SFINŢII MUCENICI VIT, MODEST ŞI CRISCHENTIA
(15 iunie)
In timpul
împărăţiei lui Diocleţian, când ighemonul Valerian din Sicilia prigonea
pe creştini, era acolo un copil de doisprezece ani, cu numele Vit, fiul
unui bărbat bogat şi de neam bun care se numea Ghilas. Acela se ţinea
de necurăţia păgânească, iar fiul lui, fericitul Vit, fiind luminat de
sus în copilăria sa cu minunatul dar al Sfântului Duh, a cunoscut pe
Unul şi adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi,
crezând într-însul, se ruga Lui ziua şi noaptea, îmbrăcându-se într-o
haină de păr.
Şi s-a
învrednicit a auzi un glas dumnezeiesc de sus către dânsul, grăind:
„S-a auzit rugăciunea ta şi voi arăta spre tine mila Mea". După glasul
acesta, i s-a dat lui de la Dumnezeu puterea facerii de minuni şi
tămăduia neputinţele omeneşti, şi sfătuia pe cei necredincioşi ca să
cunoască pe adevăratul Dumnezeu, şi povăţuia pe mulţi la calea cea
dreaptă; pentru că Domnul Cel atotputernic a voit ca din gura pruncului
acesta şi din lucrurile lui, să-şi săvârşească lauda, spre înfruntarea
rătăcirii închinării la idoli. Deci, mai presus de fire i-a dat
aceluia, împreună cu înţelegerea, şi darul facerii de minuni, ca întru
anii cei tineri, fericitul Vit să fie bărbat puternic cu lucrul şi cu
cuvântul şi să se slăvească întru dânsul Dumnezeu Cel minunat întru
sfântul Său.
Şi
înştiinţându-se ighemonul Valerian de acest sfânt prunc, a chemat pe
tatăl lui la dânsul şi i-a zis: „Ce este aceasta care aud, că fiul tău
se închină acelui Dumnezeu, pe care Il cinstesc creştinii? De voieşti
să-1 ai pe el întreg şi sănătos, sârguieşte-te să-1 întorci de la acea
sălbăticie". Iar Ghilas, venind acasă, a început a sfătui pe fiul său
să nu se întoarcă de la vechile slujbe cele păgâneşti, care se fac
zeilor lor. Iar fericitul prunc Vit a zis către tatăl său: „Eu nu ştiu
pe alt Dumnezeu, fără numai pe Unul Cel ce este din veac, al Cărui Duh
se poartă peste ape şi Care a deosebit lumina de întuneric! Aceluia îi
slujesc eu. El este făcătorul cerului şi al pământului, iar Fiul Său
este Domnul nostru Iisus Hristos, împăratul îngerilor. Pe Acela îl
mărturisesc şi Il voi mărturisi în toate zilele vieţii mele!" Atunci
tatăl său, mâniindu-se, a poruncit să-1 bată cu vergi, zicându-i: „Cine
te-a învăţat pe tine să grăieşti acestea? Au nu ştii că ighemonul va
auzi acestea şi vei pieri?" Tânărul i-a răspuns: „Hristos, al Cărui rob
sunt, m-a învăţat pe mine, iar de mânia ighemonului nu mă tem".
Atunci
Ghilas, chemându-1 pe ispravnicul său cu numele Modest, i-a zis: „Vezi,
ca niciodată fiul meu să nu grăiască cuvintele care pomenesc pe
Hristos". însă Sfântul Vit nu băga în seamă îngrozirile tatălui, şi
precum purta totdeauna în inima sa numele lui Hristos, aşa şi în gură.
Şi a fost mângâiat de Hristos Domnul prin îngerească arătare, pentru că
îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, zicându-i: „Nu te teme, ci
îndrăzneşte în numele lui Iisus Hristos, că eu îţi sunt dat păzitor să
te păzesc până la sfârşit; deci cunoaşte acest dar de la Domnul, că tot
ce vei cere de la Dânsul, ţi se va da".
Sfântul Vit,
veselindu-se şi întărindu-se prin această îngerească arătare, şi mai
mult mărturisea şi preamărea numele Domnului. Iar tatăl său plângea
pentru el, deoarece pe el singur îl avea; şi se sârguia cu cuvinte
amăgitoare să-1 întoarcă la slujba diavolească. Şi a întrebat Sfântul
Vit pe tatăl său: „Tată, căror zei îmi porunceşti să slujesc?" Tatăl
lui i-a răspuns: „Fiule, nu ştii oare pe zeii noştri: Die, Hercules,
Junona, Artemida, Vesta, Apolon şi ceilalţi, cărora se închină
împăraţii şi boierii?" Sfântul a zis către tatăl său: „Aceia cărora le
zici că sunt zei, sunt idoli fără de suflet, făcuţi de mâini omeneşti,
care au gură, dar sunt muţi, au ochi şi sunt orbi, au mâini şi
picioare, dar nu se mişcă. Iar eu ştiu că unul este Dumnezeu viu şi
lucrător în Care vieţuim şi ne mişcăm, ziditor şi atoateţiitor, Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, şi mărturisesc că Unul este Răscumpărătorul şi
Mântuitorul neamului omenesc, Fiul lui Dumnezeu, Care a fost muncit
pentru păcatele noastre şi cu al Cărui sânge ne-am izbăvit".
Tatăl său
i-a zis cu lacrimi: „O, prea dulcele meu fiu, ia aminte la sfatul
folositor şi sănătos al tatălui şi întoarce-te de la credinţa cea
nebună; prin care tu te osteneşti în zadar şi cinsteşti pe un om mort,
ca nu cumva mâniindu-se ighemonul să te piardă şi vei înmulţi durerile
inimii mele!" Fericitul Vit a răspuns: „O, tată! De-ai cunoaşte şi tu
cine este Acela pe care tu Il defăimezi, numindu-L om mort şi de te-ai
închina şi tu Lui, împreună cu mine, pentru că Acela este Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii". Ghilas a zis: „Eu ştiu pe Hristos Acela, Căruia
tu îi zici că este Dumnezeu, că a fost bătut în Iudeea din porunca lui
Pilat şi a fost osândit la moarte pe cruce, şi răstignit de iudei şi de
slugile lui Pilat". Sfântul tânăr a răspuns: „Aşa este tată, precum
zici, dar taina acestui lucru este mare, minunată şi sfântă". Ghilas a
zis: „Vorbind adevărul, aceea ai numi-o mai bine pedeapsă decât taină".
Fericitul copil a răspuns: „O, tată, ascultă-mă cu blândeţe şi cunoaşte
adevărul. Vinderea şi răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos este
mântuirea noastră, de la a Cărui dragoste să ştii că nimeni, cu nici un
fel de munci, nu va putea vreodată să mă despartă". Atunci Ghilas a
tăcut, mâhnindu-se cu inima pentru fiul său.
Şi multe
minuni se săvârşeau cu darul lui Dumnezeu, care petrecea în fericitul
tânăr: orbii se luminau, neputincioşii se tămăduiau, iar diavolii se
izgoneau şi mărturiseau pe faţă sfinţenia lui cea mare. Toate acestea
nu s-au ascuns de ighemonul Valerian, care, şezând la judecată, a zis
către tatăl lui Vit înaintea,tuturor: „O, Ghilas, bărbat de neam bun,
acum mi s-a făcut înştiinţare cu adevărat că fiul tău cinsteşte şi se
închină cu toată osârdia Celui răstignit în Iudeea, Care Se numeşte
Hristos; iar pe zeii părinteşti îi defaima; deci este dator să stea de
faţă la judecata noastră şi să-1 aduci aici".
Şi fiind
adus Sfântul Vit la judecata păgânească, ighemonul a zis către dânsul:
„Pentru ce nu jertfeşti zeilor celor fără de moarte? Nu ştii poruncile
împărăteşti, că toţi care cinstesc pe Cel răstignit se vor pierde cu
felurite pedepse?" Iar fericitul prunc, fiind plin de Duhul Sfânt, nu
s-a înspăimântat deloc; ci, făcându-şi semnul Sfintei Cruci, a răspuns
zicând: „Eu nu voiesc să mă închin diavolilor, nici nu voi cinsti pe
idolii cei de piatră şi de lemn. Am pe Dumnezeul Cel viu, Căruia îi
slujeşte sufletul meu!" Atunci Ghilas, tatăl lui, a strigat către cei
de aproape şi către rudele sale cu mare plângere, zicând: „O,
prietenilor, vă rog tânguiţi-vă cu mine, pentru că văd pe fiul meu unul
născut că piere". Iar Sfântul Vit a strigat împotriva lui, zicând: „Nu
pier, ci mă învrednicesc a fi numărat în ceata drepţilor, celor plăcuţi
lui Dumnezeu". Valerian a zis către dânsul: „Pentru cinstea bunului tău
neam şi de dragostea prieteşugului tatălui tău, m-am oprit până acum şi
n-am împlinit asupra ta poruncile împărăteşti cele hotărâte asupra
călcătorilor de lege. Iar acum, văzându-te pe tine întărit întru
împotrivirea ta, voi începe a te munci după lege, căci poate vei lăsa
nesupunerea ta, fiind pedepsit cu bătăi". Aceasta zicând ighemonul, a
poruncit să-1 bată pe fericitul copil cu toiege.
Deci fiind
el mult bătut, muncitorul îi zicea: „Supune-te acum şi jertfeşte
zeilor". Mucenicul îi răspundea: „O, ighemoane, ţi-am spus o dată că mă
închin lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!" Şi, mâniindu-se ighemonul, a
poruncit să-1 bată cu un lanţ de fier. Dar, pe când slujitorii voiau să
facă aceea, îndată li s-au uscat mâinile. Asemenea şi mâna ighemonului,
cu care arăta la slujitori şi le poruncea, s-a vătămat de o boală
năpraznică şi a rămas uscată. Iar ighemonul a strigat cu durere,
zicând: „Vai mie, mi-am pierdut mâna şi pătimesc de durerea cea
cumplită". Apoi a zis către tatăl lui Vit: „Nu fiu ai, ci vrăjitor".
Iar Sfântul Vit a strigat, zicând: „Nu sunt vrăjitor, ci rob al
Domnului meu Iisus Hristos Cel Atotputernic, Care, petrecând cu oamenii
pe pământ, a înviat morţii, a umblat pe ape ca pe uscat, a liniştit
marea cea furtunoasă, a tămăduit toate bolile oamenilor cele
nevindecate şi acum tot aceleaşi minuni le face cu tăria Sa cea
atotputernică. Eu sunt rob al Aceluia şi mă sârguiesc a împlini
poruncile Lui. Iar zeii tăi, cărora le slujeşti, ce pot? Spune-mi!
Să-ţi tămăduiască ei mâna, de pot să o tămăduiască!"
Ighemonul a
zis: „Dar tu poţi s-o tămăduieşti?" Sfântul a răspuns: „în numele lui
Iisus Hristos, pot!" Ighemonul i-a zis: „Fă-mă întreg, ca să te cunosc
cu dinadinsul, că eşti rob al lui Dumnezeu, precum zici, iar nu
vrăjitor". Atunci sfântul mucenic, ridicându-şi ochii către cer, a zis:
„Dumnezeule, Tată ceresc, ascultă-mă pe mine, nevrednicul robul Tău,
pentru cei ce stau de faţă, ca să vadă şi să creadă întru Domnul nostru
Iisus Hristos, Fiul Tău Cel adevărat şi atotputernic, Dumnezeu care,
împreună cu Duhul Sfânt, împărăteşte în veci cu Tine. Fă ca în numele
Aceluia, Unul născut Fiul Tău, să se tămăduiască mâna ighemonului". Aşa
rugându-se sfântul, îndată s-a tămăduit mâna lui Valerian şi s-a făcut
sănătoasă ca şi mai înainte. Atunci ighemonul a încredinţat pe copil
tatălui său, zicând: „Ia-ţi pe fiul tău acasă şi învaţă-1 să aducă
jertfă zeilor, ca să nu piară".
Iar Ghilas
luând acasă pe Sfântul Vit, îl amăgea în multe chipuri spre păgânătatea
sa: făcea ospeţe şi dansuri, cânta cu organe bine glăsuitoare, suna
chimvalele şi alăutele, înaintea ochilor lui Vit jucau fecioare
frumoase, dănţuîau tinerii, cântau cu glasuri dulci cântece lumeşti de
desfrânare şi grăiau multe cuvinte înşelătoare, ca astfel să întoarcă
inima tânărului spre deşertăciuni. Dar sufletul cel de diamant al
tânărului copil petrecea nemişcat de nimic, pentru că, având dragostea
lui Dumnezeu într-însul, Care biruieşte toate cele lumeşti, nu lua
aminte la nimic din cele ce se cântau şi din cele ce se făceau înaintea
ochilor lui, decât numai îşi ridica ochii săi neîncetat spre cer şi
suspina din adâncul inimii, zicând: „Dumnezeul meu, nu trece cu vederea
inima cea umilită şi smerită". Apoi tatăl său a poruncit să se
pregătească o odaie pentru fiul său, pe care a umplut-o cu tot felul de
bogăţii. A împodobit pereţii cu îmbrăcăminte ţesută cu aur, iar pe jos
a aşternut covoare alese. Cearşafurile erau împodobite cu mărgăritare
şi patul de mult preţ. în sfârşit, toată odaia era plină de podoabe de
mult preţ.
Deci a
închis într-însa pe fiul său, punând pe lângă el nişte fecioare
preafrumoase ca să-i slujească spre înşelare. Dar tânărul Vit, fiind
întreg la minte şi sfânt, îşi pleca genunchii şi se ruga lui Dumnezeu,
zicând: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov,
Dumnezeule, Părinte al iubitului Tău Fiu, Domnul meu Iisus Hristos,
caută spre mine, miluieşte-mă şi întăreşte-mă cu puterea Ta, ca să nu
poată balaurul cel rău şi fărădelegea a-şi împlini dorinţa sa în mine
robul Tău, nici să batjocorească păgânii pe credincioşii robii Tăi şi
să zică: «Unde este Dumnezeul lor?»" Astfel rugându-se sfântul, deodată
a răsărit în camera lui o strălucire de lumină negrăită şi s-au văzut
nişte feţe purtătoare de lumină, ca nişte făclii în chip de văpaie, în
număr de douăsprezece. O mireasmă nespus de plăcută ieşea de la acele
feţe, care, revărsându-se prin văzduh, a umplut toată casa aceea, încât
tatăl Sfântului Vit, minunându-se şi înspăimântându-se cu toţi casnicii
săi, a strigat, zicând: „Mare este această minune. De unde ne vine o
mireasmă plăcută ca aceasta pe care nici în capiştile zeilor noştri
n-am mirosit-o vreodată?" Apoi a zis: „Zeii au venit în casa mea la
fiul meu!" Deci a început a cerceta cu iscodire de unde este acea
mireasmă plăcută.
Şi
apropiindu-se de uşa cămării fiului şi uitându-se înăuntru, a văzut
feţele îngerilor celor înaripaţi ca nişte vulturi, care străluceau
luminos cu negrăită frumuseţe şi cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt,
Domnul...". Această strălucire văzând-o Ghilas, îndată a orbit, de
vreme ce, având ochii necuraţi, era nevrednic să privească acea lumină
îngerească, care stă ascunsă în ceruri, şi numai cei ce au ochii
sufleteşti curaţi o pot privi.
Iar
fericitul Vit, văzând pe tatăl său orbit, s-a umplut de fireasca
dragoste pentru el şi se ruga lui Dumnezeu ca să fie miluit. Deci,
sfârşindu-şi rugăciunea, zicea astfel: „O, Stăpâne, nu voia mea să se
săvârşească, ci voia Ta, şi precum Ţie Unuia îţi este cu plăcere, aşa
să fie". Iar Ghilas, strigând de durerea cea fără de măsură a ochilor,
zicea: „Vai, mie, mi-am pierdut lumina ochilor mei şi sunt cuprins de
cumplită durere". Şi plângeau pentru el toţi casnicii lui, robii şi
roabele, văzând pe stăpânul lor orb. Atunci s-a auzit strigarea
plângerii lor prin casele cele dimprejur şi toată cetatea s-a
înştiinţat de ceea ce i se întâmplase lui Ghilas. Şi s-au adunat mulţi
la casa aceea şi a venit cu sârguinţă şi ighemonul Valerian, care,
văzând pe Ghilas orb, sprijinindu-se de mâinile slugilor şi văitându-se
de durere, 1-a întrebat ce i s-a întâmplat şi din ce pricină a orbit.
Iar el a zis: „Am văzut în odaia fiului meu nişte zei cu aripi, ai
căror ochi erau ca nişte stele. Vederea lor era ca fulgerul şi,
nesuferind acea strălucire a o vedea, m-am vătămat la ochi şi mi-am
pierdut vederea".
Valerian a
zis: „Puternici au fost acei zei pe care i-ai văzut; deci se cade ţie
să te rogi lor ca să te tămăduiască". Şi luând Valerian pe Ghilas cel
orb, 1-a dus în capiştea lui Die. Şi se ruga acolo Ghilas, zicând: „O,
Die, zeule atotputernic, de îmi vei tămădui ochii, îţi voi aduce jertfe
fără de număr şi îţi voi jertfi un viţel cu coarnele de aur. Asemenea
şi ţie, o, zeiţă Vesto, îţi voi aduce nişte fecioare curate, de voi
câştiga ajutor de la tine". Astfel rugându-se Ghilas către deşerţii săi
zei, nu numai că nu dobândea tămăduire, ci simţea că durerea se măreşte
şi mai cumplit într-însul.
Iar Sfântul
Vit, plecându-şi genunchii spre Domnul în camera sa, se ruga pentru
tatăl său, zicând: „Stăpâne, cel ce ai luminat pe orbul Tobie, fă milă
cu tatăl meu, să te cunoască pe tine!" Apoi Ghilas, fără de folos fiind
adus acasă de slugi de la capiştea idolească, a intrat văitându-se în
casa în care Sfântul Vit aducea lui Dumnezeu jertfă de laudă şi, căzând
la picioarele fiului său, i-a zis: „Iubitul meu fiu, tămăduieşte-mă pe
mine!" Iar Sfântul Vit a zis către el: „Tată, dar voieşti să fii
sănătos?" Ghilas a răspuns: „Voiesc, fiule, şi o doresc foarte tare".
Sfântul i-a
zis: „Dacă voieşti să câştigi tămăduire, leapădă-te de Die, de
Hercules, de Junona, de Artemida, de Vesta şi de Apolon!" Ghilas a zis:
„Cum mă voi lepăda de ei?" Sfântul Vit a zis: „Nu-i mai numi pe ei zei,
ci diavoli; iar idolii pe care i-ai cinstit până acum nu-i mai cinsti,
ci să-i ai ca pe nişte fără de suflet şi netrebnici. De te vei făgădui
a face aceasta cu inimă curată, îndată se vor tămădui ochii tăi şi se
vor lumina!" Ghilas a zis: „Mă lepăd de zei şi făgăduiesc a face ceea
ce-mi porunceşti". Sfântul a zis: „Ştiu inima ta cea împietrită şi
cuvintele tale cele neadevărate; însă pentru cei ce stau de faţă, ca să
creadă şi să preamărească numele Domnului meu Iisus Hristos, deşi eşti
nevrednic, însă voi arăta spre tine puterea Stăpânului meu".
Aceasta
zicând-o sfântul, a pus mâna sa pe ochii cei bolnavi ai tatălui său şi
s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai
luminat mai presus de fire ochii celui orb din naştere, luminează şi
ochii tatălui meu, deşi nu este vrednic pentru necredinţa lui, însă să
o faci aceasta, pentru slava numelui Tău cel sfânt, ca el să vadă şi să
fie înfruntaţi vrăjmaşii Tăi şi să se bucure toţi cei ce cunosc şi
iubesc numele Tău". Aşa rugându-se sfântul, îndată au căzut nişte bube
ca nişte solzi de pe ochii orbului şi s-a făcut sănătos.
Dar Ghilas,
după o vreme, în loc să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să dea
mulţumire pentru tămăduirea ce a căpătat-o de la El, a început a huli
pe Făcătorul său de bine, zicând către fiul său: „Nu m-a tămăduit
Dumnezeul tău, ci zeii mei, cărora le slujesc şi cărora m-am făgăduit
să le aduc jertfe!" Şi astfel preamărea pe zeii lui cei necuraţi
înaintea tuturor, zicând cu glas mare: „Mulţumesc zeilor mei, celor ce
m-au tămăduit pe mine!" Deci mergând în capiştea lor, le aducea jertfe
spurcate de mulţumire, precum făgăduise. Şi atât se împietrise inima
lui de către diavol şi se robise de răutate, încât fireasca dragoste ce
avea către fiul său a schimbat-o în ură şi se gândea să omoare pe fiul
său, pruncul cel sfânt şi nevinovat. Dar Domnul, Cel ce păzea pe robul
Său, a trimis pe îngerul Său spre paza aceluia.
Deci îngerul
Domnului s-a arătat noaptea în vederea ochilor, în chip de tânăr frumos
şi strălucitor de lumină, celui mai înainte zis Modest, ispravnicul lui
Vit, bărbat bătrân cu anii, care crezuse în Hristos, şi i-a zis: „Ia pe
copil şi mergi la mare şi veţi afla la mal o corăbioară; deci să
intraţi în ea şi să treceţi în ţara în care vă voi arăta eu". Iar
Modest a zis către înger: „Doamne, nu ştiu calea încotro voi merge".
Zis-a îngerul: „Eu vă voi duce pe voi". Şi îndată sculându-se Modest, a
luat pe Sfântul prunc Vit, şi a luat încă şi pe Crischentia, maica lui,
credincioasa roabă a lui Hristos, şi a mers cu ei la mare, urmând după
îngerul cel ce-i conducea. Iar când au ajuns la malul marii, au aflat
corăbioară cea gătită de Dumnezeu. Şi a zis îngerul către Sfântul Vit,
ca şi cum îl ispitea: „In care ţară te duci?" Răspuns-a sfântul:
„Oriunde ne va duce Domnul, acolo vom merge cu osârdie". Zis-a îngerul:
„Ai oare cu ce plăti?" Răspuns-a sfântul: „Aceluia Căruia îi slujim,
Acela îţi va răsplăti".
Şi intrând
în corăbioară, au mers puţină cale de la Sicilia, şi s-au aflat
într-una din părţile Italiei, care se numea Lucania, la un loc care se
numea Alectoria. Şi după ce au sosit la mal, au ieşit din corăbioară la
uscat şi îndată îngerul Domnului cel în chip de tânăr, ce era cu ei,
s-a făcut nevăzut. Iar ei mergând, au sosit la un râu ce se numea
Silar, .care curgea din ţara Lucaniei spre mare; deci, lângă acel râu
s-au odihnit sub nişte copaci cu umbră deasă. Acel loc era plăcut spre
petrecere şi au început a vieţui acolo, iar hrană le trimitea Dumnezeu,
căci precum pe Sfântul Uie îl hrănea corbul în pustie din porunca lui
Dumnezeu, tot aşa şi pe aceşti sfinţi îi hrănea un vultur, aducându-le
în toate zilele hrană. Şi au început a se face multe minuni prin
Sfântul Vit, că se preamărea numele lui în ţara aceea, Dumnezeu
proslăvindu-1 pe robul Său. încă şi diavolii fiind siliţi de puterea
lui Dumnezeu, strigau din oameni: „Ce este nouă şi ţie, Vite? Ai venit
aici mai înainte de vreme să ne pierzi pe noi?" Deci popoarele se
adunau la el cu neputincioşii lor; iar el, tămăduindu-i cu rugăciunea
şi cu semnul Sfintei Cruci, îi învăţa cunoştinţa Adevăratului Dumnezeu
şi paza poruncilor Lui, şi mulţi necredincioşi întorcându-se la Hristos
Dumnezeu, primeau Sfântul Botez.
Intr-acea
vreme, împăratul Diocleţian avea un fiu cuprins de îndrăcire, iar
diavolul striga prin gura aceluia: „Nu voi ieşi de aici, de nu va veni
Vit din Lucania". Iar împăratul zicea: „Unde putem afla pe acel om?"
Răspuns-a diavolul: „îl veţi afla petrecând lângă râul Silar". Deci
împăratul a trimis ostaşi înarmaţi în Lucania, ca să aducă îndată pe
Vit la el. Şi mergând trimişii acolo, au găsit pe ostaşii lui Hristos
lângă râu, făcând rugăciuni către Dumnezeu, şi au zis către copil: „Tu
eşti Vit?" Răspuns-a sfântul: „Eu sunt". Zis-au ostaşii: „împăratul
Diocleţian are trebuinţă de tine!" Iar sfântul a zis: „Eu, un copil mic
şi prost, pentru ce sunt trebuincios împăratului?" Răspuns-au ostaşii:
„Fiul lui este muncit de diavol şi de aceea are trebuinţă de tine". Şi
a zis Sfântul Vit: „Să mergem dar întru numele Domnului".
Deci a mers
cu ostaşii pe cale spre Roma, şi cu el a mers şi Sfântul Modest, iar
fericita Crischentia le urma lor de departe. Şi ajungând la Roma,
ostaşii au spus lui Diocleţian despre venirea lui Vit; iar Diocleţian a
poruncit să-1 aducă înaintea lui. Şi stând sfântul înaintea
împăratului, s-a mirat acela de frumuseţea lui, pentru că Sfântul Vit
era cu adevărat un copil frumos, faţa lui era ca de înger, iar ochii ca
nişte raze de soare, deoarece era plin de darul lui Hristos.
Atunci
Diocleţian a zis către el: „Tu eşti Vit?" Iar sfântul nu i-a răspuns.
Deci împăratul a început a întreba pe Modest, vrând ca să ştie despre
dânşii. Iar Modest, fiind bătrân şi simplu la obicei, nu putea să dea
răspuns cuviincios împăratului. Apoi împăratul, defăimând cu necinstite
cuvinte pe Modest, voia să-1 gonească din faţa lui. Atunci Sfântul Vit,
deschizând gura, a zis către împărat: „Pentru ce întrebi cu aşa
îngrozire pe cel bătrân ca şi pe cel tânăr? Se cuvenea ca pe cel bătrân
să-1 cinsteşti măcar pentru cărunteţe". împăratul a zis către Sfântul
Vit: „De unde este în tine atâta îndrăzneală, ca să vorbeşti cu noi aşa
mânios, neluând în seamă puterea noastră?" Răspuns-a sfântul: „Noi nu
suntem mânioşi, căci am luat Duhul nerăutăţii de la Hristos Dumnezeul
nostru şi suntem următori blândeţii porumbelului; pentru că învăţătorul
nostru este bun din fire, cu puterea mare, cu obiceiul fără de răutate,
smerit şi blând. Deci şi ucenicii Lui sunt datori să fie blânzi şi
smeriţi cu inima, iar nu iuţi şi mânioşi, precum ne numeşti pe noi".
Acestea grăindu-le Sfântul Vit, deodată diavolul a răcnit cu spaimă
prin gura fiului de împărat: „O, Vite, pentru ce mă munceşti atât de
cumplit mai înainte de vreme?"
Iar sfântul
nu răspundea diavolului. Diocleţian a zis către sfânt: „Oare poţi să-mi
tămăduieşti pe fiul meu?" Răspuns-a sfântul: „Poate să fie sănătos fiul
tău, dar eu nu pot să-i dau sănătate. Hristos Fiul lui Dumnezeu, al
Cărui rob sunt, Acela de va voi, poate cu înlesnire prin mine, robul
Său, să-1 izbăvească de muncirea diavolească, pentru că este puternic!"
Deci
Diocleţian a început a ruga pe Sfântul Vit să tămăduiască pe fiul său;
iar sfântul, apropiindu-se de cel îndrăcit, şi-a pus mâinile pe capul
lui şi a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieşi, duh
necurat, din zidirea lui Dumnezeu!" Şi îndată a ieşit diavolul din fiul
împăratului, însă nu fără de vătămarea celor ce stăteau acolo de faţă.
Pentru că pe mulţi necredincioşi, care batjocoreau pe Sfântul Vit cu
cuvântul sau în gândurile lor, deodată i-a ucis diavolul prin
îngăduinţa lui Dumnezeu şi sufletele lor cele necurate le-a dus în iad,
ca pe o dobândă a sa. Iar împăratul s-a mirat şi s-a înspăimântat
văzând pe fiul său sănătos şi pe cei mulţi căzuţi morţi. Şi în loc să
cunoască puterea numelui lui Iisus Hristos şi să preamărească pe
adevăratul Dumnezeu, se gândea în sine, cum ar putea să întoarcă pe Vit
la păgânătatea sa.
Căci
împăratul cel fără de lege se rănise de frumuseţea lui şi a început cu
momeli a vorbi către dânsul, zicându-i: „Prea iubitule Vite,
învoieşte-te cu mine ca să aducem împreună jertfe zeilor. Şi îţi voi da
ţie până la jumătate din împărăţia mea, te voi îmbogăţi cu mulţime de
aur, de argint şi de lucruri de mult preţ; te voi îmbrăca în haină
împărătească şi îmi vei fi mie prieten de aproape". Răspuns-a Sfântul
Vit: „împărăţia şi bogăţiile tale îmi sunt netrebnice, pentru că am pe
Domnul Dumnezeul meu, Căruia, de Ii voi sluji cu credinţă, mă va
îmbrăca pe mine în haina cea nestricăcioasă şi prea luminată a
nemuririi în împărăţia cea cerească". Zis-a Diocleţian: „Nu grăi
astfel, ci cruţă-ţi viaţa ta şi jertfeşte zeilor ca să nu suferi feluri
de munci, dându-te la moarte amară". Răspuns-a sfântul: „Eu, cu
negrăită osârdie, doresc aceste munci, cu care mă îngrozeşti, ca să pot
merge la cununa pe care Domnul a făgăduit-o aleşilor Săi".
Atunci
Diocleţian a poruncit ca pe Sfântul Vit şi pe Modest să-i arunce într-o
temniţă întunecoasă şi puturoasă, şi fiecăruia să i se pună fiare grele
de câte zece ocale şi să le pecetluiască uşa şi fereastra cu inelul său
cel împărătesc, ca să nu le dea lor cineva pâine sau apă, căci el voia
să-i omoare pe ei cu foamea şi cu setea. Şi fiind sfinţii închişi în
temniţă, îndată a strălucit o lumină înăuntru, pe care şi străjerii au
văzut-o, privind printr-o spărtură; iar Sfântul Vit a strigat cu glas
mare către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ia aminte spre ajutorul nostru,
grăbeşte de ne izbăveşte pe noi din legăturile acestea, precum ai
izbăvit pe cei trei tineri din cuptorul cel cu foc şi pe Suzana de la
martorii cei mincinoşi şi fără de lege".
Astfel
rugându-se sfântul, s-a cutremurat pământul în temniţă şi a strălucit
mai multă lumină, şi o bună mireasmă negrăită s-a revărsat prin văzduh.
Şi i S-a arătat lui Domnul nostru Iisus Hristos şi i-a zis: „Scoală-te,
Vite, şi te îmbărbătează şi fii tare, pentru că Eu sunt totdeauna cu
tine". Acestea zicându-le Domnul, S-a făcut nevăzut; iar fiarele au
căzut de pe sfinţii cei legaţi, Vit şi Modest, şi s-au făcut ca praful.
Şi amândoi s-au sculat şi au început a cânta: „Bine este cuvântat
Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut izbăvire
poporului Său". Şi se mai auzeau şi glasuri îngereşti cântând împreună
cu ei. Iar străjerii, văzând lumina cea negrăită şi auzind cântând
glasurile îngereşti, s-au umplut de spaimă şi au rămas ca nişte morţi.
Apoi, venindu-şi în fire, au alergat cu cutremur la împăratul şi i-au
spus cele ce au văzut şi auzit. Iar împăratul, socotind acelea ca pe
nişte vrăji creştineşti, a chemat pe mai marele priveliştilor şi a
poruncit să pregătească pentru a doua zi locul în care voia să dea pe
cei legaţi la mâncarea fiarelor. Căci zicea: „Voi vedea de va putea
Hristos al lor să-i scoată din mâinile mele".
Iar a doua
zi au fost scoşi la acel loc robii lui Hristos, iar Sfântul Vit întărea
pe fericitul Modest, ispravnicul său, zicându-i: „Părinte, să nu te
înfricoşezi, nici să te temi de armele diavolului, ci fii bărbat;
pentru că ni se apropie cununa noastră cea mucenicească". Iar poporul
care privea la acea privelişte era ca la cinci mii de bărbaţi, afară de
femei şi copii, care erau fără de număr.
Şi a zis
Diocleţian către Sfântul Vit: „Vite, unde te vezi acum?" Iar sfântul,
nerăspunzând nimic muncitorului, şi-a ridicat ochii spre cer. împăratul
iarăşi i-a zis: „Unde te afli acum, Vit?" Sfântul i-a răspuns: „Mă văd
în privelişte; iar tu să faci degrabă ceea ce voieşti să faci".
Diocleţian a zis: „Vit, cruţă sufletul tău şi jertfeşte marilor zei".
Sfântul a răspuns: „Să nu-ţi fie ţie bine, diavole, lup răpitor şi
înşelător al sufletelor! Mă mir de nebunia ta că, văzând puterile lui
Dumnezeu, nu cunoşti pe Dumnezeu şi nu te ruşinezi a mă întoarce de la
Dumnezeul meu cu cuvintele tale. Eu ţi-am spus de mai multe ori, că nu
voi jertfi zeilor tăi, fiind diavoli, iar sfaturile tale cele păgâneşti
şi fără de ruşine le întinzi spre mine? Câinelui îi zic: «Ieşi afară!»
şi el, ruşinându-se, iese; dar tu nu te ruşinezi! însă eu am pe Hristos
Dumnezeul meu, Căruia până acum Ii slujesc şi îi aduc jertfă de laudă
din inima mea; iar acum îmi mai rămâne încă să-i fiu Lui cu totul
jertfă vie!"
Atunci
împăratul, din mânia cea fără de măsură, în loc să dea drumul fiarelor
asupra mucenicilor, a poruncit ca îndată să se pregătească un cuptor
aprins şi o căldare mare şi într-însa să topească plumb cu pucioasă şi
cu smoală, şi să bage pe Vit în acea căldare înfierbântată, zicând:
„Acum vom vedea, de-i va ajuta Dumnezeul lui!" Iar Sfântul Vit,
îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a intrat în mijlocul căldării
care fierbea ca o mare. Şi îndată stând de faţă îngerul Domnului, a
luat puterea focului şi a răcit fierbinţeala căldării; iar mucenicul
stătea ca în mijlocul unei băi calde, cântând Domnului şi zicând: „Cel
ce ai izbăvit pe fiii lui Israel din robia cea grea a Egiptului, prin
Moise şi Aaron, slugile Tale, fă milă cu noi pentru slava numelui Tău
cel sfânt!" Şi privind spre împărat, i-a zis: „Mulţumesc, Diocleţiane,
ţie şi slujitorilor tăi, că mi-aţi făcut baie plăcută aici!" Şi tot
poporul care privea a strigat cu glas mare: „O minune ca aceasta nu am
văzut niciodată! Cu adevărat, mare şi adevărat este Dumnezeul acestui
prunc!" Şi a ieşit sfântul din căldare, neavând nici o vătămare pe
trupul său, ci dimpotrivă, mai vârtos se lumina trupul lui curat ca
zăpada şi el cânta, zicând: „Lămuritu-m-ai pe mine, Doamne, ca aurul
prin foc! Cercetatu-m-ai şi nu s-a aflat întru mine nedreptate!" Apoi a
început a ocărî pe împărat, zicând: „Ruşinează-te, diavole, cu tatăl
tău, satana, văzând tu cât de mare putere arată Domnul în mine, robul
Său!"
Iar
împăratul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit să aducă un leu
înfricoşat, mare şi cumplit, a cărui răcnire oamenii nu puteau să o
rabde. Şi a zis împăratul către sfânt: „Au doară şi pe acesta îl vor
birui vrăjile tale?" Iar mucenicul a răspuns: „Nebunule şi
nesocotitule, au încă nu cunoşti puterea lui Hristos, care este cu mine
şi prin care îngerul mă va scoate degrabă din mâinile tale cele
muncitoare?" Iar după ce a venit leul, sfântul s-a însemnat cu semnul
Sfintei Cruci, iar leul a căzut la picioarele lui şi îi lingea
gleznele.
Şi a zis
Sfântul Vit către împărat: „Iată, fiara dă cinste Dumnezeului meu, iar
tu nu poţi cunoaşte pe Făcătorul tău, în Care măcar acum de ai voi să
crezi, ţi-ai câştiga mântuirea". împăratul a răspuns: „Crede într-însul
tu şi neamul tău". Iar sfântul, zâmbind, a zis: „Bine ai zis, pentru că
eu şi tot neamul meu, prin baia Sfântului Botez, născându-ne a doua
oară, nădăjduim să câştigăm cununa vieţii în împărăţia Dumnezeului
nostru".
In acea
vreme, mulţi din popor, ca la o mie de bărbaţi, au crezut în Hristos.
Iar împăratul a zis către mucenic: „Ce este aceasta, Vite, că nu te
vatămă focul şi fiarele? Cu ce fel de vrăji le îmblânzeşti şi faci pe
popor să se mire şi mulţi cred în vrăjile tale?" Mucenicul a răspuns:
„Eu nu îmblânzesc focul şi fiarele cu nici un fel de vrăji, ci toate
acestea le lucrează puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Focul şi
fiarele, fiind zidirea lui Dumnezeu, se supun voinţei Ziditorului lor
şi nu pe mine, ci pe El Il cinstesc, iar ţie îţi aduc mai multă ruşine,
pentru că focul, fiind făptură fără suflet, şi fiarele, fiind zidire
fără de cuvântare, ştiu pe Dumnezeu care le-a zidit; iar tu, având
suflet înţelegător, nu poţi să-L cunoşti pe Acela şi te afli mai prost
decât făpturile cele fără de cuvântare şi fără de suflet".
Atunci
împăratul a poruncit ca să spânzure pe Sfinţii Mucenici Vit şi Modest
şi să-i muncească, şi împreună cu dânşii şi pe Sfânta Crischentia,
maica lui Vit, care a venit acolo şi a mărturisit că este creştină, iar
pe împărat 1-a vădit pentru păgânătatea şi tirania lui. Şi a poruncit
muncitorul să le strujească trupurile cele dezgolite cu unghii de fier.
Şi a zis Sfântul Vit către împărat: „Puterea ta o arăţi că este de râs
şi neputincioasă, când munceşti pe o femeie".
Deci sfinţii
au fost munciţi foarte, încât strujindu-li-se trupurile, oasele
rămăseseră goale şi se vedeau toate cele dinăuntrul lor. Atunci Sfântul
Vit a strigat către Domnul: „Dumnezeule, în numele Tău mântuieşte-ne pe
noi şi ne izbăveşte cu puterea Ta!" Şi îndată s-a cutremurat pământul
foarte tare şi s-au făcut fulgere şi tunete, capiştile idoleşti au
căzut şi mulţi din poporul necredincios au pierit; unii împresuraţi de
zidurile cele căzute, iar alţii fiind ucişi de fulgere şi tunete. Iar
împăratul s-a umplut de frică şi a fugit din acel loc, bătându-se peste
obraz şi strigând: „Amar mie, că am fost biruit de un copil mic ca
acesta!"
Iar îngerul
Domnului, dezlegând pe acei sfinţi mucenici de la muncire, i-a dus la
locul lor din Lucania, la râul care se numea Silar şi i-a pus sub
copacul unde se odihniseră mai înainte, când au venit din Sicilia. Şi
odihnindu-se sfinţii sub acel copac, s-au adunat la dânşii oameni
credincioşi din cei ce locuiau acolo aproape şi Sfântul Vit s-a rugat
lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui
viu, primeşte în pace sufletele noastre, iar cei ce în slava Ta vor voi
să cinstească pomenirea pătimirilor noastre, pe aceia păzeşte-i de
toate răutăţile lumii acesteia şi să-i treci fără de primejdie în
cereasca Ta împărăţie". Astfel rugându-se sfântul, s-a auzit glas din
cer grăind către dânsul: „Rugăciunea ta s-a auzit".
Şi a zis
sfântul către cei ce stăteau împrejur: „Fraţilor, să îngropaţi aici
trupurile noastre; iar noi, după ieşirea noastră, vom ruga pe Domnul
pentru voi ca, toate câte veţi cere pentru mântuirea voastră, să le
primiţi şi Hristos vă va izbăvi de vrăjmăşiile diavolului". După aceste
cuvinte, sfinţii mucenici într-un ceas împreună şi-au dat cu bucurie
sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Iar oamenii, învelind cu pânze
curate cinstitele lor trupuri şi ungându-le cu aromate, le-au îngropat
cu cinste în acel loc, care se numeşte Mariane.
Sfinţii Vit,
Modest şi Crischentia au pătimit în ziua de 15 a lunii iunie, stăpânind
în Roma Diocleţian; iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus
Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin. |