CUVIOSUL PETRU ATONITUL
(12 iunie)
Cuviosul Petru a
fost de neam grec, cu rânduiala ostaş şi voievod. El a venit la
călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oşti la război
în Siria, s-a întâmplat ca ostile greceşti să fie biruite de
potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea
Samara din ţinutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a
fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Deci, şezând în
lanţuri, Petru îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe
ori se gândea să se lepede de lume. Şi a cunoscut că de aceea a
slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a
sârguit ca scopul său cel bun să-1 aducă mai degrabă la îndeplinire. De
aceea plângea şi se tânguia mult, blestemându-şi lenevirea sa şi
ocărându-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.
Deci, şezând
mult timp în temniţă şi neavând nici o nădejde de scăpare din lanţuri,
a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce
poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-1 scoată pe el din
legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din
temniţa lui Irod. Şi chema întru ajutor şi mijlocirea cea mult
puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului
Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci
avea de mult spre dânsul mare credinţă şi dragoste, şi adeseori se ruga
lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi
de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la
casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre
nevoinţa monahicească. încă mai gândea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe
el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma şi acolo la mormântul Sfântului şi
marelui Apostol Petru şi-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de
lume.
Deci,
rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga şi mare postire,
primind numai la două sau trei zile puţină hrană. Iar odată a petrecut
şapte zile flămând şi, sfârşindu-se săptămâna postirii lui, i s-a
arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, şi i-a zis:
„Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o şi am luat aminte la suspinul
inimii tale şi m-am rugat pentru tine milostivului şi iubitorului de
oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre
poruncile Lui, de aceea şi El nu voieşte ca să te dezlege pe tine din
legături degrabă, ci îţi rânduieşte ţie o mântuire mai bună. Iar de
vreme ce împăratul şi Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toţi în
Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereţi şi veţi lua; bateţi şi se va
deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni şi bătând la uşa
milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îţi va
da libertatea cerută, scăpându-te din legături şi deschizându-ţi uşile
temniţei celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, aşteptând mila
lui Dumnezeu". Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat
şi poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.
Iar Petru,
deşteptându-se din somn şi primind hrană, s-a întors iarăşi la
rugăciune şi mai cu dinadinsul se ruga ziua şi noaptea, cu bună
nădejde, şi neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar
după o vreme iarăşi i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca
şi cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin şi blând:
„Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătăţii lui
Dumnezeu, dar nu ştiu cu ce judecăţi şi cu ce purtare de grijă
zăboveşte pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea
Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea
cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind
cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; şi voieşte ca şi
de alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îţi
vestesc ţie pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-1 vei
chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el şi eu cu
dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va
auzi Iubitorul de oameni".
Iar Petru a
zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine
decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se
mântuieşte cu ale tale rugăciuni şi folosiri şi toate popoarele
creştine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile
lor". Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „îl ştii, Petre, pe dreptul
Simeon, care a primit în biserică pe braţele sale pe Hristos Domnul, la
patruzeci de zile de la naşterea Sa, pentru care s-a numit şi "primitor
de Dumnezeu"?" Apoi Petru a răspuns: „Ştiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe
acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie". Atunci
Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu şi eu, să-1
pornim cu totul spre rugăciune şi el va scoate la bun sfârşit
rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la
Dumnezeu şi are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de
Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de
Dumnezeu şi cu Sfântul Ioan înaintemergătorul".
Acestea
zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deştep-tându-se din
somn, iarăşi s-a plecat la rugăciuni multe şi la postire fără de
măsură, chemând şi pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, ca şi pe
Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de
plăcuţii Săi cei mari, de Simion şi de Nicolae, a voit să dăruiască
libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat
noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Şi nu
s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi
i-au zis: „îndrăzneşte, frate Petre, şi lepădând mâhnirea, pune
făgăduinţele tale de faţă mijlocitorului celui de obşte şi al meu
împreună rugător; şi dă-i mulţumire aceluia, după Dumnezeu".
Iar Petru,
ridicându-şi ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere,
cinstit la chip şi îmbrăcat în veşmântul preoţiei Legii vechi, având în
mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-1 Petru, s-a înspăimântat, iar
Sfântul Simeon a zis către el: „Tu eşti cel care superi pe fratele
Nicolae să te elibereze din legături şi din această temniţă?" Iar el,
abia putând să-şi deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o,
plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câştigat şi pe sfinţia ta ca
mijlocitor către Dumnezeu". Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini
făgăduinţa ta, ca să te faci monah şi să vieţuieşti în fapte bune?"
Petru a
răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini". Iar
sfântul i-a zis: „De te făgăduieşti că vei face aşa, să ieşi acum de
aici şi să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările
cele părute ţie nu pot să te oprească". Iar Petru a arătat sfântului
picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu
toiagul cel de aur ce-1 purta în mâini de fiarele de la picioarele lui
Petru şi îndată s-au topit ca ceara de faţa focului. Şi s-a sculat
Petru în picioare şi, văzând temniţa deschisă, s-a dus din temniţă după
Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, şi astfel s-au
aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea:
„Oare nu este vis acesta ce se vede?"
Şi îndată
întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândeşti aşa,
socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ţie aievea? Dar nu
vezi cu încredinţare unde eşti şi cui urmezi?" Apoi Sfântul Simeon,
încredinţând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru
urma după Sfântul Nicolae. Şi făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a
întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?" Iar
Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!" Iar
Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se
întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ţi va da poame;
deci ia câte vei avea de trebuinţă şi urmează-mă". Iar Petru, mergând
la grădină şi luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după
Sfântul Nicolae şi în puţină vreme a sosit pe pământul grecesc. Şi a
zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum eşti în ţara ta şi ai
vreme liberă spre împlinirea făgăduinţelor tale; deci fă degrabă cele
ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăşi în Samara în legături".
Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de
lângă el.
Iar Petru,
dând mare mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Simion şi Nicolae,
îndată a început a-şi împlini făgăduinţa; pentru că nu s-a dus la casa
sa, nici s-a arătat la cunoscuţii săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca
să-şi dea Celui Preaînalt făgăduinţele sale şi să săvârşească cele ce a
hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos,
Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea
niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l
din Arab ia la greci, tot aşa călătorea împreună nevăzut şi prin
pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l şi
îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere
milostiv şi păzitor treaz şi nedepărtat.
Iar după ce
Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte,
s-a arătat noaptea în vis papei, ţinând de mână pe Petru şi arătându-l
lui şi spunându-i toate pe rând, cum 1-a scos din Samara şi din
legături, şi cum acela a dat făgăduinţă să se tundă la mormântul
Sfântului Mare Apostol Petru. Şi i-a spus cum se numeşte şi a poruncit
papei să primească pe bărbatul cel arătat lui şi să săvârşească degrabă
dorinţa aceluia.
Apoi papa,
deşteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; şi făcându-se ziuă
şi sosind vremea dumnezeieştii Liturghii, a mers în biserica Sfântului
Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care 1-a văzut
în vis. Şi era în zi de Duminică şi, adunându-se mult popor în
biserică, nu era cu putinţă să afle şi să cunoască pe cel căutat. Deci,
mult privind papa în popor şi necunoscându-1, a strigat cu mare glas,
chemându-1 pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc şi pe
care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniţei din Samara,
vino la mine". Şi ieşind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el şi
a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne". Şi se
minuna Petru, cum papa care niciodată nu 1-a ştiut, nici nu 1-a văzut,
1-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din
legături cea ştiută de el. Şi papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta,
frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine".
Şi primind
papa pe Petru cu dragoste, 1-a tuns la mormântul Apostolului Petru,
după făgăduinţa lui, şi 1-a ţinut la sine multă vreme, învăţându-1 şi
povăţuindu-1 pe calea mântuirii. Apoi, porun-cindu-i Dumnezeu, papa a
eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi
Dumnezeu să te povăţuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ţi
calea şi păzindu-te de meşteşugirile diavoleşti". Iar fericitul Petru,
căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuieşte-te, cinstite părinte,
mântuieşte-te ucenice al lui Hristos şi împreună slujitorule cu Sfântul
Nicolae, chezaşul meu, şi roagă-te pentru mine, păcătosul!" Şi luând
Petru binecuvântare de la papă şi tot clerul lui sărutându-1, a ieşit
din Roma, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Şi voia să se întoarcă în
pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie
care se ducea spre răsărit şi, intrând într-însa, a plecat şi a mers
fără pericol, fiind timp prielnic şi liniştit.
Şi mergând
cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii
au ieşit din corabie să-şi coacă pâine şi, intrând înţr-o casă a unui
locuitor din satul acela, au găsit bolnav şi neputincios pe stăpânul
casei, pe fiul lui şi pe toţi casnicii lui. Iar după ce şi-au copt
pâinile, s-au aşezat să mănânce şi au zis unuia dintre ai lor: „Ia o
pâine şi s-o duci în corabie cârmaciului şi părintelui". Iar stăpânul
casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu
dânşii. Şi i-au răspuns că un monah ce se numeşte Petru călătoreşte cu
dânşii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de
voi, stăpânii mei, rugaţi pe părintele acela să vină în casa mea, ca să
o binecuvinteze şi să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că,
precum vedeţi, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputinţă
cumplită".
Deci
ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind
smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe
de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta,
fiind biruit de iubirea de oameni, ştiind că acel om se apropia de
moarte, a mers cu dânşii şi, dacă a intrat pe uşa casei, a zis: „Pace
casei acesteia şi celor ce vieţuiesc într-însa". Iar stăpânul casei,
îndată deşteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea şi
s-a simţit sănătos cu totul; şi, sculându-se repede de pe patul unde
zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului şi i le-a sărutat plângând.
Atunci toţi care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din
bolnav în sănătos, s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi
stăpânul casei, care câştigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână şi
a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste
dânşii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoşi. Deci, tămăduind pe
toţi bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie şi toţi care
erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu.
Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin şi untdelemn,
s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulţumire pentru
câştigarea tămăduirii.
Iar sfântul
a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulţumească lui Dumnezeu,
şi nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând
cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui
Hristos, dacă nu primeşti din mâinile noastre această mică aducere,
apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră". Atunci şi
corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, şi abia
plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela şi pe toţi cei
ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse
le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, şi au plecat mai
departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucăţică de
pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un
pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.
Iar într-o
oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn uşor,
a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de
Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât
soarele, şi pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând
spre dânsul şi grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece
pe acest rob al tău a-i voit a-1 mântui din acea cumplită robie şi din
legăturile cele grele, unde îi arăţi acum locul la care şi-ar sfârşi
cealaltă vreme a vieţii sale?" Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi
în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la
Fiul meu şi Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumeşti şi se apucă de
nevoinţele duhovniceşti după puterea lor şi, cu credinţă şi dragoste
cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viaţa lor
cea vremelnică şi, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să
câştige viaţă veşnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc şi voiesc
să înmulţesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului şi
Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo
- dacă şi ei vor păzi mântuitoarele porunci -, şi îi voi înmulţi pe
muntele acela spre miazăzi şi spre miazănoapte, şi-1 vor stăpâni de la
mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub
soare, şi-i voi apăra pe toţi aceia care se vor nevoi acolo în
pustnicie cu răbdare!"
O vedenie ca
aceasta văzând Cuviosul Petru şi deşteptându-se din somn, înălţa multe
laude şi mulţumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi
marelui arhiereu Nicolae. Şi vântul suflând în ajutor, corabia mergea
cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a
stat deodată nemişcată, deşi vântul sufla în pânză şi marea era adâncă.
Şi se mirau corăbierii cu spaimă, şi grăiau unul către altul: „Ce este
aceasta?" Şi nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat,
apoi a zis către dânşii: „Fiilor, spuneţi-mi cum se numeşte locul
acesta?" Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului". Sfântul a zis
către dânşii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemişcată;
deci scoateţi-mă la mal şi lăsaţi-mă aici. Iar de nu veţi face aceasta,
nu veţi putea pleca de aici". Iar ei nu voiau să se lipsească de un
părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinţei lui
Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe
sfântul din corabie şi l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere şi cu
tânguire: „De mare acoperământ şi ajutor ne lipsim astăzi!" Iar sfântul
grăia către dânşii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este
pretutindeni şi toate le împlineşte, Acela să călătorească împreună cu
voi şi să vă păzească de tot răul".
Zicând
aceasta şi dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit
corabia cu semnul Sfintei Cruci şi binecuvân-tându-i pe toţi, i-a lăsat
în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri
surpăcioase şi trecând multe văi cu desiş şi prăpăstii şi păduri dese,
a găsit la un loc o peşteră foarte întunecoasă, în care era o mulţime
de târâtoare cu care se încuibaseră şi diavolii împreună; şi s-a
sălăşluit în acea peşteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la
diavoli şi câte primejdii a suferit, nu este cu putinţă a le spune,
însă se cade ca o parte din ele să se povestească.
Sălăşluindu-se
Cuviosul Petru în peştera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul
ziua şi noaptea. Şi a petrecut două săptămâni, negustând nici o hrană.
O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, şi-a
adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeţi şi cu arcuri, cu
săbii şi cu suliţe, şi au intrat în peştera aceea, strigând cu glasuri
înfricoşătoare şi cu răcnete mari iuţindu-se şi gonind de acolo pe
Cuviosul Petru. Şi se vedeau diavolii unii încordând arcurile şi dând
drumul la săgeţi asupra lui; alţii scoţând săbiile şi îndreptând
suliţele spre împungerea lui; iar alţii prăvălind pietre mari, încât
pământul se cutremura şi peştera era gata să se surpe.
Iar
cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aştepta pe sine să fie între
cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit
Dumnezeul meu". Apoi, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi
mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de
Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!" Deci, când au auzit
diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - nume înfricoşat şi
de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce şi preadorit -, îndată s-au
stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu
glas mare, ca şi cu un bici sau ca şi cu o praştie, izgonea pe cei ce
fugeau; pentru că striga şi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
meu, nu mă lăsa pe mine!" După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele
diavoleşti până la o vreme. Şi cuviosul petrecea fără de tulburare,
slăvind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana
lui era la început pâinea, din care luase puţină din corabie; apoi,
sfârşindu-se acea pâine, se hrănea cu verdeţurile pustiei şi cu poame
de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Şi s-a hrănit astfel
până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile
îngereşti mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar
acum să ne întoarcem iarăşi la cuvântul cel dintâi.
După cea
dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmaşului, trecând cincizeci de zile,
diavolul a venit iarăşi cu multă putere de draci, înarmându-se cu
chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos. Şi pornind
împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela şi pe toate
jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peşteră; şi încă şi
însuşi diavolul şi prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de
fiare şi târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului,
altele şuierau cu înfricoşat glas, altele, căscând gura, voiau să-l
înghită de viu şi i se repezeau spre faţă; şi acea vedere era
înfricoşată şi groaznică din toate părţile. Dar cuviosul, îngrădindu-se
cu semnul Sfintei Cruci şi chemând numele lui Hristos Dumnezeu şi al
Preacuratei Maicii Lui, iarăşi a făcut deşartă puterea acelora şi a
izgonit-o departe de la sine; iar el, dănţuind, se veselea întru
Dumnezeu, Mântuitorul său.
Şi sfârşind
cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu
diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile
lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod şi, alergând, a
căzut cu osârdie la picioarele cuviosului şi voia să i se închine lui,
fiind plin de spurcăciune. Apoi, şezând, a început a plânge şi a zice
astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus
în Samara şi închis într-o temniţă întunecată. Iar Dumnezeu, cu
rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine
de acolo şi te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toţi cei ce
suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând şi tânguindu-ne,
şi am înconjurat multe cetăţi şi sate întrebând de tine; şi, neputând
să te aflăm, nici să ştim unde eşti, ne-am rugat cu lacrimi către
Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci,
visteria noastră cea ascunsă.
Iar Sfântul
Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea
rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, şi
ne-am bucurat foarte mult, toţi robii tăi. Iar eu, apucând înainte de
toţi, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici,
mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toţi cei ce doresc să-ţi vadă
faţa; şi se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe
tine cu minune de la robie şi din legături. Iar pentru linişte să nu te
mâhneşti, căci şi acolo sunt mănăstiri şi locuri liniştite de sihastri,
şi unde îţi va plăcea ţie, acolo îţi vei alege un locaş spre liniştea
ta.
Insă şi tu
însuţi să o socoteşti aceasta cu adevărat: Ce iubeşte Dumnezeu mai bine
din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se
sălăşluieşte în crăpături de pietre şi în munţi şi singur se foloseşte
numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut şi
insuflat de Dumnezeu, care prin învăţătura sa, pe mulţi la Dumnezeu îi
întoarce şi-i povăţuieşte la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este
mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuşi Dumnezeu: Cel ce va
scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Şi să ştii că
mulţi sunt în cetatea noastră rătăciţi întru întuneric de patimi şi au
trebuinţă de unul care poate a-i povăţui pe dânşii la pocăinţă. Deci
prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ţie de faţă, stăpânul meu,
dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci şi pe noi, slugile
tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci aşa cu
vederea, abătându-te de la noi şi ascunzându-te în pustiul acesta?"
Acestea şi
cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a
început sfântul a se tulbura puţin şi, lăcrimând, a zis către el: „La
acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu
şi Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; şi, de nu va fi voia şi porunca
acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieşi". Iar diavolul, dacă a
auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu,
îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meşteşugirea cea
diavolească şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut,
ridicându-şi mintea sa către Dumnezeu.
Iar după ce
au trecut şapte ani, mult meşteşugăreţul vrăjmaş, adică diavolul, s-a
închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală şi, stând
înaintea peşterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos,
ieşi la mine, şi îţi voi spune ţie cuvinte bune". Iar sfântul a grăit:
„Cine eşti tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?" Iar vicleanul
înşelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine,
întăreşte-te şi îmbărbătează-te, bucură-te şi te veseleşte, că s-a
gătit ţie scaun slăvit şi cunună neveştejită de la Dumnezeu. Deci, acum
locul acesta lăsându-1, să te duci în lume spre întărirea şi folosul
multora, că şi izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu
dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să
moară de sete".
Iar acestea
le-a zis meşteşugăreţul vrăjmaş, trimiţând mai înainte pe alt diavol,
ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduinţa lui
Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva
înşelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca
într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt
asemenea cu un câine netrebnic?" Diavolul a zis: „Nu te mira de
aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai
covârşit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil şi pe Iov. Ai covârşit pe Moise
şi pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele şi cu târâtoarele, cărora
le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârşit cu răbdarea ta şi pentru
aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea
apei şi, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce
sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine şi voi mântui pe mulţi prin tine,
zice Domnul Atotţiitorul!" Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând:
„Să ştii tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate,
Născătoarea de Dumnezeu, şi ajutătorul cel cald întru primejdiile mele,
Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!" Iar diavolul, cum a
auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfântului
Nicolae, îndată a pierit.
Iar sfântul,
cunoscând meşteşugul diavolului şi neputinţa lui, s-a rugat lui
Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată
vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica
Ta mână mă îngrădeşte pe mine, robul Tău; de aceea mulţumesc Ţie că nu
Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ţie, Stăpâne, Preabunule, ca şi
până în sfârşit să nu mă părăseşti". Deci după ce a trecut ziua aceea
şi a venit noaptea, cuviosul a adormit puţin şi i s-a arătat în vedenia
visului grabnica ajutătoare a creştinilor, iubitoarea de oameni,
Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul
şi Marele Nicolae, şi au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te
mai înspăimânţi, că Dumnezeu este cu tine şi îngerul Domnului cel
adevărat te va cerceta pe tine dimineaţa şi-ţi va aduce spre hrană mană
din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi
la patruzeci de zile să-ţi aducă această hrană în toate zilele vieţii
tale". Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru
şi mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ţi se va aduce ţie de înger
în toate cele patruzeci de zile". Aceasta grăind Stăpâna şi pace
dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a
închinat şi a sărutat acel loc unde stătuseră picioarele Născătoarei
de Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae.
Iar a doua
zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a venit îngerul
lui Dumnezeu şi i-a adus hrană cerească şi, dându-i-o lui, s-a dus; iar
el, mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat
din acea mană, care i se adusese din mâini îngereşti şi atât s-a
întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci
de zile. Iar după ce s-au sfârşit cele patruzeci de zile, îngerul îi
aducea mană şi Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de
zile.
Astfel s-a
liniştit singur în post şi rugăciuni cincizeci şi trei de ani. Şi au
pierit ispitele diavoleşti, cele ce la început i se făceau lui adesea.
Nălucirile, înfiorările şi toate meşteşugirile diavoleşti au fost
gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Şi
în atâţia ani cuviosul n-a văzut faţă omenească, nici nu avea vreo
haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuinţă firii
omeneşti nu avea, ci numai cerul acoperământ şi pământul pat; deci în
vremea verii se ardea de căldura soarelui şi iarna degera de frig.
Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru
răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său
oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un
oarecare vânător, luându-şi arcul şi tolba, a plecat ca să vâneze fiare
prin muntele acela. Şi trecând prin multe locuri cu surpături, văi
adânci şi dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea
viaţa asemenea cu îngerii.
Şi când
vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieşind din dumbravă un
ţap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci
vânătorul, văzând acel ţap ales, a alergat după el toată ziua, căutând
să-1 săgeteze pe el. Iar ţapul, povăţuit fiind de dumnezeiasca voie, a
venit deasupra peşterii cuviosului şi a stat, iar vânătorul, căutând
cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă ţap, de partea dreaptă,
un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul
gol şi cu perii crescuţi ca la o fiară. Pe acesta văzându-1 vânătorul,
s-a înspăimântat foarte tare şi s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul
Petru, văzându-1 pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare,
zicând: „De ce te temi, frate, şi pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt
om ca şi tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci
întoarce-te şi vino la mine şi-ţi voi spune toate cele despre mine, că
pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici".
Atunci
vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă şi a venit,
cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul,
poruncindu-i lui să nu se teamă, 1-a cuprins şi 1-a sărutat pe el întru
Domnul şi, şezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu
de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod şi a fost prins
în război, cum a fost dus în cetatea Samara şi ţinut în lanţuri, cum a
fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae şi a Sfântului
Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi cum a fost dus la Roma; iar de acolo
cum s-a întors şi cu ce chip s-a sălăşluit în muntele acela. I-a mai
spus şi cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câţi ani a vieţuit
şi, în scurt să zicem, a spus toată viaţa lui acelui vânător.
Şi s-a
minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, şi s-a
înspăimântat şi s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat
pe mine Domnul cu darul Său şi te-a arătat mie nevrednicului, pe tine,
o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci şi eu voi petrece cu tine de
acum înainte, robule al lui Dumnezeu!" Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va
fi aşa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta şi te ispiteşte pe tine
singur, de vei putea să suferi nevoinţele cele pustniceşti. însă să te
ispiteşti pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză şi
de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea
moştenirii tale să o împărţi săracilor, să te sileşti la post şi la
rugăciuni şi să iei aminte la tine însuţi cu suflet umilit. Aşa să
petreci tot anul acesta şi, după săvârşirea anului, să vii iar la mine
şi ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ţi se va porunci".
Aceasta
zicându-i sfântul şi dând vânătorului binecuvântare şi rugăciune, ca o
logodire, 1-a trimis la locul său şi cel din urmă cuvânt i-a spus
aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ţie să o
păzeşti, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură".
Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind şi mulţumind
lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui
Dumnezeu atât de mare, şi a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut
toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.
Şi
sfârşindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări şi pe
fratele său şi a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul
căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel
loc, au ieşit la mal şi au mers drept prin pustia muntelui. Şi ajungând
ei la peştera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul,
pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toţi şi
a alergat la peşteră. Şi acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort
la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii
închişi frumos şi celelalte părţi ale trupului îngrijite cu cinste.
Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat şi, căzând înaintea
trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns şi
cei ce-i urmau lui. Şi văzând pe un mort cinstit ca acela şi pe
prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta
ce s-a aflat mort şi pentru ce plângi aşa de amar pentru el?" Iar
vânătorul, plângând şi tânguindu-se, a început a le spune cu
de-a-mănuntul toată viaţa Cuviosului Petru, precum singur o auzise din
gura lui, anul trecut.
Iar aceia,
auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în
inimile lor şi au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între
cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu.
Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a
atins de moaştele sfântului, îndată a câştigat tămăduire; pentru că
diavolul, trântindu-1 la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O,
Petre, au nu-ţi ajunge că m-ai izgonit din peştera mea? Acum mă
izgoneşti şi din această locuinţă?" Aceasta zicând, a ieşit din gura
omului ca un fum, şi a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puţină
vreme, s-a sculat sănătos şi a zis către fratele său: „îţi mulţumesc,
stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!" Şi iarăşi căzând cu
mulţumire la moaştele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.
După
aceasta, toţi împreună, luând cinstitele moaşte ale plăcutului lui
Dumnezeu, le-au adus la mal şi, punându-le în corăbioară lor, le-au dus
într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se
multe tămăduiri de la moaştele sfântului, episcopul cetăţii a auzit şi,
mergând cu tot clerul său, a luat acele moaşte dătătoare de tămăduiri
ale Cuviosului Petru şi le-a dus cu cinste la episcopia sa. Şi
punându-le într-o raclă de mare preţ, şi cântând trei zile şi trei
nopţi laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică,
întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului
Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin. La începutul paginii | Vieþile Sfinþilor pe luna iunie |