SFÂNTUL IERARH LEVCHIE MĂRTURISITORUL
(20 iunie)
Pe vremea
închinătorilor la idoli, când păgânii împăraţi ai Romei stăpâneau atât
Răsăritul, cât şi Apusul, era în Alexandria un bărbat cinstit cu numele
Evdichie. Acela era simplu la înţelegerea învăţăturii celei dinafară,
dar preaînţelept la duhovniceasca deprindere. Căci era împodobit cu
faptele bune şi întru curăţie deplină îşi petrecea viaţa, fiind plin de
frica lui Dumnezeu, de dragoste şi de milostivire spre săraci. Şi făcea
milostenii multe şi se silea la post şi la rugăciuni. El avea un singur
fiu - acesta despre care ne este nouă povestirea de faţă -, pe Sfântul
Levchie, care la naşterea sa a fost numit Eutropie, iar nu Levchie,
precum se va arăta în acest cuvânt. Iar când pruncul era de zece ani,
maica sa, Eufrodisia, s-a mutat din viaţa aceasta.
Atunci tatăl
lui, Evdichie, s-a dus cu Eutropie, fiul său, în mănăstirea fericitului
Ermie, care era în hotarele Alexandriei; fiind îndreptat de fericitul
egumen Nichita. Şi acolo a primit călugăria, iar pe copil 1-a dat la
învăţarea cărţii. Deci copilul, fiind isteţ, înţelegea toate cu
înlesnire şi atât de mult a sporit cu darul lui Dumnezeu întru
învăţătura cărţii, încât a covârşit pe mulţi din cei ce învăţau
învăţătura cea dinafară. El era blând, smerit şi ascultător, slujind cu
osârdie tuturor celor din mănăstire. Apoi era iubit de toţi, pe de o
parte pentru ascultare şi obiceiul lui cel bun, iar, pe de altă parte,
pentru înţelegerea Scripturii şi pentru înţelepciunea dată lui de Duhul
Sfânt.
Şi când
Eutropie era de 18 ani, fericitul Nichita, egumenul acestei mănăstiri,
s-a mutat către Domnul. Deci fraţii, sfătuindu-se, rugau pe tânărul
Eutropie, care nu era încă tuns în călugărie, să le fie egumen, iar el
se lepăda cu totul, şi încă şi Evdichie, tatăl lui, îl oprea pe el de
la aceasta, sfătuindu-1 ca nicidecum să nu îndrăznească a lua asupra sa
sarcina pe care nu s-a obişnuit a o purta, fiind încă tânăr, ci să se
facă nevrednic de egumenie, având singur trebuinţă să se îndrepteze sub
egumen. Şi a rămas acea mănăstire fără egumen timp de şapte ani, pentru
că pe nimeni altul din fraţii aceia nu-1 voiau, decât numai pe
fericitul Eutropie, care, deşi nu voia şi încă nu era călugărit, totuşi
îl aveau între dânşii ca pe un egumen, folosindu-se mult de
îmbunătăţită lui viaţă.
Intr-acea
vreme, Eutropie a împlinit 25 de ani de la naşterea lui şi, adunându-se
fraţii, i-au zis: „Pentru ce treci cu vederea nevoia şi rugămintea
noastră şi nu voieşti să ne fii începător? Iată, s-au împlinit şapte
ani de când nu avem egumen, după sfârşitul părintelui nostru Nichita,
şi fiecare petrece după a sa voie. Socoteşte să nu te faci pricinuitor
al risipirii noastre, când vreun lup, intrând, va răpi turma lui
Dumnezeu. Noi nu vrem să avem pe altcineva stareţ decât numai pe tine,
deoarece toţi vedem sfinţita ta viaţă, cunoaştem obiceiul tău cel bun
şi ştim că de la Dumnezeu îţi este dată ţie această înţelepciune".
Atunci
Eutropie le-a răspuns lor: „Ce este mie şi vouă, o, cinstiţilor părinţi
şi fraţi! Pentru ce mă supăraţi pe mine cu aceasta fiindcă nu-mi este
mie cu putinţă să o fac? Căci nici în călugărie nu sunt încă tuns, nici
nu am vreo rânduială bisericească; deci, cum vă voi fi vouă părinte,
neavând putere să vă grăiesc în biserică cuvânt de înţelepciune şi de
învăţătură, nici putând a pleca pe cei bătrâni, fiind tânăr". Dar ei îl
sileau pe el la tundere şi la primirea preoţiei, însă el nu s-a supus
nicidecum la voia lor; pentru că, deşi în inima sa dorea rânduiala
călugărească, însă nu o primea, temându-se ca nu cumva fără de voie
să-1 silească pe el la egumenie, dacă ar fi primit rânduiala
călugărească. Deci, fără să fie călugărit, se arăta cu viaţa călugăr
iscusit.
In acea
vreme, împărăţea în Roma păgânul împărat Comod, iar în Alexandria a
fost trimis de împărat eparhul Filip, care avea o fecioară pe nume
Evghenia, care a primit după aceea credinţa în Hristos, a petrecut
viaţă minunată în chip bărbătesc şi s-a încununat prin mucenicie. Acest
eparh, Filip, fiind elin cu credinţa, deşi se arăta blând creştinilor;
însă, după porunca împăratului, a izgonit pe creştini din cetate, ca şi
pe arhierei, pe preoţi şi pe călugări şi le-a poruncit să-şi aibă
departe de cetate lăcaşurile, bisericile şi mănăstirile lor. Pe atunci
era episcop al creştinilor Sfântul Elie. El vieţuia în cetatea
Iliopoli, care nu era departe de Alexandria. Iar aproape de cetatea
Alexandria era o mănăstire zidită de acest episcop şi încredinţată
unui sfânt egumen cu numele de Teodor. In acelaşi loc, lângă cetate,
era o biserică vestită ridicată în numele Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, la a cărei prăznuire se adunau nu
numai alexandrinii cei credincioşi, dar şi cei din cetăţile de
primprejur şi din ţări mai depărtate de pe unde erau creştini. Deci,
apropiindu-se praznicul Adormirii Maicii Domnului şi mulţi venind de
pretutindeni la biserica ei, a ieşit şi fericitul Evdichie din
mănăstirea sa, care se numea a lui Ermie, şi s-a dus cu Eutropiu, fiul
său, acolo, aproape de cetatea Alexandriei, la praznicul acelei
biserici.
Şi s-a
întâmplat că în aceeaşi zi a mers şi sfântul episcop Elie din cetatea
Iliopoli la aceeaşi prăznuire cu clerul său şi cu mulţime de popor şi,
amestecându-se şi Evdichie cu Eutropie printre poporul care venea după
episcop, au mers împreună. Iar sfântul episcop a dorit ca să intre mai
întâi în mănăstirea cea zidită de dânsul, care era ocârmuită de
egumenul Teodor şi să se odihnească acolo până la viitorul praznic. Şi
când se apropia de mănăstirea aceea, s-a întâmplat ca în acelaşi ceas
mergea tot acolo şi fiica eparhului, fericita Evghenia, cu doi
servitori fameni ai săi, îmbrăcată în chip bărbătesc. Deci, văzând pe
episcop şi tot poporul, care mergea înamte şi în urma lui, s-a
amestecat în popor. Şi voind ea să întrebe despre episcop pe vreunul
din cei ce mergeau înainte şi în urma lui, a găsit pe fericitul
Eutropie şi el i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre Elie
arhiereul lui Dumnezeu, precum se scrie pe larg aceasta în viaţa ei, şi
a dus-o la dânsul, căci fericitul Eutropie era cunoscut sfinţitului
episcop pentru curăţia vieţii sale şi pentru înţelegerea cea multă a
Scripturii. Deci, cel ce va voi să ştie despre Sfânta Evghenia, să
citească viaţa ei în 24 ale lunii decembrie, iar noi vom vorbi mai
departe despre Sfântul Eutropie.
Odihnindu-se
fericitul Evdichie în mănăstirea aceea, într-o noapte i s-a arătat în
vedenia visului o dumnezeiască descoperire şi înştiinţare, despre
sfârşitul ce i se apropiase. Asemenea, i s-a descoperit şi despre fiul
său că are să fie episcop, că va sfărâma idolii în cetatea
Vruntisiopoli din Italia şi va lumina ţara aceea cu Sfântul Botez. Apoi
a auzit şi un glas către dânsul, grăind: „Evdichie, Evdichie,
credincios rob al Domnului, de acum să nu te mai numeşti Evdichie, ci
Evdiclie, adică «blând mângâietor»; iar fiului tău să nu i se mai zică
Eutropie, ci Levchie să-i fie numele, care se tâlcuieşte: «a venit spre
dânsul Duhul Domnului»!"
Şi
deşteptându-se Evdichie din somn, a chemat îndată pe fiul său şi i-a
spus cele ce i s-au descoperit în vedenie şi i-a zis: „Fiule, vezi că
s-a apropiat vremea ducerii mele. Deci tu să nu fii amăgit de
deşertăciunile acestei lumi, pentru că Domnul mi-a descoperit despre
tine că vei fi cinstit cu rânduiala episcopiei şi prin tine voieşte
Domnul a curaţi cetatea Vruntisiopoli de slujbele idoleşti, şi numele
tău nu va mai fi Eutropie, ci Levchie, căci aşa te-a numit pe tine
Domnul, precum şi pe mine din Evdichie m-a numit Evdiclie". Auzind
aceasta Sfântul Levchie, cel numit mai înainte Eutropie, s-a închinat
lui Dumnezeu şi s-a întins la pământ în chipul crucii, spre a face
rugăciune de mulţumire, zicând: „Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul
părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, că nu
treci cu vederea pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, nici nu depărtezi
milostivirea Ta de la săracii robii Tăi; deci miluieşte-mă pe mine
nevrednicul. Pentru aceasta, Doamne, Dumnezeul cerului şi al
pământului, Te slăvesc şi Te măresc, că Tu eşti Stăpâne, iubitor de
suflete omeneşti şi Ţie se cuvine slavă în nesfârşiţii veci".
Astfel
rugându-se sfântul, s-a auzit un glas din cer grăind asupra bisericii:
„Levchie, Levchie, cel mai luminat cu sufletul şi înălbit cu inima,
iată numele tău este scris la cer şi pomenirea ta nu se va şterge din
cartea vieţii!" Acest glas 1-a auzit şi Sfântul Elie episcopul şi unii
fraţi, care într-acea noapte nu dormeau, ci stăteau la rugăciune, dar
nimeni n-a putut să înţeleagă cui s-a zis.
Iar a doua
zi au venit la episcop fraţii de la mănăstirea lui Ermie, zicând: „Să
ştii, stăpâne părinte, că iată sunt mai mult de şapte ani de când
suntem fără de egumen şi fiecare din noi vieţuieşte precum voieşte;
deci am rugat de mai multe ori pe cinstitul Eutropie să ne fie
începător, deoarece din tinereţe a crescut în mănăstirea noastră şi
viaţa lui cea sfântă covârşeşte vieţile noastre ale tuturor şi nimeni
nu poate să i se asemene lui în ostenelile ascultării. El totdeauna
petrece în postiri şi rugăciuni şi îl vedem îndeletnicindu-se la
citirea şi scrierea cărţilor şi la toate lucrurile cele bune. Deci am
fi voit să-1 avem părintele nostru şi să urmăm paşilor lui, dar el nu
voieşte şi trece cu vederea rugămintea noastră. Pentru aceea, stăpâne,
ne rugăm ţie ca să ni-1 pui egumen, chiar dacă nu vrea!" Iar sfântul
episcop a grăit către dânşii: „Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru, care
îl grăiţi voi acum, dar aşteptaţi puţin până ce-1 voi sfătui pe el să
se supună voinţei noastre".
Aceasta
zicând episcopul, s-a sculat şi s-a dus la biserică, fiindcă era ceasul
Sfintei Liturghii, şi a poruncit arhidiaconului să se urce în amvon şi
să strige către popor astfel: „Cine este din cei ce sunt aici care se
numeşte Levchie?" Şi când arhidiaconul a strigat, nimeni din popor n-a
răspuns, pentru ca nici unul nu era dintre dânşii cu acel nume. Deci,
arhidiaconul strigând de două şi de trei ori, Sfântul Levchie a văzut
că nu este în popor alt Levchie decât el şi a răspuns zicând: „Eu sunt
Levchie păcătosul!" Atunci toţi, căutând spre dânsul, s-au mirat şi au
zis: „Tu eşti Eutropie, fiul lui Evdichie". El le-a răspuns: „Intrebaţi
pe tatăl meu, că el vă va spune mai bine despre numele meu". Şi au adus
de faţă pe fericitul Evdichie, bătrân cinstit, având 97 de ani, şi l-au
întrebat: „Care este numele cel adevărat al fiului tău?" Iar el, văzând
o bună voire ca aceea a Domnului, ca să se descopere taina despre
dânsul şi despre fiul lui, le-a spus cu de-amănuntul toată vedenia sa
şi cum glasul Domnului în vis şi la arătare a numit pe fiul său
Levchie. Şi toţi cei ce au auzit aceasta, au mulţumit cu bucurie lui
Dumnezeu şi, alergând la Sfântul Levchie, i se închinau, cinstindu-1
foarte mult. După aceasta, episcopul a început a-1 îndemna să primească
rânduiala preoţiei şi a egumeniei, dar el se lepăda. Poporul însă
striga, zicând: „Levchie să fie nu numai preot şi avvă, ci chiar de
cinstea episcopiei este vrednic". Deci Sfântul Levchie a fost hirotonit
preot şi a fost pus avvă, şi au prăznuit luminos praznicul Adormirii
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu în biserica ei.
Şi luând
Sfântul Levchie locul vredniciei sale, a început şi mai mult a se nevoi
în plăcere de Dumnezeu, făcând minuni cu darul Sfântului Duh, care
vieţuia în el. într-o vreme a fost adus la el un om îndrăcit de neam
arap, care acum era chemat spre Sfântul Botez. Pe acela văzându-1
sfântul îndrăcindu-se, a zis diavolului: „Duh necurat, încetează de a
munci pe acest om!" Iar diavolul, tremurând, a început a striga,
tânguindu-se: „Dacă voi ieşi dintr-acesta, apoi unde voi intra, căci nu
am casă mai bună decât acesta!" Sfântul Levchie a zis către el:
„Necuratule duh, ieşi din zidirea lui Dumnezeu şi să nu mai îndrăzneşti
a intra în el; ci, ieşind defăimat şi ruşinat, să laşi liber pe acela,
pe care până acum l-ai muncit, urâtorule de oameni, având-1 legat cu
lanţurile întunecatei tale puteri. Intră în aceia care nu cred în
Domnul nostru Iisus Hristos şi nici nu se închină Crucii Lui celei
făcătoare de viaţă".
Atunci
diavolul, strigând tare şi trântind pe om la pământ, a ieşit din gura
lui cu asemănare de pasăre neagră care ieşind, striga: „Ce este mie şi
ţie, Levchie, robul lui Dumnezeu? Pentru ce mă izgoneşti din locaşul
meu pe care mi l-am ales? Eu n-am voit să intru în vreun om ce este alb
la faţă şi bine împodobit, ci am intrat într-un arap negru şi de spaimă
la vederea omenească, nădăjduind că nimeni nu mă va izgoni din unul ca
acesta!" Deci sfântul, izgonind pe diavol cu semnul Sfintei Cruci, a
ridicat sănătos pe omul acela de la pământ şi 1-a învrednicit Sfântului
Botez.
Iar
diavolul, ducându-se în Egipt, s-a închipuit într-un balaur mare şi
înfricoşat; apoi s-a dus în cetate la arătare şi, umblând pe uliţe,
ucidea cu multă mânie pe toţi cei cu care se întâlnea, elini şi jidovi,
bărbaţi, femei, copii şi animale. Iar sfântul, mai înainte văzând cu
duhul acea răutate ucigătoare a diavolului, s-a dus degrabă în Egipt.
Iar diavolul cel în chipul balaurului, simţind că sfântul se apropie de
cetate, s-a dus şi s-a aruncat în mare, lăsând multe trupuri zăcând pe
uliţele cetăţii. Şi intrând sfântul în cetate, a văzut o mulţime din
cei ce plângeau şi se tânguiau pentru morţii lor şi-i întreba pentru
care pricină plâng. Iar aceia i-au răspuns: „De intrarea cea năpraznică
în cetate a balaurului şi de uciderea multor oameni!" Ei au mai spus:
„In acest ceas, mai înainte de venirea ta, s-a aruncat în mare şi s-a
afundat". Atunci sfântul a poruncit să aducă apă, pe care a sfinţit-o
şi, stropind cu ea pe cei morţi, a zis către dânşii: „In numele
Domnului Savaot, sculaţi-vă pentru că nu sunteţi ţinuţi cu legăturile
morţii, ci vătămaţi cu veninul diavolului; şi nu puteţi să vă eliberaţi
singuri de puterea cea rea a balaurului, care s-a întărit peste voi
pentru păgânătatea voastră şi pentru orbirea inimii, care stăpâneşte
întru voi! Deci sculaţi-vă, cu puterea Dumnezeului meu, şi daţi slavă
Celui ce v-a zidit pe voi!"
Aceasta
zicând sfântul, s-a atins de trupurile lor cu toiagul ce-1 ţinea în
mâini; şi îndată s-au sculat toţi ca din somn şi s-au apucat de
picioarele sfântului, zicând: „Cine este Dumnezeu, Căruia se cuvine a
ne închina, decât numai Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, pe Care tu îl
propovăduieşti, Sfinte Părinte Levchie, robul lui Dumnezeu?" Şi toţi
cei înviaţi au crezut în Hristos, asemenea şi din cei vii, ca la trei
mii de bărbaţi, au primit în acea zi credinţa în Hristos şi s-au
botezat cu femeile şi cu copiii lor, slăvind pe Domnul nostru Iisus
Hristos, pentru minunile cele făcute prin Sfântul Său Levchie.
Trecând
câţiva ani, Filip, eparhul Alexandriei, a crezut în Hristos cu toată
casa sa, pentru Sfânta Evghenia, fiica sa. Apoi, după o vreme,
lăsându-şi dregătoria eparhiei, s-a făcut episcop al creştinilor. Iar
după sfârşitul mucenicesc al aceluia, Sfântul Levchie a fost ales de
toţi cu un glas la arhierie. Iar după Filip a fost eparh în
Alexandria, Terentie, apoi Saturnin. Acesta, fiind vrăjmaş al
creştinilor, s-a sfătuit cu ai săi închinători de idoli să ridice
prigoană împotriva creştinilor din Alexandria, iar mai întâi să ucidă
pe Sfântul Levchie, episcopul creştinilor, fiindcă îl vedea pe el
întorcând pe mulţi elini la Hristos. Şi căuta eparhul vreme prielnică
să poată începe a-şi săvârşi răutatea lui cea gândită. Iar alexandrinii
cei credincioşi, înştiinţân-du-se de acea gândire a eparhului, s-au
sfătuit între ei să ucidă pe eparh.
Atunci
Sfântul Levchie a chemat la sine pe toţi creştinii şi a început a-i
sfătui pe ei să nu îndrăznească a face o tulburare ca aceea, şi le-a
mai spus şi arătarea ce i se făcuse lui de la Dumnezeu, zicând: „O,
iubiţilor, să ştiţi că Domnul meu a binevoit a mi se arăta în vedenie
şi mi-a poruncit să vă pun un alt episcop, iar eu să mă duc spre apus
la Vruntisiopol, pentru că cetatea aceea are trebuinţă de luminare!"
Aceasta
auzind-o creştinii, au început a plânge şi, căzând la picioarele
Sfântului, ziceau: „Părinte sfinte, nu ne lăsa pe noi, săracii, nu te
despărţi de popoarele pe care le-ai câştigat lui Dumnezeu, ci să
petreci cu noi până la sfârşitul tău!" Iar sfântul le-a răspuns lor,
zicând: „Voi toţi ştiţi că încă din tinereţile mele, Domnul a binevoit
a descoperi tatălui meu, Evdiclie, cele pentru mine, cum aveam să
primesc această rânduială a arhieriei, de care nu sunt vrednic şi a
merge în cetatea cea închinătoare la idoli şi la poporul care nu ştie
pe Dumnezeu. Pentru că Stăpânul nostru a voit ca, prin mine,
nevrednicul robul Lui, popoarele acelea să se adauge la Sfânta
Biserică. De aceea, Domnul mi-a poruncit acum să vă pun vouă alt
părinte, iar eu să mă duc la lucrul care mi s-a poruncit înainte. Iar
pentru eparhul Saturnin, să ştiţi că sfatul cel necurat, alcătuit spre
prigonirea creştinilor, nu va veni întru săvârşire, fiindcă i s-a
scurtat viaţa şi s-a apropiat pieirea lui. Astfel, după plecarea mea de
aici, va cădea casa lui şi-1 va zdrobi cu toţi casnicii lui!"
Aceasta
zicând şi mângâind pe creştinii care plângeau, a ales pe un bărbat
vrednic de arhierie şi 1-a pus episcop în locul lui. Iar el, luând cu
sine pe cei doi diaconi ai săi, pe Evsevie şi pe Dionisie, şi cinci din
ucenici, s-a dus din cetate în port, petrecându-1 pe el tot poporul
creştinesc, ca la cinci mii de bărbaţi afară de femei şi de copii,
zicând cu plângere şi cu tânguire multă: „Părinte, pentru ce ne laşi şi
nu te milostiveşti spre fiii tăi?" Iar sfântul, întorcându-se şi văzând
pe cei ce plângeau, s-a tulburat cu duhul şi a plâns. Apoi,
ridicându-şi mâinile către cer, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse
Hristoase, de este voia Ta, nu mă lăsa să mă despart de aceste popoare
ale Tale, întru care m-ai pus spre slujba Ta". Zicând el aceasta, s-a
auzit un glas din cer, zicând: „Levchie, nu defăima porunca Domnului,
ci intră în corabie şi mergi cu pace unde îţi este ţie poruncit!"
Atunci
Sfântul Levchie a zis către tot poporul: „Iată, fraţilor, auziţi voia
Domnului; deci să ştiţi că nu mă despart de voi de a mea voie!" Şi
sărutându-i pe toţi, a intrat în corabie şi a plecat. Iar în
Alexandria, după proorocia sfântului, deodată a căzut palatul eparhului
şi a ucis cu el pe toţi cei ce se aflau înăuntru.
Şi
călătorind Sfântul Levchie cincisprezece zile, a ajuns la cetatea
Adrianopoli, nu cea din Tracia, ci cea din vechiul Egipt. Acolo
zăbovind puţin, a luat cu sine doi preoţi, pe Leon şi pe Savin şi,
găsind o altă corabie din cetatea ce se numea Righion, a dat plata şi a
şezut în ea şi a mers la Ghidrunt. De acolo a intrat într-o corabie
dalmaţienească şi a sosit la hotarele Vruntisiopolei. Şi ieşind din
corabie, a mers în cetate cu clerul său şi s-a întâmplat de mergea pe
calea aceea un tribun cu numele Armaleon, însoţit de ostaşii săi. Iar
Sfântul Levchie a întrebat pe unul din acei ostaşi, zicându-i: „Cine
este stăpân în această cetate?" Acela i-a răspuns: „Au doară nu aţi
auzit de marele stăpân Antioh, care stăpâneşte această ţară?" Sfântul
iarăşi a întrebat, zicând: „De ce credinţă este stăpânul vostru
Antioh?" Tribunul şi cei ce erau cu el, auzind această întrebare, au
râs şi au zis: „Oare este altă credinţă şi alt Dumnezeu, afară de soare
şi de lună, care luminează toată lumea? Au nu aud urechile tuturor,
când glasurile lor tună în nori? Ce este mai grabnic decât fulgerele
care ies din soare? Ce este mai luminat decât luna, care prin semnele
sale vesteşte înainte, când o să fie schimbarea şi prefacerea
văzduhului?"
Iar Sfântul
Levchie, suspinând, a zis: „O, săracilor neştiutori, cum sunteţi
străini de lumina cea dumnezeiască şi nu ştiţi că soarele şi luna sunt
zidiri ale lui Dumnezeu şi slujesc poruncii Lui, săvârşind alergarea
lor ziua şi noaptea! Nu se cade a-i numi pe ei zei, căci nu au nici
suflet, nici dumnezeire, nici la un loc nu pot să stea, ci pururea
aleargă, se suie şi se pogoară, şi uneori se întunecă de nori, alteori
de noapte; uneori sunt văzuţi, alteori nu. Atât de mult se deosebeşte
lumina lor de lumina cea pururea fiitoare, adică de Dumnezeul cel
cinstit de noi, pe cât se deosebeşte zidirea de Ziditor, pentru că
Dumnezeul nostru a creat soarele şi luna, cerul şi pământul şi toate
cele ce sunt pe ele. Acela este lumina cea adevărată, Care luminează pe
toţi cei ce cred în El. Acea lumină a zidit strălucirea soarelui şi a
lunii şi le-a poruncit să slujească oamenilor, care petrec în partea
cea de sub cer, ca soarele să lumineze ziua, iar luna să lumineze
noaptea. De-aţi fi cunoscut lumina cea nevăzută a Dumnezeului nostru,
niciodată n-aţi fi plecat grumajii voştri acelor văzuţi luminători
cereşti".
Tribunul
Armaleon a zis: „Şi care este acea lumină, care zici că este nevăzută
de ochii noştri?" Sfântul Levchie a răspuns: „Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Cel născut de la Duhul Sfânt prin Sfânta Fecioară Maria!" Şi
a început sfântul a le tâlcui toate cele despre Hristos Dumnezeu, cum
S-a născut, cum a petrecut pe pământ cu oamenii, cum a pătimit de voie
şi a murit şi a înviat a treia zi şi S-a înălţat la ceruri şi a şezut
de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi va veni să judece lumea şi să
răsplătească fiecăruia după lucrurile lui. Aceasta auzind-o toţi, s-au
umilit şi au crezut cu adevărat cuvintelor lui şi, căzând cu faţa la
pământ, ziceau: „Ne rugăm ţie, părinte, fă-ne pe noi părtaşi ai vieţii
celei veşnice". Iar el, învăţându-i pe ei, i-a botezat. Şi numărul lor
era de şaizeci şi şapte de bărbaţi. In acest chip a început a se lumina
cetatea Vruntisiopoli.
Şi
înştiinţându-se stăpânitorul Antioh că tribunul Armaleon cu ostaşii săi
au crezut în Hristos, 1-a chemat la sine şi i-a zis: „Armaleon, oare
este adevărat ceea ce aud despre tine, cum că tu te-ai făcut creştin
împreună cu ostaşii tăi care sunt cu tine?" Iar tribunul tăcea. Şi
mâniindu-se Antioh, a zis: „Pentru ce nu-mi răspunzi?" Tribunul a zis:
„Oare este nevoie să te mânii asupra mea, pentru că sunt creştin?"
Antioh a zis: „Nu cu mânie, ci cu dreptate te întreb să ne spui cine
te-a învăţat credinţa creştinească? Noi toţi te ştim că erai învăţat în
cărţile noastre şi până acum te lepădai de învăţătura creştinească, iar
acum ne mirăm cum ai venit la aceasta să te numeşti creştin?" Armaleon
a răspuns: „Până acum am fost orb şi rătăceam în întuneric şi în umbra
morţii, iar acum luminându-mă cu darul lui Dumnezeu, văd şi petrec în
lumina nădejdii vieţii veşnice". Zis-a Antioh: „Ce este acea viaţă
veşnică despre care grăieşti?" Tribunul a răspuns: „De vei voi, vei
putea să o cunoşti pe aceea". Antioh a zis: „De ne vei arăta nouă cu
adevărat acea viaţă, voiesc să o văd şi să o înţeleg; dar nu socotesc
că este altă viaţă afară de aceasta de aici, nici nu cred că este altă
lumină şi alt Dumnezeu afară de soare şi de lună". Tribunul Armaleon a
zis: „Soarele şi luna nu sunt dumnezei, ci sunt zidiri rânduite de
Dumnezeu pe cer, ca, luminând toată lumea, să slujească zidirii celei
înţelegătoare, adică omului, care petrece pe pământ; iar nu să le
slujească cineva lor".
Şi
minunându-se Antioh, auzind unele ca acestea de la tribun, a zis: „Cine
te-a învăţat pe tine această înţelegere?" Armaleon a răspuns: „Un
alexandrin cu numele Levchie, care a venit aici de curând. Acela m-a
învăţat această înţelegere". Sfântul Levchie era în acea vreme afară
din cetate, în faţa părţii dinspre apus, lângă locul cel de privelişte,
învăţând poporul să creadă în Hristos şi botezând pe cei ce se apropiau
de Domnul Iisus. Deci Antioh a chemat la sine cu cinste pe Sfântul
Levchie, arhiereul lui Dumnezeu şi, văzându-1, i-a zis: „De voieşti să
credem în Dumnezeul cel propovăduit de tine, să faci aceasta prin
rugăciunea ta către Dânsul, ca să ne dea nouă ploaie pe care de doi ani
nu o vedem şi din această pricină pământul nostru s-a uscat, de nu pot
nici rodurile să crească, astfel că tot poporul este în lipsă şi în
mare nevoie".
Iar sfântul,
chemându-şi clerul său şi pe creştinii cei nou botezaţi, a făcut litie,
rugându-se lui Hristos Dumnezeu; şi îndată s-a acoperit cerul cu nori
şi s-a vărsat ploaie foarte mare, şi atât a plouat până când tot
pământul acelei ţări 1-a adăpat şi 1-a făcut umed. Atunci Antioh şi
toată cetatea lui au crezut în Hristos şi s-au botezat popoarele ca la
douăzeci şi şapte de mii, slăvind cu toţii pe Hristos Dumnezeul nostru.
Deci au zidit o biserică în mijlocul cetăţii, în numele şi în cinstea
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Măria, iar alta
în numele Sfântului Ioan Botezătorului, în acel loc unde s-a botezat
poporul.
Astfel s-a
luminat tot Vruntisiopolul cu lumina sfintei credinţe. Şi a petrecut
acolo Sfântul Levchie câtva timp, învăţând şi întărind în credinţă
poporul nou luminat, apoi s-a îmbolnăvit de moarte şi şi-a cunoscut
sfârşitul său, pentru care a fost înştiinţat prin descoperire
dumnezeiască. Deci a chemat la dânsul pe Antioh şi a făcut aşezământ cu
el, ca, după mutarea lui, să-i îngroape trupul în acelaşi loc unde a
sosit cu corabia pe pământul lor. Apoi, ridicându-şi mâinile, a făcut
rugăciune pentru toată turma sa şi, dând tuturor binecuvântare,
sărutarea cea mai de pe urmă şi pace, s-a mutat către Domnul, lăsând
plângere multă în toată cetatea. După aceea Antioh, luând cinstitul lui
trup, 1-a dus cu slavă la locul limanului corăbiilor, unde sfântul,
venind din Alexandria, a ieşit din corabie pe pământ şi, zidind acolo o
biserică în numele lui, a pus într-însa sfintele moaşte ale marelui
plăcut al lui Dumnezeu, Levchie. Iar de la mormântul lui se făceau
multe minuni întru slava lui Dumnezeu celui slăvit în Treime, Căruia de
la toată făptura se cuvine laudă, mulţumire şi închinăciune, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin. |