SFINŢII CUVIOŞI PĂRINŢI IULIE PREOTUL ŞI IULIAN DIACONUL
(21 iunie)
Mirmidonia, un
ţinut din Grecia, a fost patria acestor doi Sfinţi, Iulie şi Iulian,
care s-au născut dintr-un tată şi dintr-o mamă. Ei din pruncie s-au
luminat prin Sfântul Botez şi au crescut în dreapta credinţă
creştinească şi în învăţătura sfintelor cărţi. Şi ajungând la vârsta
desăvârşită, au voit să slujească lui Dumnezeu în curăţie feciorească
şi pentru aceea petreceau în postiri şi în rugăciuni, învăţând ziua şi
noaptea Legea Domnului. Pentru o astfel de viaţă s-au învrednicit să
intre în rânduiala bisericească, Iulie fiind hirotonisit preot, iar
Iulian, diacon. Ei erau ca doi luminători în Biserica lui Hristos,
strălucind cu lucruri bune, pentru care se proslăvea Tatăl Cel ceresc.
într-acea vreme, prin mijlocul grâului sfintei credinţe, se aflau încă
multe neghine ale rătăcirii închinării de idoli, pentru că deşi
Răsăritul şi Apusul erau stăpânite de împăraţi creştini şi pretutindeni
înflorea dreapta credinţă, păgânătatea elinească nu era pierdută
desăvârşit, şi mai ales prin sate popoarele cele orbite cu
neînţelegerea se ţineau încă de slujirea idolească de demult.
Deci aceşti
robi ai lui Hristos, umplându-se de râvnă dumnezeiască, s-au dus
amândoi la Constantinopol la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel
tânăr şi l-au rugat să le dea o scrisoare împărătească, ca să poată ei
fără împotrivire să zdrobească idolii din stăpânirea grecească, să
risipească şi să ardă capiştile idoleşti, să taie pomii şi sadurile
cele sădite în cinstea idolilor, să zidească biserici lui Dumnezeu şi
să lărgească slava numelui lui Iisus Hristos.
Deci
împăratul le-a dat acea putere şi a întărit-o cu o scrisoare, în care
s-au adăugat şi acestea: pretutindeni prin ţări şi prin cetăţi, toţi
cei ce sunt în stăpânire, eparhi, domni şi toţi cei cu dregătorii, şi
rânduitorii de cetăţi, să-i asculte pe ei, să le ajute în toate
lucrurile şi să le dea cele trebuincioase pentru zidirea bisericilor
lui Dumnezeu, încă au luat binecuvântare şi de la sfinţitul patriarh ca
să propovăduiască, să zidească şi să sfinţească bisericile. Deci aceşti
doi sfinţi ostaşi ai lui Hristos au mers, ca doi apostoli, prin ţările
împărăţiei greceşti, propovăduind astfel numele lui Iisus Hristos la
cei necredincioşi. Ei întorceau pe mulţi la Hristos Dumnezeu, nu numai
cu cuvântul, dar şi cu minunile încredinţându-i, pentru că aveau dar şi
putere de la Dumnezeu a tămădui neputinţele, a goni diavolii, a risipi
pretutindeni capiştile idoleşti şi a sfărâma idolii.
Insă unde
elinii cei împietriţi voiau să li se împotrivească, acolo arătau
porunca împărătească la stăpânitor şi la mai marii cetăţilor, luau
ajutor de la dânşii şi făceau cele ce li se cădea. Şi au zidit multe
biserici, nu numai cu ajutorul visteriilor bisericeşti, dar şi prin
darea creştinilor celor dreptcredincioşi, pentru că toţi, pretutindeni,
văzând pe nişte învăţători luminători şi făcători de minuni ca aceştia,
nu-şi cruţau averile lor pentru zidirile cele sfinte. Astfel au
străbătut Răsăritul şi Apusul şi au zidit o sută de biserici, iar
minuni au făcut nenumărate, din care nu se pot povesti în scris cu
de-amănuntul, decât numai câteva din cele multe, care se vor aminti.
Când prin
sârguinţa lor se zidea o biserică în Vivli, unul din lucrători, lucrând
cu o unealtă de fier, din nebăgare de seamă şi-a tăiat degetul cel mare
de la mâna stânga şi a curs mult sânge, iar omul acela, slăbind de
durere, a căzut ca mort. Deci sfinţii, aflând de acea întâmplare, au
luat degetul cel tăiat, l-au lipit la locul lui şi însemnându-1 cu
semnul Sfintei Cruci, îndată degetul s-a lipit şi s-a prins de rădăcina
sa, iar rana s-a tămăduit îndată. Iar ei, ridicând de la pământ pe omul
cel sănătos, i-au dat lui în mâini iarăşi acea unealtă de fier, şi i-au
zis: „Intăreşte-te şi te osteneşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh".
După aceea,
fiind ei în eparhia Mediolanului, aproape de cetatea ce se numea
Gaudin, curăţind un oarecare sat de îndrăcirea idolească, au zidit o
biserică - care era a 99-a din câte zidiseră ei -, şi ajuta la acea
zidire mulţime de popor credincios. în acel timp, nişte oameni, trecând
cu căruţele pe lângă locul acela şi văzând pe cei ce zideau, au zis
între ei: „Aceştia ne vor opri şi pe noi să le ajutăm la zidire şi vom
zăbovi la lucru cu ei, chiar dacă n-am voi". Iar de vreme ce nu aveau
pe unde să treacă decât prin acel loc, au socotit un lucru ca acesta:
pe unul dintre ei l-au pus în căruţă ca pe un mort, făcându-se că-1 duc
să-1 îngroape.
Şi când au
ajuns în dreptul zidirii acelei biserici, sfinţii au zis către dânşii:
„Fiilor, ajutaţi-ne puţin şi nouă la lucrul acesta, la care ne vedeţi
ostenindu-ne". Ei au răspuns: „Nu putem zăbovi, fiindcă ducem pe un
mort la îngropare". Sfântul Iulie le-a zis: „Fiilor, nu minţiţi oare?"
Ei au răspuns: „Nicidecum, părinte!" Sfântul Iulie a zis iarăşi: „Să vă
fie vouă după cuvântul vostru". Apoi oamenii aceia s-au dus în calea
lor. Iar după ce s-au depărtat puţin, au zis către cel ce se prefăcea
mort să se scoale, iar el nu s-a mai sculat. Şi socotind că doarme, au
început a-1 îmboldi, dar au văzut că-i mort cu adevărat. Acea minune
aflându-se îndată, toţi au fost cuprinşi de frică şi de spaimă şi din
acel ceas nimeni nu mai îndrăznea să spună vreo minciună acelor sfinţi
părinţi.
După
aceasta, Sfântul Iulie preotul a zis către Sfântul Iulian diaconul,
fratele său: „Frate, rămâi tu aici să zideşti această biserică care
este a 99-a, iar eu mă voi duce să caut loc, unde să zidim a suta
biserică, ca după zidirea cea de pe pământ a celor o sută de biserici,
cu darul lui Dumnezeu, să ne mutăm în Biserica cea nefăcută de mână şi
veşnică din ceruri". Zicând aceasta, s-a dus. Şi mergând el ca la două
mile, a ajuns la un lac care se numea Mucoros, care era foarte mare. în
mijlocul lui a văzut o insulă mare şi frumoasă, în care nu petrecea
nimeni. Deci căutând spre acea insulă, se gândea cum ar putea ajunge
acolo. Şi negăsind luntre, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi s-a
rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Iisuse Hristoase, fă
cu tăria Ta cea atotputernică, ca acest cojoc ce este pe mine, să-mi
slujească în loc de luntre, ca ţinându-mă şi îndreptându-mă neafundat
pe dânsul cu dreapta Ta, să trec calea apei la acea insulă".
Astfel
rugându-se, şi-a întins cojocul deasupra apei şi făcându-şi semnul
Sfintei Cruci, s-a suit pe dânsul şi astfel cojocul i-a fost ca o
luntre neafundată. Iar sfântul, vâslind ca şi cu o lopată cu toiagul
ce-1 avea în mâini şi îndreptând acea minunată luntre de cojoc, a ajuns
la acea insulă. Deci, umblând printr-însa, s-a bucurat văzând
frumuseţea ei. Iar în mijlocul insulei a văzut o piatră mare care era
foarte lată şi sfântul s-a gândit să zidească pe dânsa a suta biserică,
în numele celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Iar insula aceea era plină
de şerpi şi de multe târâtoare veninoase, din care pricină nimeni nu
îndrăznea să se apropie de ea. Iar sfântul s-a suit pe piatra aceea şi
făcând o cruce dintr-un lemnişor mic, a înfipt-o într-o mică crăpătură
a pietrei. Şi rugându-se lui Dumnezeu, a chemat la el, cu numele lui
Iisus Hristos, pe toţi şerpii şi pe toate târâtoarele. Deci s-a adunat
la dânsul mulţime multă şi a zis către ele: „Voi aţi vieţuit destul
timp în locul acesta, iar acum în numele Preasfintei Treimi vă
poruncesc să ieşiţi din insula aceasta şi să lăsaţi acest loc Casei lui
Dumnezeu şi robilor lui Hristos care vor să vieţuiască într-însul".
Acestea
zicându-le sfântul, îndată toţi şerpii şi toate târâtoarele ca nişte
înţelegătoare s-au supus poruncii sfântului şi au plecat împreună spre
latura dinspre apus a insulei şi s-au afundat în lac şi au înotat în
partea dinspre muntele ce se numea Camunchin şi s-au aşezat acolo, iar
insula a rămas curată de acele lighioane. Iar sfântul trecând apa
înapoi ca şi mai înainte, s-a dus la locuinţele creştineşti de pe acolo
şi, căpătând de la dânşii ajutor şi toate cele de trebuinţă, a mers cu
luntrile şi cu lucrătorii în insula aceea. Deci, întemeind pe acea
piatră biserica celor doisprezece Sfinţi Apostoli, au început să o
zidească, într-acea vreme, fratele lui, Sfântul Iulian a săvârşit
biserica care era aproape de cetatea Gaudian şi a socotit să zidească
într-însa un mormânt pentru fratele său Iulie. Iar Sfântul Iulie,
auzind de săvârşirea acelei biserici, s-a dus să o vadă şi să
cerceteze pe fratele său.
Şi venind el
acolo, Sfântul Iulie a zis către el: „Iată, iubite frate, cu ajutorul
lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tale s-a săvârşit toată zidirea
bisericii. Acum a rămas a se mai face un mormânt pentru tine, ca după
mutarea ta să se odihnească acolo trupul tău". Iar Sfântul Iulie, fiind
plin de darul proorocesc, a zis către Sfântul Iulian: „Fă degrabă
mormântul pe care l-ai început, dar să ştii că tu te vei odihni
într-însul". Aşa a şi fost, căci, săvârşindu-se mormântul, Sfântul
Iulian diaconul s-a mutat la Domnul şi Sfântul Iulie, îngro-pându-1 cu
cinste, s-a întors în insula unde începuse a zidi biserica Sfinţilor
Apostoli. Deci, săvârşind-o, şi-a făcut într-însa mormânt, văzând mai
înainte că i s-a apropiat sfârşitul, fiindcă acum îmbătrânise.
Intr-acea
vreme, împăratul a pus eparh în Mediolan, ca să stăpânească toată ţara
aceea, un oarecare bărbat de neam bun, cu numele Avdentie, îmbunătăţit
şi plăcut lui Dumnezeu. Acela, auzind de Sfântul Iulie, a zis către
casnicii săi: „Să ne suim într-o corabie şi să mergem în insula Mucoros
şi să vedem acolo pe omul lui Dumnezeu, Iulie preotul şi zidirea lui".
Apoi intrând în corabie, a plecat şi a ajuns cu bine acolo. Şi
învrednicindu-se de binecuvântarea sfântului şi de vorba lui cea
duhovnicească, a privit zidirea bisericească şi a zis către sfântul:
„Stăpâne părinte, dacă voiţi să mai faceţi ceva să-mi spuneţi mie, ca
să adaug şi eu din averea mea la lucrul vostru, căci sunt gata să
slujesc cu bucurie la trebuinţa voastră". Sfântul a răspuns: „Fiule, nu
este trebuinţă să se mai zidească ceva, decât numai să-ţi facem un
mormânt aproape de mormântul meu, ca după mutarea ta să se odihnească
trupul tău în această biserică". Avdentie a zis: „Părinte, tu să-ţi ai
mormântul aici, căci eu mi-am gătit mormântul în Mediolan". Grăit-a
sfântul: „Fiule, să mă crezi pe mine că nu se va îngropa în altă parte
trupul tău, decât numai aproape de al meu".
Apoi, după
multă vorbă cu sfântul, Avdentie luând binecuvântare, s-a întors la
Mediolan. Iar Sfântul Iulie nu după multă vreme s-a dus către Domnul şi
a fost pus în mormântul său, de unde se dădeau multe tămăduiri
bolnavilor. Iar după mutarea sfântului, i-a luat locul preotul Ilie,
care era plin de fapte bune.
Şi după ce
au trecut câţiva ani, Avdentie, eparhul Mediolanului, bărbatul cel
plăcut lui Dumnezeu, s-a mutat la Domnul şi a fost pus în mormântul său
din Mediolan. A doua zi, trupul lui s-a găsit zăcând afară din mormânt,
nu ca un lepădat, ci ca unul ce a fost scos şi pus cu cinste. Şi iarăşi
l-au pus în mormântul acela, dar şi a doua oară a fost găsit scos afară
din mormânt, asemeni şi a treia oară. După aceasta, au voit să-1 pună
în alt loc, dar nici un loc nu-1 primea în el.
Atunci
casnicii lui şi-au adus aminte de cuvintele Sfântului Iulie, care le
grăise către Avdentie, că nu se va îngropa în altă parte, decât numai
alături de trupul lui. Şi au dus trupul lui Avdentie la insula aceea,
iar fericitul Ilie, întâmpinând trupul eparhului cu cruci, cu tămâieri
şi cu lumânări, 1-a primit cu cinste şi 1-a îngropat lângă mormântul
Cuviosului părinte Iulie. Aşa s-a împlinit proorocia sfântului, întru
slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, în veci. Amin.
|