SFÂNTUL IERARH METODIE, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI
(14 iunie)
Metodie,
arhiereul lui Hristos, era de neam din părţile Siciliei. Din tinereţe a
primit viaţa călugărească şi a sporit în multe fapte bune, iar pe
vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, luptătorul împotriva icoanelor,
pe scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind Prea Sfinţitul
Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisiarh şi a fost
trimis de patriarhul Nichifor la papa Romei pentru trebuinţele
bisericeşti. Şi a zăbovit acolo mult, deoarece răucredinciosul împărat
Leon a izgonit de pe scaun pe Prea Sfinţitul Nichifor, iar în locul lui
a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot milesianul,
cel cu porecla Casiter.
Iar după ce
au pierit împăratul Leon şi mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie
s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă şi, având rânduiala
preoţiei, slujea Domnului întru cuvioşie şi dreptate, nevoindu-se
totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme
se întinsese foarte mult, pentru că după Leon Armeanul a luat împărăţia
Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de acelaşi eres cu dânsul, iar
scaunul patriarhiei din Constantinopol se ţinea de cei necredincioşi.
Deci fericitul Metodie suferea multă osteneală, luptându-se cu
ereticii, înfruntându-i şi biruindu-i; de aceea era chinuit în legături
şi în temniţă de răucredinciosul împărat, precum încredinţează despre
aceasta Zonara grecul, care spune că Mihail Travlos, măcar că la
începutul împărăţiei sale s-a arătat bun, căci pe mulţi părinţi care au
fost surghiuniţi de Leon Armeanul pentru cinstirea icoanelor, i-a
iertat de pedeapsă şi din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă
vreme, lepădând acea făţarnică facere de bine, şi-a dat pe faţă
răutatea sa şi a început a prigoni pe cei dreptcredincioşi şi, afară de
mulţi alţii care au fost munciţi, s-a sculat cu mânie asupra Sfântului
Metodie şi a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardiei. Deci pe Eftimie 1-a
izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie 1-a închis
în temniţa din Crit.
Acelaşi
Zonara scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credinţa; căci
Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, fiind supus jidovilor, şi
poruncea să se postească sâmbăta, iar învierea morţilor nu credea că
este. De aceea, bunătăţile cele ce vor să fie le defăima şi râdea de
sfinţii prooroci. încă zicea că nu sunt diavoli. Păcatele spurcate
trupeşti nu le socotea ca păcate v iar pe Iuda vânzătorul îl socotea
că este mântuit, socotindu-1 sfânt. înţelepciunea Scripturilor îi era
foarte urâtă şi nu lăsa pe oameni să-şi dea copiii la învăţătura
cărţii, ca să nu se vădească nebunia lui de cei ce ştiu puterea şi
tainele dumnezeieştilor Scripturi; căci voia ca toţi să urmeze
rătăcirii lui, întru neştiinţă şi fără de carte. Acestui rău-credincios
împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînţelept
şi iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinţei celei drepte
şi în rânduiala Sfinţilor Părinţi; de aceea era chinuit ca un
mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături şi cu temniţă, ci şi
cu bătăi.
Iar după
moartea lui Mihail Travlul, împărăţia grecească a luat-o fiul său,
Teofil, care, precum a fost moştenitor al scaunului părintesc, tot aşa
a fost şi al credinţei sale celei rele, şi a muncit pe mulţi pentru
dreapta cinstire a sfintelor icoane. El însă iubea înţelepciunea
Sfintei Scripturi şi şcolile cele pustiite din Constantinopol le-a
înnoit, poruncind ca iarăşi să se înveţe carte în ele. Tot el a
eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec
Mihail Glicas: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe
Metodie cu oarecare închipuire nouă şi minunată; căci Teofil iubind
înţelepciunea Scripturii şi îndeletnicindu-se adeseori la citirea
cărţilor, a aflat oarecare carte greu de înţeles şi nu a putut să
tâlcuiască cele scrise într-însa. Atunci cineva dintre ai săi i-a spus
că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărţile
cele greu de înţeles, decât Metodie cel închis în temniţa din Crit. Şi
îndată împăratul a trimis şi a scos din legături pe Sfântul Metodie.
Deci, văzându-1 şi vorbind cu el, 1-a cunoscut că este bărbat înţelept
şi, lăsându-1 liber, îl avea pe el în cinste".
Iar după ce
sfântul a câştigat libertate, iarăşi se lupta cu ereticii, învăţându-i
să dea sfintelor icoane cinstea şi închinăciunea cea vrednică. Astfel,
iarăşi a pornit spre mânie pe cei potrivnici şi chiar împăratului i se
aducea de ştire despre aceasta, şi se tulbura cu mânie asupra
sfântului, însă 1-a răbdat până la o vreme.
Intr-acea
vreme, grecii au avut un război cu saracinii şi era nevoie ca însuşi
împăratul să meargă la război. Deci, mergând împăratul în tabără, a
luat cu dânsul şi pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca şi cum l-ar fi
luat pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele şi întrebările
din Sfintele Scripturi, ce le făcea cu dânsul, pe care Sfântul Metodie
lesne le dezlega. De fapt însă împăratul 1-a luat cu el pentru că se
temea ca, rămânând singur sfântul în Constantinopol, să nu facă
tulburare în popor şi sculare împotriva celor ce nu se închină
sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat
sfânt, învăţător şi iscusit nu numai în lucrurile cele duhovniceşti, ci
şi în ocârmuirea cetăţii.
De aceea
împăratul, nelăsându-1 pe el singur în cetate, 1-a luat cu dânsul
printre ostaşi. Iar după ce, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ismaelitenii
au biruit pe greci şi au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia
a scăpat singur şi cu puţină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului
Metodie, ţinută în inimă, a dat-o pe faţă. Pentru că rău credinciosul
împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiţi de
vrăjmaşi pentru că printre noi se află închinători de idoli!" Astfel
grăind ticălosul, numea sfintele icoane idoli. La acestea grăindu-i
Sfântul Metodie împotrivă, îi zicea: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul
împotriva creştinilor, fiindcă este necinstit de dânşii în sfânta Sa
icoană, şi de aceea a îngăduit ca să fie călcaţi de vrăjmaşi". Atunci
împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi şi 1-a trimis la
surghiunie într-o insulă oarecare.
Acolo a
poruncit să-1 închidă împreună cu doi tâlhari într-un mormânt săpat
adânc în pământ în chip de peşteră, şi să nu-1 lase să vadă lumina
zilei. Deci Metodie fiind viu, petrecea ca un mort în şanurile
pământului, ca şi Iona în pântecele chitului şi mulţumea lui Dumnezeu.
Şi a fost pus un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puţină, atât
cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viaţa, ca astfel să
pătimească cât mai mult în mormântul acela.
In acea
vreme, Teofil a muncit pe doi sfinţi mărturisitori, Teodor şi Teofan,
pentru cinstirea sfintelor icoane şi, însemnându-le feţele cu scrisori
de fier, i-a trimis în surghiun. Deci, fiindu-le calea alături de
insula în care Sfântul Metodie şedea închis în mormânt, s-au întâlnit
din întâmplare în cale cu pescarul care îl hrănea pe cel legat şi au
aflat de la el toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar de vreme ce
nu era cu putinţă a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliţi cei ce îi
duceau pe ei, i-au trimis prin acel pescar o scrisoare cu aceste mici
stihuri aşa:
Către cel viu şi mort, care în mormânt sade,
Ca un pământesc, pe cele de sus părţi le înconjoară.
Cei ferecaţi, celui ce poartă legături
Ii scriu, avându-şi feţele însemnate.
Citind Sfântul
Metodie acea scrisoare şi aflând încă şi din povestirile pescarului de
acei sfinţi purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit
lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoinţă ca aceasta. Deci le-a
răspuns înapoi prin următoarele rânduri:
Celor scrişi
sus în cartea cea neuitată, Din care fiecare este cu faţa însemnată, Pe
legăturile acelora, le sărută cel legat, Care, viu, mai înainte de
moarte, este îngropat.
Sfântul
Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui
Teofil. Şi după ce pe mortul acela 1-a luat înăuntrul său mormântul
lui, atunci pe acest viu mort 1-a dat mormântul afară la lume, precum
chitul 1-a aruncat pe Iona din pântece. După aceea, viteazul
mărturisitor a văzut iar lumina zilei şi şi-a deschis gura spre
mărturisirea dreptei credinţe, după ce moartea a întunecat ochii lui
Teofil cu ţărâna mormântului şi, gura hulitoare a aceluia închizând-o
în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. Apoi, după
moartea lui Teofil, a luat împărăţia Mihail al treilea, fiul lui; dar
împărăţia o îndrepta maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul
Mihail, fiul ei. Aceasta primind cârmuirea împărăţiei, întâi a început
a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată
de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că începând din zilele
împăratului Leon Isaurul până la moartea lui Teofil, au trecut 120 de
ani în care icoana lui Hristos fiind călcată şi batjocorită de
creştini, foarte mult se mânia şi se întărâta Hristos Dumnezeu şi
îngăduia nu puţine răutăţi asupra împărăţiei creştineşti, pentru că, în
acei ani, multe ţări creştineşti au fost robite saracinilor, care le-au
luat în stăpânirea lor.
Pe vremea
aceea, împărăţia grecească şi cea romană s-au împărţit în două, pentru
că la început împăratul grecesc al Constantinopo-lului - Roma cea nouă
- stăpânea şi Roma cea veche, deci Răsăritul şi Apusul era îndreptat de
un sceptru, adică de împăratul grecesc, iar pentru înmulţirea eresului
luptătorilor de icoane şi pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor
celor fără de număr ai dreptei credinţe, care erau munciţi cumplit de
luptătorii de icoane, Apusul s-a despărţit de stăpânirea împăraţilor
greceşti şi şi-a pus alt împărat. Deci împăratul grecesc a rămas a
stăpâni numai ţara grecească singură şi nici pe aceea întreagă,
deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu
Arabia, şi Egiptul cu părţile de sub stăpânirea lui, au căzut sub
stăpânirea saracinilor.
Toate
acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creştinilor, care se
abătuseră de la dreapta credinţă, căzuseră în eresuri şi călcau
sfintele icoane. Deci privind şi socotind acestea, dreptcredincioasa
şi plina de înţelegere împărăteasă Teodora, cea de Dumnezeu insuflată,
s-a sârguit să piardă din împărăţia creştinească acel blestemat eres
al luptătorilor împotriva icoanelor; iar dreptcredincioasa cinstire a
sfintelor icoane s-o întoarcă ca pe o prea frumoasă podoabă Miresei lui
Hristos, Sfintei Biserici, şi astfel să întărească dreapta credinţă.
Deci a poruncit ca îndată să elibereze pe toţi mărturisitorii dreptei
credinţe din legături şi din temniţe şi de la pedeapsă, ca să vină în
Constantinopol la sinod şi să ducă cu cinste cuviincioasă sfintele
icoane în Bisericile lui Dumnezeu.
In vremea
aceea a fost scos şi Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său.
Iar de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei -ca o urâciune a
pustiirii la locul cel mai de cinste - mincinosul patriarh Ioan, cel
numit Anie, ereticul şi fermecătorul, acela care fusese ridicat la
scaunul patriarhiei de împăratul Teofil; iar Sfinţii Părinţi nu voiau
să aibă împărtăşire cu dânsul, pentru aceea, la început,
dreptcredincioasa împărăteasă 1-a izgonit pe acel patriarh de la
scaunul patriarhiei, ca pe un vier sălbatic de la vie, adică de la
Biserica lui Hristos.
Şi a fost
ales la patriarhie, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, acest sfânt
mărturisitor şi mucenic Metodie, şi a fost ridicat la scaun cu mare
bucurie de întregul popor dreptcredincios. Această ridice re a lui,
după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a
încredinţat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului
Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viaţa lui:
Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul
Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane şi nu se
vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulţi şi turma lui Hristos
o vor răpi ca nişte fiare sălbatice?" Sfântul Ioanichie a răspuns:
„Frate, să mai aştepţi puţin şi vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru
că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela
o va îndrepta pe ea prin duhul dumnezeiesc, eresurile le va pierde şi
cu dogmele ortodoxe va întări Biserica şi va aduce alinare şi unire la
un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt".
Această
proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci,
după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului,
fiind vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare
al dreptei credinţe, întărirea cea neclătită a evlaviei, ostaşul lui
Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de
Dumnezeu spre acea mare arhierie şi de bărbatul cel înaintevăzător mai
înainte înştiinţat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea
dreptcredincioasă, a adunat în Constantinopol sinod de Sfinţi Părinţi
şi a întărit dogmele cele ortodoxe ale sfântului şi marelui a toată
lumea al şaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe
vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei, împotriva luptătorilor de
icoane. Iar pe cei ce se împotriveau la acele dogme aşezate la al
şaptelea Sinod a toată lumea, i-a dat anatemei a doua oară.
Deci,
veselind cu totul Ortodoxia, a împăcat tulburarea bisericească, şi,
prefăcând în alinare toată furtuna şi învăluirea, a adus icoanele în
Biserica Domnului cu mare dănţuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului
Marelui Post al Paştelui. Şi s-a făcut bucurie nu numai în
Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, oriunde se afla
dreapta credinţă cea creştinească.
Şi biruind
pretutindeni dreapta credinţă şi toţi creştinii dănţuind duhovniceşte,
se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul
luptării împotriva icoanelor. Unul ca acela era Anie, mincinosul
patriarh Ioan, cel zis mai înainte, care a fost lepădat de pe scaun, şi
fratele lui, Arsavar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de
patriciu, şi alţii oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar
alţii din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepându-se ce să facă,
socoteau în sine cum ar putea să aducă hulă asupra prea sfinţitului
Metodie.
Deci Anie a
îndemnat pe o oarecare femeie de un gând cu dânsul - nu din cele de
rând, ci din cele strălucite, pentru că fiul ei a fost voievod în
Smirna - şi a năimit-o cu mult aur, ca, mergând la împărăteasă şi la
ispravnicii cei ce erau puşi lângă împăratul cel tânăr, să le spună că
Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o
ticăloşii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce în popor veste
rea şi nume hulit despre dânsul şi atunci ei vor putea cu înlesnire ca
şi învăţătura lui şi sfintele icoane iarăşi să le hulească pe faţă.
Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă şi la boierii cei puşi
lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, aducând plângere
împotriva sfântului şi nevinovatului bărbat. Şi ca să i se creadă
minciuna ca un adevăr, acea femeie vărsa lacrimi din ochi, ca şi cum ar
fi fost silită de noul patriarh Metodie.
Atunci toţi
s-au minunat de acel lucru şi s-au smintit; deci îndată s-a lăţit
această veste prin toată cetatea, şi se tulburau cei dreptcredincioşi,
iar cei răucredincioşi se bucurau şi dănţuiau. Unii batjocoreau pe cei
dreptcredincioşi şi, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh
aveţi şi unuia ca acesta urmaţi!" Iar Prea Sfinţitul Metodie, auzind
unele ca acelea, se minuna de unde i-a venit acea năpastă. Insă, având
conştiinţa curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar a
fost şi cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului celui atât
de mult şi pentru batjocorirea aceea care se făcea la toţi cei
dreptcredincioşi de la cei răucredincioşi.
Deci ce a
făcut Metodie, marele arhiereu, bărbatul nevinovat cu mâinile şi curat
cu inima, care şi-a păzit fără de prihană curăţia trupului său din
pântecele maicii sale? Vrând el ca nu atât pe sine să se curăţească de
pâra cea mincinoasă, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică şi să
astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor, a gândit ca, deşi era cu
ruşine, să-şi descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până
atunci nu era ştiută de nimeni, şi să arate şi să dovedească cum că nu
putea el să facă amestecarea păcatului cea trupească. Deci, trimiţând
la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze
faptele între el şi femeia aceea.
Şi stând
înainte la judecata feţelor celor cinstite, neavând ce să grăiască
altceva afară de nevinovăţia sa şi nevrând să se sfădească cu femeia
cea fără de ruşine, a lepădat ruşinea cea firească şi cuviincioasă unui
om ca acela - fiind silit de primejdia zisă -, şi în faţa tuturor şi-a
descoperit haina până la goliciune, arătându-şi locul cel tăinuit al
trupului cu totul cuprins de vătămare. Atunci toţi au cunoscut că era
mincinoasă clevetirea acelei femei; pentru că au văzut că era cu
neputinţă unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc.
Deci îndată s-au bucurat dreptcredincioşii şi s-a ridicat ocara de la
fiii dreptei credinţe şi s-a pierdut sminteala din Biserică. Iar pe cei
răucredincioşi i-a cuprins ruşinea şi s-au astupat gurile lor cele
hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor şi batjocorirea lor spre
ruşinarea şi defăimarea lor înşişi.
Iar Prea
Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiţi judecători,
prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el n-a tăinuit lucrul
acela, pe care până atunci nu-1 spusese nimănui, ci descoperind acea
durere a sa, a descoperit şi pricina durerii, şi a răspuns: „Când am
fost trimis de Prea Sfinţitul Patriarh Nichifor la papa, zăbovind
acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei - o
poftă foarte mare spre păcatul trupesc şi o grozavă aprindere a
mădularelor, încât mult mă luptam ziua şi noaptea cu patima aceea,
muncindu-mă cu postul, cu privegherea şi cu tot felul de osteneli
omorâtoare.
Şi dacă am
văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape
de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru,
încredinţându-mă în ajutorul lui şi cerând uşurare de la dânsul, ca el,
cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi uşureze
patima şi să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase
să-mi spurc trupul meu cel sfinţit spre curăţie. Şi adormind eu puţin
întru acea grijă, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru şi cu dreapta sa
s-a atins de părţile cele tăinuite ale trupului meu. Din această
atingere am simţit o durere, ca şi cum a ars cu foc acel loc şi am
suspinat foarte tare. Iar apostolul mi-a zis: «De acum nu vei mai simţi
mai mult război de la păcatul cel trupesc». Iar eu îndată
deşteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare şi acest fel de
boală precum vedeţi".
Auzind
aceasta judecătorii de la sfântul, s-au umilit şi au judecat că este
nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească, ca
să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul
lui Dumnezeu, cel nevinovat şi curat. Şi îndată au stat de faţă
muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Iar ea, văzând sabia
trasă, locul pregătit şi toiege cu ghimpi ascuţiţi, s-a temut foarte
şi, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toţi
cei ce au îndemnat-o şi au năimit-o pe ea, spunând şi aurul ce i se
dăduse de îndemnătorii ei şi în ce loc este pus în casa ei.
Atunci
judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au
găsit aurul la locul acela, în care a spus ea şi l-au adus la
judecători. Şi au hotărât judecătorii dreaptă judecată împotriva acelei
femei şi împotriva îndemnătorilor ei, ca să fie pedepsiţi cu moartea.
Dar Prea
Sfinţitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios şi
adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea şi i-a
eliberat, nu numai de la moarte, ci şi de la bătăile ce li se cuveneau,
punând asupra lor numai această pedeapsă, ca în toate sărbătorile mari
să meargă, cu rânduială şi cu lumânări aprinse, de la biserica
Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la biserica
sobornicească a Sfintei Sofia şi, stând lângă uşile bisericeşti, să-şi
primească anatema în urechile lor.
Atunci au
tăcut gurile ereticeşti cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de
icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârşit, cu darul lui
Dumnezeu, cu rugăciunile şi cu sârguinţa cea neadormită a plăcutului
lui Dumnezeu Prea Sfinţitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce
se scornise împotriva lui fără de vină, s-a arătat mai luminat şi mai
slăvit. Iar potrivnicilor nu li s-a dat aceea pe care David o cerea de
la Dumnezeu, celor .ce i-au greşit, zicând: Umple feţele lor de ocară,
şi vor căuta numele Tău, Doamne, pentru că, orbindu-i răutatea şi
împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat
alte răutăţi mai mari.
Astfel
mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al
acelei răutăţi, a fost trimis la pocăinţă într-o mănăstire. Iar pe când
era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi ale sfinţilor îngeri, înnoite de
cei dreptcredincioşi, după stricarea care se făcuse de luptătorii
împotriva icoanelor. Deci a poruncit diaconului său să le scoată ochii
sfinţilor de pe sfintele icoane, iar diaconul a făcut după cum i s-a
poruncit. Despre aceasta s-a înştiinţat împărăteasa Teodora, care,
.râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuşi acelui eretic
patriarh mincinos să i se scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare
cinstiţi senatori, nu a mai poruncit să i se scoată ochii, ci să i se
dea două sute de lovituri cu nişte bice tari, celui ce era vrednic de
nenumărate munci şi morţi; de vreme ce şi el, la vremea stăpânirii sale
de puţin timp, pe mulţi i-a muncit până la moarte pentru dreapta
credinţă; iar acum, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la
sfintele icoane.
Iar Prea
Sfinţitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericeşti şi
după multele sale primejdii pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane,
a îndreptat ocârmuirea bisericească în linişte şi în pace, împodobind
scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul şi cu viaţa sa, cea
asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântătoare a oilor lui
Hristos şi săturându-o cu păşunea învăţăturilor celor insuflate de
Dumnezeu. El în toate zilele înmulţea cinstea sfintelor icoane,
cinstind în icoane pe însăşi feţele acelora care se închipuiesc prin
zugrăvirea icoanelor. împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să
întărească în Constantinopol şi aceea, ca să se dea iarăşi cinstea
vrednică cinstitelor moaşte ale sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu;
căci, pe vremea stăpânirii ereticeşti, împreună cu sfintele icoane erau
necinstite şi moaştele sfinţilor, fiind călcate cu picioarele, târâte
pe uliţe cu batjocură, aruncate în noroi şi în gunoi, şi defăimate prin
arderea focului sau prin înecare în apă. Şi numai acelea s-au păstrat
întregi, pe care mâinile dreptcredincioşilor s-au grăbit să le ascundă
de la faţa celor răucredincioşi în sanurile pământului; încât atunci
nici nu puteai să auzi de moaştele plăcuţilor lui Dumnezeu în
Constantino-pol.
Deci Prea
Sfinţitul Metodie, arhiereul lui Hristos, s-a sârguit iarăşi să
îmbogăţească Constantinopolul cu moaştele sfinţilor şi să înveţe pe
poporul cel dreptcredincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor.
întâi au fost aduse cu cinste de la Heronis la Constantinopol moaştele
Sfântului Teodor Studitul, care, după 18 ani ai mutării lui la
Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune. Apoi a adus de asemenea cu
cinste în Constantinopol moaştele Prea Sfinţitului Patriarh Nichifor,
stăpânul său, la care a fost în rânduiala de apocrisiarh şi de care a
fost trimis la Roma. Despre aceasta s-a scris pe larg la 13 zile ale
lunii martie.
Apoi şi
trupul său mult ostenit şi mult chinuit, sfinţit prin curăţie, îl
gătea întru moaşte nestricăcioase Bisericii Constantinopolului, ca pe o
vistierie de mult preţ; pentru că se apropia acum de fericitul său
sfârşit, pe care 1-a văzut mai înainte şi de care s-a înştiinţat şi din
proorocia Cuviosului Ioanichie. Pentru că acela, precum mai înainte a
spus despre vremea când va fi patriarh Sfântul Metodie, aşa şi după
aceea a spus şi când îşi va lua obştescul sfârşit. Căci amândoi fiind
înainte-văzători în Sfântul Duh, unul altuia şi-au ştiut mai înainte
mutarea lor, precum se povesteşte aceasta în viaţa Cuviosului
Ioanichie, astfel:
In al
cincilea an al împărăţiei lui Mihail, părintele Metodie patriarhul,
văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a
mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare şi
rugăciune. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie şi
învăţându-i dreapta credinţă pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit
lui Metodie că şi el, după sfârşitul lui, va trece fără zăbavă din
această viaţă vremelnică în cea veşnică. Apoi, făcând rugăciune şi
sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au
despărţit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte
Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se şi pregătindu-se mai înainte
de sfârşitul său. Iar a treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul
şi purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Ioanichie a trecut la Domnul
în patru zile ale lunii noiembrie. Iar în a opta lună după moartea lui,
Prea Sfinţitul Patriarh Metodie s-a odihnit şi el întru Domnul, în 14
zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului
Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără zăbavă, va
trece şi el din această viaţă vremelnică la cea veşnică.
Iar după ce
Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere şi tânguire a
fost pentru el în toată Biserica Constantino-polului, care s-a lipsit
de un mare şi luminător părinte ca acesta a toată lumea. Şi i-au făcut
lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.
Şi păstorind
Sfântul Metodie Biserica lui Hristos patru ani şi trei luni, a trecut
la viaţa cea nelipsită cu anii, numărându-şe în ceata sfinţilor
ierarhi, şi a stat înaintea Arhiereului cel Mare, începătorul
păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, Cel de toţi sfinţii slăvit, Căruia şi de la noi,
păcătoşii, să-I fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. |