CUVIOSUL PAISIE CEL MARE
(19 iunie)
(Scrisă de Cuviosul Ioan Colov, tradusă din limba greacă.)
Cuviosul
Părintele nostru Paisie a fost din Egipt. El s-a născut din părinţi
dreptcredincioşi, îmbunătăţiţi şi îmbogăţiţi de obiceiuri bune şi
creştineşti, care aveau şapte copii asemeni lor în obiceiuri şi fapte
bune. Bogăţia lor le era destulă, încât puteau să ajute şi pe cei ce
aveau trebuinţă; căci, cu cât împărţeau la săraci averile lor, cu atât
mai mult Dumnezeu le înmulţea toate.
Murind tatăl
lor, a rămas toată grija copiilor şi a lucrurilor pe seama maicii lor.
însă cea mar mare grijă îi pricinuia ei Paisie, ca unul ce era mai mic
decât toţi copiii ei. De aceea, fiindcă ea se întrista mult, i s-a
arătat îngerul Domnului într-o noapte şi i-a zis: „Dumnezeu, Tatăl
sărmanilor, m-a trimis să-ţi spun pentru ce te întristezi atât pentru
grija copiilor tăi, ca şi cum ai avea grijă de ei numai tu singură şi
nu şi Dumnezeu? Deci nu te întrista, ci închină lui Dumnezeu pe un fiu
al tău, prin care se va slăvi numele Său cel sfânt, care de-a pururea
se slăveşte".
Iar ea,
auzind acestea, a zis: „Toţi copiii mei sunt ai lui Dumnezeu, să-şi ia
pe care voieşte". Dar îngerul, apucând de mână pe Paisie, a zis:
„Acesta este bineplăcut Domnului!" Atunci ea a zis către înger: „Acesta
nu este vrednic pentru slujirea şi slujba lui Dumnezeu, ci ia mai bine
pe unul din cei mai mari care va fi vrednic". Ingerul a zis: „O,
preabună femeie, tu zici că Paisie nu este vrednic spre slujirea lui
Dumnezeu pentru tinereţea lui, însă să ştii că puterea lui Dumnezeu se
arată în cei neputincioşi. Acesta, cel mai mic decât ceilalţi, este mai
ales de Dumnezeu". Acestea zicând, îngerul s-a dus, iar femeia,
deşteptându-se din somn, se minuna de dumnezeiasca poruncă şi-L slăvea
pe Dumnezeu, zicând: „Doamne, facă-se mila Ta spre noi şi spre robul
tău Paisie!" Acestea şi altele asemenea a zis, rugându-se şi mulţumind
lui Dumnezeu. Apoi, luând pe copil, 1-a afierosit lui Dumnezeu.
Dumnezeiescul
Paisie, fiindcă era temător de Dumnezeu, odată cu creşterea vârstei, a
crescut şi în dumnezeiescul dar, iar inima lui s-a rănit de
dumnezeiasca dragoste şi a dorit petrecerea monahicească. Deci,
ajungând la vârsta vrednică să lucreze poruncile Domnului, a fost
povăţuit de dumnezeiescul dar şi s-a dus în pustia Schitului, ca un
miel fără de răutate, la păstorul oilor cuvântătoare, adică la
dumnezeiescul Pamvo, care, având darul de a vedea mai înainte, a
cunoscut cele ce erau să fie pentru Paisie. Deci, primindu-1 cu multă
bucurie, 1-a îmbrăcat în cuviosul chip al monahilor.
Dar, fiindcă
Paisie era vas ales al dumnezeiescului dar, era povăţuit de acesta la
toată fapta bună. Şi întâi a isprăvit bine nevoinţele ascultării şi ale
răbdării, făcând cu osârdie toate acelea, pe care i le poruncea
părintele lui cel duhovnicesc. Apoi s-a apucat de mai multă şi mai
aspră pătimire, dorind a ajunge la sporirea celor desăvârşite. Iar
dumnezeiescul părintele nostru Pamvo, văzându-1 că dorea isprăvile cele
mai înalte, i-a zis: „Fiul meu, Paisie, nu se cuvine celui nou
începător să caute la faţa vreunui om, ci să-şi plece pururea capul în
jos şi cu mintea sa să gândească necontenit la cele cereşti, privind
frumuseţile şi podoabele negrăitei slave a lui Dumnezeu şi, dintr-o
privire ca aceasta, să slăvească atotputernica bunătate a lui Dumnezeu,
Făcătorul nostru de bine".
Iar Paisie,
auzind aceste cuvinte folositoare de suflet, s-a umplut de dor
dumnezeiesc şi le-a săvârşit cu lucrul. De atunci au trecut trei ani,
păzind această poruncă cu atâta tărie, încât n-a văzut deloc faţă de
om, ci se îndeletnicea cu totul în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi
în cercetarea dumnezeieştilor înţelesuri şi cu acestea, ca şi cu nişte
ape dulci, adăpa şi roura sufletul său, precum zice proorocul David:
Era ca un sad pururea înverzit şi răsădit lângă izvoarele apelor, care,
adăpându-se, sporeşte şi înfloreşte şi, la vremea potrivită, face rod
copt şi prea dulce. Şi adeseori obişnuia a zice cu mult dor şi acest
grai al lui David: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai
mult decât mierea gurii mele!
Astfel
rugându-se Paisie necontenit, strâmtora şi muncea trupul său cu postiri
şi privegheri, după cuvântul apostolului, şi îl avea supus voilor
sufletului. Iar dumnezeiescul Pamvo, văzându-1 că sporea în
duhovniceasca nevoinţă şi în fapte bune, îl îndemna părinteşte şi-1
povăţuia cu luare aminte la cele plăcute lui Dumnezeu; şi aşa,
cârmuindu-1 bine şi cu dreaptă credinţă, 1-a arătat iscusit şi lămurit,
după faptă şi după privire.
Dar
bătrânul, apropiindu-se de sfârşitul său, se silea de aici să ajungă la
cereştile bunătăţi, pe care dorea de mult să le dobândească, şi
binecuvântând pe Paisie cu multe binecuvântări şi spunând multe
proorocii despre dânsul, a trecut de la pământ către cele cereşti. Deci
în acest chip Paisie se îndulcea de nădejdile cele bune, pe care le
avea, iar eu, smeritul Ioan, care am scris această povestire de faţă,
am rămas împreună cu Paisie în una şi aceeaşi chilie, având amândoi
aceeaşi socoteală, petrecând aceeaşi petrecere şi vieţuire, după
canonul ce îl luasem de la duhovnicescul nostru părinte, întărindu-ne
unul pe altul la fapta bună şi sârguindu-ne amândoi pentru mântuirea
sufletelor noastre.
Şi trecând
puţină vreme, iar Paisie încălzindu-se cu căldura Sfântului Duh, se
nevoia cu o mai înaltă petrecere. El a început a posti toată săptămâna
si numai sâmbăta mânca, iar hrana lui era puţină pâine şi sare. In
celelalte zile ale săptămânii, în loc să se hrănească cu pâine simţită,
se îndulcea şi se veselea cu pâine gândită, adică cu cuvântul lui
Dumnezeu. Adeseori citea şi cugeta la proorocia dumnezeiescului
Ieremia, care i s-a şi arătat de multe ori, precum zic unii, şi îi
tâlcuia înţelesurile cele ascunse ale proorociei şi cu acestea îl
îndemna spre îndrăgirea şi dragostea bunătăţilor celor făgăduite. Dar
el totdeauna se întindea la cele dinainte, după dumnezeiescul Pavel,
adică totdeauna se silea să facă şi alte fapte bune şi nu se mulţumea
cu cele mai dinainte.
Deci, pe
lângă săptămâna care postea mai întâi a adăugat şi alta, şi postea
împreună două săptămâni, iar sâmbăta iarăşi mânca hrana lui cea
obişnuită, adică puţină pâine şi sare. Şi cel mai minunat lucru era că
nimeni nu ştia petrecerea lui cea întocmai cu a îngerilor, afară de
Dumnezeu, care vede cele ascunse şi nearătate. De aceea, robin-du-se de
dragostea liniştii, numai aceasta iubea, ca să se roage şi să vorbească
totdeauna cu Dumnezeu şi, prin strălucirile ce se trimit afară de la
El, să se apropie de marginea doririlor - care este Dumnezeu.
Deci
cunoscând eu că dumnezeiescul Paisie avea nişte gânduri ca acestea,
adică să petreacă singur, măcar că despărţirea de el îmi era mie lucru
nesuferit, cu toate acestea am făcut încercare ca să cunosc chipul
acelei linişti, de unde era: din povăţuirea lui Dumnezeu, ori din
însăşi voia lui? Pentru aceea am zis către el: „Frate Paisie, iată, te
văd că te stăpâneşti de îndrăgirea liniştii. Să ştii bine că şi eu am
acelaşi dor, însă nu ştiu de unde ne-a venit nouă un gând ca acesta.
Deci vino să rugăm pe milostivul Dumnezeu, ca să ne arate voia Lui cea
sfântă şi după acea voie să facem: ori să locuim împreună, ori să ne
despărţim unul de altul".
Acestea
auzindu-le Paisie, a răspuns: „Bine zici, iubitul meu Ioan, aşa să
facem, ca osârdia noastră cea duhovnicească să fie bine-primită la
Dumnezeu şi fără îndoială". Acestea zicând, am petrecut noaptea aceea
priveghind şi rugând fierbinte pe Dumnezeu, ca sa ne arate voia Sa cea
sfântă. Iar Dumnezeu, ca un bun şi milostiv ce este, a ascultat
rugăciunea noastră, şi în vremea Utreniei, un înger dumnezeiesc ni s-a
arătat nouă, zicând: „Dumnezeu porunceşte să vă despărţiţi şi fiecare
să aibă locuinţă deosebită. Iar tu, o, Ioane rămâi în acest loc şi
fă-te multora povăţuitor spre mântuire. Iar tu, o, Paisie, sluga lui
Hristos, du-te de aici şi mergi în partea de apus a pustiei. Acolo se
va aduna prin tine popor nenumărat - zice Domnul -, şi vei zidi o
mănăstire, şi numele Meu se va slăvi în acel loc".
Acestea
zicând îngerul, s-a făcut nevăzut. Deci noi, ascultând porunca Lui,
ne-am despărţit unul de altul. Eu am rămas la locul acela, iar Paisie,
mergând în partea pustiei dinspre apus, a tăiat o piatră şi făcând o
peşteră, a locuit într-însa. Şi atâta s-a apropiat de Dumnezeu, prin
covârşitoarea lui curăţie şi prin înalta lui petrecere, încât şi Insuşi
Hristos i se arăta lui de multe ori, şi-1 povăţuia la fapte bune,
precum va arăta cuvântul ce urmează.
Intr-una din
zile, dumnezeiescul Paisie, şezând în peştera sa şi preamărind pe
Dumnezeu, i s-a arătat Mântuitorul nostru, zicându-i: „Pace ţie,
iubitul meu Paisie!" Iar Paisie, sculându-se în picioare înfricoşat, a
zis: „Iată robul Tău. Ce porunceşti, Stăpâne? Şi care este pricina
pogorârii Tale către mine?" Iar Hristos a răspuns: „Vezi pustia
aceasta, care are atâta lungime şi lăţime? Prin mijlocirea ta, aceasta
toată am s-o umplu de pustnici, care vor slăvi numele Meu!"
Iar alesul
lui Dumnezeu, Paisie, căzând la pământ, a zis: „Acestea care le zici,
Stăpâne Doamne, sunt supuse mâinii Tale celei puternice şi îndată, cu
voinţa Ta, le-ai şi săvârşit. Mă rog însă bunătăţii Tale, de unde vor
avea cele de nevoie cei ce se vor aduna în pustia aceasta?" Iar
Mântuitorul a răspuns: „Crede mie, că de îi voi afla pe dânşii având
dragoste între ei - maica tuturor faptelor bune -şi, de vor păzi
poruncile Mele, eu voi avea toată grija de dânşii, încât nu le va lipsi
nimic din cele trebuincioase lor!"
Apoi
dumnezeiescul Paisie a zis iarăşi către Domnul: „încă odată întreb
bunătatea Ta: Cum vor putea ei trece lesne cursele vrăjmaşului şi cum
vor scăpa de cumplitele lui ispite?" Iar Mântuitorul a zis: „De vor
păzi cu blândeţe, cu dreptate şi cu inimă smerită, precum ţi-am zis,
poruncile Mele, nu numai că îi voi elibera de războaiele vrăjmaşului şi
de cursele lui cele viclene, ci îi voi arăta şi moştenitori ai
împărăţiei cerurilor!" Acestea zicând Mântuitorul, S-a înălţat cu slavă
la cer, iar sfinţitul Paisie a luat mai multă frică întru sine,
cucernicindu-se de porunca Mântuitorului către dânsul.
Dar ce
meşteşugeşte zavistnicul şi urătorul de oameni vrăjmaş? Văzând pe
dumnezeiescul Paisie că trece cu întemeiere peste cursele lui şi rămâne
nevătămat de bântuielile lui, scrâşnea cu dinţii săi. Şi, neputând a se
apropia de dânsul, pentru puterea ce luase de la Dumnezeu, a căutat
să-1 biruiască cu vicleşug prin altă mijlocire, adică a încercat să-1
lipsească de binele necâştigării şi, prin urmare, de dumnezeiescul dar,
şi cu acest chip să se apropie de dânsul şi să-1 biruiască. De aceea
vrăjmaşul s-a dus la un om bogat al Egiptului şi i s-a arătat lui în
chip de înger şi a zis: „Du-te în pustie şi acolo vei afla un om sărac,
cu numele Paisie, însă bogat şi împodobit strălucit cu faptele bune şi
vas ales al dumnezeiescului dar. Deci închină-te lui, ducându-i bani
mulţi, ca să împartă milostenie monahilor, care pustnicesc acolo".
Iar bogatul,
necunoscând diavoleasca amăgire, a luat o sarcină de argint şi de
galbeni şi s-a dus la Cuviosul Paisie. Dar Dumnezeu a descoperit
robului Său bântuirea diavolului şi măiestria ce s-a meşteşugit să-i
facă prin dărnicia boierului. Deci Cuviosul Paisie a ieşit întru
întâmpinarea lui, iar boierul acela, văzându-1, 1-a întrebat: „Cine
este Paisie şi unde se află?" Iar Paisie i-a zis: „Dar ce voieşti cu
el?" Iar boierul i-a răspuns: „Am adus bani ca să-i împartă milostenie
la monahi". Iar cuviosul i-a zis: „Iartă-ne, omule, iubitorule de
Hristos! Noi nu avem trebuinţă de bani, dacă voim să locuim în pustia
aceasta. Ia-i pe ei şi du-te în pace şi nu te întrista, căci Dumnezeu a
primit dăruirea ta. Dacă banii care i-ai adus ca să-i dai monahilor, îi
vei împărţi săracilor - căci în satele Egiptului sunt mulţi săraci şi
văduve -, şi dacă îi vei chivernisi pe dânşii, vei lua plată de la
Dumnezeu mult mai multă". Iar boierul, ascultând cuvintele sfântului,
s-a întors în Egipt.
Şi
întorcându-se Paisie în peştera sa, i s-a arătat diavolul, zicând: „O,
silă! Nu pot să-ţi fac nimic, Paisie, căci ai izgonit meşteşugirile
mele. Deci fug de la tine şi mă duc să mă lupt cu alţii şi la tine nu
mai vin, căci m-ai biruit!" Iar cuviosul, certându-1 pe diavol, i-a
zis: „Taci, diavole, că eşti plin de răutate!" Astfel, ruşi-nându-se
diavolul, a fugit şi nu mai îndrăznea să se mai apropie de dânsul.
Iar
dumnezeiescul Paisie s-a dus în pustia cea mai dinăuntru şi cu trupul
locuia acolo în nevoinţă aspră, iar cu duhul socotea cele cereşti şi
vorbea cu Stăpânul Hristos. De aceea şi dumnezeiescul Duh ce locuia în
Paisie a binevoit a-1 face privitor al dumnezeieştilor vistierii şi al
veseliei, de care se îndulcesc acolo cei drepţi, căci rugându-se odată,
a venit întru uimire şi a fost răpit la cer. Iar acolo întâi a privit
la cele veselitoare şi la frumuseţile Raiului şi din acelea s-a umplut
de bucurie şi de veselie. Apoi a văzut Biserica celor întâi-născuţi,
care este în cer, adică pe toţi sfinţii şi, împărtăşindu-se de
desfătarea cea nematerialnică şi de îndulcirea din vedenia aceea, s-a
învrednicit de la Dumnezeu şi a luat darul înfrânarii şi al ajunării.
Deci,
cuminecându-se cu Preacuratele Taine în fiecare Duminică, petrecea
fără de altă hrană. Şi să nu fie cineva necredincios, din cei ce se
pleacă dumnezeiescului cuvânt, nici să se îndoiască de cele zise, căci
toate se supun dumnezeieştii porunci. Pentru aceasta, nu voi ascunde
adevărul, căci cu împărtăşirea dumnezeieştilor Taine a petrecut
şaptezeci de ani, negustând altă hrană trupească. Iar aceasta nu este
minunată, pe lângă neasemuita putere a lui Dumnezeu, căci hrana cea
trupească o cere firea pentru alcătuirea şi petrecerea trupului, iar la
cei mai înalţi şi mai presus de fire, cum era dumnezeiescul Paisie,
puterea ziditoare a lui Dumnezeu, care este fără lipsă şi nu se supune
cu totul legii firii, dă cu adevărat acest dar, care este mai presus de
puterea şi de firea omenească. în acest chip, mai presus de legea
firii, a păzit fără hrană până acum pe Proorocul Ilie şi pe Enoh, şi îi
va păzi până la vremea cea de pe urmă. Acestea sunt destule spre dovada
acestui dar mai presus de fire.
Şi mulţime
de monahi şi de mireni alergau la dumnezeiescul Paisie, după buna voire
a lui Dumnezeu, poftind să locuiască împreună cu el. Şi îl înconjurau
pe el ca albinele fagurele şi se împărtăşeau fără de saţ din mierea cea
gândită şi din prea dulcea lui învăţătură, din care îndulcindu-se,
lăsau lumea şi cele din lume şi în fiecare zi înmulţeau numărul
monahilor. Pe unii, care doreau să se liniştească deosebi, îi învăţa să
vorbească împreună cu Dumnezeu prin rugăciune, iar pe cei ce voiau să
fie în supunere şi ascultare, întru petrecerea cea cu adevărat
fericită, îi punea să locuiască în viaţă de obşte, împreună cu alţi
fraţi, rânduindu-le să lucreze şi lucrul de mâini potrivit lor, pe de o
parte ca să nu şadă degeaba, ci să se iscusească şi să aibă trup cu
îndemânare la ostenelile faptelor bune; iar pe de alta, ca să-şi scoată
hrana vieţii lor din sudorile şi ostenelile lor şi să miluiască şi pe
cei săraci. Iar peste toate acestea le-a dat poruncă necălcată, să nu
facă nimic, nici cel mai mic lucru din voia lor, fără socoteala şi voia
duhovnicescului lor părinte. In acest fel învăţa şi purta grijă de
fraţi. Iar nevoinţa ce o făcea el în linişte şi în depărtare, cine
poate să o povestească cu de-amănuntul?
Dumnezeiescul
Paisie a intrat odată în pustia cea mai dinăuntru şi, găsind acolo o
peşteră, a locuit într-însa trei ani. Şi fiindcă perii capului i-au
crescut mult şi s-au lungit, ce a socotit pururea fericitul? A pus un
par în partea cea de sus a peşterii, a legat de el părul său, şi astfel
se ruga mai cu sârguinţă şi mai cu osteneală. Şi nu numai aceasta, ci
şi alte osteneli făcea ziua şi noaptea, înfierbântându-se de dragostea
lui Hristos şi socotind odihnă acele nevoinţe aspre. Pentru aceasta şi
Mântuitorul s-a arătat lui precum s-a făgăduit în Sfânta Evanghelie şi
în vremea când Paisie se ruga, iată se arată înaintea lui Mântuitorul
nostru, cel mai dorit decât toate. Iar el, nesuferind a vedea
dumnezeiescul Lui chip, a căzut la pământ, cutremurat şi înfricoşat,
zicând: „O, Hristoase Impărate, nepovestita Ta dragoste care o ai spre
slugile Tale!" Iar Mântuitorul, întinzând mâna Sa, 1-a ridicat şi i-a
zis: „Pace ţie, sluga mea! Nu te înfricoşa, căci bunătatea Mea se
veseleşte foarte de lucrurile tale şi rugăciunea ta este foarte bine
primită şi plăcută Mie. Deci veseleşte-te şi ia plată preastrălucită
pentru aceste lucruri ale tale. Iată îţi dau un dar ca acesta: Orice
cerere vei face în numele Meu, să ţi se dea, şi pentru oricare păcătoşi
vei mijloci la Mine, să se ierte păcatele lor".
Iar Sfântul
Paisie a zis: „Impărate Hristoase, măcar de m-aş învrednici eu
ticălosul să iau de la bunătatea Ta o iubire de oameni ca aceasta,
adică să mi se dea dar, ca să cer cele ce se cuvin şi cele ce-mi sunt
trebuincioase mie, ca să petrec lesne căile cele mântuitoare ale
poruncilor Tale şi să dobândesc sfârşit bun, căci fără de pronia Ta, nu
ne este cu putinţă să facem vreun bine. Căci dacă Tu Ţi-ai vărsat
pentru mântuirea noastră Sângele Tău cel de mult preţ, ai primit să
rabzi moarte şi îngropare şi prin Invierea Ta ne-ai dăruit nouă viaţă
veşnică, câte morţi oare nu suntem noi datori să răbdăm pentru
dragostea Ta?" Iar după ce Paisie a zis acestea, Mântuitorul 1-a
binecuvântat şi S-a înălţat la ceruri. Iar că sfântul a luat cu
adevărat un dar ca acesta de la Dumnezeu, se va arăta în cele ce
urmează:
Un
ascultător al unui bătrân a murit. Acela, amăgindu-se de zavistnicul
diavol, se afla în osânda nesupunerii şi a neascultării şi lucrul cel
mai rău a făcut, că a căzut şi în alt păcat şi nu s-a pocăit,
ticălosul. Deci bătrânul lui ruga de multe ori pe Dumnezeu să-i arate
unde a ajuns sufletul leneşului lui ascultător. De aceea i s-a arătat
că se muncea în iad cu munci cumplite şi aspre. Şi rănindu-se groaznic
bătrânul cu inima, nu înceta a ruga pe Dumnezeu pentru el şi, adăugând
noi postiri pe lângă postirea sa cea mai dinainte, a postit patruzeci
de zile şi atunci a auzit un glas ce-i zicea: „Acest suflet, pentru
care te rogi fierbinte, se cade să fie în iad până când voi veni cu
îngerii şi cu trâmbiţele judecăţii şi atunci va lua cuviincioasă plată
pentru lucrurile sale".
Bătrânul,
auzind această hotărâre, s-a întristat foarte mult şi, pe lângă cele
patruzeci de zile de mai înainte, a adăugat alte patruzeci de zile de
postire şi, umilindu-se pe sine mai mult, ruga pe Dumnezeu. Dar iarăşi
a auzit de la Dumnezeu: „Rămâne în iad, până voi veni pe norii
cerului!" Deci, de vreme ce n-a putut să plece dumnezeiasca milostivire
să-1 ierte - şi aceasta poate a făcut-o Mântuitorul, ca bătrânul să
pună mijlocitor pe dumnezeiescul Paisie şi astfel, ascul-tându-1 pe
acesta, să se adeverească deplin făgăduinţa ce i-a dat-o -, a alergat
bătrânul la Paisie în pustia cea mai dinăuntru, ştiind îndrăzneala ce
avea acela către Dumnezeu şi nădăjduind că singur el poate să
milostivească pe Dumnezeu.
Iar Cuviosul
Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar venirea bătrânului, a ieşit
întru întâmpinarea lui şi după sărutarea lor a zis către el: „O,
părinte, pentru ce ai venit la mine prostul şi păcătosul şi te-ai
umilit atât de mult?" Iar bătrânul, povestind întâmplarea ucenicului
său şi rugile ce le-a adus la Dumnezeu pentru el şi hotărârea ce a
auzit-o că se va pedepsi în iad până la venirea Domnului, i-a zis:
„Pentru aceasta am venit să rog pe cuvioşia ta, ca împreună să te doară
inima pentru el şi să rogi pe Dumnezeu pentru ticălosul meu ucenic,
căci cred că dacă îl vei ruga, te va asculta. Deci nu mă lăsa supărat,
ci roagă-L, căci altfel nu mă duc de aici".
Acestea
zicând acel bun bătrân, a înduplecat pe marele Paisie, mai mult cu
lacrimile lui decât cu cuvintele, să se roage lui Dumnezeu şi să
milostivească îndurările Lui. Deci a zis Cuviosul Paisie: „O, sfinţite
părinte, cum este cu putinţă să mă apuc de un lucru ca acesta? Căci
acesta este lucrul tău şi al marii tale minţi, măcar că de astă dată nu
te ascultă Dumnezeu, pentru pricinile pe care El singur le ştie, căci
judecăţile Lui sunt multe şi adânci. însă, ca să ascult porunca ta,
iată, rog pe Dumnezeu împreună cu cuvioşia ta şi orice se va arăta
plăcut Lui, facă-se. Deci, rămânând tu în acest loc, roagă pe Dumnezeu,
iar eu mă duc să-L rog în pustia cea mai dinăuntru".
Şi
ducându-se acolo, a stat la rugăciune şi, înălţându-şi mâinile şi
mintea la cer, a zis: „Ziditorule al tuturor, caută spre rugile
noastre, ale nevrednicilor robilor Tăi şi ca un bun liberează din
legăturile iadului sufletul ucenicului bătrânului!" Acestea şi cele
asemenea acestora rugându-se lui Dumnezeu, n-a fost chip să nu fie
auzit - după nemincinoasa făgăduinţă ce a luat. Deci îndată, Hristos,
Cel ce este de faţă pretutindeni, nevăzut, i s-a arătat lui şi i-a zis:
„Robul meu Paisie, ce ceri cu tot sufletul?" El a răspuns: „Doamne, Tu
eşti Cel ce cunoşti toate! Tu ştii că cer să miluieşti pe
neascultătorul şi păcătosul ucenic al bătrânului, care vai! se
munceşte în iad, ticălosul. Deci mă rog Ţie, ascultă-mă pe mine, robul
Tău, şi izbăveşte-1 ca un iertător şi mult milostiv".
Mântuitorul
a zis către dânsul: „Dar eu am hotărât ca el să rămână în iad şi să se
muncească pentru neascultarea şi păcatul lui, până când voi veni cu
îngerii pe norii cerului!" Iar Paisie, alesul Domnului, rugându-1, a
zis: „Stăpâne al tuturor, dar ce lucru nu se supune poruncii Tale când
voieşti? îţi este lesne Ţie, Stăpânul veacurilor şi Făcătorul tuturor
celor ce sunt, să faci şi acum acelaşi chip al venirii Tale".
Mântuitorul,
auzind acestea, S-a înălţat la ceruri. Apoi S-a pogorât pe nori cu
multă slavă, cu îngeri şi cu arhangheli, cu trâmbiţe, cu cete de drepţi
şi cu toate acelea câte au să se pogoare în ziua cea de apoi a
judecăţii, şi a aşezat scaune şi divan înfricoşat. Pe urmă a fost
chemat şi sufletul ascultătorului ce murise şi, ieşind din iad, a stat
înaintea Judecătorului şi a fost dat în mâinile lui Paisie, şi apoi
bătrânului lui, care se ruga în ceasul acela cu multă nevoinţă, precum
se învoiseră mai înainte, ca să se roage amândoi.
Deci a auzit
glas de sus, zicându-i: „Prin mâinile slugii Mele Paisie, ia sufletul
ucenicului tău care s-a eliberat din iad, şi nu-1 vei mai vedea în
munci, ci în odihnă!" Atunci îndată a venit sufletul ucenicului şi a
stat înaintea bătrânului şi mărturisea că multe a pătimit de la
schingiuirile muncii pentru neascultare, fiindcă aceasta i s-a făcut
pricină să cadă în păcat, şi pentru păcat a încercat muncile cele
cumplite ale iadului. Apoi zicea: „Dar prin rugăciunile tale şi ale
dumnezeiescului Paisie, S-a milostivit iubitorul de oameni, Dumnezeu,
şi m-a dezlegat din legăturile iadului; deci, iată, mă duc la locul
drepţilor!"
Acestea s-au
arătat bătrânului în vremea rugăciunii lui, iar după ce s-a încredinţat
pe deplin de mântuirea ucenicului său, s-a dus îndată la marele Paisie
şi 1-a găsit mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea ucenicului care
murise. Deci i-a spus vedenia ce o văzuse şi Paisie i-a povestit
bătrânului de înfricoşata venire a Domnului şi de toate cele ce văzuse.
Şi au mulţumit amândoi lui Dumnezeu, Care a făcut nişte lucruri
minunate ca acestea. Apoi bătrânul a zis către marele Paisie:
„Dumnezeiescule Paisie, îţi mulţumesc foarte mult că prin rugăciunile
tale ai mântuit nu numai pe deznădăjduitul meu ucenic, ci şi sufletul
meu care se primejduia cumplit de întristare! însă te rog să-mi spui
care este fapta ta minunată şi care sunt nevo-inţele tale, prin care
te-ai învrednicit a lua nişte daruri ca acestea?"
Iar marele
Paisie i-a răspuns: „Iartă-mă, cinstite părinte, la mine smeritul nu se
află nici un lucru care să fie vrednic de vreun dar ca acesta. Dar
dumnezeiasca pronie, care iconomiseşte nişte lucruri ca acestea la cei
ce cer din tot sufletul ajutorul ei, auzind rugăciunile tale, n-a
trecut cu vederea multa ta dragoste ce ai arătat-o către ucenicul tău.
Căci ai urmat cu lucrul pe Dumnezeu iubitorul de oameni, Care, pentru
noi oamenii - cei ce am fost izgoniţi din Rai pentru neascultarea
noastră şi ne-am făcut vrăjmaşi ai lui Dumnezeu din amăgirea celui
viclean -, S-a născut din pururea Fecioara Măria, a fost crescut ca un
copil, a pătimit ca un om şi, cu pătimirea Sa, ne-a eliberat, şi
arătând către noi cu fapta atâta covârşitoare dragoste, a legiuit şi cu
cuvântul că nu este nici un alt bine mai mare decât dragostea cea
curată, prin care cineva îşi pune şi viaţa sa pentru prietenul său,
precum ţi-ai pus şi tu, părinte, pentru ucenicul tău. De aceea Domnul a
ascultat rugămintea ta şi a mântuit pe ucenicul tău. Iar eu sunt un
păcătos şi nu cunosc în mine nici un bine, pentru aceea sunt nevrednic
de darurile lui Dumnezeu. Deci iartă-mă, o, prea sfinţite suflete, şi
vino să mulţumim şi să slăvim pe Dumnezeu milostivul şi iubitorul de
oameni". Zicând acestea cu smerită cugetare, a slăvit împreună cu
bătrânul pe Dumnezeu dătătorul tuturor darurilor. Apoi, luând
binecuvântare unul de la altul şi luându-şi rămas bun, s-a întors
fiecare la locuinţa sa.
Iar
părintele nostru Paisie, uitând de cele din urmă, după dumnezeiescul
Pavel, şi întinzându-se spre cele dinainte, s-a dat pe sine la nevoinţe
şi mai aspre. Deci înconjura pustia cea fără apă, pe de o parte ca să
se ascundă de oameni să nu-i vadă nevoinţele, iar pe de altă parte, ca
să se îndulcească de mierea liniştii fără nici o supărare. Insă
Dumnezeu n-a lăsat în pustie pe un luminător atât de luminos, ci voind
să lumineze şi pe alţii, şi cu lumina învăţăturii aceluia să-i
povăţuiască spre mântuire, i-a poruncit să iasă în pustia cea din
afară, ca să întărească pe fraţii ce se aflau acolo şi să-i facă, cu
învăţătura sa, următori ai faptei lui celei bune şi prieteni ai
sfinţitei lui petreceri cea întocmai cu a îngerilor.
Iar cuviosul
a zis: „O, Doamne al meu, dar ce câştig voi lua, dacă voi lăsa pustia
în care mă îndulcesc cu bucurie de cercetarea Ta şi mă voi duce spre
cercetarea altora, pe care nu m-am făcut încă îndestulat să-i
ocârmuiesc? Mă tem, Stăpâne, ca nu cumva, îndelet-nicindu-mă de
ocârmuirea acelora, să nu pot face poruncile Tale cum se cuvine şi să
mă osândesc eu, ticălosul, pentru lenevirea mea". Mântuitorul i-a
răspuns la acestea: „Nu are plată întocmai osteneala ce o vei face
pentru mântuirea altora, cu osteneala ce o faci aici în pustie, ci
pentru aceea vei lua plată îndoită şi înmulţite şi strălucite
răsplătiri în Ierusalimul cel de sus".
Atunci
dumnezeiescul Paisie a ieşit în pustia cea dinafară, după dumnezeiasca
poruncă şi, aflând fraţii de venirea lui, alergau la dânsul mulţime
multă şi ascultau învăţătura lui cea preadulce, căci după adevăr
învăţătura lui era izvor de-a pururea curgător, care izvora apă de
nemurire. De aceea, dorind să-1 văd şi eu, zice Cuviosul Ioan, fiindcă
era cu putinţă ca din singură privirea lui să primesc dar dumnezeiesc,
m-am dus la dânsul şi mai înainte de a bate în chilia lui, l-am auzit^
dinăuntru vorbind cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stăteam afară. însă
am făcut puţin zgomot şi cinstitul părinte, auzind acel zgomot, a ieşit
afară şi, văzându-mă pe mine, s-a bucurat şi m-a sărutat, asemenea şi
eu pe el. Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie şi nevăzând pe
nimeni altul, nu mă dumiream şi socoteam cine să fi fost oare acela
care cu puţin înainte a vorbit cu cuviosul, şi căutam într-o parte şi
în alta să văd pe cineva. Atunci el m-a întrebat: „De ce te uiţi
încoace şi în colo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru
preaslăvit?" Eu i-am răspuns: „Cu adevărat văd lucru preaslăvit şi,
nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, fiindcă cu puţin mai înainte am
auzit glasul unui om care vorbea cu tine şi acum nu văd pe altcineva;
şi nu ştiu ce este aceasta. Deci te rog să-mi arăţi această taină
preaslăvită!"
Iar
dumnezeiescul părinte mi-a spus: „O, Ioane, taină preaslăvită ţi-a
descoperit ţie Dumnezeu astăzi şi mie mi se cuvine să-ţi arăt dragostea
ce o are spre noi bunătatea Lui. Acela, alesule prieten, pe care l-ai
auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al
creştinilor. El s-a pogorât din cer trimis fiind de Dumnezeu şi mi-a
zis: «Fericiţi sunteţi voi care v-aţi învrednicit a avea petrecerea
monahicească, căci după adevăr a voastră este îndumnezeita fericire a
Mântuitorului». Iar eu i-am zis: «Cine eşti tu, domnul meu, care zici
acestea şi ne fericeşti pe noi, monahii?» El mi-a răspuns: «Eu sunt
marele Constantin şi m-am pogorât din cer ca să-ţi arăt slava pe care o
dobândesc monahii în ceruri, prietenia şi îndrăzneala care o au către
Hristos. Deci te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că îi îndemni pe
dânşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, iar eu mă prihănesc
şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială prea mare ca aceasta
a monahilor şi nu sufăr paguba ce am luat».
Atunci eu
iarăşi i-am zis: «Pentru ce, o, minunatule, te ocărăşti pe tine? Oare
n-ai dobândit slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire?»
El mi-a răspuns: «Aşa este, am dobândit-o! Dar nu am aceeaşi
îndrăzneală ca monahii, nici cinstea întocmai cu ei! Căci am văzut
sufletele oarecăror monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca
nişte vulturi şi se suiau la cer cu multă îndrăzneală, iar ceata cea
potrivnică a diavolilor nu îndrăznea să se apropie deloc de dânsele.
Apoi am văzut că li se deschideau uşile cerului şi intrau înăuntru şi,
arătându-se cerescului împărat, stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la
scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru această vrednicie, minunându-mă eu
de voi, monahii, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am
învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta. O, de aş fi lăsat vremelnica
împărăţie, haina şi coroana împărătească şi să mă fi făcut sărac; să fi
purtat sac şi să fi primit toate câte le cere petrecerea monahicească!»
Atunci eu
i-am zis: «Toate le zici bine, o, sfinţite împărat, şi ne mângâi cu
acestea. Insă unele ca acestea se cuvin să fie judecăţile Dumnezeului
nostru şi nu este cu dreptate a zice în alt fel pentru dumnezeiasca
dreaptă judecată, căci dreptul Judecător le dă toate cu dreptate după
vrednicie, şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plata. Căci viaţa ta
nu avea ostenelile cele întocmai cu ale noastre, nici nu era asemenea
cu viaţa monahilor; pentru că tu aveai pe femeie ajutătoare, aveai
copii şi slugi şi multe alte feluri de îndulciri şi odihne; iar
monahii, defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi,
în loc de toate bunătăţile lumii, au luat pe Dumnezeu şi pe Dânsul îl
aveau de bucurie şi de bogăţie, şi să facă cele bineplăcute Lui o
socoteau desfătare şi mare îndulcire. Şi ei erau, după cum zice
apostolul, lipsiţi, necăjiţi şi rău pătimitori. De aceea cu neputinţă
îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu ei». Deci, în
timpul când noi vorbeam aceasta, atunci ai venit tu, fratele meu Ioan;
iar el îndată s-a suit la cer. Deci acum, învăţându-te arătat prin
această taină câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte
pe fraţi". Acestea auzindu-le eu, am dat mare mulţumire lui Dumnezeu.
După aceea, vorbind din destul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la
locuinţa mea, bucurându-mă şi veselindu-mă. însă cuvântul ne va arăta
şi înfocata râvnă pe care o avea Cuviosul Paisie pentru credinţă.
Un bătrân
oarecare locuia într-un sat ce se învecina cu părţile Egiptului. Acela,
rătăcindu-se din neştiinţă, zicea că se cuvine creştinilor să
cinstească şi să slujească numai Tatălui şi Fiului, iar Sfântului Duh
să nu-i slujească, nici să-I zică Dumnezeu. Iar această rătăcire şi rea
cugetare au urmat-o o mulţime de oameni. Insă Domnul, voind să nu fie
în deşert şi să se piardă pustniceştile osteneli şi sudori ale
bătrânului, i-a descoperit Cuviosului Paisie relele cugetări ale
aceluia şi satul în care locuia.
Şi îndată
dumnezeiescul Paisie, făcând o mulţime de coşniţe cu trei urechi, le-a
luat şi le-a dus către acel bătrân. In acel ceas, se aflau acolo mulţi
dintre cei care erau părtaşi ai acelei nedumnezeieşti dogme. Deci,
văzând coşniţele cu trei urechi şi necunoscând pe Paisie, se minunau şi
se mirau mult de facerea coşniţelor şi întrebau ce sunt acelea şi ce
are de gând să facă cu ele? Iar el a zis: „Voiesc să le vând". Atunci
iarăşi l-au întrebat: „De ce le-ai făcut cu trei urechi?" El a zis:
„Fiindcă sunt prieten şi iubitor al Sfintei Treimi şi se cade să arăt
cu lucrurile cele trei feţe ale Sfintei Treimi, să o laud şi să o
slăvesc în trei ipostasuri, având în mâinile mele semnele Treimii,
pentru că precum Sfânta Treime este o fire şi are trei feţe -iar de o
înţelege cineva altfel, atunci nu o înţelege drept -, tot aşa se cade
să socotim şi aceste coşniţe, pentru că fiecare dintre dânsele are o
fiinţă privindu-se în trei, fiindcă în fiecare din cele trei urechi se
află întocmai toată fiinţa coşniţei.
Deci aşa şi
nematerialnica fire şi dumnezeirea cea mai presus de fiinţă se află
întocmai în trei chipuri, adică în trei feţe: în Tatăl, în Fiul şi în
Sfântul Duh; şi petrece toată în fiecare faţă şi nici mai mult decât
trei feţe se zice, nici mai puţin, adică nici pătrime, nici doime, ci
treime, fiindcă aceasta, adică o faţă a Sfintei Treimi, nu este mai
mult decât cealaltă, nici cealaltă mai puţină decât aceasta".
Acestea
zicându-le pe scurt dumnezeiescul Paisie, bătrânul şi toţi câţi se
aflau acolo au cunoscut adevărul şi cucernicindu-se de dânsul, i-au
zis: „Minunatule, spune nouă şi altele mai curate despre dreapta
credinţă, arătând şi alte dovezi ca acestea descoperite, căci ne-ai
înspăimântat de la începutul cuvintelor tale". Iar dumnezeiescul
Paisie, cu glas îndrăzneţ a răsturnat toate cuvintele cele hulitoare
ale ereticilor şi le-a arătat mai neputincioase decât ţesătura
păianjenului, iar dreapta credinţă le-a arătat-o mai pe larg şi cu mai
multe pilde, şi întipărind-o în inimile lor, i-a adus la adevărata
cunoştinţă a Sfintei Treimi, dovedind cu multe mărturii din Scripturile
cele insuflate de Dumnezeu, că şi Sfântul Duh este Dumnezeu precum este
şi Tatăl şi Fiul. Apoi, sfătuindu-i pe toţi să-şi mărturisească
neştiinţa lor şi să se pocăiască pentru defăimarea lor, s-a întors
iarăşi în pustie, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu.
Iar ajungând
în pustie, a strălucit deodată o lumină înaintea lui şi, privind la
acea lumină, vedea cete de îngeri umplând pustia. Şi pe când se minuna
ce era ceea ce se arăta, a auzit pe îngerul său păzitor zicând:
„Paisie, şi când tu eşti aici şi când lipseşti, noi păzim pe monahii
care locuiesc într-această pustie, precum Dumnezeul tuturor ţi-a
făgăduit". Iar el, cu laude mulţumitoare, slăvea pe Dumnezeu, care
poartă grijă de toţi. Iar despre proorocescul dar, pe care s-a
învrednicit a-1 lua marele Paisie, vă arăt următoarea povestire:
Fiindcă
vestea despre Cuviosul Paisie s-a auzit în toată lumea şi îndemna pe
mulţi iubitori de fapte bune să meargă şi să ia binecuvântarea lui,
pentru aceasta şi Cuviosul Pimen, cel mare între părinţi, fiind încă
tânăr într-acea vreme, şi dorind foarte mult a-1 vedea, s-a dus la
Cuviosul Pavel şi 1-a rugat să meargă împreună la marele Paisie; căci
Pavel era cunoscut şi prieten al lui Paisie şi se ducea des la el. Iar
părintele nostru Pavel i-a zis: „Fiul meu, mă sfiesc să te duc la el,
căci eşti tânăr şi acela este înalt la fapta bună. Noi nu ne ducem la
el aşa cum se întâmplă, ci cu multă chibzuire şi cu cucernicie, şi nu
întotdeauna îl întâmpinăm pentru folos, ci la vreme potrivită". Pimen
i-a zis: „Dar eu voi rămâne afară din chilia lui când vom merge, şi
numai de voi auzi dumnezeiescul lui glas vorbind cu tine, voi lua
bucurie covârşitoare şi voi cunoaşte mare dar. Iar de va fi cu anevoie
a auzi glasul lui, de voi pipăi numai chilia lui, voi dobândi mântuire;
iar când vei ieşi din chilia lui, voi săruta picioarele tale, care au
călcat pământul acela, pe care calcă frumoasele lui picioare, şi cu
aceasta voi dobândi binecuvântare îndestulată".
Acestea
zicând Pimen, Cuviosul Pavel s-a minunat de smerenia lui şi de multa
credinţă ce avea către Paisie. Deci, luându-1 împreună cu el, s-a dus
la Paisie. Şi, ajungând la chilia lui, Pavel a intrat singur înăuntru,
iar dumnezeiescul Paisie, primindu-1 părinteşte şi prieteneşte, 1-a
întrebat despre Pimen. Atunci Pavel i-a spus că a rămas afară, căci se
sfieşte a intra înăuntru. Iar sfântul i-a poruncit să intre înăuntru şi
a zis către Pavel: „Nu este bine a opri pe unii ca aceştia şi să rămână
afară când vin la noi, căci aceştia mai lesne merg în cer, zice
Mântuitorul nostru".
Zicând
acestea, a îmbrăţişat pe tânărul Pimen şi, binecuvân-tându-1, i-a zis:
„O, preaiubite Pavel, să-ţi aduci aminte că acest tânăr va mântui
sufletele multor oameni şi prin dânsul se vor învrednici mulţi a
dobândi Raiul, căci mâna Domnului, Care îl păzeşte şi îl povăţuieşte la
dumnezeieştile porunci, se vede cu el". Apoi a pus mâinile sale pe
capul lui şi, binecuvântându-1, 1-a trimis înapoi cu Pavel. Deci Pimen
câştigând ceea ce dorise, slăvea foarte mult pe Dumnezeu.
Odată având
sfinţitul Paisie douăzeci şi una de zile de postire, i s-a arătat
Domnul Hristos şi i-a zis: „O, alesul meu, Paisie, mult rău pătimeşti
pentru Mine!" Iar el a zis: „Ce mare lucru este această proastă şi rea
pătimire, o, bunul meu Stăpân! Mai ales că bunătatea Ta îmi dă putere".
Iar Mântuitorul a zis: „Tot lucrul bun este bineprimit de Mine şi,
celor ce-1 fac, le voi da plată întocmai cu ostenelile lor; deci
urmează-Mă!"
Iar Paisie
L-a urmat până ce au mers la o peşteră a pustiei. Atunci Mântuitorul a
zis către el: „Intră înăuntru şi vezi un bărbat cu adevărat nevoitor!"
Şi intrând Paisie în peşteră, a văzut un om care se tăvălea pe pământ
şi care-şi freca gura şi faţa de pământ. Deci, mirându-se de
covârşitoarea nevoinţă a acelui bărbat, a ieşit afară, rugându-se ca să
afle de la Domnul Hristos pricina nevoinţei celei mari a acelui bărbat.
Iar Domnul i-a zis: „Ai văzut pe nevoitorul Meu, ce fel de osteneli
mari rabdă pentru Mine?" Paisie a zis: „L-am văzut, Stăpâne, şi m-am
înspăimântat de ostenelile nevoinţei lui; dar rog bunătatea Ta să-mi
descoperi cum are atâta nevoinţă?" Mântuitorul i-a zis: „Are numai două
zile de postire şi, iată, îl vezi în ce fel se chinuieşte de foame şi
de sete?"
Paisie,
auzind acestea, a zis: „Şi cum eu, care am douăzeci şi două de zile de
post, n-am pătimit nimic asemenea?" Mântuitorul i-a zis: „Pentru că tu
te întăreşti de darul Meu şi posteşti fără de osteneală, iar acela ca
un pătimitor, din însăşi voia lui posteşte cu multă osteneală şi,
încălzindu-se de dorul pe care-1 are către Mine, suferă să pătimească
mai presus de puterea sa". Apoi Paisie a întrebat pe Domnul: „Ce plată
are să ia de la bunătatea Ta, pentru cele două zile?" Domnul i-a
răspuns: „Acesta va lua aceeaşi plată pentru cele două zile, la fel cu
plata ce ai s-o iei tu pentru cele douăzeci şi două de zile! Şi voi
zice deopotrivă: Intră în bucuria Domnului tău, şi ţie care ai luat
cinci talanţi şi aceluia care a luat doi, căci întocmai aţi făcut
binele şi amândoi v-aţi arătat vrednici după puterea voastră!" Acestea
zicându-le Mântuitorul, S-a făcut nevăzut.
Deci
părintele nostru Paisie, întorcându-se la chilia sa, şi-a adăugat mai
multe nevoinţe şi se ruga lui Dumnezeu să se facă mai presus de hrană.
Astfel, hrana lui acum nu mai era alta, cum am zis mai înainte, decât
împărtăşirea în fiecare Duminică cu preacuratul Trup şi cinstitul Sânge
al Domnului nostru Iisus Hristos, Iar Mântuitorul, cu iubire de oameni,
i S-a arătat iarăşi robului Său Paisie şi i-a zis: „Ce Mă mai rogi
pentru hrană, de vreme ce nu mănânci nimic? Cere altceva, dacă îţi
trebuie!" El i-a zis: „Mă rog Domnului meu, când ies din această pustie
şi mă duc spre cercetarea fraţilor, să am voie să vin îndată înapoi în
pustie, pentru că nu sufăr să zăbovesc în cercetarea altora şi să mă
lipsesc de a Ta!" Iar Domnul i-a zis: „Nu te întrista de asta, căci
atunci când ieşi din pustie Eu nu mă depărtez de la tine, ci sunt cu
tine".
Pe urmă
Paisie I-a zis: „Mă rog Ţie, Hristoase al meu, slobozeşte-mă de mânie!"
Iar Domnul i-a zis: „De voieşti a birui mânia şi iuţimea, ia aminte să
nu răneşti ori să ocărăşti ori să defaimi pe cineva; şi, de vei păzi
acestea, nu te vei mânia". Paisie iarăşi L-a întrebat, zicând:
„Stăpâne, Iubitorule de oameni şi îndelung răbdătorule, dacă cineva
face poruncile Tale şi se duce la cei ce Te iubesc pe Tine, ca să
slujească la trebuinţele lor, oare are câştig din aceasta, sau pagubă?"
Domnul i-a răspuns: „Precum cel ce lucrează într-o ţarină, ia plată de
la stăpânul ţarinii, aşa şi cei ce fac binele şi ajută sau învaţă pe
alţii, vor lua în ceruri plăţi strălucite".
Apoi Paisie
L-a mai întrebat: „Domnul meu, dacă cineva se nevoieşte la fapta bună
şi slujeşte şi pe alţii, iar altul se nevoieşte numai pentru sine şi pe
alţii nu-i slujeşte, se deosebeşte unul de altul?" Domnul i-a răspuns:
„Cel ce se nevoieşte numai pentru el este ucenicul Meu, iar cel ce se
nevoieşte pentru el şi slujeşte şi pe alţii este fiu şi moştenitor al
Meu!" Paisie a întrebat iarăşi: „Dacă cineva se sârguieşte spre slujba
altora şi se nevoieşte şi pentru sine cât îi este cu putinţă, însă,
fiind împiedicat de slujirea altora, nu ajunge la nevoinţele celor ce
au nişte împiedicări ca acestea, oare unul ca acesta va lua aceeaşi
plată ca cei care se nevoiesc mai mult?" Mântuitorul i-a răspuns: „Da,
aceeaşi plată va lua". Zicând aceasta, s-a suit la cer.
In părţile
Siriei era un nevoitor împodobit cu multe feluri de fapte bune. El,
rugându-se odată, i-a venit un gând ca acesta: „Oare a ajuns a se face
asemenea cu cineva din cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu?" Şi, gândind
unele ca acestea, a auzit un glas de sus, zicându-i: „Du-te în Egipt şi
acolo vei găsi un nevoitor, cu numele Paisie, care se îndeletniceşte cu
smerenia şi cu dragostea către Dumnezeu ca şi tine".
Atunci, acel
cinstit bătrân n-a socotit nicidecum osteneala drumului, şi a pornit
îndată spre Egipt. Şi ajungând în muntele Nitriei, întreba unde se
găseşte Paisie. Şi fiindcă numele lui era propovăduit de toţi, nu s-a
ascuns bătrânului locul unde locuia Paisie, nici de Paisie nu s-a
ascuns venirea bătrânului; căci, cum a intrat bătrânul în pustie şi
mergea drept spre Paisie, îndată Paisie 1-a întâmpinat în drum şi,
cunoscându-se între dânşii prin dumnezeiescul dar, s-au îmbrăţişat cu
bucurie şi au făcut sărutarea cea întru Hristos. Apoi, ducându-se la
chilia lui Paisie şi rugându-se, au şezut. Deci bătrânul, începând a
grăi către dumnezeiescul Paisie, vorbea în limba siriană, iar Paisie,
fiind egiptean, ştia numai limba egipteană. De aceea, s-a întristat
foarte mult că nu înţelegea cuvintele cele folositoare de suflet ale
bătrânului şi, înălţând îndată la cer ochii şi mintea, a suspinat din
adâncul inimii şi a zis: „Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvinte al lui
Dumnezeu, dă-mi darul Tău mie, robului Tău, ca să cunosc puterea
cuvintelor bătrânului". Şi, o, minune! pentru cercetarea Domnului cea
repede, îndată, împreună cu cuvântul, vorbea şi înţelegea limba
siriană.
Deci vorbind
între ei multe, şi-au povestit unul altuia vedeniile ce s-au
învrednicit a le vedea fiecare, cu care părinţi au vorbit şi au
petrecut împreună şi ce fapte bune aveau acei părinţi; şi amândoi erau
plini de bucurie pentru o împreună vorbire ca aceea. Iar după ce au
trecut şase zile şi au sfârşit câte aveau de vorbit, bătrânul voia a se
întoarce la locul său. Atunci Paisie a chemat pe ucenicii săi şi le-a
zis: „Iată, o, preaiubiţi fii, om sfânt, din cei desăvârşiţi în fapta
bună, plin de Duh Sfânt şi de dumnezeiesc dar; deci luaţi toţi
binecuvântările lui cu cucernicie, ca să le aveţi ca pe nişte turnuri
şi strajă împotriva vrăjmaşilor". Atunci, îndată au căzut toţi la
pământ şi, închinându-se acelui sfânt bătrân, precum se cuvenea, cereau
fierbinte rugile şi binecuvântarea lui. Iar acela, făcând rugăciune
pentru dânşii, i-a binecuvântat şi, luându-şi rămas bun de la toţi, s-a
dus.
Iar după
puţină vreme, a venit la marele Paisie un pustnic, iar ucenicii
cuviosului i-au zis: „O, părinte, mare câştig ai fi nimerit, dacă ai fi
venit puţin mai înainte, căci a venit la noi un om dumnezeiesc din
Siria, strălucit cu mintea şi cu inima, care după ce ne-a întărit cu
cuvinte mântuitoare, s-a dus puţin mai înainte. Dar, dacă vrei, poţi
să-1 ajungi, că nu este departe". Şi alergând pustnicul acela să-1
ajungă, dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Stai, pentru că acela acum a
trecut cale de mai mult de 18 mile, fiind dus de un nor la locuinţa
sa". Auzind aceasta, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.
Un alt frate
s-a dus la marele Paisie să-1 vadă, dar găsindu-1 dormind şi având
păzitor un înger preafrumos, s-a minunat şi a zis: „Intr-adevăr
Dumnezeu păzeşte pe cei ce nădăjduiesc spre Dânsul". Deci s-a întors
înapoi, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce iubeşte pe cei ce-L slăvesc.
Un monah
foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfântului Paisie şi
asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducându-se odată în Egipt
să vândă nişte lucruri de mână, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea
împreună cu dânsul. Iar evreul, cunoscând simplitatea monahului, cu
pângărita lui limbă a vărsat într-însul veninul şarpelui cel stricător
de suflete, care-1 avea în inima sa, zicându-i: „O, monahule, pentru ce
credeţi voi aşa, la întâmplare, în Cel Răstignit, fiindcă nu este El
Mesia cel aşteptat, ci altul! Pentru că altul este acela, iar nu acesta
în Care credeţi voi, creştinii!" Iar monahul, din nerăutate şi din
prostimea inimii sale, s-a amăgit şi a răspuns: „Poate aşa este, cum
zici tu".
Şi îndată,
vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul
Sfântului Botez, precum se va vedea în cele următoare, căci
întorcându-se în pustie şi văzându-1 dumnezeiescul Paisie, nu voia să-1
primească nicidecum, nici chiar să-1 vadă, nici a se apropia de dânsul
să-i vorbească, ci se întorcea de la el. Iar ucenicul, văzând pe
bătrânul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se
mira care să fie pricina. De aceea, căzând la picioarele lui, i-a zis:
„Părinte, pentru ce te întorci de la mine, ticălosul, şi nu voieşti să
mă vezi, ci te îngreţoşezi ca de o urâciune? Acest lucru nu mi l-ai
făcut niciodată!" Bătrânul i-a zis: „O, omule, cine eşti tu că nu te
cunosc?" Ucenicul i-a răspuns: „O, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai
văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sunt eu cutare, ucenicul tău?"
Bătrânul a zis: „Ucenicul meu acela era creştin şi avea Botez; dar tu
nu eşti ca acela! Iar dacă eşti ucenicul meu acela, a fugit de la tine
Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întâmplat şi ce ai
pătimit pe drum?"
El a
răspuns: „N-am păţit nimic!" Bătrânul i-a zis: „Fiule, du-te departe de
la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de
Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, te-ai fi văzut cum erai mai
întâi". Atunci el a suspinat adânc şi, vărsând lacrimi care porneau pe
bătrân spre milostivire, a zis: „Eu însumi sunt ucenicul tău, iar nu
altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun
rău". Marele Paisie a zis: „Cu cine ai vorbit când te-ai dus pe drum?"
Acela a răspuns: „Cu un evreu am vorbit împreună, iar cu altcineva nu".
„Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?" „Nu mi-a spus altceva decât
aceasta, că «Hristos nu este acesta la Care vă închinaţi voi creştinii,
ci un altul care are să vină». Eu i-am răspuns: «Poate aşa este cum
zici tu»".
Iar bătrânul
a zis către dânsul: „Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urât decât
aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai
dezbrăcat de Sfântul Botez. Deci du-te, plânge-te pe tine cum voieşti,
căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu
aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dânşii!"
Acestea auzindu-le ucenicul, a suspinat din adâncul inimii şi se
tânguia şi striga, zicând: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, rău
norocitul, că nu ştiu ce să mă fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat
dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către
tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine, ticălosul!"
Rugându-se
în acest chip ucenicul, cu lacrimi mai mult decât cu cuvinte, a pornit
pe bătrân spre milostivire. Deci i-a zis: „Fiule, îngăduieşte puţin să
rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine".
Zicând aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru
ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul
ucenicului şi 1-a învrednicit iarăşi de darul Sfântului Botez, pentru
că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfânt intrând ca un porumbel
în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum,
risipindu-se în văzduh.
Astfel s-a
adeverit pe deplin că şi-a primit cererea sa şi, întorcându-se, a zis
către ucenicul lui: „O, fiule, slăveşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-i
împreună cu mine, că a ieşit din tine duhul cel necurat al hulei şi în
locul lui a intrat Duhul Sfânt şi ţi s-a dat iarăşi darul Botezului.
Deci ia aminte bine să nu cazi şi altădată în cursele păgânătăţii din
neluare aminte şi din lenevirea ta, nici să-ţi dai sufletul să ardă în
focul muncii pentru vreun alt păcat". Astfel a îndreptat pe ucenic.
Odată, a
venit la sfinţitul Paisie un bătrân cu numele Ioan. Acela umblase multe
zile prin pustie şi, fiind obosit tare, avea trebuinţă de hrană şi de
odihnă. Deci, după ce au vorbit multă vreme unul cu altul, Paisie a zis
către ucenicul său să gătească masa şi să pună mâncare să mănânce
împreună cu Ioan. Iar ucenicul a făcut după porunca cuviosului. Apoi
Paisie a îndemnat pe Ioan să mănânce, că era flămând de multă
înfrânare. Iar Ioan i-a zis: „Iartă-mă că astăzi este post şi se cade
să postesc pentru păcatele mele cele multe". Dumnezeiescul Paisie,
uimindu-se de hotărârea lui, s-a sculat îndată şi, înălţându-şi ochii
şi mintea la cer, a zis din adâncul inimii: „Doamne, cercetează pe
robul tău Ioan, care se nevoieşte cu silinţă pentru numele Tău".
Iar
sfârşitul rugăciunii sfinţitului Paisie a dat lui Ioan bun şi
preaslăvit dar, pentru că a venit în uimire şi i s-a părut că a văzut
un tânăr care ţinea în mâini hrană şi băutură şi îi dădea lui; apoi
Ioan, venindu-şi în sine, era plin de bucurie şi sătul de hrană. După
aceea, netrebuindu-i lui hrană trupească, fiind sătul de cea
îngerească, s-a sculat şi, mulţumind lui Dumnezeu şi dumnezeiescului
Paisie, s-a dus iar în pustie, adăugând astfel altă postire la cea
dintâi. Şi îşi zicea în sine: „Ioane, ai mâncat cu saturare, deci se
cade să posteşti cu toată osârdia". In acest chip se lupta viteazul şi
biruia cu rugăciunea Sfinţitului Paisie.
Alt monah
nou începător locuia în pustie deosebi şi, supărân-du-se mult de
gânduri, s-a dus la marele Paisie şi i-a zis: „Te rog, cuvioase
părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, prostul, că sunt luptat
cumplit de draci". Iar cuviosul, cunoscând că el îşi face voia sa şi
urmează cu osârdie diavolului desfrânării şi al slavei deşarte şi voind
a-1 opri de a se purta fără rânduială şi după voia sa, a zis către
dânsul: „O, fiule, nu te lupţi cu diavolii, precum socoteşti, fiindcă
aceia încă n-au simţit că ai venit în pustie; ci te lupţi cu gândurile
tale. Deci du-te şi te nevoieşte cu bună rânduială şi roagă pe Dumnezeu
să te cerceteze, că ai să te ispiteşti cumplit de diavoli, şi atunci
vei cunoaşte bine asuprelile lor şi ce fel de rele pătimesc cei ce se
luptă cu dânşii".
Zicând
acestea, a trimis pe tânăr la locuinţa lui; apoi a rugat pe Dumnezeu cu
tot sufletul să-1 păzească nevătămat. Iar mai marele diavolilor,
răcnind ca un leu, s-a arătat cuviosului, zicându-i: „O, silă! Ce ai cu
mine, Paisie, de mă izgoneşti şi mă nedreptăţeşti, eu nesupărându-te pe
tine?" Iar cuviosul i-a zis: „Fugi de la monahul cel tânăr şi nu-1
supăra cu gânduri viclene". Diavolul i-a răspuns cu obrăznicie şi cu
multă mândrie: „Crede-mă, că încă n-am ştiut că a venit acest tânăr în
pustie, nici nu l-am supărat vreodată, dar el se luptă cu lenevirea sa;
însă de acum înainte să se gătească să încerce ispitele mele cumplite
şi asuprelile ce am socotit să i le dau". Cuviosul i-a zis: „Dumnezeu
să te certe, vrăjmaşule al adevărului şi să te arunce pe tine în focul
cel nestins al muncii".
Şi aşa
vicleanul diavol s-a făcut nevăzut. Insă aflătorul răutăţii n-a încetat
răutatea sa, ci cele ce a zis, le-a făcut şi cu fapta. Şi pornind
război împotriva tânărului monah, a arătat tot felul de meşteşugiri
viclene. Iar tânărul, ispitindu-se de măiestriile vrăjmaşului şi
neputând suferi, a năzuit iar la turnul cel neclintit, adică la marele
Paisie şi, povestindu-i ispitele vrăjmaşului, îi spunea că nu poate
suferi relele ce-i face.
Iar cuviosul
i-a zis: „O, fiule, nu ţi-am spus că vrăjmaşul încă nu ştie că ai venit
în pustie?" Apoi, certându-1 şi sfătuindu-1 cum să petreacă, s-a întors
la rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui
Dumnezeu, să nu laşi zidirea Ta să o piardă vrăjmaşul, ci ajută-i lui
din cer, că puterea Ta este nebiruită şi toate sunt supuse ei!" Şi
îndată i-a stat de faţă un înger al Domnului, având pe diavolul legat
cu lanţuri şi a zis: „Ia-1 pe acest pierzător şi ceartă-1 precum vrei.
Iată, ţi s-a dat legat acela care are mulţi oameni legaţi cu
meşteşugirile lui viclene". Atunci diavolul a zis către Sfântul Paisie:
„Vai mie, până când mă munceşti cu rugăciunea ta şi păzeşti prin ea pe
toţi cei ce locuiesc în pustia aceasta? Ticălos voi fi şi multe voi
pătimi, dacă voi mai şedea aici, ca să-i pândesc; de aceea mă voi duce
departe de aici numaidecât".
Iar
dumnezeiescul Paisie i-a zis: „Depărtatule şi vrăjmaşule al neamului
omenesc, spune-mi pentru ce superi şi ispiteşti pe acest tânăr,
luptându-1 cumplit? Pentru care pricină lupţi de la început cu atâta
nebunie şi sălbăticie împotriva celor ce se nevoiesc? Diavolul a
răspuns: „Eu nu mă apropii de noii începători, când încep nevoinţele
faptei bune; căci darul lui Dumnezeu nu-mi dă loc să mă apropii de
dânşii, fiindcă atunci se nevoiesc cu mare fierbinţeală. Iar după ce,
pentru lenevirea lor, se duce de la dânşii dumnezeiescul dar, atunci mă
apropii de dânşii şi îi stăpânesc ca pe un vânat gata şi astfel îi am
jucărie precum voiesc; de aceea nu-i lupt de la început, pe de-o parte
pentru că mă ard de fierbinţeala şi osârdia ce o au spre fapta bună,
precum şi de dumnezeiescul dar; iar pe de alta, pentru că-i defaim,
aşteptând să înceteze osârdia aceea, să cadă în lenevire, şi atunci
să-i lupt, neavând nici o împiedicare. Deci la început nu-i lupt pentru
pricinile cele zise; iar când îi văd mult mai fierbinţi şi mai
osârdnici, sporind spre cele dinainte, atunci nu-i mai ispitesc, ca să
nu se unească cu darul lui Dumnezeu prin osârdia cea de-a pururea a
nevoinţei şi a sporirii lucrurilor celor bune, şi să se facă
nebiruiţi".
Acestea le
zicea diavolul fără voia sa, apoi îndată a fugit. Iar de atunci monahul
a scăpat de supărarea diavolului şi n-a mai putut zavistnicul să-1
ispitească. Deci, întărindu-se fratele prin rugăciunile sfinţitului
Paisie, a săvârşit cu plăcere de Dumnezeu pustnicească petrecere şi s-a
odihnit în linişte.
In vremea
când m-am dus eu - zice Cuviosul Ioan, scriitorul acestei vieţi -,
către dumnezeiescul Paisie ca să mă îndulcesc de dânsul, au venit la el
câţiva monahi, ca să se mângâie de cuvintele lui cele folositoare,
zicând: „Spune-ne nouă, părinte, cuvânt mântuitor de suflet". Iar el
le-a zis: „Păziţi predania sfinţilor şi mai mult decât cele rânduite să
nu căutaţi să faceţi". Monahii au zis: „Mai spune-ne şi altceva de
suflet folositor din cele ce se potrivesc monahilor". Iar dumnezeiescul
Paisie, văzând cu ochii săi cei prevăzători şi cunoscând cugetele şi
gândurile lor, i-a spus fiecăruia dintre dânşii ce gândea şi care
dintre cele ce gândeau erau bune şi care rele şi din ce pricină le-au
venit lor nişte gânduri ca acestea. Iar monahii, minunân-du-se de
aceasta, mi-au spus mie aparte: „într-adevăr, părinte Ioane, toate
patimile inimilor noastre, pe care numai singur Dumnezeu le cunoaşte,
ni le-a arătat nouă una câte una".
Atunci eu
le-am spus din cele ce m-am adeverit de multe ori: „Credeţi-mă că cele
ce le-am gândit în mintea mea şi cele ce le-am făcut eu singur, mi le-a
arătat de multe ori cu bucurie, când ne întâlneam, şi toate mi le
spunea, ca şi când ar fi fost împreună cu mine". Deci monahii au zis:
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui! şi s-au dus.
Un frate,
urmând voii sale şi făcându-şi socoteala sa, a lăsat pustia şi s-a dus
aproape de o cetate şi s-a sălăşluit acolo. Dar, pentru că adeseori
mergea în cetate să-şi vândă lucrul mâinilor sale, i s-a întâmplat de a
întâlnit o femeie evreică care ardea de îndrăgirea satanicească ce o
avea spre el. Iar monahul, amăgindu-se de gânduri prin lucrarea
diavolească, s-a prins în cursele evreicei şi a căzut. O, dar cel mai
cumplit este că s-a lepădat de credinţa creştinească şi a luat credinţa
evreiască; şi a locuit împreună cu femeia şi atât de mult a urmat
sfatul ei, încât s-a făcut asemenea cu ea la păgânătate. Iar acea
femeie de trei ori blestemată a căzut într-o aşa pierzare fără de fund
şi a ajuns întru atâta neruşinare, încât de multe ori punea capul
ticălosului aceluia în braţele sale şi, deschizându-i gura, curăţa cu
un lemn subţirel dinţii lui ca să nu se întâmple să fi rămas vreun
mărgăritar din Sfânta Impărtăşire a Preacuratelor Taine. O, ce
nedumnezeire!
Ştiu că
v-aţi întristat şi v-a durut inima, fraţilor, auzind unele ca acestea,
dar eu mă înspăimânt de îndelungata şi marea răbdare a lui Dumnezeu!
Căci vă voi spune şi lucrul cel preaslăvit ce s-a făcut cu dânsul, ca
să vă minunaţi de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu şi de
dumnezeiasca lui cercetare cu care ne cercetează de sus.
Deci omul
acela, care cu neascultarea lui s-a despărţit de creştini pentru
păgânătatea sa, mai pe urmă - după o vreme oarecare -, luminându-se de
lumina dumnezeieştilor iconomii, şi-a venit în sine şi s-a căit de ceea
ce a făcut, dintr-o pricină ca aceasta. Câţiva monahi care locuiau în
pustia aceea, în care pustnicea şi el mai înainte, mergând în oraşul
acela pentru trebuinţele lor, au trecut pe lângă casa acelei evreice,
iar el văzându-i pe dânşii, s-a rănit la inimă, aducându-şi aminte de
vechea şi sfinţita viaţă de obşte a monahilor. Deci i-a întrebat pe ei
de unde sunt, cum se numesc şi pentru care pricină au venit în acel
oraş. Iar monahii au răspuns că sunt ucenici ai dumnezeiescului Paisie
din Nitria şi au venit în oraş pentru oarecare trebuinţă. Atunci acela
i-a rugat să spună marelui Paisie să roage pe Dumnezeu pentru el, ca
să-L îmblânzească cu rugăciunile lui şi să fie slobozit de măiestriile
vrăjmaşului. Iar monahii i s-au făgăduit că vor face porunca lui şi vor
ruga pe marele Paisie să se roage lui Dumnezeu pentru mântuirea lui.
Deci
întorcându-se monahii în pustie, au arătat dumnezeiescului Paisie cele
întâmplate acelui ticălos şi cele ce i-a rugat. Iar cuviosul, auzind
acestea, a suspinat din adâncul inimii şi a zis: „Vai, fiii mei iubiţi,
câţi oameni mari au căzut din dumnezeiescul dar, din pricina femeilor!
Aducerea aminte a acelora o avem în dumnezeiasca Scriptură de la
strămoşii noştri cei de demult. Pentru că nu poate vrăjmaşul a ridica
altă unealtă mai îndemânatică pentru a pierde pe oameni decât femeia;
căci, uneltind această armă, adică pe femeie, obişnuieşte a birui pe
oamenii cei mari, precum ştiţi că prin femeie a biruit pe marele David,
pe strămoşii şi nepoţii lui. De aceea, se cade să rugăm şi noi de-a
pururea pe Dumnezeu, ca să ne izbăvească de nişte ispite ca acestea ale
vrăjmaşului".
Acestea
zicând Cuviosul Paisie, a făcut rugăciune pentru cel ce a căzut,
zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, nu
lăsa zidirea mâinilor Tale să piară până în sfârşit, ci caută cu
nerăutate spre dânsul, din cereştile Tale locaşuri şi primeşte
rugăciunile ce-Ţi aduc, pentru cel ce s-a lepădat de Tine mai înainte
şi acum a venit iarăşi întru sine şi îşi cunoaşte greşeala ce a
făcut-o. Deci rog bunătatea Ta, să-1 chemi din nou la pocăinţă!"
In acest
chip rugându-se cuviosul multe zile şi înduplecând bunătatea lui
Dumnezeu ca să se milostivească spre zidirea Sa, rugăciunea sa a fost
auzită şi Mântuitorul, arătându-se lui, 1-a întrebat - El, Care pe
toate le ştie - pentru cine Il roagă, zicând: „Nu cumva sluga Mea,
Paisie, se roagă pentru acela care s-a lepădat de Mine, care a ieşit
din rânduiala Mea şi s-a dus cu potrivnicii Mei, acela care într-o
vreme era monah şi acum s-a făcut evreu?" Cuviosul a răspuns: „Pentru
acela mă rog, Iubitorule de oameni, Doamne, căci, căutând la îndurările
Tale Care totdeauna chemi pe toţi la pocăinţă şi nu voieşti moartea
păcătosului, ci aştepţi întoarcerea lui, am îndrăznit să rog bunătatea
Ta pentru el. Deci Te rog, auzi-mă pe mine, robul Tău, şi ca un
milostiv ce eşti, cheamă iarăşi oaia Ta cea rătăcită".
Atunci
Mântuitorul a zis către el: „Dacă voieşti să miluiesc pe acest păcătos
şi lepădat de credinţă şi din nou să-1 chem la pocăinţă, se cuvine să
primeşti tu ca să iau din răsplătirile şi plăţile ce ai să iei pentru
nevoinţele tale şi să dau în locul acestora iubirea Mea de oameni lui,
care este vrednic de nenumărate munci". Paisie i-a răspuns: „Da,
Doamne, primesc cu bucurie! însă eu nu ştiu de se află în mine vreun
lucru care să fie bine plăcut înaintea Ta! Dar din a Ta bunătate mai
ales, prin care şi mie făcându-mi-se bine în fiecare zi, mulţumesc Ţie;
revarsă peste el mila Ta, pentru că eu de aici mă mulţumesc să mă
muncesc în locul aceluia şi el să se mântuiască, decât să mă îndulcesc
de ale Tale faceri de bine, iar acela să se muncească!"
Şi îndată a
zis Mântuitorul: „Vrednică de mirare este buna socoteală şi dragostea
ce o ai către aproapele tău, Paisie, fiindcă urmezi dragostei ce o am
Eu către oameni! Deci de vreme ce ai ales să cazi din vrednicia ta
pentru mântuirea păcătosului, iată, nu vei cădea din vrednicia ta şi
păcătosul se va mântui, după rugămintea ta!" Acestea zicându-le
Mântuitorul, S-a suit la cer. Iar după puţină vreme, acea femeie rea a
murit, iar Isaac - acesta era numele monahului cel căzut - s-a dus
iarăşi în pustie şi, fiind catehizat de marele Paisie, a primit
credinţa sa creştinească cea de mai înainte şi a petrecut cu mare
osârdie viaţa cea pustnicească. Şi trecând rămăşiţa vieţii sale în
ascultare, în nevoinţă cinstită şi în statornicie îmbunătăţită, s-a
odihnit în Domnul. Şi aşa acela a dobândit mântuire cu rugăciunile
sfinţitului Paisie, iar noi, auzind preaslăvitele lui minuni, se cuvine
a slăvi şi a mări pe Dumnezeu.
In
mănăstirea marelui Paisie era un preot care avea cuget lumesc şi când
ceilalţi monahi voiau să meargă la cuviosul ca să audă cuvintele lui
cele folositoare de suflet, se ducea şi el şi auzea dumnezeieştile
cuvinte; dar nu lua nici un folos din ele, pentru că nu avea scop bun,
nici inimă curată. Şi nu numai că nu se folosea, dar şi batjocorea
cuvintele cuviosului şi le strica cu alte cuvinte lumeşti. Deci,
ceilalţi monahi scârbindu-se, s-au dus la un bătrân iubitor de Dumnezeu
şi cârteau împotriva acestui preot; iar bătrânul acela s-a dus împreună
cu ei la marele Paisie, urmându-le şi preotul acela. Deci bătrânul,
ducându-se la cuviosul, i-a zis deosebi: „Să ştii, părinte, că acest
preot pricinuieşte vătămare şi sminteală fraţilor; deci se cuvine să
opreşti pornirea lui cea fără de rânduială şi să o îndreptezi cu
certări". Iar marele Paisie i-a zis: „De mult aş fi făcut ceea ce-mi
zici, de aş fi cunoscut că s-ar fi folosit; dar iată, diavolul stă gata
să-1 târască în pierzare şi când va auzi de la mine vreun cuvânt aspru,
va fugi dintre fraţi şi se va duce în lume. Atunci mă voi arăta eu
vinovat şi pricinuitor al pierzării lui, pentru că n-am putut să rabd
un frate ce este luptat de vrăjmaşul; însă se cade să rugăm pe Dumnezeu
să-1 scape de o patimă ca aceasta".
Acestea
zicând, au făcut rugăciune pentru preot către Dumnezeu şi îndată au
izgonit dintr-însul pe diavolul obrăzniciei şi al neruşinării. Şi
îndată preotul s-a umplut de pocăinţă şi, având mustrarea conştiinţei,
se întrista mult. Deci, mărturisindu-şi greşelile sale mai mult cu
lacrimi decât cu cuvinte, cerea iertare pentru cele făcute, făgăduind
să se îndrepteze. Şi de atunci înainte s-a făcut cucernic şi blând, şi
asculta cu evlavie dumnezeieştile cuvinte ale cuviosului şi le împlinea
cu bucurie. De aceea, covârşind pe mulţi în faptele bune, s-a făcut
pustnic iscusit, cu lucrarea rugăciunilor sfinţitului Paisie şi cu
ajutorul mult îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu.
Iar acum noi
vom povesti altă minune prea înfricoşătoare, prea slăvită şi mai înaltă
decât toate povestirile. Odată rugându-se Sfântul Paisie în chilia sa,
a mers la el Hristos cu doi îngeri, precum a mers şi la patriarhul
Avraam, şi i-a zis: „Bucură-te, Paisie, astăzi trebuie să ne
găzduieşti!" Iar Paisie, urmând patriarhului, i-a primit cu osârdie,
însă nu se silea să pregătească mâncări şi băuturi ca Avraam, ci a
găzduit pe Acela ce este pretutindeni cu socoteală curată. Apoi, punând
apă în spălătoare, a spălat - o, minune! pentru pogorârea cea
desăvârşită a Domnului - preacuratele Lui picioare. Astfel, Paisie se
silea cu osârdie la primirea de străini, iar Mântuitorul îi arăta lui
cu iubire de oameni dragostea Sa cea mare. Şi fiindcă din bunătăţile
primirii de străini nu este alta mai bineprimită decât a spăla cineva
picioarele celor ce vin la el, şi aceasta a săvârşit-o Paisie, de aceea
Mântuitorul a zis către dânsul: „Pace ţie, slugii Mele", apoi S-a făcut
nevăzut.
Iar
dumnezeiescul Paisie, învăpăindu-se de dumnezeiasca dragoste a acelei
vorbiri cu Mântuitorul, şi urmând pe Cleopa, adică având ca acela inima
arzând, a alergat la apa aceea care a spălat picioarele Lui, pe care
i-o lăsase Hristos ca un lucru mare şi vrednic de credinţă, şi a băut-o
cu osârdie şi mare poftă, lăsând puţin şi ucenicului său, care era dus
în Egipt. Iar acela venind foarte ostenit din călătorie, cuviosul i-a
zis: „Du-te fiule, la spălătoare şi bea apa ce este într-însa ca să
stingi setea ce o ai din pricina arşiţei soarelui". Iar ucenicul a zis
că va face după porunca lui, însă gândea altceva în inima sa, zicând în
sine: „Eu am venit cu atâta arşiţă şi bătrânul, în loc să mă trimită la
izvor ca să beau apă curată şi rece, îmi porunceşte fără socoteală să
beau apă din spălătoare, care este murdară!" Acestea le gândea
ucenicul, iar cuviosul a zis iarăşi: „Du-te, fiule, la spălătoare şi
bea!" Iar ucenicul a zis: „Mă duc", însă nu s-a dus. Iar cuviosul i-a
zis pentru a treia oară să bea, dar n-a ascultat. Atunci i-a zis
cuviosul: „O, fiule, ai luat plata neascultării tale, adică te-ai
lipsit de dumnezeieştile daruri!"
Acestea
auzind ucenicul, s-a întristat foarte mult şi alergând la spălătoare,
n-a mai găsit nimic şi a zis către bătrân: „Părinte, nu găsesc apă în
spălătoare ca să beau". Iar dumnezeiescul Paisie a zis către el: „Cum
este cu putinţă să mai afli, făcându-te nevrednic? Pentru că
neascultarea alungă darul de la cel neascultător, precum şi ascultarea
îi aduce darul celui ascultător".
Iar
ucenicul, întristându-se de cele ce a auzit, a întrebat: „Ce era acel
mare dar de care m-am lipsit, şi cum s-a şters din spălătoare?" Iar
cuviosul i-a povestit după aceea toate cele făcute, precum am spus mai
înainte, zicându-i lui încă şi aceasta: „De vreme ce ai rămas în
neascultare şi n-ai primit a bea apa aceea, pentru care ţi s-a poruncit
de trei ori să bei, pentru aceasta s-a pogorât din cer un înger al
Domnului şi, luând cu toată cucernicia acea sfântă apă, s-a suit iarăşi
la cer". Auzind ucenicul aceasta, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat de
acea povestire, rămânând multă vreme fără glas. Apoi, venindu-şi în
sine, plângea şi se tânguia de acea primejdie, strigând: „Vai mie,
ticălosul, ce bunătate mare am pierdut! Acea bunătate, zavistnicul
diavol nu m-a lăsat s-o dobândesc!"
Iar după ce,
cu nişte cuvinte ca acestea, s-a plâns şi s-a căit, cerea cu lacrimi ca
să afle milă. Deci bătrânul, milostivindu-se spre dânsul, i-a zis:
„Fiule, Adam a căzut din Rai pentru neascultarea sa şi în locul vieţii
veşnice a câştigat moartea; deci a fost izgonit ca un nevrednic pentru
slava aceea şi pentru bunătăţile lui. In acelaşi fel eşti şi tu.
Fiindcă n-ai ascultat porunca mea, ai căzut din darul care aveai să-1
dobândeşti! Dar, de vreme ce te întristezi mult şi te pocăieşti,
ridică-te din căderea neascultării şi fă ascultare, îmblânzeşte cu
fierbinţeală pe Dumnezeu şi cere de la Dânsul iertarea ta; căci
Dumnezeu Se milostiveşte spre cei ce se pocăiesc şi miluieşte pe cei
ce-L roagă".
Astfel s-a
mângâiat ucenicul de cuvintele bătrânului său şi a răbdat puţină vreme.
Dar el, aducându-şi aminte iar de răul ce a pătimit, se întrista cu
totul şi nu avea mângâiere. Atunci s-a dus iarăşi la bătrân şi i-a zis:
„Părinte, nu am odihnă nicidecum din pricina gândurilor. Cum îmi aduc
aminte de darul ce l-am pierdut, plâng nefericirea mea şi nu ştiu ce să
fac; pentru că, din pricina gândurilor, mă cufund în deznădejde. Deci
dă-mi voie să mă duc la vreun bătrân iscusit, la care vei crede de
cuviinţă, doar voi găsi odihnă de gânduri, şi mă voi slobozi de
întristare".
Iar
dumnezeiescul Paisie, luând puţină pâine, a dat-o ucenicului lui şi i-a
zis: „Ia pâinea aceasta şi du-te în cutare cetate şi, lângă zidul
cetăţii în partea dreaptă, vei afla un om sărac şezând pe nişte gunoi,
batjocorit şi lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pâinea şi vei
auzi de la dânsul, cu dumnezeiasca cuviinţă, cele de folos ţie!" Atunci
ucenicul, luând pâinea, îndată a plecat şi, ducându-se în cetatea
aceea, a găsit pe acel om şi aştepta să înceteze jocurile copiilor, ca
să se apropie de dânsul. Dar acela, văzându-1, îndată i-a zis: „Vino
aproape şi-mi dă binecuvântarea - adică pâinea - ce mi-a trimis-o
bătrânul tău!" Şi apropiindu-se ucenicul, săracul acela a luat pâinea
în mâinile lui şi, sărutând-o, îl întreba: „Cum se mai află sfinţitul
Paisie, că mult doream să aflu despre dânsul. Iar tu, fiule, de ce te
îndoieşti de câte îţi zice ţie şi nu te pleci la poruncile lui? Nu ştii
că, pentru neascultarea ta, te-ai lipsit de apa aceea dumnezeiască şi
de darul ce urma să-1 iei dintr-însa? Şi tu încă nu-1 asculţi şi nu te
pleci sfatului lui, ci vii către altul? Eu te asemăn cu cel ce ţine în
mână apă curată şi rece şi nu bea dintr-însa, ci merge în alte părţi şi
caută să afle apă ca să-şi potolească setea sa. Deci du-te şi supune-te
bătrânului tău, marelui Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se
supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos!" Acestea
auzindu-le ucenicul, s-a întors slăvind pe Dumnezeu şi de aici înainte
făcea ascultare la toate poruncile Sfinţitului Paisie.
Dar n-a
trecut multă vreme şi iarăşi, aducându-şi aminte de darul de care s-a
lipsit, îşi plângea paguba sa şi iarăşi ruga pe marele Paisie să-i dea
voie să meargă la cel ce şedea pe gunoi. Iar Cuviosul Paisie îi zicea
să nu plece, dar fiindcă nu se supunea, ci dorea să meargă iarăşi la
dânsul, pentru că era supărat de gânduri, i-a zis: „Fiule, omul acela
s-a odihnit întru Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde doar către
omul acela şi te pleci sfatului lui, îţi dau voie. Deci du-te în partea
dinspre miazănoapte a cetăţii şi, găsind acolo un mormânt, intră
într-însul şi vei afla acolo îngropate trei trupuri de bărbaţi sfinţi,
care s-au învrednicit de daruri prooroceşti. Aceia, cunoscându-şi mai
înainte sfârşitul vieţii lor, s-au dus şi s-au aşezat în mormântul
acela. Acestea văzându-le, zi celui ce zace în mijlocul celor doi:
«Robul lui Dumnezeu, Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos, Care a
înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îţi porunceşte să te scoli ca
să-mi spui cele cuviincioase şi de folos pentru mine!»"
Atunci
ucenicul, alergând cu osârdie, s-a dus în partea dinspre miazănoapte a
cetăţii şi, aflând mormântul, a intrat înăuntru. Şi a zis către cel
adormit, după porunca bătrânului. Şi, o, minune! îndată mortul s-a
sculat şi a zis: „Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ţi-am zis să te
supui poruncii bătrânului tău? Deci du-te şi te supune lui fără
îndoială. Şi ascultă cuvintele lui, de voieşti a te mântui; căci cel ce
nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotriveşte poruncilor lui
Hristos!" Acestea zicându-le mortul, iarăşi a adormit; iar ucenicul,
minunându-se, s-a întors către sfinţitul Paisie şi i-a povestit toate.
De aici înainte s-au împăcat gândurile lui şi avea grijă să câştige
prin ascultare bunătăţile ce le pierduse prin neascultare. Astfel el
creştea în sporirea faptei bune şi a desăvârşirii.
Altădată au
venit la marele Paisie doi fraţi şi au locuit împreună cu fraţii
aceluia. Şi făcând destulă vreme ascultare, adeseori rugau pe cuviosul
să le dea voie să locuiască deosebi în pustie. Iar acela, văzând
osârdia lor, le-a dat voie. Deci, ducându-se la dorita linişte, se
nevoiau mult în pustnicie, izgonind de la dânşii asupririle
vrăjmaşului. Dar diavolul, urătorul binelui, ca un mult iscusit, a
pornit război împotriva lor prin alţi monahi, astfel: Din lucrarea
vicleanului, un oarecare hoţ a furat lucrurile unuia ce locuia în
pustie şi, cercetând el să afle cine i le-a furat, a auzit de un bătrân
ce avea darul mai înainte vederii şi poate să-i arate pe hoţ. Deci s-a
dus la dânsul, căutând să afle cine i le-a furat.
Dar bătrânul
acela nu era cu adevărat înaintevăzător din dumnezeiescul dar, ci
proorocea din lucrarea diavolească. De aceea a zis către cel ce-1
întreba: „Acei doi monahi ce au venit acum nu demult şi s-au sălăşluit
în această pustie, aceia ţi le-au furat; deci să nu-i laşi, până ce nu
ţi le vor da". Acestea auzindu-le el, s-a dus la egumenul lavrei şi,
luând strajă, s-a dus la cei doi fraţi şi, târându-i şi bătându-i, i-a
adus în lavră şi i-a pus la închisoare, şi ca pe nişte făcători de rele
şi hoţi i-a osândit la moarte.
Iar cuviosul
Paisie, cunoscând prin dumnezeiescul dar ispita fraţilor, s-a sculat
îndată şi s-a dus la lavră; şi aceasta înştiinţându-se, s-au dus toţi
părinţii la dânsul şi împreună cu dânşii era şi acel rătăcit bătrân,
care se socotea înaintevăzător. Iar după ce au dat toţi cuviincioasa
sărutare cuviosului, i-a întrebat: „Ce aţi făcut, fraţilor, cu acei doi
tineri ce petreceau în linişte?" Aceia i-au răspuns: „Sunt hoţi,
părinte, şi pentru necuviincioasa lor faptă au fost puşi la
închisoare". Cuviosul i-a întrebat: „Şi cine v-a spus vouă cum că sunt
ei hoţi?" Atunci ei au răspuns: „Acest bătrân înainte văzător ne-a
spus". Iar cuviosul a întrebat pe bătrân, dacă acei tineri sunt cu
adevărat hoţi! Şi acela i-a răspuns că sunt hoţi cu adevărat, căci
proorocia lui este dumnezeiască. Atunci dumnezeiescul Paisie i-a zis:
„Dacă ar fi fost de la Dumnezeu darul proorocie tale şi nu din amăgire
diavolească, atunci nu s-ar fi arătat diavolul în gura ta!"
Acestea
auzindu-le părinţii, s-au tulburat şi s-au înfricoşat tare, deoarece
cuvintele sfinţitului Paisie erau adevărate şi fără nici o îndoială. De
aceea, ocărând pe bătrânul acela, l-au îndemnat să-şi ceară iertare de
greşeala sa. Iar acela, înfricoşându-se, a căzut la picioarele
cuviosului, zicând: „Iartă-mă, sfinţite părinte, şi te roagă pentru
mine, rătăcitul!" Şi rugând cuviosul pe Dumnezeu pentru dânsul, îndată
a ieşit din gura lui diavolul slavei deşarte şi s-a arătat tuturor ca
un porc. Deci, ieşind cu multă mânie şi turbare, s-a repezit asupra
cuviosului, voind a-1 rupe cu dinţii; dar dumnezeiescul părintele
nostru Paisie, certându-1, 1-a aruncat în prăpastie şi 1-a pierdut.
Iar acel
bătrân rătăcit, nu numai că a scăpat de diavol, dar a văzut şi amăgirea
ieşind dintr-însul şi, prihănindu-se pe sine, s-a pocăit. Deci,
tânguindu-se şi plângând mult pentru greşeala sa, tăvălin-du-se pe
pământ, ruga pe cuviosul să-i ierte greşelile cele făcute în trecut,
fiind amăgit. Asemenea şi ceilalţi monahi care printr-însul se
rătăciseră, ocărându-se pe sine, şi-au cerut iertare. Apoi au chemat şi
pe cei doi tineri pe care îi clevetiseră, şi şi-au cerut iertare pentru
necinstea şi pedeapsa ce le-au făcut. Iar părintele nostru Paisie,
întristându-se pentru toţi aceia, i-a sfătuit cele cuviincioase şi
potrivite. După aceea, luând la o parte pe egumen, i-a arătat locul
unde se aflau lucrurile cele furate ale pustnicului, nespunând pe hoţ,
şi s-a întors în pustie.
Şi auzind
câte a arătat Dumnezeu oamenilor prin Cuviosul Pavel, s-a dus la
dânsul. Deci, întâlnindu-se unul cu altul, erau nedespărţiţi şi se
ajutau unul pe altul. Şi erau ca un zid tare, îndulcindu-se cu bucurie
de bunătăţile liniştii şi în fiecare zi aflau noi nevoinţe de pustnicie
şi de mai înaltă petrecere. Sfinţitul Paisie era bătrân şi de o vârstă
cu dumnezeiescul Pavel; iar după suflet era prea osârdnic, şi de aceea
zicea dumnezeiescului Pavel: „Să ne nevoim de-a pururea şi să ne
ostenim până avem vreme; pentru că, atât cât trăim, Domnul nostru nu se
mulţumeşte să încetăm vreodată de la lucrarea celor bune; şi o să ne
fie frică şi ruşine dacă vom fi găsiţi leneşi în vremea morţii
noastre". Iar sfinţitul Pavel, auzind cu bucurie dumnezeiasca lui
sfătuire, a zis: „Iată eu, o, preabunule între părinţi, urmez sfătuirii
tale; căci, având îndrăzneală la rugăciunile tale, cred că Dumnezeu ne
va învrednici să săvârşim această viaţă după socoteala ta, în lucrarea
faptelor bune".
Deci amândoi
erau făcători de minuni, doctori iscusiţi ai sufletelor şi ai
trupurilor, rugători către Dumnezeu pentru toţi şi tuturor mijlocitori
de mântuire. Insă povestirile dumnezeiescului Pavel fiind multe, le
lăsăm altuia să le povestească. Asemenea şi ale Sfinţitului Paisie,
fiind prea multe şi necuprinse, am spus puţine din cele multe, ca să
îndemnăm pe ascultători spre urmarea lor; căci nu ajunge cuvânt să
arate cu de-amănuntul preaînalta petrecere a Sfântului Paisie şi nici
el nu voia să se cunoască isprăvile lui, pentru smerenia lui cea
desăvârşită. Chiar şi celor ce-1 întrebau: „Care faptă este mai înaltă
decât toate faptele bune?", el le răspundea: „Acea faptă este mai bună,
care se face în ascuns". Altădată, fiind întrebat cu aceeaşi întrebare,
a răspuns: „Mai înaltă decât toate faptele bune este a urma cineva
sfatului altora şi nu voinţei sale".
El trecea şi
vremea liniştii şi vremea vieţii împreună cu bine şi cu plăcere de
Dumnezeu. In linişte iubea dumnezeiasca suire şi prietenie; iar în
petrecerea împreună cu alţii dorea mântuirea celorlalţi. Dar cel mai
minunat este că n-a lăsat vreodată să înţeleagă cineva revoinţa lui în
viaţa de obşte şi când urma să fie slăvit pentru vreo faptă a sa, o
lăsa îndată şi uneltea alta, ca să se păzească nevătămată cea mai
dinainte şi să nu se prăpădească cu laudele; căci, după adevăr, lauda
de la oameni este mare primejdie şi puţin câştig au cei ce se nevoiesc
pentru laudă. Pentru aceasta şi Domnul ne porunceşte, zicând: Să nu
cunoască stânga, ce face dreapta ta. Dar de aici înainte este vremea ca
să vorbim şi despre fericitul sfârşit al Cuviosului Paisie.
Ajungând la
adânci bătrâneţi şi strălucind cu faptele bune ca o stea luminoasă,
acest mare om al lui Dumnezeu a fost chemat de Dumnezeu către fericirea
cea din ceruri. Trupul lui l-au îngropat cu cinste mulţimea monahilor,
iar duhul lui s-a suit la viaţa veşnică. După aceea, n-a trecut multă
vreme şi s-a dus şi pururea pomenitul Pavel la viaţa veşnică şi la
strălucirea sfinţilor, acolo unde avea ceata dumnezeiescului Paisie, ca
împreună să se îndulcească fericitele lor suflete de odihna aceea,
precum şi în această viaţă de acum au pătimit împreună în ostenelile
pustniciei. Dar nu numai sufletele lor sunt unite în cer, ci şi
trupurile deşi s-au despărţit şi s-au pus în locuri osebite, însă n-a
trecut multă vreme, şi s-au unit iarăşi, punându-se în acelaşi loc,
după cum urmează. Deci se cuvine ca cititorii să ia aminte la această
povestire, că li se va arăta o minune preaslăvită.
După ce s-a
săvârşit marele Paisie, dumnezeiescul Pavel s-a dus în pustia cea mai
dinăuntru. Acolo, după puţină vreme, s-a săvârşit şi el şi a fost
îngropat cu evlavie şi cu cinste. Apoi, auzind părintele nostru Isidor
despre moartea marelui Paisie, a intrat într-un caic şi s-a dus la
locul unde zăceau sfintele moaşte ale Cuviosului Paisie. Deci,
luându-le cu toată cinstea şi sărutându-le, le-a pus într-un sicriu
ce-1 avea gata, ca pe un lucru mare şi vrednic de cinste şi mai scump
decât toată vistieria şi s-a întors înapoi, aducându-le cu el în caic,
ca să îmbogăţească cu dânsele patria sa, Pisidia.
Iar după ce
a mers destulă cale pe mare, călătorind cu laude şi cu prea mare
bucurie, a ajuns în dreptul pustiei, unde erau sfintele moaşte ale
Cuviosului Pavel. Acolo caicul s-a oprit şi nu mai mergea înainte; ci,
ca şi când ar fi fost viu şi însufleţit, se abătea în altă parte şi se
tot pornea spre pustia dumnezeiescului Pavel; deoarece şi Sfinţitul
Paisie cerea obişnuita petrecere împreună cu Cuviosul Pavel. Iar
oamenii caicului, silindu-se a porni mai departe, au încercat două zile
în tot felul, dar n-au putut; de aceea au cunoscut că erau ţinuţi acolo
de Dumnezeu, iar nu din altă pricină. Şi neştiind ce să facă, s-au
liniştit şi au lăsat caicul necârmuit ca să meargă încotro s-ar porni.
Iar caicul, cârmuindu-se de mână nevăzută, a mers şi a stat nemişcat la
uscat, aşteptând să ia povara sa. Văzând aceasta, cei ce erau în caic
aveau mare întristare şi nedumerire.
Dar,
într-acel ceas, a venit la mal un bătrân din părinţii cei vestiţi ai
pustiei aceleia, care se numea Ieremia, şi a zis către ei: „O, oameni
buni, pentru ce vă luptaţi împotriva dumnezeieştii minuni, pe care o
vedeţi, căci este peste fire! Pe prietenul şi împreună pustnicul său,
pe dumnezeiescul Pavel îl cheamă marele Paisie şi, vrând a se aduce şi
a se pune cinstitele moaşte ale aceluia împreună cu ale sale, a adus
caicul aici. De aceea, ieşind degrabă şi căutând sfintele lui moaşte şi
găsindu-le, să le luaţi, ca să fie împreună şi sfintele lor trupuri".
Iar cinstitul părintele nostru Isidor şi cei împreună cu el,
înconjurând pustia aceea, căutau sfintele moaşte ale dumnezeiescului
Pavel şi, găsindu-le, le-au luat şi le-au adus la caic, avându-le ca pe
o vistierie mai strălucită decât aurul şi decât pietrele cele de mult
preţ.
Şi minune
s-a făcut atunci, căci cu adevărat erau cârme aceşti doi mari părinţi,
Pavel şi Paisie. Ei cârmuiau caicul în toată calea aceea şi-1 izbăveau
de toată împiedicarea, până l-au dus nevătămat la Pisidia. Iar marele
Isidor a adus cinstitele moaşte ale sfinţilor cu toată cântarea de
laudă şi cu cinste la mănăstirea ce o zidise. Şi câţi erau supăraţi de
diavoli, ori pătimeau de vreo altă neputinţă, alergau la sfintele lor
moaşte şi, numai apropiindu-se de ele, se vindecau. De atunci înainte
câte preaslăvite minuni a lucrat Dumnezeu prin ei, nu este cu putinţă a
le număra cineva. Iar eu, smeritul Ioan, am povestit numai aceste
puţine din cele multe, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. |