Acest cuvios părinte Pafnutie se trage după neam din seminția
agarenească. Cînd, pentru păcatele noastre și prin voința lui Dumnezeu, a venit
în pămîntul Rusiei, Batie, împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor; acesta
a robit cu mulțimea puterilor sale cetățile cele mari ale Rusiei, a pustiit
pămîntul cu sabie și cu foc, a pierdut sfintele biserici de toată sfințenia,
iar pe domnii și pe toți stăpînitorii i-a secerat cu sabia ca pe niște spice
și i-a tăiat ca pe niște copaci frumoși; iar în locul acelora a pus alți stăpînitori
de neam agarean, care se numeau în limba poloveților bascachi. Moșul lui Pafnutie
agareanul, era dintr-acești stăpînitori care se numeau bascachi și trăia în
Rusia sub stăpînirea cea încredințată lui.
Murind însă acel împărat păgîn, fiii Rusiei au primit ușurare
de frica ce aveau de barbari și fiecare din domnii și stăpînitorii cei de bun
neam și-au luat moșia și stăpînirea lor. Adunîndu-se prin cetăți, popoarele
cele numite cu numele lui Hristos și înmulțindu-se, a început a străluci sfînta
credință creștinească, iar păgînătatea agarienească a se prăpădi, pentru că
binecredincioșii domni ai Rusiei porunceau stăpînitorilor agareni, de a nu se
mai apropia vreunul de credința creștinească și pe creștini să nu-i mai dea
morții. Atunci moșul lui Pafnutie, a primit sfînta credință și s-a botezat,
luînd numele de Martin. El, viețuind în dreapta credință creștinească, a născut
un fiu cu numele Ioan.
Acela, venind în vîrstă, a luat în căsătorie pe o fecioară,
Fotinia, și a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvîntul, și i-au
dat numele la Sfîntul Botez, Partenie. Ei petreceau părinteasca moștenire în
sătișorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova.
Și, crescînd pruncul cu anii, creștea și cu înțelegerea și cu bunul obicei,
pentru că, dîndu-se la învățătura cărții, învăța nu numai dumnezeiasca Scriptură,
ci și obiceiurile cele bune, ca: blîndețea, bunătatea, înțelepciunea, urmînd
celor buni și ferindu-se de cei răi.
Apoi, lăsînd pe părinții săi și toate cele din lume, s-a dus
la mănăstirea cetății Borova, care se cheamă Înaltă, avînd hramul Acoperămîntului
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și acolo a luat chipul monahicesc din mîinile
egumenului Marcel, întru al douăzecelea an de la nașterea sa; și a fost numit
Pafnutie în loc de Partenie.
Aici a fost dat în povățuirea sfințitului stareț Nichita, care
altădată a fost ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Pafnutie trecu
bine prin toate slujbele mănăstirești, cu toată bună rînduială. El era de toți
iubit, pentru faptele lui cele bune; și a făcut 20 de ani în nevoințele cele
iubitoare de osteneală.
Apoi, păstorul acelui locaș, ducîndu-se către Domnul, fericitul
Pafnutie, prin alegerea și rugămintea monahilor care erau acolo și mai ales
în urma dorinței celei mari a stăpînitorului cetății, a fost silit a primi slujba
de egumen al acelui sfînt locaș. Ca stăpînitor al cetății era voievodul Simeon,
feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie, neputînd să nu-l asculte,
a primit egumenia; la care s-a binecuvîntat și hirotonit de preasfințitul Fotie,
mitropolitul a toată Rusia. El a început a se îndeletnici cu mai mari nevoințe,
îngrijind de păstoria oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos, ca un bun și
iscusit păstor, făcîndu-se model turmei sale, abătîndu-se totdeauna de oile
cele de-a stînga și silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului
ziua și noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstirești, iar noaptea
petrecea în rugăciuni. Acest cuvios era împodobit de Dumnezeu cu dreaptă socoteală
și cu alte daruri ale Sfîntului Duh, căci i-a dat lui a cunoaște pe om după
chip și după vedere, precum și toate neputințele și patimile care erau în sufletul
cuiva. Acestea toate și alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta
povestirea care urmează.
Odată, s-a întîmplat că, fiind trimis la un sat unul din frații
lui cei mănăstirești pentru trebuința mănăstirii și zăbovind el acolo puțin,
i-a făcut vrăjmașul împiedicarea păcatului, căci, prin ispita satanei, a căzut
într-un necurat păcat trupesc. În noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie,
după obișnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puțin și îndată i s-a
făcut o înștiințare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat.
Vedea o grădină foarte frumoasă, avînd pomi sădiți cu multă
chiverniseală și se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi
încărcați cu poame; iar un pom era mai ales decît alții. Deci, spre acela, întorcîndu-și
vederea cu veselie și minunîndu-se, privea frumusețea lui, iată, deodată înaintea
ochilor săi, smulgîndu-se acel pom din locul său, a căzut la pămînt. Fericitul,
uitînd vederea cea cu bucurie, s-a mîhnit foarte pentru această neașteptată
cădere a acelui pom și apropiindu-se, l-a ridicat și l-a sădit la locul lui,
întărindu-l împrejur, ca să stea ca și mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta,
iarăși smulgîndu-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăși să stea la loc și,
săpîndu-l, îl întărea, iar acesta iarăși cu o clătire mare se plecă în jos;
deci, cu multă osteneală trăgîndu-i pămînt, abia a putut a-l întări.
Deșteptîndu-se din somn, a înțeles puterea vedeniei și s-a mîhnit
foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locașul lui, acei pomi sădiți
cu multă chiverniseală închipuiau pe frații lui cei răsădiți în casa lui Dumnezeu
și care aduceau rodurile bunătăților; iar pomul cel smuls și căzut, însemna
pe fratele cel ce căzuse în păcat și pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui
mare osteneală. Fratele acela, sfîrșindu-și lucrul ascultării sale și cumpărînd
sufletului său paguba cea vrednică de tînguire, s-a întors la mănăstire. Părintele
îl întreba, dacă i s-a întîmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se
de norul cel întunecat al rușinii, nu voia să-și mărturisească păcatul, rușinîndu-se
de fața părintelui spre care nu mai putea privi. Fericitul Pafnutie, văzîndu-l
tulburat în sufletul său, i-a spus vedenia cea despre dînsul și-l ruga bunul
doctor să-și descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia
a putut să-l înduplece spre a-și mărturisi păcatul făcut. Lipind multă vreme
la rana sufletească doctoria cea duhovnicească și cuviincioasă, abia a putut
să întărească în el pocăința, depărtînd de la el gîndul deznădejdii, mîngîindu-l
cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Așa luînd aminte de păstoria sa, se asemăna
cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflînd de oaia răpită de
lup, o ridică pe umărul său; și astfel, ca un bărbat puternic, purta greutățile
și neputințele celor nevoiași.
Petrecînd în locașul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut
în neputință trupească și a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat
în sfînta schimă și de atunci s-a însănătoșit. Dar n-a mai slujit Sfînta Liturghie
pînă la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întîmplat de mare
nevoie, de care se va spune pe urmă.
Sculîndu-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumeneasca
începătorie și, dorind viața cea liniștită și deosebită, s-a dus din locașul
acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Acolo, găsind un
loc plăcut în vale, între două rîuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a așezat
cu un frate; însă acel loc ținea de o altă stăpînire. Începînd el viața cea
după Dumnezeu, cu mai multe osteneli pustnicești, au început a veni la dînsul
și alți frați; apoi, cu binecuvîntarea lui, își zideau chiliuțe și viețuiau
împreună cu bunul lor povățuitor și învățător către mîntuire. Deci, înmulțindu-se
ucenicii și lărgindu-se locul, frații au rugat pe sfîntul părinte, să dea voie
să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.
Neoprindu-i de la aceasta, frații au zidit singuri o biserică
în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a cinstitei sale nașteri, și
au sfințit-o cu binecuvîntarea Preasfințitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmașul,
urîtorul binelui, îndemna pe mulți oameni să facă supărare cuviosului și locașului
său cel zidit din nou. Dar, cuviosul biruia cu binele pe cel rău și pe toți
îi dobîndea cu răbdarea sa. Acest lucru, văzîndu-l Dumnezeu, îl păzea pe el
și locașul lui prin apărarea Sa; pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoșilor
peste soarta drepților.
Atunci în cetatea Borovțca era voievod Vasile Iaroslavici. Acela
se mîniase pe sfîntul că lăsase mănăstirea lui și se așezase pe altă moșie.
Deci, văzînd locașul său micșorîndu-se și scăzînd, iar cel nou înmulțindu-se
și înflorind, se aprindea cu mînia și se gîndea cum ar putea să izgonească pe
cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ținea de altă stăpînire.
Deci, a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe
ori slujitori nebuni, după obiceiul său, ca să aprindă locașul de pretutindenea.
Aceia, mergînd și văzînd pe părintele cu frații că se osteneau la zidirea mănăstirii,
nu puteau să le facă nici un rău, pentru că iuțimea și sălbăticia lor se schimba
în temere și blîndețe și se întorceau acasă fără a face nimic.
Odată, a trimis pe un agarean botezat din nou, anume Ermolae,
care nu-și lepădase încă răul obicei barbar ca, fără de veste, să facă rău cuviosului
părinte și să-i aprindă locașul. Dar, deodată a orbit și, umblînd, rătăcea împrejurul
mănăstirii. Pe acesta, aflîndu-l unii, l-au dus la părintele Pafnutie și cînd
l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicîndu-i pe nume. Apoi l-a întrebat
pentru ce pricină a venit la dînsul? Iar el, lăsîndu-și răutatea de fiară, a
mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis și, căzînd, își cerea iertare
și vederea ochilor. Atunci părintele, făcînd rugăciune pentru dînsul, i-a dat
iertare și binecuvîntare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus
la stăpînul său, nefăcînd nici un rău Cuviosului Pafnutie.
Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pămîntului Rusiei,
prin voința lui Dumnezeu, păgînul împărat Momotec cu mulțime de agareni. Iar
marele voievod Vasile Vasilievici, și cu dînsul și ceilalți ai Rusiei, neadunîndu-se
cu toată oastea lor, degrabă cu puțini ostași au întîmpinat la Suzdal pe agarenii
cei fără de Dumnezeu și, făcînd război pentru păcatele noastre, agarenii au
biruit pe domnii Rusiei, încît pe mulți i-au prins vii, între care era și voievodul
Vasile Iaroslavici, stăpînitorul cetății Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului
Pafnutie. Acela, fiind în robie, și-a adus aminte de greșeala sa, că fără de
nici o vină făcea rău cuviosului părinte și se căia de greșeala sa și se ruga
lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului
Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduință că, de-l va scăpa Domnul din mîinile
agarenilor, îndată are să strice vrajba și să se împace cu cuviosul.
Făcînd o făgăduință ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape
degrabă de la barbari, că se făcea pentru dînsul cu dinadinsul rugăciune către
Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpînd el din robie fără
de vătămare prin rugăciunile Sfîntului și venind întru ale sale, s-a dus îndată
la locașul cuviosului și, cîștigînd de la dînsul iertare și binecuvîntare, de
atunci avea mare credință și dragoste către fericitul Pafnutie.
Cuviosul, nu numai în necazuri era fără de răutate, dar răbda
și celelalte primejdii ce i se întîmplau în lucrurile mănăstirești, pentru că
nădăjduia spre Dumnezeu cu credință neîndoielnică.
Odată, apropiindu-se prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos,
în ziua cea de a treia, s-a întîmplat de era lipsă de pește în mănăstire, încît
nici un fel de pești nu se găseau, cu care s-ar fi mîngîiat frații în vremea
praznicului, după obiceiul celor pustnicești. Slujitorii și ceilalți frați,
fiind mîhniți pentru aceasta, Sfîntul le zicea: "Să nu vă mîhniți, fraților,
de aceasta, pentru că Cel ce ne-a zidit, Preamilostivul Stăpîn, și a luminat
toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mîngîia pe noi robii Săi în mîhnirea
noastră și ne va da nouă celor ce ne temem de El, îndestulate bunătăți". Iar
în Sfînta Sîmbătă cea mare, în seara nopții cea purtătoare de lumină, eclesiarhul
bisericii a ieșit la un pîrîu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă
și a văzut mulțime de pești fără de număr, care, după vorba țării aceleia, se
numeau "sijnici", care nu sînt așa de mari, ci cu puțin mai mari decît sardelele.
Căci era atunci vărsarea apelor și s-a adunat atîta mulțime de pești, încît
erau destul pentru trebuința lor, deoarece nu s-au trimis cîrtitorilor, ci celor
ce așteptau cu bună nădejde și primeau cu mulțumire. Iar după aceea, ca și mai
înainte n-a fost niciodată atîta mulțime de pești, de același neam. Iar eclesiarhul,
degrabă a spus părintelui aceasta, pe care, auzindu-o, a preamărit pe Dumnezeu
și a poruncit vînătorilor să arunce mrejele și au tras atît de mulți pești,
încît toată săptămîna luminată a fost destul tuturor, la prînz și seara.
Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mari nevoințe
și osteneli, străbătuse numele său pretutindeni și locașul său din zi în zi
se lărgea; pentru că se înmulțea numărul fraților și al uceni-cilor lui. Între
aceștia se afla și un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mîinile
sfîntului în rînduiala monahicească și care a zidit locașul la Voloții Lamului.
Apoi și minunatul stareț Inochentie, Ilie, rudenia fericitului și Vasian, scriitorul
vieții aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului, cum și mulți alți
îmbunătățiți bărbați. Deci, adăugînd cuviosul sîrguință cu frații, a ridicat
biserica cea de piatră, ostenindu-se singur în vremea lucrării, ducînd pietre
și apă și toate cele ce sînt de trebuință la o zidire ca aceasta. Și, sfîrșind
biserica, a înfrumusețat-o cu icoane zugrăvite. El singur fiind, biserică însuflețită,
păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu și era înzestrat de Domnul
cu dar de minuni, pentru care se va povesti pe scurt.
Între zugravi era un meșter ales, cu numele Dionisie, de fel
mirean. El era bolnav de picioare și nu putea să împodobească biserica cu zugrăvirea
icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar starețul i-a zis: "Dionisie, Dumnezeu
să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun și Domnul și Preacurata Sa Maică
vor da sănătate picioarelor tale". Iar el, crezînd cuvintele fericitului, a
început lucrul cu bucurie și îndată s-a tămăduit, vindecîndu-i-se picioarele.
Și a dat starețul poruncă lui Dionisie și celorlalți zugravi mireni, ca să nu
mănînce în locașul lui mîncări mirenești, adică carne, și nici măcar să o aducă
în mănăstire; ci să se ducă să o mănînce în satul de aproape.
Într-o vreme, mîncînd în sat mîncările lor, au uitat porunca
cuviosului și, luînd o bucată de miel dreasă cu ou, au adus-o în mănăstire pentru
cină. Și cînd a gustat Dionisie întîi, a aflat că unde fusese oul era plin de
viermi. Și îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numește rîie și într-un
ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încît nu putea să se miște; drept
aceea a trimis degrabă la cuviosul, plîngînd de greșeala sa și cerînd iertare.
Iar cuviosul l-a învățat să nu mai facă unele ca acelea și, ducîndu-l în biserică
și cîntînd pentru dînsul paraclisul cu sobor, a sfințit apă și a poruncit bolnavului
să se stropească cu acea apă sfințită peste tot trupul. După ce bolnavul a făcut
astfel, a adormit puțin și cînd s-a deșteptat din somn s-a aflat cu tot trupul
sănătos, ca și cum niciodată nu pătimise ceva rău; iar bubele lui au căzut ca
solzii și a preamărit pe Dumnezeu.
Locul unde s-a zidit locașul acela al cuviosului, fiind înconjurat
de pădure deasă, era bun pentru locuința păsărilor și se încuibau acolo mulțime
de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mîngîia. El pusese poruncă,
ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vîneze cu ceva.
Într-o vreme, fiul voievodului, făcînd plimbare în pustia aceea,
aproape de mănăstire a văzut un pîlc de corbi și, încordîndu-și arcul său, a
ucis o pasăre din ele. Bucurîndu-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună
ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca și cum s-ar lăuda și îndată i-a
rămas capul înțepenit în acea parte, neputînd nicidecum să-l întoarcă spre căutarea
lui cea dreaptă. Iar el, uitîndu-și veselia sa pentru uciderea păsării, era
cuprins de scîrbă și de spaimă și, înțelegînd pricina primejdiei neașteptate,
a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie și, căzînd înaintea lui, cerea iertare,
stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i îndrepte capul în
rînduiala cea dintîi. Părintele a poruncit atunci să lovească în toacă. Frații,
mirîndu-se de acea neobișnuită tocare, s-au adunat degrabă în biserică, întrebînd
de acea pricină; iar cuviosul le-a spus pricina și, zîmbind, a zis: "A răsplătit
Dumnezeu sîngele corbului". Și, săvîrșind cîntare de rugăciune, a umbrit cu
Sfînta Cruce pe cel ce pătimea, zicînd: "Cu puterea cinstei și de viață făcătoarei
Cruci, întoarce-te înainte". Și îndată s-a întors capul înainte și s-a îndreptat
după firea sa!
Un alt tînăr oarecare și-a eliberat șoimul la un corb, și acela
l-a ucis; dar și acela îndată s-a lipsit de mîngîierea sa, că amîndouă păsările
au căzut moarte.
Odată, venind noaptea tîlharii la locașul lui, au luat trei
boi mănăstirești și, vrînd să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul
mănăstirii. Și, făcîndu-se ziuă, voiau să lase boii și să fugă; dar, legîndu-se
cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ținuți lîngă boi, încît nu puteau
să se despartă și să fugă, pînă ce argații mănăstirii, căutînd boii, au dat
și de tîlhari și prinzîndu-i i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învățat cu cuvinte
să nu mai facă unele ca acestea și, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în
pace.
Doi frați s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină și, strîngîndu-și
lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului,
în chipul acesta: După cîntarea Utreniei, ducîndu-se Sfîntul să se odihnească
puțin, a văzut în vis un arap negru, luînd din cuptorul chiliei lui tăciuni
aprinși și aruncîndu-i pe chiliile acelor monahi, care voiau să fugă; iar părintele
cu groază îi oprea, înfricoșîndu-i să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea,
că pentru aceea o face aceasta, ca să o ardă! Deșteptîndu-se cuviosul din somn
și înțelegînd puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi și, chemîndu-i,
le-a spus vedenia; iar ei, auzind, s-au înfricoșat și s-au umilit. Atunci au
arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-și greșeala și cerînd
iertare.
Un alt frate cîrtitor, hulea toate cele făcute în mănăstire
și totdeauna grăia asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe
sineși în mijlocul bisericii, stînd cu cei ce cîntau și îndată, venind părintele
și căutînd mînios cu ochii spre dînsul, a zis: "Acesta este hulitor, luați-l
din biserică!" Îndată, doi arapi foarte negri l-au luat pe el și l-au tras afară,
bătîndu-l foarte tare. Deș-teptîndu-se din somn acela, s-a umplut de mare frică
și alergînd cu lacrimi la cuviosul părinte, și-a cerut iertare.
În locașul cuviosului era un bătrîn de Dumnezeu insuflat, anume
Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfîrșit. Odată, odihnindu-se Cuviosul
Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, mergea spre
chilia părintelui. Și, cînd se apropia de ușă și voia să facă rugăciune, îndată
cuviosul a deschis fereastra chiliei și, văzînd pe Iosif venind, i-a zis: "A
făcut rugăciune oarecine și mi-a zis: "Constantin starețul s-a dus către Domnul!"
Iar eu, deșteptîndu-mă și deschizînd fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai
pe tine". Dar Iosif i-a zis: "Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin
și încă este viu". Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăși la chilia
starețului și, mergînd, l-a aflat sfîrșit întru Domnul.
Alt stareț insuflat de Dumnezeu și încărcat de zile, se afla
în acea mănăstire, urmînd vieții povățuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie.
Numele starețului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atîta izvor de lacrimi,
încît le vărsa, nu numai în chilia sa, dar și în biserică la toată pravila.
Și era într-însul și darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredințat în
acest fel: Doi frați oarecare, avînd întru dînșii dragoste, nu după socotința
lui Dumnezeu, ci după înșelăciunea vrăjmașului, de care se scîrbea foarte mult
Cuviosul Părinte Pafnutie, gîndeau să iasă în taină din mănăstire.
În vremea dumnezeieștii Liturghii, starețul Eftimie, cel mai
sus pomenit, stînd în biserică cu obișnuita lui umilință și cu ochii plini de
lacrimi, a căutat la părintele și la cei ce cîntau cu dînsul (și cei doi frați
se aflau în ceata cîntăreților). El a văzut ivindu-se, după cei doi frați, un
arap care avea pe cap un coif foarte ascuțit și păros, avînd perii în diferite
feluri de flori. Arapul acela, ținînd în mîini un cîrlig de fier, a început
a trage la dînsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cîntăreților, apucîndu-i
de hainele lor; trăgîndu-i afară din ceata clericilor, voia să-i apuce pe ei
cu mîinile. Dar, îndată unealta cea de fier se făcea fără de nici o putere.
Căci atunci cînd aveau gîndul cel de vrăjmașul semănat să nu se supună părintelui,
ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmașul cu înlesnire; iar cînd se
împotriveau gîndului, atunci unealta vrăjmașului se făcea fără de putere și
sărea de la dînșii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutînd cu ochii
cei sufletești înainte-văzători.
Cînd a început a se citi Sfînta Evanghelie, arapul s-a stins;
iar după Evanghelie iarăși s-a arătat și făcea aceeași; asemenea s-a stins și
în vremea cîntării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat
iarăși. Dar cînd a sosit sfințirea Sfintelor Daruri și cîntarea cea aleasă a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul și nu s-a mai
arătat. Starețul Eftimie, văzînd toate acestea, s-a cutremurat și a trecut toată
Sfînta Liturghie cu uimire. După sfîrșitul Sfintei Liturghii a mers la Cuviosul
și i-a spus acea vedenie. Și chemînd pe acei monahi, i-a învățat să nu primească
gîndurile cele viclene ale vrăjmașului și să nu le tăinu-iască, ci să le smulgă
din inimă prin mărturisire; iar ei, prin învățătura și prin sfătuirea părintelui,
s-au înțelepțit deplin.
Cuviosul Pafnutie grăia ucenicilor săi: "Cum se poate a cunoaște
din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gînd, bun sau rău?"
De acest cuvînt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru tainic; însă
mai pe urmă au cunoscut cu încredințare, că era într-însul un dar ca acesta
al mai înainte-vederii.
Un oarecare monah nou începător, care nu-și biruise îndrăz-neala
mirenească întru căutarea ochilor, viețuia împreună cu Cuviosul Pafnutie. Odată
a ieșit afară din mănăstire pentru o trebuință oarecare. Și văzînd venind niște
mireni - bărbați și femei -, și-a îndreptat privirea către dînșii, amăgindu-se
cu ochii și robindu-se cu gîndul iubirii de față mirenească; acea patimă s-a
sălășluit într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui, îndeletnicindu-se
cu citirea. Iar părintele, ridicîndu-și ochii săi, a căutat la dînsul și îndată
l-a cunoscut că era tulburat de gînduri necurate; și întorcîndu-și fața de la
dînsul, a zis: "O, iată om nu după chipul cel dintîi". Atunci fratele s-a temut
foarte mult și a spus gîndul său lui Iosif cel împreună cu dînsul viețuitor;
iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui și să-și ceară iertare.
Mărturisindu-și fratele greșeala sa părintelui, a învățat cuvinte părintești
și s-a învrednicit de iertare.
Șezînd Cuviosul Pafnutie și citind dumnezeieștile Scripturi,
a venit un om și a făcut rugăciune, căutînd la Sfîntul prin ferestre și întrebîndu-l
de Iosif ucenicul lui, pentru că era cetățean din același loc cu el. Iar starețul,
văzînd pe omul acela ce niciodată nu l-a știut, a zis către Iosif: "Ieși, că
un om rău la vedere întreabă de tine". Ieșind Iosif și văzînd pe omul cel știut
lui, îl întrebă pentru ce a venit. Iar el a zis: "Voiesc să fiu monah!" Iosif
a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: "Hrănește pe
omul acela și dă-i drumul, deoarece nu este bun". Iar Iosif s-a minunat de răspunsul
părintelui și nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit.
Și, mergînd și dîndu-i hrană aceluia, l-a eliberat. Apoi, întorcîndu-se Iosif
în chilie, i-a zis părintele: "Bărbatul acela este ucigaș că, încă fiind tînăr,
a străpuns cu cuțitul în pîntece pe un monah și l-a omorît. Iar Iosif se minuna
de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar
nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feței lui l-a cunoscut
că este ucigaș.
Un monah oarecare a venit în locașul cuviosului, pe care văzîndu-l
sfîntul stareț venind la dînsul, a zis încetișor către ucenicii săi: "Vedeți,
acest monah nici prin rînduiala monahicească nu s-a curățat de sînge!" Iar ucenicii,
minunîndu-se și necutezînd a-l întreba, mai tîrziu starețul singur a spus unuia
dintre dînșii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios
în marele Novgorod și a omorît cu otravă pe stăpînul său. Mai pe urmă, mîhnindu-se,
a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici așa nu s-a curățat, deoarece n-a făcut
adevărată pocăință și canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut".
O femeie oarecare jupîneasă, soția unuia Alexe, ce se chema
Govurni, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie și au viețuit împreună
cu Vasian, scriitorul vieții acestuia, avea mare credință către fericitul părinte
Pafnutie. Adeseori trimitea la dînsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerînd
de la dînsul rugăciuni și binecuvîntări. Și i s-a întîmplat ei o boală din lucrare
diavolească - tulburarea minții -, și vedea cu ochii mulți demoni venind la
dînsa și înfricoșînd-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar cînd i se făcea ei
aceasta, i se arăta un stareț mărunt la statură și gîrbov, avînd o barbă mare
căruntă și îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni,
ca pe niște lupi de la oi și se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas,
zicînd către dînsa: "Pafnutie cel din Borov izgonește de la tine pe demoni!"
Și aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.
Deci, însănătoșindu-se desăvîrșit, a dorit să vadă pe Sfîntul,
vrînd să știe cu încredințare dacă acela este care i se arată ei în boală, izgonind
pe diavoli de la ea sau altul? Și a venit cu slugile pînă la poarta locașului
cuviosului - fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire -, și a trimis pe slugile
sale la ucenicii fericitului, rugîndu-i, cum ar putea să vadă ea pe Sfîntul
Părinte. Iar ei, arătînd pe Sfîntul, au poruncit slugilor să-l arate stăpînei
lor, cînd va merge cu frații de la biserică la trapeză, pentru că era vremea
prînzului. Iar aceea, văzînd pe sfîntul cînd a ieșit din biserică, l-a cunoscut
îndată și cu lacrimi a strigat: "Acela este cu adevărat care, prin arătarea
sa, a izgonit de la mine pe demoni și mi-a dăruit tămăduire!" Și a trimis multă
milostenie monahilor, dînd mulțumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui și
plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.
Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului
și, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele, i-a dat metaniile sale,
poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Dar el abia s-a supus ascultării,
supărîndu-se de cumplita durere, și săvîrșind jumătate din mia de rugăciuni,
și-a simțit ochiul cu totul sănătos și, alergînd, a spus părintelui de tămăduirea
ochiului său. Dar nu s-a tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu
o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; ci i-a poruncit să se întoarcă
iarăși și să-și sfîrșească mia cea de rugăciuni.
Odată, șezînd frații la cuviosul, s-a făcut înștiințare de la
niște mireni, bărbați cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care
este aproape de cetatea împărătească Moscova, și-a lăsat arhimandria și au început
a zice: "Cine va fi acolo arhimandrit?" Și pomeneau unul pe acesta și altul
pe celălalt. Iar fericitul, căutînd la unul din ucenicii săi, anume Vasian,
fratele lui Iosif, foarte tînăr și de curînd călugărit, arătînd spre dînsul,
a zis zîmbind celor ce erau cu dînsul: "Acesta este arhimandrit al mănăstirii
lui Simon". Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel
Vasian, după proorocia Sfîntului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon,
nu atunci, ci după trecerea a mulți ani.
Odată, cuviosul a cerut voie de la un boier de pe rîul Ovil,
ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vînarea peștelui, și
ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuința mănăstirească. Deci,
trimițînd boierul pe unul din slujitorii săi la acea slujbă, a poruncit să-i
dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peștele ce va prinde să-l
săreze într-acelea. Dar, slujitorul nu voia să ia atîția bani spre cumpărarea
vaselor, nădăjduind ca, de abia să umple măcar un vas mic cu pește în acele
trei zile. Iar cuviosul, căutînd cu iuțime la el, îi poruncea să facă ceea ce
i se poruncește. Deci, mergînd trimisul, a prins în cele trei zile, 730 de pești
mari, care se numesc ribți, după vorba acelei țări. Iar cîți vînau pentru voievod,
nici în tot anul nu prindeau atîta pește. Atît vînat văzînd înaintea sa Sfîntul,
a poruncit să se gătească vasele.
Un tînăr oarecare a venit la chipul monahicesc și a început
a se tulbura cu gîndul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmașului
diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neștiută, uneori ca
un cîine negru, iar alteori, șezînd în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul
chiliei și se apucă de pereți. Iar cuviosul stareț a poruncit acelui tînăr să
citească Psaltirea și de atunci acele năluci diavolești s-au stins cu totul
și tînărul s-a izbăvit, cu rugăciunile sfîntului.
Acest cuvios părinte era bine socotitor și iscusit în tot lucrul
dumnezeiesc și omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci și mulți din mireni îl
aveau pe el ca părinte duhovnicesc; și, venind, își mărturiseau păcatele lor,
de vreme ce cunoștea și știa bine sfințitele pravile; ca un doctor iscusit,
știa să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea
oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la față; nu se sfia de fețele
celor puternici, nici trecea cu vederea pe cei săraci și cîți se înălțau cu
mîndrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriți, foarte iubit și
milostiv către săraci.
Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toți cei
dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locașul lui ca la o mie
și mai bine de oameni flămînzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire,
pînă ce în vara viitoare, după rugăciunile lui și pentru lacrimile săracilor,
a dăruit Domnul înmulțirea roadelor.
De cînd s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rînduiala
vieții și a pustniciei lui: Luni și vineri nu gusta nimic, miercuri mîncare
uscată, iar în celelalte zile mînca cu frații. Totdeauna se ostenea în lucruri
grele, tăind lemne și ducîndu-le pe umeri, lucrînd pămîntul în grădină, cărînd
apă și stropind verdețurile și alte greutăți, toate le făcea. Nimeni mai înainte
de el nu se afla la tot lucrul și la schimbarea pravilei. În vreme de iarnă
se nevoia mai întîi în rugăciune, la citire și la lucrul mîinilor, împletind
mreji pentru vînarea peștelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie,
nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei
nu numai în locaș nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva
să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăție a trupului
său neprihănită toată viața sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfîntului Duh și
cu vrednicie a primit hirotonia preoției; însă, pentru smerenie, de cînd s-a
îmbrăcat în sfînta schimă, nu slujea Liturghia, decît numai odată a săvîrșit
Sfintele Taine, după o întîmplare și nevoie, înainte de sfîrșitul său.
Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos
și nefiind preot în acel locaș în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni
cu argint îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toți avînd trebuință
să slujească în bisericile lor. Și, vezi socoteală cu bună înțelegere a părintelui
cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela și-a schimbat
legea și ca un lucrător vrednic de sfințenie, într-acea zi a săvîrșit singur
dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte și cu umilință. Iar după săvîrșirea
Liturghiei, a zis către ucenici: "Acum abia a rămas sufletul în mine!" Cu o
mare cucernicie și cu frică, acel slujitor vrednic de sfințenie, se atingea
de săvîrșirea dumnezeieștilor Taine. Și avea el la praznicele acestea o veselie
peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; și ca altul din altul se făcea.
Și lăsa atunci și trupului lui ospătare mai multă decît în alte zile, însă măsurată,
fugind de îmbuibare din toate. Iar cînd era vremea să grăiască, spunea cele
trebuincioase și cînd era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere, și pretutindeni
se abătea de la deșertăciuni; iar din toate iubea lipsa și sărăcia și nu se
îngrijea de trebuințele sale trupești.
El ajunsese într-atîta măsură, încît era departe cu obiceiul
cel îmbunătățit, de oamenii cei ce sînt în neamul acesta. Că din pruncia sa
n-a mîniat întru nimic pe Dumnezeu; ci făcea totdeauna cele bune și plăcute
Lui. La 20 de ani s-a călugărit și a petrecut 60 de ani în rînduiala monahicească
și nu și-a schimbat pravila sa, neabătîndu-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea
celor aspre; nici spre stînga, temîndu-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna
pe cale împărătească. În dogmele credinței avea atîta grijă și rîvnă, încît
dacă începea cineva a grăi cît de puțin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură,
îndată îl gonea din mănăstire.
Petrecînd în niște isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele
nostru Pafnutie, a ajuns în măsura vîrstei plinirii lui Hristos, rămînînd ca
să se dezlege din cele vremelnice de aici și să treacă la cele veșnice, pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au
suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.
Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al
Paștilor, joi, a treia săptămînă, a ieșit fericitul după Utrenie cu frații la
oarecare lucru după obicei și, așezîndu-le rînduiala acelui lucru, s-a întors
în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Și i-au zis ucenicii,
ca după ceasul prînzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: "Nu se poate
să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie și nemutat". Apoi, după săvîrșirea
Liturghiei, s-a împărtășit cu frații din obișnuita masă. După aceea a venit
la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Și, văzînd pe stareț
șezînd pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a
răspuns: "Eu am altă nevoie, pe care tu n-o știi, că legătura care este, voiește
să se dezlege". Dar Inochentie n-a înțeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme
a venit înștiințare, cum că binecredinciosul Domn, Mihail, fiul lui Andrei,
voiește să vină în mănăstire să se roage.
Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului,
să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul
n-a ieșit la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei și a Pavecerniței deoarece
începuse a boli și a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvîrșească
în chilie. Și, trimițîndu-l, i-a zis: "Cînd va veni această zi, joi, atunci
voi schimba din neputința mea". Ucenicul n-a înțeles cuvîntul acela, iar Cuviosul
a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.
Deci, venind ziua de Vineri și sosind ceasul sfintei slujbe,
a mers în biserică la Sfînta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceștia
unul, nefiind tînăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată și-a
tras palma cu mîinile de la dînsul și i-a poruncit să-l sprijinească de haină.
Atît era de păzitor al nepătimirii, încît și în bătrînețe și în boală și înaintea
morții, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui.
În ziua aceea a fost la Vecernie și, cînd a început să se cînte panahida pentru
cei răposați, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă;
ci a rămas cu cei ce cîntau, zicînd: "Mie îmi este de trebuință această panahidă,
pentru că nu o voi mai auzi".
Sîmbătă a fost la Sfînta Liturghie, iar după sfîrșitul ei l-au
rugat ucenicii să guste puțină hrană, că este sîmbătă, și de Joi n-a gustat
nimic. Părintele le răspunse: "Știu și eu aceasta, și după dumnezeieștile pravile
se cade a gusta sîmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade
ca trei zile să se înfrîneze de hrană înaintea împărtășirii cu dumnezeieștile
Taine. Și n-a gustat nimic pînă în ziua Duminicii.
În seara sîmbetei și-a săvîrșit mărturisirea înaintea duhovnicului
părinte, după rînduiala sfintei pocăințe, și a mers la cîntarea cea de toată
noaptea și, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dînșii: "De acum nu voi
mai auzi cîntarea cea de toată noaptea". Iar în vremea dumnezeieștii Liturghii,
stătea Sfîntul cu mare luare aminte și cu lacrimi; iar după terminarea sfintei
slujbe, s-a împărtășit în Sfîntul Altar cu dumnezeieștile Taine. Apoi, ducîndu-l
din biserică în chilie, i-a întrebat: "În ce zi mi-a venit boala?" Ucenicii
au răspuns: "Joi ai început a boli, părinte". Iar el a zis: "Într-acea zi mă
voi și sfîrși". Apoi a gustat puțină hrană în ziua de Duminică, fiind silit
de ucenici; și de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire,
să nu-i lase la el.
Auzind domnii și boierii de primprejur, că a slăbit de boală
fericitul Pafnutie, trimiteau la dînsul spre cercetare bărbați cinstiți cu multă
milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau,
și nici nu voia să audă ceva de cele mirenești. Ci grăia: "Eu am trebuință,
mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni deoarece voiesc să mă duc în cale
lungă; iar cel ce are credință în Dumnezeu și în Preacurata Maica Lui, poate
să facă milostenie și după ducerea mea".
Și se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbați trimiși. Și
era în gura cuviosului părinte, neîncetată rugăciunea lui Iisus și psalmii lui
David. Nu pe rînd, ci aleși, care slujeau la vremea lui cea de față și stihuri
de rugăciune din Paraclisul către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și multe
alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu și nu se îngrijea
de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătățile cele ce vor fi să fie.
De aceea, nădăjduindu-se, se bucura cu duhul și, în veselie fiind, grăia în
stihuri cuvinte din psalmi și din rugăciuni, ca unul ce avea încredințare de
mîntuirea sa. Nici s-a mîhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se
ducă din viața aceasta. Boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla,
fiind dus de frați la Sfînta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte
pînă la sfîrșitul dumnezeieștii slujbe.
Iar în cea mai de pe urmă zi a vieții sale, joi, care este a
doua zi după înjumătățirea celor 50 de zile, vrînd cuviosul să meargă în biserică
la Sfînta Liturghie, a început a grăi către ucenici: "Iată ziua Domnului, veseliți-vă
popoare; iată ziua cea așteptată de mine a venit". Iar ei l-au întrebat: "Despre
care zi grăiești, părinte?" El a răspuns: "Despre Joia aceasta, de care mai
înainte v-am spus vouă". Ieșind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii
că au venit la dînsul spre cercetare, cei trimiși de la singurul stăpînitor
a toată Rusia, marele voievod Ioan Vasilievici, de la fiul lui, marele domn
Ioan Ioanovici și de la Preasfințitul mitropolit Gherontie.
Auzind sfîntul despre acestea, s-a mîniat foarte mult. Apoi,
nevoind, s-a întors în chilie și, căutînd la icoana Preacuratei Născătoarei
de Dumnezeu, a zis: "O, Stăpînă Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără
oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-au lipsit de dumnezeiasca slujbă". Și,
trimițînd pe frați la biserică, a rămas singur în chilie și a întărit ușa, ca
să nu intre nimeni din cei trimiși la dînsul. Apoi, după sfîrșitul Liturghiei,
înțelegînd trimișii că le este cu neputință să vadă pe cuviosul părinte, s-au
întors. După aceea ucenicii, venind iarăși la dînsul, l-au văzut zăcînd pe pat
și zicea ca de oarecare altul: "I-a venit lui ziua și va muri".
Iar ei l-au întrebat pe el: "Despre cine zici, părinte, că va
muri?" El a zis: "Depre care voi ziceți că bolește, acela, pocăindu-se, are
să moară!" Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dînsul, zicînd: "M-am ostenit
și voiesc să mă odihnesc pînă la cîntarea Vecerniei; iar deseară să vină la
mine toți frații". Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morții
lui; și l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrîn, zicînd: "Părinte,
după ce vei muri, oare să chem pe întîiul preoților și pe alți preoți din cetate
la îngroparea ta?" Iar sfîntul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie
tulburare în mănăstire de adunarea poporului și să nu știe nimeni în cetate
și în sate de sfîrșitul lui, "pînă ce nu mă vor îngropa preoții mănăstirii".
Iar mormîntul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape
de ușa bisericii.
Sosind ceasul de cîntarea Vecerniei și nimeni din frați nefiind
la dînsul fără numai ucenicul, a început Cuviosul a cînta: Fericiți cei fără
prihană în cale, care umblă în legea Domnului..., cîntînd stihurile celor
adormiți. Și sfîrșind psalmul, a cîntat troparele cele ce urmează: "Ceata sfinților
au aflat izvorul vieții...". Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu
și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletului său și pentru
mănăstire. Dar ucenicul, cel ce stătea lîngă dînsul, a început a dormita. Pentru
aceea a ieșit din chilie în tindă și, șezînd, nici dormea, nici nu dormea. Și
a auzit glasuri de mulți cîntăreți în chilie și se mira în sine, zicînd: "Am
ieșit din chilie și nu era nimeni la părintele, iar acum cine sînt acei ce cîntă
la dînsul?" Și, scuturîndu-și somnul de la ochi, a intrat în chilie și n-a văzut
pe nimeni, fără numai pe părintele, șoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă
glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.
Apoi au venit și ceilalți ucenici și a început sfîntul a se
întoarce din partea stîngă spre dreapta; și ucenicii de multe ori îl întorceau
spre stînga; iar el iarăși spre dreapta se întorcea șoptind oarecare cuvinte
și dintr-aceasta au înțeles, cum că vede ceva neobișnuit. Apoi toți privind
la dînsul, Cuviosul, strîngîndu-se cu ferire și punîndu-și pe piept mîinile
în chipul crucii, prin trei răsuflări și-a dat sfîntul său suflet în mîinile
Domnului, în anul de la facerea lumii, 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu
Cuvîntul, 1477, în întîia zi a lunii Mai, mai înainte de apusul soarelui cu
un ceas. Și era fața lui nu după obiceiul morților, ci strălucea ca o lumină,
și toți, privind la dînsul, se părea că doarme un viu; și a fost mare plîngerea
fraților după părintele lor, care atunci erau în număr de 95. Iar a doua zi,
la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfîntul după sfătuirea lui, ca să nu știe
nimeni din mireni despre sfîrșitul și îngroparea lui, și ca să nu se facă tulburare
în mănăstire prin venirea lor.
Dar cînd s-a auzit de moartea sfîntului în cetatea Borova și
în cetățile și satele de primprejur, pornind toți cei duhovnicești și mireni,
au alergat la locașul cuviosului, vrînd să-l vadă și să se închine moaștelor
fericitului părinte. Pe drum ei au fost înștiințați că sfîntul este îngropat;
unii se întorceau, mîhnindu-se, că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare
a Sfîntului; iar cei mai mulți, venind la mormînt, se închinau de dimineața
pînă seara.
Iar noi, avînd pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor
ales și fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfînta Treime: pe
Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.