe vrăjmaşii Tăi ruşinează-i, Dumnezeule Atotputernice".
Zicând aceasta, a
intrat în foc, în mijlocul cuptorului, şi culcându-se, şi-a dat sfântul
său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, stingându-se cuptorul, s-a
găsit cinstitul său trup nevătămat de foc, pe care, luându-l
credincioşii, l-au îngropat cu cinstea cuvenită, slăvind pe Tatăl şi pe
Fiul şi pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi
să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|