CUVIOSUL IOAN SIHASTRUL
(19 iunie)
Cuviosul
părintele nostru Ioan, lăsând lumea, s-a făcut monah şi petrecea cu
plăcere de Dumnezeu, în post şi în rugăciune, în sihăstria pustiei din
părţile Palestinei, nu departe de Ierusalim. Despre viaţa lui cea
plăcută lui Dumnezeu, în cartea ce se numeşte "Limonar", alcătuită de
cuvioşii noştri părinţi Ioan şi Sofronie - care a fost mai pe urmă
patriarh al Ierusalimului -, se scrie astfel: „Ne-a spus nouă -adică
lui Ioan şi lui Sofronie - avva Dionisie presbiterul şi păzitorul de
vase al sfintei biserici cea din Ascalon, despre avva Ioan Sihastrul,
zicând că acel bărbat a fost mare cu viaţa în neamul cel de acum şi
foarte plăcut lui Dumnezeu. El vieţuia în hotarele satului Sehusta,
care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci de stadii. Stareţul avea
în peştera sa chipul Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarei şi pururea Fecioarei Măria, având în braţe pe Pruncul Cel
mai înainte de veci, pe Hristos Dumnezeul nostru.
De câte ori
stareţul voia să se ducă în vreun loc, ori în pustie departe, ori la
Ierusalim să se închine cinstitei Cruci şi Mormântului Domnului Hristos
şi să cerceteze Sfintele Locuri, sau să se roage la Muntele Sinai, sau
la sfinţii mucenici care se aflau departe de Ierusalim - căci era
bătrânul mare iubitor de mucenici şi se ducea uneori în Efes, la
mormântul Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, alteori se ducea în
Evhaita la Sfântul Teodor, sau în Seleucia Isauriei, la Sfânta Tecla;
ori în Sarafas, la Sfântul Serghie, uneori la acela, iar alteori la alt
sfânt -, şi când se ducea, îşi aşeza candela în peştera sa înaintea
chipului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, o aprindea precum avea
obiceiul şi, stând la rugăciune, se ruga lui Dumnezeu să îndrepteze
calea paşilor săi. Şi căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu,
zicea: «Preacurată Stăpână Născătoare de Dumnezeu, deoarece mă duc în
cale depărtată, unde am să zăbovesc multe zile, tu singură
îngrijeşte-ţi candela ta şi păzeşte-o nestinsă după rugăciunea mea,
până ce mă voi întoarce, pentru că eu, având ajutorul tău însoţitor în
călătorie, mă duc în calea în care am gândit». Zicând acestea spre
sfânta icoană, se ducea în calea sa şi zăbovea de multe ori o lună,
alteori două şi trei, iar alteori cinci sau şase luni. Apoi, când se
întorcea, găsea întotdeauna candela plină şi arzând, precum o lăsa când
pleca în cale şi niciodată n-a găsit-o stinsă".
In aceeaşi
carte, "Limonar", se mai scrie încă şi aceasta despre Cuviosul părinte
Ioan: „Odată, umblând în hotarele satului acela, unde îşi avea peştera,
a întâlnit un leu mare venind asupra lui, la un loc unde calea era
foarte strâmtă - între două garduri de spini din acelea cu care
obişnuiau lucrătorii să-şi îngrădească ţarinile lor. Calea aceea era
atât de strâmtă, încât un om pe jos abia putea să treacă printre acei
spini. Şi când amândoi - stareţul şi leul - s-au apropiat unul de
altul, stareţul nu-i făcea loc leului, nici leul, din pricina locului
strâmt, nu putea să se întoarcă din cale, nici să treacă unul pe lângă
altul nu era cu putinţă. Şi văzând leul că plăcutul lui Dumnezeu nu
voia nicidecum să se întoarcă înapoi, ci voia să treacă în calea care
îi era înainte, a stat în stânga stareţului pe picioarele cele dinapoi
şi gardul acela lărgindu-1 puţin cu greutatea trupului său, a lăsat
cuviosului cale liberă; şi a trecut stareţul pe lângă leu, atingându-se
de pieptul lui cu pieptul său şi aşa s-a dus fiecare în calea sa".
Odată a
venit un frate la părintele Ioan şi, văzând că nu se află nimic în
peştera lui, i-a zis: „Avva, cum petreci aici, neavând cele
trebuincioase pentru viaţă?" Stareţul a răspuns: „Fiule, această
peşteră este neguţătorie duhovnicească: dă şi ia; dă lucru de mâini şi
ia cele trebuincioase!" Şi vieţuind acest plăcut al lui Dumnezeu ani
îndelungaţi în pustniceştile sale nevoinţe şi în osteneli, s-a dus
către Domnul şi s-a numărat în ceata sfinţilor, care stau înaintea
Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Dumnezeu Unul în Treime, Căruia
se cuvine slavă în veci. Amin. |