SFÂNTUL ŞI DREPTUL EVDOCHIM
Scrisă de Simeon Metafrast.
(31 iulie)
Mare folos găseşte în
povestirea vieţii dreptului Evdochim atât cel ce povesteşte, cât şi cel
ce ascultă; nu numai pentru că acesta s-a arătat fierbinte îndrăgitor
al faptei bune, după cum au fost şi mulţi alţii în pustnicie, ci mai
vârtos pentru că aflându-se în grijile lumii şi fiind purtat ca o
corabie în mijlocul mării celei lumeşti, învăluit de valurile
tulburărilor şi supărat de măiestriile satanei cu multe feluri de
vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile mâniei şi şi-a ferit
sufletul curat şi neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subţire
cuget. Şi a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune,
încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în
pustie 50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună.
încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei
îmbunătăţiţi care petrec în lume; şi dacă aceştia vor privi la el, vor
putea să vieţuiască cu întemeiere şi să se mântuiască. Deci este
potrivit acum să întindem povestirea ascultătorilor celor cucernici, ca
o masă pe care se află bucate duhovniceşti, care niciodată nu lipsesc,
nici nu se strică.
Minunatul Evdochim îşi
avea neamul din Capadocia. El s-a născut şi a fost crescut de părinţi
binecredincioşi. Tatăl său se numea Vasile şi maica sa, Evdochia, fiind
renumiţi cu neamul, prea bogaţi cu avuţia, slăviţi şi străluciţi cu
dregătoria, fiindcă Vasile era în slujba de patriciu. Şi, având
Evdochim astfel de neam strălucit, nu era cinstit atât pentru
strălucirea neamului său, pe cât era de slăvit şi lăudat pentru faptele
cele bune, pe care le săvârşea cu osârdie. Căci în lume se află mulţi
copii slăviţi, poate şi dregători, din părinţi de neam bun; dar foarte
cu anevoie se găsesc din aceia care să păzească viaţa îmbunătăţită şi
întreaga înţelepciune desăvârşită, petrecând în mijlocul lumii, acolo
unde se pune înainte şi se unelteşte mai mult plăcerea şi desfătarea.
Acest fericit copil,
fiind dat de părinţii lui la învăţătura cărţii, n-a avut trebuinţă de
frica şi de bătăile dascălilor, ca să fie îndemnat la învăţătură, ci
însuşi din firea sa avea pornire spre a se îndemna la aceasta şi se
silea cu toată sârguinţa, ziua şi noaptea, mai ales la citirea
dumnezeieştilor Scripturi, în care îndeletnicire se înveselea fericitul
mai mult decât cei care se află la mese scumpe şi la petreceri cu
jocuri şi cu timpane. De aceea, acestui sfânt se potrivea acel grai
proorocesc: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, Doamne,
mai mult decât mierea şi fagurul în gura mea. Preumblarea sa era să
meargă la dumnezeieştile biserici, să asculte sfintele slujbe şi
cuvintele dumnezeieşti şi cu totul se sârguia să se facă locaş curat al
Dumnezeului Celui viu.
Vrăjmaşul adevărului
îndemna pe mulţi tineri de o vârstă cu Evdochim să-] silească a merge
la petreceri îndulcitoare, la vânătoare şi la veselii. însă de-a
pururea pomenitul avea o singură desfătare şi plăcere - să se roage şi
să se sârguiască la citirea cărţilor folositoare de suflet; dar nu
precum fac unii care se roagă neavându-şi mintea lor la rugăciune şi
citesc neluând aminte, nici la cele care le citesc, nici la cele pe
care le aud de la alţii; ci el, adevăratul rob al Domnului, şi când se
ruga şi când citea, îşi avea toată mintea şi tot cugetul pironit la
sfintele cuvinte pe care le cugeta.
El atât a iubit din tot
sufletul întreaga înţelepciune şi curăţia cea mai cinstită decât toate
celelalte fapte bune - care şi face pe om întocmai cu îngerii -, încât
putea cu îndrăzneală să zică şi el ca şi acel mult pătimitor Iov: N-a
urmat vreodată inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrand ar
fi văzut. Şi lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul
Evdochim s-a hotărât să nu privească la faţă femeiască, cât va trăi. De
aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în faţă altă
femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu vreuna.
Iar pe lângă întreaga
înţelepciune, el a adăugat împreună şi milostenia, însoţită cu
desăvârşita veselie a feţei, ca prin întreaga înţelepciune să
strălucească faţa înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul
său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă
milostenie, încât şi pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să
trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de
trebuinţă. Şi atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost
trebuinţă să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu
bucurie, căci fericitul ştia că rodul dragostei este milostenia. De
aceea, era şi tată al orfanilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte
a celor goi, saturare a flămânzilor şi mângâiere a scârbiţilor.
Minunatul Evdochim,
pentru faptele lui cele bune, s-a învrednicit, fără voia lui, şi de
vrednicie împărătească. Insă cu toate acestea, n-a căzut câtuşi de
puţin din cugetarea la strălucirea şi frumuseţile cerului, şi socotind
că vrednicia lui i s-a dat ca dar de la Dumnezeu, îi slujea Lui mai cu
îndatorire, afierosindu-se pe sine dumnezeiescului dor. Acest sfânt s-a
rânduit a fi şi voievod peste oastea Capadociei, în eparhia ce se
numeşte Harsiana; dar, ca un iconom înţelept, nu folosea dregătoria
pentru cinstea şi slava sa, după cum fac cei mai mulţi care iau vreo
dregătorie, ca să se slăvească ei, nepricepuţii, şi să se lăcomească,
nepunând ticăloşii în mintea lor înfricoşata cercetare care are s-o
facă dreptul şi înfricoşatul Judecător. Iar fericitul Evdochim nu era
din aceştia, ci toată sârguinţa şi grija lui era dată spre a ocârmui pe
cei mici şi pe cei mari cu cuvioşie şi dreptate şi chiar sufletul, dacă
ar fi fost trebuinţă, l-ar fi jertfit pentru ascultarea lui.
Dar de ce să spun
multe? Fericitul Evdochim era desăvârşit în toată fapta bună: înfocat
în dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru
care fugea de toată vorba de rău. Şi nu numai el se păzea de osândire,
ci şi pe ceilalţi îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt
potrivnic, care să rănească pe aproapele. El învăţa încă pe fiecare că
se cuvine să se deprindă mai mult să asculte decât să vorbească. Cu
acest fel de petrecere fericită s-a făcut vas al alegerii; dascăl cu
cuvântul şi cu fapta; chip, pildă şi icoană vie acelora care petreceau
împreună cu el, până ce a ajuns la fericitul sfârşit al vieţii acesteia
de acum, fiind acolo în Capadocia şi având treizeci şi trei de ani,
adică fiind tânăr cu vârsta, iar cu priceperea şi cu socoteala
preabătrân.
Şi cunoscându-şi
dreptul sfârşitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viaţa lui n-a
cugetat decât la moarte. Un lucru numai îl mâhnea: că maica sa era
departe şi nu era acolo la sfârşitul vieţii sale. Insă a sosit ceasul
cel mai de pe urmă, ca să se ducă către Domnul; şi au venit mulţi la el
să-l cerceteze. Şi după ce le-a vorbit din destul despre aducerea
aminte de moarte, i-a jurat pe Dumnezeu ca să-l îngroape cu aceleaşi
haine cu care era îmbrăcat şi să nu-i facă cele obişnuite care le fac
la ceilalţi morţi. Atunci a făcut semn şi după ce au ieşit toţi afară,
a început a se ruga lui Dumnezeu, zicând acestea pe care le-au auzit
unii dintre ei şi le-au spus pe urmă: „Doamne, Dumnezeul meu, precum
n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca şi
sfârşitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că
Ţi-am bineplăcut Ţie!" Apoi zicând: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau
sufletul meu!", a ieşit preasfântul său suflet. Atunci cei ce se aflau
acolo, cucernicindu-se de porunca sfântului, nu numai că i-au lăsat
hainele care le purta, dar şi patul pe care se culca, care era făcut
din lemne despicate, aşa cum erau, le-au pus în mormântul sfântului.
Dar nu era cu putinţă
să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât
se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru
folosul multora. Pentru că un om oarecare, cu numele Ilie, avea diavol
înfricoşat; şi după ce au trecut câteva zile de la moartea sfântului,
s-a întâmplat să treacă prin partea aceea. Deci, venind în locul unde
zăceau sfintele moaşte, cum s-a atins de mormântul sfântului, îndată
diavolul a început a-l munci pe Ilie şi, scuturându-l cu înfricoşare,
1-a aruncat la pământ ca pe un mort şi aşa a ieşit şi a scăpat omul.
Deci Domnul, ca să slăvească pe robul său, a întins în multe părţi
vestea minunii care s-a făcut cu Ilie, şi mulţime multă venea, aducând
bolnavi de multe feluri de patimi, şi se tămăduia la mormântul
sfântului.
O femeie oarecare avea
un copil, care era slăbănog de amândouă mâinile, încât nu putea să le
mişte nicidecum. Deci îndată ce a venit la mormântul sfântului, în acea
zi s-a şi tămăduit. Un alt copil era slăbănog nu numai de mâini, dar şi
de picioare. Acela venind cu credinţă la locul acela minunat, a căpătat
sănătate ca şi copilul cel dintâi. încă şi candela sfântului era un
izvor de tămăduiri, pentru că îndată ce se ungeau bolnavii cu
untdelemnul candelei, se tămăduiau.
Şi altă femeie, având
duh necurat, îndată ce s-a apropiat de mormântul sfântului, diavolul a
fugit de la ea. O alta, fiind muncită de mulţi ani de o patimă cumplită
şi nevindecată, s-a dus cu credinţă la mormântul sfântului şi, luând
pământ, 1-a amestecat cu lacrimile sale mai mult decât cu apă şi 1-a
făcut tină; apoi ungându-şi rana, îndată şi-a câştigat sănătatea cea
dorită. Pământul de la mormântul sfântului făcea tămăduire nu numai
acelora care se duceau acolo, ci şi acelora care erau departe; pentru
că se trimitea la cei bolnavi şi se ungeau cu dânsul. Şi astfel îşi
căpătau sănătatea după credinţa lor. La Sfântul Evdochim era încă şi
aceasta o covârşire a darului, că îndată ce se ungeau bolnavii şi
chemau numele lui, se tămăduiau numaidecât.
Este lucru cu neputinţă
a scrie cineva toate minunile acestui sfânt. Insă acum socotesc că este
vremea să spunem şi despre mutarea cinstitului lui trup de la Harsiana
la Constantinopol.
Vestea despre minunile
Sfântului Evdochim a ieşit şi a trecut prin toată cetatea şi latura,
încât toţi se minunau şi nu se dumireau cum un om tânăr cu vârsta, ce
se afla în mijlocul atâtor tulburări, fiind în dregătorii şi boierii
înalte, a săvârşit atâtea fapte bune, pe care abia le săvârşesc
sihastrii din pustietăţile cele adânci, şi a păzit atâta curăţie şi
întreagă înţelepciune. Deci, auzind ei de minunile cele nemărginite şi
preagrabnice ce le făcea, toţi s-au spăimântat pentru aceea şi cei mai
mulţi oameni povesteau şi cugetau la sfântul acesta.
Şi aflând şi părinţii
de moartea fiului lor, s-au mâhnit foarte. Dar, auzind şi de minunile
pe care le făcea, se mângâiau şi aveau dorinţă înfocată să se
încredinţeze şi cu vederea. Astfel, maica sfântului, fiind biruită de
patima iubirii de fiu, n-a pus în mintea sa depărtarea locului, nici
n-a socotit ostenelile şi primejdiile călătoriei, ci s-a pornit cu mare
osârdie şi s-a dus la mormântul preaiubitului şi preasfântului său fiu.
Şi văzând acolo mulţimea celor ce mergeau cu toată evlavia şi minunile
ce se făceau la acest sfinţit mormânt, unde se vindecau foarte degrab
îndrăciţii şi cei ce sufereau de multe feluri de patimi, a căzut şi a
îmbrăţişat mormântul fiului său. Şi îl plângea ca pe un mort; dar,
cucernicindu-se şi minunându-se de darul minunilor pe care fiul său îl
luase de la Dumnezeu, se mângâia că este maica unui sfânt ca acesta,
pentru care făcea şi plânsul amestecat cu lauda, zicând unele ca
acestea:
„Fiul meu preadulce!
Fiule, lumina ochilor mei! De unde se află la tine atâta dar de
tămăduire? Căci acesta se dă de la Dumnezeu numai celor care vieţuiesc
în curăţie şi cu nevoinţa, cu ascunse osteneli şi cu fapte bune. Acest
dar se dă de la Domnul robilor Săi adevăraţi, ca un început al
bunătăţilor ce au să fie în slava împărăţiei cereşti. Prin tine, fiul
meu, m-am făcut şi mă numesc maică de trei ori fericită. De aceea,
nu-ţi mai fac plânsuri şi tânguiri, ci, ca unui prieten iubit al lui
Dumnezeu, îţi aduc cântări şi laude duhovniceşti. Nu te mai numesc rod
al pântecelui meu, ci fiu al lui Dumnezeu după dar! Eu pe tine te-am
născut trupeşte, însă acum, dimpotrivă, eu mă nasc de la tine
duhovniceşte.
Deci nu mă ruşinez să
te numesc părintele meu, fiindcă pentru faptele tale cele bune,
părintele tău este însuşi Tatăl cel ceresc. Tu ai rude pe sfinţii
îngeri şi toate cetele sfinţilor; deci fă-ne bine şi nouă, părinţilor
tăi, pe care mai mult ne apasă mâhnirea după tine, decât bătrâneţile
noastre de mulţi ani. Mie, maicii tale celei trupeşti, mi-ai da plată
pentru creşterea ta, dacă prin mijlocirea ta m-ai împrieteni cu
Părintele tău cel ceresc. Asemenea vei face răsplătire părintelui tău,
care te-a născut pe tine trupeşte, dacă îi vei pricinui odihnă
bătrâneţilor sale în sânul lui Avraam. Fiul meu binecuvântat, o
rugăciune ca aceasta aduc ţie bătrâneţile părinteşti, ostenelile
pântecelui de maică, sânii laptelui pe care l-ai supt. Cunosc că
Dumnezeu, fiind rugat de tine, te va asculta pentru părinţii tăi, căci
porunca Lui este ca să fie cinstiţi de fii, fiindcă cinstea care se
face de către fii părinţilor, se suie la Dumnezeu, ca Unul ce este Tată
şi Ziditor al tuturor".
Acestea zicându-le
cucernica maică a Sfântului Evdochim, a poruncit de au ridicat lespedea
de pe mormânt şi, scoţând afară racla cu sfintele moaşte, s-a arătat o
minune preaslăvită şi preaînvederată, ca să încredinţeze cele zise.
Căci trecuseră" optsprezece luni de la îngroparea sfântului şi, atâta
vreme aflându-se în pământ, acele cinstite moaşte n-au suferit nici o
schimbare, din câte se întâmplă de nevoie la trupurile moarte. Nici
faţa nu s-a schimbat, nici nu s-a făcut vreo putrezire sau măcar puţină
stricăciune la vreun mădular al trupului; nici nu s-a veştejit, nici nu
s-a înnegrit câtuşi de puţin acel sfânt trup, ci se arăta cu faţa
strălucită, înflorită şi prea veselă cu toate închipuirile, asemenea
unui om ce doarme şi n-a murit. Şi numai o mişcare lipsea, ca să se
arate sfântul viu. Dar şi hainele cu care l-au îngropat, au rămas
nestricate cum au fost la început. Ştim cu toţii că trupurilor celor
morţi le urmează, pe lângă putoarea cea rea a trupului, ca şi hainele
să scoată oarecare duhnire grea şi putrejune puturoasă. Dar la acest de
trei ori fericit, însuşi trupul şi hainele slobozeau bună mireasmă
minunată şi dulceaţă, la vedere şi la mirosire. Şi nu se socotea că
atunci s-a deschis mormânt de mort, ci oarecare livadă preafrumoasă cu
răsaduri şi flori binemirositoare.
Acolo s-a aflat şi un
ieromonah cu numele Iosif, care a apucat sfintele moaşte ca să le
ridice drept şi numai cât le-a îmbrăţişat, au stat drepte, ca şi cum ar
fi fost vii. Pentru aceasta, înfricoşându-se cu frică mare, a căzut
înaintea picioarelor sfântului, rugându-l ca pe un viu să-l lase să ia
hainele lui pentru evlavie. Şi aşa a început întâi de a scos dulama şi
1-a îmbrăcat cu alta; apoi cu atâta înlesnire a scos din picioarele lui
încălţările pe care le purta, încât se arăta, ca şi cum însuşi sfântul
îi ajuta spre a le scoate. Iar după ce 1-a dezbrăcat, 1-a aşezat iarăşi
în chipul cel dintâi, slăvind împreună cu cei de faţă pe Dumnezeu, Care
slăveşte pe cei ce îl slăvesc pe El.
Deci se adevereşte că
s-a descoperit cu iconomie mormântul sfântului, ca să se arate darul
cel mare cu care Dumnezeu 1-a slăvit pe el, încât să păzească peste
fire trupul lui nestricat. Arătându-se acestea, s-au înfricoşat
diavolii şi fugeau din oameni ca izgoniţi de fulger. Şi cu adevărat,
dacă, fiind ascuns în pământ, se temeau de el diavolii şi fugeau din
oameni, cu cât mai mult s-au înfricoşat de el, după ce s-a arătat şi
strălucea în slava sfinţeniei.
După aceasta s-a ivit
neînţelegere între maica sfântului şi între cei de acolo; pentru că
maica sfântului voia să ia sfintele moaşte şi să le ducă în
Constantinopol, zicând: „Steaua aceasta a răsărit din pântecele meu".
Iar cei de acolo ziceau: „Cu adevărat, din tine a răsărit, dar la noi a
strălucit. Deci cum este cu putinţă să ne lipseşti pe noi de un dar ca
acesta, care aici şi-a întins razele atâtor minuni? Această vie este de
la voi, dar la noi şi-a dat rodul darurilor, fiindcă aşa a binevoit
Dumnezeu. Deci să nu te împotriveşti hotărârii lui Dumnezeu, să nu ne
zavistuieşti nouă dumnezeieştile daruri, să nu voieşti a lipsi atâta
mulţime de folosul sufletului şi al trupului. Iţi ajunge, pentru slavă,
că te-ai arătat maică a unui sfânt ca acesta!"
Auzind ea acestea, s-a
dus în linişte la ale sale, ca o înţeleaptă. Au trecut însă la mijloc
multe zile şi numitul acela ieromonah Iosif, aflându-se acolo, a
dobândit vreme de a furat comoara şi a fugit, neştiind nimeni din cei
de acolo. Şi mergând Iosif cu sfintele moaşte pe ascuns, a fost vădit
de mirul ce curgea dintr-însele şi din minunile care se făceau pe drum.
Căci o femeie îndrăcită, fiind dusă pe drum de oarecare, s-a întâmplat
de s-a aflat acolo unde erau sfintele moaşte. Atunci s-a sălbăticit
diavolul şi a făcut pe femeie să strige, ocărând pe sfânt şi sărind
fără de rânduială. Astfel a ieşit diavolul acela, fiind izgonit de
darul Sfântului Duh. Iar femeia aceea, făcân-du-se sănătoasă, s-a
întors la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Apoi o oarecare fecioară, având
patimă înfricoşată, îndată ce s-a apropiat cu credinţă de sfintele
moaşte, a luat tămăduire.
Astfel făcând minuni
sfântul, a fost dat părinţilor săi darul cel de mult preţ. Atunci acea
maică iubitoare de Dumnezeu, cu dorire ca o iubitoare de fiu, a făcut
sfintelor lui moaşte o raclă de argint şi a pus-o în prea frumoasa
biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise mai
înainte; şi se făceau şi acolo în fiecare zi nenumărate minuni.
Un asemenea dar a luat
Sfântul Evdochim de la Dumnezeu, pentru faptele lui bune cele multe şi,
mai ales, pentru covârşirea milosteniei; pentru că el avea mai multă
osârdie spre a da, decât aceia care cereau spre a lua. Fericitul a
semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră roduri
veşnice în împărăţia cerului, căreia să ne învrednicim şi noi prin
mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu
Fiul şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
|