SFANTUL APOSTOL IUDA, FRATELE DOMNULUI DUPĂ TRUP
(19 iunie)
Sfântul Apostol
Iuda a fost unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli ai lui Hristos,
trăgându-se din seminţia lui David şi a lui Solomon. El s-a născut în
Nazaretul Galileii, din tatăl său, Iosif teslarul - care a fost după
aceea logodnicul Preacuratei Fecioare Maria - şi din maica sa Salomeea,
nu cea din Betleem, ci alta, care a fost fiica lui Agheu, fiul lui
Varahie şi fratele lui Zaharia. Pe ea a luat-o Iosif în însoţire
legiuită şi i-a născut pe aceşti fii, care sunt pomeniţi în Evanghelia
lui Matei: Iacob, Iosie, Simon şi Iuda. însă acest Sfânt Iuda se
numeşte Iuda al lui Iacov - adică fratele lui Iacov cel numit fratele
Domnului -, căci pentru smerenie, singur se făcea nevrednic să se
numească fratele Domnului după trup, de vreme ce la început a greşit
din neştiinţă faţă de El, pe de o parte pentru necredinţă, iar pe de
alta pentru neiubirea de frate. Cu necredinţa a greşit, precum
adevereşte despre aceasta Sfântul Ioan, zicând: Nici fraţii lui nu
credeau în El.
Tâlcuind
aceasta, Sfântul Teofilact spune că feciorii lui Iosif sunt fraţi ai
Lui şi zice: „Il ocărăsc fraţii lui, feciorii lui Iosif, între care
este şi acest Iuda. Insă de unde aveau ei această necredinţă? Din
socoteala cea putredă şi din zavistie, pentru că obiceiul rudeniilor
este ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini".
Deci este arătat că Iuda de la început a greşit întru neştiinţă către
Hristos, cu necredinţa şi cu zavistia. El a mai greşit şi cu neiubirea
de frate, precum se scrie despre aceasta în Viaţa Sfântului Iacov,
fratele Domnului, pentru că Iosif - după întoarcerea din Egipt -
împărţind pământul său fiilor lui cei fireşti, pe care i-a avut cu
femeia cea dintâi, a voit să facă parte şi Domnului nostru Iisus
Hristos, Cel născut fără de stricăciune, mai presus de fire, din
Preacurata Fecioară, fiind Acela atunci încă prunc mic, iar ceilalţi
fii ai lui Iosif - între care şi acest Iuda - nu voiau să-L primească
la moştenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut din aceeaşi
maică. Iar Iacov L-a primit pe El împreună moştenitor la partea sa, şi
de aceea Iacov s-a numit după aceea „fratele Domnului". Deci Sfântul
Iuda, ştiind greşelile sale cele mai dinainte, nu îndrăznea să se
numească fratele Domnului, ci numai al lui Iacov, precum scrie şi în
scrisoarea sa, zicând: „Iuda, sluga lui Iisus Hristos şi fratele lui
Iacov...". Acest sfânt apostol are încă şi alte felurite numiri.
Astfel,
Sfântul Matei Evanghelistul îl numeşte Levi sau Tadeu şi aceasta nu
fără oarecare taine, pe care le putem cunoaşte în parte din tâlcuiri,
pentru că Levi se numeşte „împreunat" sau „din inimă" sau „ca un leu".
Deci Sfântul Iuda s-a numit Levi, pentru că după greşeala lui cea mai
dinainte, ce o făcuse din neştiinţă, după ce a cunoscut că Iisus este
adevăratul Mesia, s-a alăturat lângă Dânsul cu dragoste din inimă şi ca
un leu s-a nevoit cu bărbăţie pentru El. Drept aceea, cu dreptate şi cu
cuviinţă s-au zis despre dânsul aceste cuvinte, care oarecând s-au zis
şi despre Iuda cel dinainte, fiul lui Iacov şi strămoşul lui Hristos:
ludo, pe tine te laudă fraţii tăi; culcându-te, ai dormit ca un leu şi
ca un pui de leu. Iar Tadeu se tâlcuieşte "lăudător" şi "mărturisitor"
sau "sânii laptelui". Deci Sfântul Iuda a fost numit Tadeu, căci,
lăudând şi mărturisind pe Hristos Dumnezeu, hrănea din învăţăturile
sale apostoleşti ca prin nişte sâni de lapte pe cei ce erau prunci în
credinţă, adică pe cei dintâi credincioşi ai Bisericii.
Mai sunt
încă şi unii care socotesc cum că acest Sfânt Iuda, iar nu altul, este
numit Varsava în Faptele Apostolilor. Acolo se zice: Au voit apostolii
şi bătrânii cu toată adunarea să aleagă pe un bărbat dintr-înşii şi
să-l trimită în Antiohia cu Pavel şi cu Varnava, anume pe Iuda, care se
numea Varsava. Deci Varsava se tâlcuieşte „fiul întoarcerii" şi de
aceea se numeşte Sfântul Iuda Varsava, fiindcă, după greşelile sale
cele de mai înainte către Hristos, s-a întors la El prin pocăinţă, cu
credinţă şi cu dragoste. Căci, în cele ce greşise mai mult, în acelea a
arătat mare îndreptare. El greşise mai întâi prin necredinţă, după
aceea a crezut într-însul fără îndoială şi s-a făcut Apostolul şi
propovăduitorul Lui. Greşise către Hristos şi prin neiubire, iar după
aceea atât L-a iubit, încât şi-a pus şi sufletul pentru Dânsul, pentru
că avea mare râvnă pentru Hristos şi dorea ca toată lumea să-L cunoască
pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, să creadă într-însul, să-L iubească şi
să-şi câştige mântuirea. Această râvnă a lui este povestită şi în
Sfânta Evanghelie. Căci, pe când Domnul grăia către ucenicii Săi: Cel
ce mă iubeşte pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el
şi singur Mă voi arăta lui... atunci Iuda -nu Iscarioteanul, ci acest
frate al Domnului după trup - a zis către dânsul: Doamne, ce este că ai
să Te arăţi nouă, şi nu lumii? Ca şi cum ar fi zis: „Doamne, nu numai
nouă să ne dai cunoştinţa Ta, ci la toată lumea. Nu numai nouă singuri
să ne arăţi mântuirea Ta, ci şi la tot neamul omenesc, ca nu numai noi,
robii şi ucenicii Tăi, ci şi toată lumea, cunoscându-Te pe Tine
Făcătorul şi Mântuitorul său, să Te iubească cu căldură, să-Ţi
slujească cu credinţă şi să Te proslăvească în veci".
Iar după
înălţarea Domnului, Sfântul Apostol Iuda a propovăduit pe Hristos în
felurite ţări. Despre aceasta ne spune Nichifor, istoricul bisericesc,
zicând despre dânsul astfel: „Dumnezeiescul Iuda, nu Iscarioteanul, ci
altul, care avea două nume, Tadeu şi Levi, fiul lui Iosif şi fratele
lui Iacov, cel aruncat de pe aripa bisericii, a propovăduit mai întâi
Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria, şi Idumeea, apoi în cetăţile
Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopo-tamiei; iar mai pe urmă, s-a
dus în Edesa, în cetatea lui Avgar, unde mai înainte propovăduise pe
Hristos alt Tadeu, care era unul din cei şaptezeci de apostoli. Acolo,
dacă lipsea ceva din slujba acelui Tadeu, acest Iuda Tadeu le-a
împlinit bine".
Incă să se
mai ştie că Sfântul Iuda a binevestit cuvântul mântuirii şi în Persia,
iar de acolo a scris în limba grecească Epistola sobornicească către
toţi credincioşii, care, deşi este scrisă pe scurt, este însă de mare
înţelegere şi plină de învăţături folositoare. Unele cuvinte din acea
scrisoare sunt dogmatice, adică despre taina Prea Sfintei Treimi şi a
întrupării lui Hristos, despre deosebirea îngerilor buni de cei răi şi
despre înfricoşata judecată ce va să fie; iar altele sunt învăţătoare
de obiceiuri, care sfătuiesc pe oameni a fugi de necurăţiile păcatelor
trupeşti, de huliri, de mândrie, de neascultare, de zavistie şi de
urâciune, de meşteşugiri şi de vicleşuguri, ca fiecare să fie statornic
în chemarea sa, în credinţă, în rugăciune şi în dragoste. Aşijderea,
ele mai învaţă a se îngriji de întoarcerea celor rătăciţi la adevărata
credinţă şi a se păzi de eretici, ale căror obiceiuri vătămătoare de
suflet le-a vădit luminos, iar pierzarea lor a arătat-o asemenea cu a
sodomitenilor.
In
scrisoarea sa arată încă şi aceasta, că nu este destul pentru mântuire,
ca să se lepede cineva de păgânătate şi să fie chemat la sfânta
credinţă, ci se cuvine ca, pe lângă credinţă, să facă şi fapte bune
cuviincioase chemării şi vrednice de mântuire. Pentru aceasta el aduce
spre pildă pe îngerii şi oamenii pedepsiţi de Dumnezeu. Pe îngerii răi
Dumnezeu i-a legat în întuneric cu legăturile cele veşnice şi spre
judecata Sa îi păzeşte, deoarece nu şi-au păzit rânduiala lor. Pe
oamenii cei scoşi din Egipt i-a pierdut în pustie, deoarece n-au umblat
după chemarea lui Dumnezeu, ci s-au abătut la îndărătnicii. Astfel
Sfântul Apostol Iuda a arătat în trimiterea sa prin cuvinte scurte
lucruri mari.
El a suferit
multe dureri şi osteneli, trecând prin multe ţări, propovăduind pe
Hristos, botezând şi încredinţând popoarele şi povă-ţuindu-le la
mântuire. Apoi, după ce s-a dus în părţile Araratului, întorcând
mulţime de popor de la înşelăciunea idolească la Hristos, a fost prins
de închinătorii la idoli şi, după ce l-au muncit mult, l-au spânzurat
pe un lemn în chip de cruce. Şi fiind străpuns cu săgeţi de cei
necredincioşi, şi-a sfârşit nevoinţa şi alergarea sa, şi a trecut la
Hristos Dumnezeu, ca să-şi ia cununa cea veşnică a răsplătirii
aposto-leşti la ceruri. |