Viața Cuviosului David din Tesalonic
(26 iunie)
Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pămîntesc și omul cel
ceresc, s-a născut și a crescut în strălucita și marea cetate a Tesalonicului.
El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădîndu-se de lume și de cele
din lume. A părăsit prietenii și rudeniile, cinstea și slava cea vremelnică,
banii, averile și orice altă norocire vremelnică, dar încă și sufletul său,
după porunca Evangheliei, și a urmat Stăpînului, luînd crucea din tinerețe,
fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, și-a
tăiat perii capului, călugărindu-se, și a rămas în mănăstirea Sfinților Mucenici
Teodor și Mercurie, care se numea Cunuliaton.
Acolo a petrecut în liniște, nevoindu-se mai presus de om
și păzind toată fapta bună cu multă sîrguință. Lui îi plăceau îndeosebi înfrînarea
și smerenia decît celelalte, știind bine, că săturarea pîntecelui gonește
privegherea și întreaga înțelepciune, iar slava deșartă prăpădește toate faptele
bune în chip desăvîrșit. Pentru aceasta se sîrguia să cîștige smerita cugetare
ca un înțelept. Citind dumnezeieștile Scripturi ziua și noaptea, se minuna
de faptele bune ale sfinților mai dinainte de Lege și după Lege, cum i-a slăvit
Dumnezeu pe dînșii, pentru că I-au slujit și I-au bineplăcut, cum se cuvine.
Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credință,
pe Iosif pentru înțelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor
de lege, pe Daniil și pe cei trei tineri i-a păzit nevătămați de foc și de
lei.
Cuviosul David, socotind petrecerea acestora, se sîrguia cu
tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dînșii
moștenitor în împărăția cerească. Citind și viețile cuvioșilor care s-au pustnicit
după întruparea Mîntuitorului și au săvîrșit atîtea minunate nevoințe și vitejii,
se înspăimînta și mai ales de Simeon din minunatul munte și de cel de un nume
cu dînsul, de Daniil și de Patapie, stîlpnicii, care și-au petrecut viața,
fără acoperămînt, muncindu-se de vînturi, de ploi și zăpezi. Viețile acestora
citindu-le, plîngea și se umilea atîta, încît a luat hotărîre să petreacă
cu aceeași strîmtoare, cîtă vreme va putea pururea pomenitul, ca astfel să
afle lărgime după moarte.
Într-o zi s-a înfierbîntat atît de tare și s-a umplut inima
lui, încît, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii,
s-a așezat pe o cracă a copacului, pe care și-a făcut un pat mic, cum a putut;
și acolo se pustnicea cu îngrădire și cu minunată răbdare, muncindu-se de
vînturi, de ploi și zăpezi, arzîndu-se de căldura soarelui din timpul verii
și de alte strîmtorări chinuindu-se cumplit. O, ce îngăduire și ce răbdare
minunată a mult pătimitorului mucenic! Cum răbda el atîta pătimire rea! Ceilalți
stîlpnici, aveau cel puțin întărire, căci stîlpii erau zidiți și stătea; iar
cînd dormea, ori își făcea altă trebuință de care avea nevoie, erau nemișcați.
Dar acest diamant se mișca totdeauna pe lîngă copac și nu avea odihnă niciodată,
muncindu-se de ploi, de vînturi și chinuindu-se cumplit de zăduf.
Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător nu s-a lenevit cîtuși
de puțin, nu s-a împuținat cu sufletul și nu s-a trîndăvit; iar fața lui de
înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir.
Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvînt. Dreptul
ca finicul va înflori și ca cedrul din Liban se va înmulți. El a înflorit
cu faptele și ca finicul, dînd rod primit lui Dumnezeu, mai dulce și mai mirositor
decît migdalul și finicul. Avea și cîțiva ucenici evlavioși și iubitori de
Hristos, ostenindu-se și trudindu-se împreună cu dînsul. Aceia de multe ori
îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea,
ca să-i păstorească la pășune mîntuitoare. Iar el le răspundea, zicînd: "Fraților
și fiii mei, eu sînt om păcătos și nevrednic, dar Stăpînul Hristos, Păstorul
cel bun, Care își pune sufletul pentru oi, Acela, ca un bun ce este, să vă
păzească de bîntuielile diavolului și să mă învrednicească Împărăției Sale
cele veșnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu
mă cobor din acest copac, pînă ce se vor sfîrși trei ani, și atunci numai
cu porunca Lui; că fără de voie nu mă pogor nicidecum de aici". Atunci ei,
văzînd neschimbarea voinței lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.
Cînd s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către
dînsul și i-a zis: "Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, și-ți dă darul
acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător, să te temi
de El și să-L cinstești cu evlavie cuviincioasă; de aceea, pogoară-te din
copac și liniștește-te într-o chilie, binecuvîntînd pe Dumnezeu, pînă vei
sfîrși și altă iconomie; după aceea vei afla odihnă de ostenelile trupești
și sufletești". Cît timp a vorbit îngerul cu dînsul, cuviosul a ascultat cu
frică și cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcîndu-se nevăzut, cuviosul
mulțumea lui Dumnezeu, zicînd "Bine este cuvîntat Dumnezeu, Care a primit
rugă-ciunea mea și m-a miluit!"
Atunci, chemînd pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia și le-a
spus să-i zidească o chilie după stăpîneasca poruncă; iar ei au făcut cu sîrguință
după cum li se poruncise, înștiințînd despre aceasta pe prea sfințitul arhiepiscop
Dorotei. Acesta, luînd pe cei mai cucernici clerici, bucurîndu-se și suindu-se
la Cuviosul David, l-au sărutat și l-au dat jos din copac cu multă cucernicie
și, slujind, l-au dus în chilia lui, săvîrșind mare prăznuire. După aceea,
ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniștindu-se
și binecu-vîntînd neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atîta dar, încît
gonea diavolii, lumina orbii și orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele
Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut,
scriu două sau trei spre încredințarea celorlalte, precum leul se cunoaște
după unghii și țesătura după margine.
Un tînăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la
chilia cuviosului și stînd afară la ușă, striga: "Eliberează-mă, Davide, rob
al veșnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta și mă arde pe mine". Atunci
cuviosul, întinzînd mîna prin fereastra sa, a zis, apucîndu-l pe tînăr: "Domnul
nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îți poruncește ție, duh necurat,
să ieși din zidirea Lui". Acestea zicînd, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei
Cruci și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de față, văzînd
o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăvește pe cei ce-L
slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultați și o altă minune, tot asemenea.
O femeie oarecare era cu totul oarbă. Auzind de faptele cele
bune ale cuviosului și minunatului David, a venit la el, fiind purtată de
mînă; și, mergînd la chilia lui, a căzut la pămînt afară de ușă, plîngînd
și zicînd cu smerenie acestea: "Robul lui Dumnezeu cel binecuvîntat, ajută-mi,
urmînd bunătatea Stăpînului Hristos. Izbăvește-mă de această muncă mult chinuitoare
și-mi dăruiește lumina ochilor, cea de bucurie tuturor și cu totul veselitoare".
Acestea și multe altele zicînd, a plîns cu suspinuri și cu
lacrimi fierbinți. Cuviosul, fiindu-i milă de chinuirea ei, ca un pătimitor
și milostiv ce era, a făcut mult timp rugăciune către Domnul. Apoi, i-a zis
să se scoale de la pămînt, de unde zăcea plîngînd, și să se apropie de fereastră.
Atunci el și-a întins mîna dreaptă și, pecetluind ochii ei cu Sfînta Cruce,
s-a rugat iarăși către Domnul, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu Cel viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria și din Duhul
Sfînt, ca să scoți din întuneric pe om și să-l aduci la lumina cea veșnică,
iar pe orbul din naștere l-ai luminat; Însuți și acum, Stăpîne, luminează
pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu ești luminarea sufletelor noastre
și pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfînt". Astfel
rugîndu-se, îndată s-au luminat ochii ca mai înainte și vedea luminat și curat,
mulțumind cuviosului și slăvind pe Dumnezeu.
Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată
cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumnezeiesc.
Iar dacă cineva avea oarecare neputință, venea la dînsul și cum își apropia
dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputința și se împrăștia, precum piere
întunericul de lumină.
Deci, multe și nenumărate minuni săvîrșind el, a fost slăvit
și cinstit foarte mult de oameni. Iar după cîțiva ani, murind Dorotei, mitropolitul
Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care și acesta era om
îmbunătățit. În acel timp se făceau în Tesalia mari pagube și multă tulburare
de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă
la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătățit, să-l roage să aleagă
și să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop.
Deci, Prea Sfințitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea
eparhului înaintea clericilor și boierilor cetății, le-a zis să aleagă pe
un om iscusit și cuvîntăreț, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.
Deci, adunîndu-se toți cetățenii în biserică, au strigat toți,
cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească
de dînsul dreptcredinciosul împărat, ca de un om îmbunătățit și sfînt. Aceasta
s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească mai înainte
cuvîntul îngerului, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să se
facă și altă iconomie și atunci să meargă către Domnul.
Arhiereul, luînd pe cei mai cucernici din clerici și din mireni,
s-a dus la cuviosul și i-a vestit pricina, rugîndu-l să meargă la stăpînitor
pentru cererea cea de sus. Cuviosul însă a spus că nu poate să meargă din
pricina bătrîneților; apoi, văzînd că toți îl sileau să meargă, a primit,
ca să nu se facă neascultător arhiereului și tuturor iubitorilor de Hristos.
Aducîndu-și aminte de grăirea de mai înainte a îngerului, a zis către arhiepiscop:
"Stăpîne, sfinte, facă-se voia Domnului; să știți că împăratul îmi va dărui
cu ajutorul lui Dumnezeu cîte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe
David nu-l veți mai vedea viu! Căci, întorcîndu-mă către voi de la împărăție,
cînd va lipsi încă o sută douăzeci și șase de stadii să ajung la această săracă
chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpînul meu". Arhiereul, socotind
că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăși, zicîndu-i:
"Urmează pe Păstorul și Învățătorul nostru, Hristos, Care S-a omorît pentru
noi ca un om; mori și tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulțumire,
iar de la Stăpînul Hristos laudă și slavă nemărginită, ca un următor al patimii
Lui".
Atunci, ieșind din chilie, toți i s-au închinat; căci fața
lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajugeau pînă la
brîu și barba pînă la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos ca al lui
Avraam. Deci fiecare, văzîndu-l, se minuna: Cuviosul David luînd pe doi ucenici
ai săi, pe Teodor și pe Dimitrie, bărbați cucernici și îmbunătățiți, asemenea
lui nu numai la suflet, ci și la trup, s-a pogorît la malul cetății și, coborînd
în corabie, au plecat. Și, ajungînd în Vizantia, s-a auzit vestea în toată
cetatea despre venirea cuviosului.
Într-acea vreme era împărat stăpînitor dreptcredinciosul Iustinian
care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis niște postelnici
și niște purtători de suliți și l-au primit cu multă cinste și evlavie. Ea,
văzînd acea strălucită față de înger, cu niște căruntețe ca acelea, s-a minunat
și i s-a închinat cu multă osteneală, cerînd rugăciune și binecuvîntare de
la dînsul. Cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dînsa și pentru toată
cetatea. Împărăteasa l-a primit cu atîta bucurie și veselie, încît nu pot
să povestesc mai pe larg cît de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita,
socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Împăratul întorcîndu-se,
Augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicînd: "Stăpîne, preabunul
Dumnezeu S-a milostivit spre noi și a trimis la stăpînirea ta pe îngerul Său,
care a venit de la Tesalonic și mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam.
Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune toată suita.
Cuviosul, venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinși
și tămîie; deci, a tămîiat pe împărat și pe toată suita, fără a se vătăma
de foc mîna lui cîtuși de puțin, trecînd mai mult de un ceas pînă a tămîiat
tot poporul. Văzînd acest lucru minunat, toți s-au înspăimîntat; iar împăratul,
sculîndu-se de pe scaun, l-a primit cu multă cucernicie. Deci, primind anaforele
mitropoliei, dreptcredinciosul și iubitorul de Hristos împărat, le-a ascultat
pe toate. Și a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci și altele cîte
a cerut cuviosul prin grai, le-a săvîrșit cu toată osîrdia, le-a iscălit după
rînduială cu slove roșii, le-a dat cuviosului cu mîna sa și a zis: "Cinstite
părinte, roagă-te pentru mine!"
Astfel, l-a eliberat cu multă cinste, precum se cuvenea. El
a plecat la Tesalonic, însă n-a ajuns pînă la cetate, ci, cînd era în dreptul
farului, a zis ucenicilor săi acestea: "Fiii mei, a sosit vremea sfîrșitului
meu! Să îngropați moaștele mele în mănăstirea unde locuiam, și să îngrijiți
de sufletele voastre, ca să aflați odihnă veșnică".
Zicînd acestea și alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns
la marginea care se numește Emboli, și de acolo se vedea mănăstirea lui, la
care privind și-a făcut cruce și, sărutînd pe ucenici, și-a dat sufletul în
mîinile lui Dumnezeu. Atunci cînd a murit, era vînt groaznic, încît mai înainte
corabia plutea în plin, dar, o, minune, corabia a stat multă vreme, cu tot
vîntul, și nu s-a clintit din loc cîtuși de puțin. A venit și miros de tămîie
nepovestit și se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cîntări.
Trecînd multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit și corabia. Dar
nu s-a dus după obicei la mal, ci s-a îndreptat către partea despre apus a
cetății, la locul unde păgînii aruncaseră mai înainte moaștele Sfinților Teodul
și Agatopod.
Atunci, auzindu-se de adormirea și venirea cuviosului, a ieșit
înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul și, purtînd cu multă evlavie sfintele
lui moaște, le-au dus în mănăstire și le-au făcut o raclă de lemn în patru
colțuri, în care le-au pus și le-au îngropat cu cinste. Apoi a mutat eparhia
acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau
în tot anul în numita mănăstire. Trecînd o sută cincizeci de ani, era acolo
egumen un om îmbunătățit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către
cuviosul. Acela, avînd dor să ia o părticică din sfintele lui moaște, ca să
o aibă spre sfințenie, a pus să sape mormîntul; dar îndată lespedea cea deasupra
s-a crăpat în patru și văzînd că sfîntul nu voiește, s-a lăsat de lucru. Ucenicul
acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen și, mai
pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea
mult pe acest cuvios și avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl
ruga, făcîndu-și rugăciunea, să-l ierte, a lua o părticică din sfintele lui
moaște.
Adeverindu-se deplin de la Dumnezeu, că Cuviosul David a primit,
a dezgropat mormîntul și îndată a ieșit o minunată mireasmă și, văzîndu-l
întreg, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puțin peri
din cap și din barbă. Acei peri iubitori de Hristos îi păzeau și îi sărutau
în ziua sărbătorii lui, care se săvîrșea în ziua de 26 ale lunii iunie. Ziua
aceea o prăznuiesc în tot anul cu veselie, lăudînd pe cuviosul, spre slava
Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna iunie
|