Fericit este bărbatul care se teme de Domnul și poruncile
Lui va păzi. Puternică va fi seminția lui pe pămînt și neamul drepților se va
binecuvînta, precum zice marele prooroc și împărat.
Cu adevărat fericit a fost bărbatul cel temător de Domnul, sfîntul și întocmai
cu Apostolii, marele nostru voievod Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez
Vasile, fiul lui Svetoslav, care nu numai singur el s-a sîrguit a plăcea lui
Dumnezeu, ci și toată stăpînirea sa, pămîntul Rusiei, luminîndu-l prin Sfîntul
Botez, l-a adus ca un dar cinstit și plăcut Domnului. Pentru aceasta și seminția
lui, puternică pe pămînt a făcut-o Domnul și a binecuvîntat neamul lui cel drept.
Acel mare voievod, fiind la bătrînețe și apropiindu-se de fericitul
sfîrșit în care avea să se mute, ca de la împărăția cea vremelnică și pămîntească
la împărăția cea fără de sfîrșit și cerească, și din viața cea cu multă osteneală,
la odihna cea veșnică și la viața cea fericită, a chemat pe cei doisprezece
fii ai săi, pe care îi avea născuți cu mai multe femei, din vremea necredinței
lui, și le-a împărțit domnia sa, pămîntul Rusiei, fiecăruia cîte o moștenire,
astfel: pe Vișeslav l-a pus în marele Novograd, pe Izaslav în Poloțca, pe Sviatopolc
în Turov și pe Iaroslav în Rostov. Murind Vișeslav a pus pe Iaroslav, în marele
Novograd, iar pe Boris în Rostov, pe Gleb în Muron, pe Svetoslav în Drebleani,
pe Vsevolod în Vladimir, pe Mstislav în Tmutoracani, pe Stanislav în Smolensca,
pe Sudislav în Pscov și pe Bracislav în Luțca și în Volina.
După douăzeci și opt de ani de la Sfîntul Botez, fericitul Vladimir
a început a boli și atunci a venit la dînsul Boris, fiul lui cel mai iubit decît
toți copiii. În acea vreme venise înștiințarea voievodului Vladimir, că pecenegii
vin cu război asupra Rusiei, și Vladimir, fiind bolnav, s-a mîhnit, de vreme
ce nu putea să iasă singur la război împotriva pecenegilor. Și chemînd pe iubitul
său fiu, Boris, cel numit din Sfîntul Botez Roman, i-a încredințat lui pe ostașii
săi și l-a trimis peste Nipru împotriva pecenegilor. Boris, mergînd degrabă
și pe pecenegi neaflîndu-i, s-a întors înapoi și a stat la rîul Altei. Și iată,
i-a venit înștiințare că tatăl lui, binecredinciosul și Sfîntul mare voievod
Vladimir, a murit la Berestov. Și Sviatopolc, fiind lîngă el, se sîrguia ca
să tăinuiască moartea tatălui său; pentru că, trupul învelindu-l în covor și
spărgînd pardoseala l-a lăsat jos; apoi în taină l-a dus noaptea în cetate și
l-a pus în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Deseatina.
Fericitul domn Boris, auzind de acestea, a început a plînge
după tatăl său, zicînd: "Vai mie, tatăl meu, lumina ochilor mei, strălucirea
și raza feței mele. Vai mie, cum ai apus lumina mea, nefiind eu la sfîrșitul
tău, ca singur să îngrop cinstitul tău trup; și de ce nu m-am învrednicit să
sărut cinstitele tale cărunteți!" Și multe alte cuvinte umilite grăia în plîngerea
sa, iar Sviatopolc s-a așezat în Kiev pe scaunul părintesc cu putere de la sine,
pentru că nu i se cădea lui să stăpînească în Kiev după tatăl său. Și s-a umplut
inima lui de iubirea de stăpînire cea fărădelege și de înrăutățita zavistie
a lui Cain, zicînd în sine: "Voi pierde pe toți frații mei și voi rămîne stăpînitor
în Rusia".
Deci, îndată a trimis cu vicleșug la fratele său, Boris, zicîndu-i:
"Fratele meu iubit, voi să am cu tine dragoste. Iată, pe lîngă dania tatălui,
îți voi da încă mai multă stăpînire" - iar aceasta o zicea cu vicleșug, căutînd
cum ar pierde pe Boris. Deci, chemînd pe kieveni, le împărțea daruri multe,
însă inima lor nu era cu el. Apoi, ducîndu-se noaptea la Viștegorod, a chemat
în taină la sine pe boierul Putșa și pe ceilalți boieri din Viștegorod: Telțul,
Elovici și Leașco. Și le-a zis lor: "Spuneți-mi adevărul, aveți către mine dragoste
din toată inima?" Iar ei cu Putșa au zis: "Capetele noastre cu toți veștegorodiții
le vom pune pentru tine".
Atunci ticălosul Sviatopolc a zis lui Putșa și prietenilor lui:
"De vreme ce vă făgăduiți, ca pentru mine să vă puneți capetele voastre, atunci
mergeți în taină și ucideți pe Boris, fratele meu". Iar ei au făgăduit să facă
așa. Iar voievodul Boris stătea atunci la rîul Altei, și boierii din Kiev i-au
zis: "Mergi în Kiev și șezi pe scaunul părintesc, căci și oastea părintească
este cu tine". Fericitul Boris le-a răspuns: "Asupra fratelui meu mai mare nu
voi merge, deoarece îl am pe el ca pe un tată". Acestea auzindu-le boierii și
ostașii, s-au dus pe la locurile lor; iar Sfîntul Boris a rămas cu slugile sale
și voia să meargă la fratele său, Sviatopolc, ca să i se închine, dîndu-i cinste
ca celui mai mare frate și mai întîi voievod. Și a venit un vestitor la Sfîntul
Boris, spunîndu-i că Sviatopolc voiește să-l ucidă, și că a trimis pentru aceea
ucigași. Iar sfîntul nu credea pe acel vestitor, știindu-se pe sine că n-a greșit
cu nimic împotriva fratelui său, Sviatopolc, și nici nu nădăjduise vreodată
la o răutate ca aceea. Însă se tulbură cu gîndul și era cuprins de mîhnire în
acea zi, dar nădăjduia spre Dumnezeu. Ziua aceea era sîmbătă și, intrînd în
cortul său, se ruga cu lacrimi lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale.
A doua zi, Duminică, sculîndu-se foarte de dimineață, a poruncit
preotului ca să cînte utrenia și însuși se ruga cu umilință Domnului. Iar trimișii
lui Sviatopolc, boierii din Viștegorod, sosiseră încă de cu noapte și, stînd
aproape, auzeau pe fericitul Boris cîntînd utrenia. Și i-au vestit Sfîntului
Boris, că acum s-au apropiat ucigașii lui Sviatopolc ca să-l omoare, deci, a
început și mai mult a se ruga, zicînd: Doamne, cît s-au înmulțit cei ce mă
necăjesc; mulți se scoală asupra mea, și celelalte ale psalmului. Citind
iarăși Psaltirea cu multă umilință, zicea psalmul în care sînt cuprinse cuvintele
acestea: Spre Tine m-am aruncat din coapsele și din pîntecele maicii mele.
Tu ești Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine, că necazul este aproape și
nu este cine să-mi ajute. M-au înconjurat viței mulți, tauri grași m-au cuprins;
au deschis asupra mea gura lor, ca un leu ce răpește și răcnește. M-au înconjurat
cîini mulți, adunarea celor vicleni m-a cuprins. Iar Tu, Doamne, nu depărta
de la mine ajutorul Tău; ia aminte la sprijinirea mea. Izbăvește de sabie sufletul
meu și din gheara cîinelui, viața mea, și celelalte.
După săvîrșirea Utreniei, căutînd spre icoana lui Hristos, cu
lacrimi zicea "Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai arătat cu acest chip pe pămînt
pentru mîntuirea noastră și ai binevoit a Te pironi pe Cruce pentru păcatele
noastre, învrednicește-mă și pe mine, ca pentru numele Tău cel sfînt, să rabd
pătimirea aceasta fără de vină, pe care nu o primesc de la potrivnici, ci chiar
de la fratele meu și să nu-i socotești lui, Doamne, aceasta ca păcat".
Rugîndu-se mult, s-a lăsat în voia Domnului. Și iată, ucigașii
cei ticăloși, ca niște fiare cumplite au năvălit deodată cu arme, cu sulițe
și cu săbiile scoase. Sărind în cort înșiși boierii cei ticăloși din Viștegorod:
Putșa, Teleț, Elovici și Leașco, au lovit pe Sfîntul Boris cu săbiile, l-au
împuns cu sulițele și, trîntindu-l la pămînt, îl scăldau în sîngele său. Iar
unul din slugile lui, anume Gheorghe, de neam unguresc, foarte iubit și credincios
Sfîntului Boris, avînd o grivnă de aur pusă de el pe sine, a căzut pe trupul
stăpînului său, zicînd: "Nu te voi lăsa iubitul meu stăpîn, ci unde se veștejește
frumusețea trupului tău, acolo să-mi sfîrșesc și eu viața mea".
Deci și pe acela l-au străpuns cu sulițele. Și, neputînd ei
să scoată degrabă gherdanul cel de aur, i-au tăiat capul și l-au aruncat la
o parte, și astfel au luat gherdanul. De aceea, mai pe urmă n-au putut să afle
trupul lui Gheorghe între alte trupuri, pentru că atunci pe mulți tineri ai
lui Boris i-au ucis cu săbiile. Acest Gheorghe, ungurul, iubitul tînăr al Sfîntului
Boris, era frate bun al cuviosului Moise ungurul care, pentru curăție, a pătimit
de la o femeie leșească, precum se scrie pe larg în Patericul Pecerscăi. Iar
pe sfîntul răbdător de chinuri, Boris, suflînd încă puțin, învăluindu-l ucigașii
ticăloși în cort, l-au pus într-o căruță și-l duceau cu ei. Pe cale i-au întîmpinat
cei doi trimiși ai lui Sviatopolc, care, văzînd pe Sfîntul Boris încă suflînd,
îndată unul dintre dînșii, scoțîndu-și sabia sa, a înfipt-o în inima lui. Și
așa s-a sfîrșit Sfîntul Boris, în 24 de zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfintei
Mucenițe Hristina, într-o zi de Duminică, luînd cunună mucenicească de la Domnul.
Iar cinstitul lui trup l-au dus ucigașii în Viștegorod și l-au îngropat în taină
într-o biserică de lemn a Sfîntului Vasile.
După uciderea Sfîntului Boris, ticălosul Sviatopolc se gîndea
cum ar ucide și pe Gleb; pentru că Boris și Gleb erau fiii unei mame, născuți
lui Vladimir de o bulgăroaică. Deci, a trimis Sviatopolc cu înșelăciune la Gleb,
voievodul Muronului, zicînd: "Tatăl tău bolește foarte și te cheamă la el, vrînd
să te vadă. Deci, să vii degrabă cu puțini însoțitori." Fericitul Gleb, fiind
foarte ascultător tatălui său, a luat îndată puțini tovarăși și a mers degrabă,
să poată vedea încă viu pe tatăl său, Sfîntul Vladimir, pentru că nu auzise
de moartea lui. Și venind el la gura Volgăi, fiind noaptea, s-a împiedicat calul
cu dînsul, dînd într-o groapă, și i-a vătămat puțin un picior, de aceea a șezut
într-un caic, a mers pe apă, pînă la Smolensc. Iar cînd a ajuns la locul ce
se numea Smedin, a stat la mal.
Într-acea vreme, i-a venit lui Iaroslav, voievodul marelui Novograd,
înștiințare din Kiev de la Predislava, sora lui, despre moartea lui Vladimir,
tatăl lor, și despre uciderea lui Boris de către Sviatopolc. Și a trimis Iaroslav
la Gleb, zicîndu-i: "Să nu te duci în Kiev la Sviatopolc, deoarece tatăl nostru
a murit, iar Sviatopolc a ucis pe Boris și voiește să te ucidă și pe tine".
Acea scrisoare a lui Iaroslav a ajuns pe fericitul Gleb la Smedin și el, tînguindu-se
foarte, a plîns cu amar după tatăl său și după fratele său cel ucis. Și pe cînd
plîngea el încă în acel loc, au sosit în acel ceas ucigașii trimiși de Sviatopolc
și, năvălind deodată cu săbiile scoase, au început a sări în caicul lui Gleb.
Slugile lui Gleb au slăbit de frică, iar Sfîntul Gleb, văzînd pe ucigași, și-a
ridicat mîinile spre cer și a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: Judecă,
Doamne, pe cei ce-mi fac strîmbătate, dă război celor ce se oștesc asupra mea,
apucă arma și pavăza și Te scoală în ajutorul meu; varsă sabie și închide împotriva
celor ce mă prigonesc și zi sufletului meu: Mîntuirea ta sînt Eu!
Iar mai-marele ucigașilor, ticălosul Gorasim, a poruncit ca
să ucidă îndată pe Gleb. Atunci bucătarul lui Gleb, cel cu numele Torcin, care
era la spate, avînd dușmănie asupra stăpînului său, și-a scos cuțitul și, apucîndu-l
de cap pe Sfîntul Gleb, a înfipt cuțitul în gîtul lui, tăindu-l. Și l-a dat
morții prin junghiere, ca pe un mielușel fără de prihană, lipsindu-l de viața
aceasta mult dureroasă și de puțină vreme, luni, în cinci zile ale lunii lui
septembrie, la pome-nirea Sfîntului Prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte,
cel ucis între biserică și altar.
Sfîntul Gleb a stat astfel înaintea lui Hristos Dumnezeu în
cereasca împărăție, împreună cu fratele său Boris, împlinindu-se de dînșii cuvintele
psalmistului: "Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații
împreună, în viața cea nesfîrșită și în slava sfinților mucenici". Iar cumpliții
ucigași, după uciderea Sfîntului Gleb, nu l-au învrednicit pe el de cuviincioasa
și cinstita îngropare, ci au aruncat cinstitul lui trup la un loc pustiu, nu
departe de mal, între doi butuci, acoperindu-l cu puține vreascuri. Și nimeni
din smoleni nu știa de trupul lui Gleb, voievodul cel ucis, unde este. Dar Dumnezeu,
nepărăsind pe plăcutul Său, arăta oamenilor trupul mucenicului prin diferite
minuni. Uneori se arăta stîlp de foc la acel loc, alteori lumînări aprinse,
iar alteori se auzeau cîntări îngerești, de cei ce treceau și de cei ce pășteau
vitele pe acolo. Într-o vară, vînătorii de fiare au aflat acel cinstit și sfînt
trup zăcînd întreg, pentru că nici o fiară sau pasăre nu se atinsese de el și
nici vreo stricăciune nu era pe dînsul.
Spunînd ei acestea în cetate, toți cetățenii și toată rînduiala
duhovnicească și mirenească, mergînd cu cruci, au luat trupul cel răbdător de
chinuri, cunoscîndu-l că este al binecredinciosului Gleb, voievodul Muronului,
feciorul lui Vladimir, care fusese ucis în acel loc, și l-au adus cu cinste
în cetate și l-au pus în biserică; pentru că Dumnezeu a arătat smolenilor pe
plăcutul Său, ca altădată oasele lui Iosif israeliților.
Ticălosul Sviatopolc nu s-a îndestulat cu sîngele celor doi
frați, sfinți răbdători de chinuri Boris și Gleb. Ci, după uciderea acelora,
îndată și-a întins mîna cea ucigașă și asupra fratelui său al treilea, Svetoslav,
voievodul dreblenilor, care, înștiințîndu-se de răutatea lui Sviatopolc, a fugit
la unguri; însă l-au ajuns ucigașii cei trimiși și l-au ucis în munții ungurești.
Apoi Iaroslav, voievodul marelui Novgorod, adunîndu-și puterea sa ostășească,
a mers asupra lui Sviatopolc, răzbunînd sîngele frățesc. Războiul între ei a
ținut un timp lung de patru ani, pentru că, uneori Iaroslav pe Sviatopolc îl
biruia și-l gonea, iar alteori Sviatopolc, cîștigînd ajutor de la leși, biruia
pe Iaroslav. Dar mai pe urmă, Sviatopolc a fost biruit în acel loc, unde a ucis
pe Sfîntul Boris. Sviatopolc de cîte ori era biruit și izgonit, fugea la pecenegi
și, de acolo, iarăși venea cu putere asupra lui Iaroslav.
Atunci Iaroslav, mergînd împotriva lui Sviatopolc, a stat la
rîul Altei, unde a fost ucis Sfîntul Boris cu slugile sale și, ridicînd mîinile
spre cer, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Sîngele fraților mei strigă
din pămîntul acesta către Tine, Stăpîne Doamne, Dumnezeul meu! Deci, mă rog
Ție, Preaputernicule, Făcătorule și Judecătorule prea drepte, izbăvește sîngele
drepților acestora, precum ai izbăvit sîngele lui Abel asupra lui Cain, punînd
pe el cutremur. Astfel să pui cutremur și spre acest ticălos Sviatopolc, ca
să nu mai poată vărsa și mai mult sînge frățesc și creștinesc". Apoi a zis:
"Frații mei cei sfinți, Boris și Gleb, ajutați-mă pe mine asupra acestui mîndru
ucigaș!"
Sfîrșindu-și rugăciunea, a împreunat cetele ostașilor săi și
s-a lovit cu puterea lui Sviatopolc, la răsărirea soarelui, și era vineri ziua
aceea. Și s-au tăiat atît de tare amîndouă părțile, încît n-a fost niciodată
o tăiere ca aceea în Rusia; căci, apucîndu-se de mîini, se tăiau unii pe alții
și sîngele curgea ca pîraiele prin văi. Abia către seară, Iaroslav a biruit
și a sfărîmat desăvîrșit puterea lui Sviatopolc, care a scăpat cu puțini tovarăși
din acel război și a fugit în țara leșească.
Mergînd el în cale, a năpădit asupra lui diavolul fricii și
i-au slăbit oasele lui atît de tare, încît nu putea să șadă pe cal; ci era purtat
în pîrghie și de frică nu putea să petreacă la un loc, ci totdeauna striga:
"Iată, gonesc după noi, fugiți!" Ei fugeau cu dînsul, strigînd iarăși: "Iată,
gonesc după noi, fugiți!" Și așa a fugit din loc în loc, purtîndu-l pe el, pînă
ce a ajuns în pămîntul leșesc, izgonit fiind de mînia lui Dumnezeu. Aici a ajuns
într-o pustie, între cehi și între leși, unde și-a aflat sfîrșitul cel rău al
vieții sale. Căci, fiind muncit de diavolul, a murit împreună și cu trupul și
cu sufletul; și a pierit în veci, moștenind gheena focului. Iar trupul acelui
ticălos, îngropîndu-l acolo tovarășii lui unde a murit, au grămădit deasupra
lui o movilă mare, care este și astăzi, din care iese un miros greu, spre arătarea
izbîndirii lui Dumnezeu și spre certarea oamenilor celor răi.
Binecredinciosul și marele domn Iaroslav, după războaiele ce
le-a avut cu Sviatopolc, luînd desăvîrșit domnia Kievului, și de război odihnindu-se,
a început a întreba despre cinstitele moaște ale sfinților răbdători de chinuri,
Boris și Gleb, frații săi cei uciși, unde și în ce loc se află? Deci, i-au spus
despre Sfîntul Boris că se află pus în Viștegorod, în biserica Sfîntului Vasile,
iar despre Sfîntul Gleb știau toți că a fost ucis nu departe de Smolensc, dar
despre trupul lui, nu știa nimeni dintre kieveni unde era pus. În acea vreme
a venit înștiințare de la Smolensca lui Iaroslav, spunîndu-i că Dumnezeu a arătat
cu semne și minuni trupul Sfîntului Gleb, care a zăcut mult în loc pustiu, iar
acum este adus cu cinste în cetatea Smolensc.
Aflînd acestea Iaroslav, îndată a trimis preoți și diaconi la
Smolensc și, luînd de acolo pe Sfîntul Gleb cu toată cinstea, l-au pus în corabie
și l-au adus la Kiev pe apa Niprului. Binecredinciosul domn Iaroslav, a întîmpinat
moaștele mucenicului cu mitropolitul, cu egumenii și cu toată rînduiala duhovnicească
și cu mulțime de popor. Și vedeau cu toții acel trup mucenicesc întreg, fără
de nici o stricăciune, nici înnegrindu-se, nici vătămîndu-se de atîta vreme;
ci întocmai ca trupul unui om viu, din care ieșind bună mireasmă, toți se mirau
de minunea aceea. Apoi, ducîndu-l la Viștegorod în biserica cea din lemn a Sfîntului
Vasile, au săpat pămîntul și l-au pus în raclă de piatră, lîngă Sfîntul Boris,
fratele lui. Iar Dumnezeu a preamărit pe plăcuții Săi, pentru că i-a învrednicit
pe ei împărăției Sale celei cerești împreună cu cetele sfinților mucenici, și
a dat sfintelor lor moaște darul de a tămădui toate neputințele. Mulți bolnavi
alergau cu credință la mormîntul lor și se tămăduiau de neputințele lor și se
întorceau sănătoși, slăvind pe Dumnezeu Cel preamărit întru sfinți.
După o vreme, s-a întîmplat, cu voia lui Dumnezeu, de s-a aprins
biserica Sfîntului Vasile, în care se aflau îngropate moaștele cele făcătoare
de minuni ale Sfinților Mucenici Boris și Gleb ai Rusiei, și n-au putut oamenii
deloc să stingă focul, pentru că se aprinsese din vîrf. Ei au scos dintr-însa
toate icoanele și vasele, pînă la cele mai mici, și n-a ars nimic acolo din
lucrurile bisericești, decît numai biserica, rămînînd mormintele sfinților în
care erau puse trupurile lor fără biserică. Tuturor celor ce veneau și se închinau
cu credință, li se dădeau tămăduiri și li se arătau semne, precum s-a arătat
mai înainte la Smiadin deasupra trupului Sfîntului Gleb. Căci, uneori se vedea
un stîlp de foc, alteori se vedeau lumînări aprinse la mormîntul sfinților;
iar alteori se auzeau cîntări îngerești și mulți mergeau acolo ca la o priveliște.
Odată au venit varegii și, umblînd cu nebăgare de seamă pe lîngă
locul unde zăceau îngropate moaștele făcătoare de minuni ale sfinților mucenici,
unul din varegi a călcat cu picioarele peste mormîntul mucenicesc, și deodată
a ieșit foc din mormînt și i-a ars picioarele. El, neputînd suferi, a răcnit
și a sărit din locul acela și a arătat tovarășilor săi picioarele sale arse.
De atunci nu mai cuteza nimeni să se apropie de locul acela, ci se închinau
cu frică.
Despre aceasta și despre alte minuni ce se făceau la mormîntul
sfinților s-a înștiințat voievodul Iaroslav și s-a bucurat cu sufletul; că pe
frații lui care au pătimit fără de vină îi preamărește Domnul, iar cele auzite
le-a spus mitropolitului Ilarion. Mitropo-litul, mulțumind lui Dumnezeu că în
pămîntul Rusiei preamărește Domnul pe acei noi făcători de minuni, a zis voievodului:
"Sfat bun și bineplăcut lui Dumnezeu îți dau, să zidești o biserică deasupra
mormîntului sfinților făcători de minuni, și să scoatem din pămînt cinstitele
lor moaște, ca mai cu osîrdie să alerge la ele poporul cel credincios și să-și
cîștige cererile de la plăcuții lui Dumnezeu".
Sfatul mitropolitului a plăcut voievodului și îndată a zidit
în Viștegorod o biserică de lemn mare și frumoasă, deasupra mormîntului Sfinților
Mucenici, avînd cinci turle, și a zugrăvit-o toată înăuntru cu icoane și a înfrumusețat-o
cu toată podoaba. Săvîrșindu-se biserica și înzestrînd-o cu cele de trebuință,
a venit preasfințitul mitropolit Ilarion cu clerul și cu tot sfințitul sobor.
Asemenea a venit și marele voievod Iaroslav cu toți boierii și cu mulțimea poporului
și făcînd cîntare de toată noaptea în acea biserică nouă, au sfințit-o în ziua
de douăzeci și patru ale lunii iulie, în care zi a fost ucis, altădată Sfîntul
Boris.
După săvîrșirea sfințirii, mitropolitul a poruncit, să sape
pămîntul deasupra mormîntului sfinților. Și, săpînd, ieșea din mormînt miresme
cu miros plăcut și au scos din pămînt raclele cu moaștele sfinților. Atunci
mitropolitul și cu preoții, apropiindu-se cu frică și cu dragoste, au descoperit
raclele sfinților și au văzut o minune preaslăvită. Trupurile erau întregi,
nestricate și se vedeau fețele lor luminate, încît toți s-au minunat foarte
mult. Și s-a umplut toată biserica de multă și plăcută mireasmă. Ei au pus moaștele
sfinților în partea dreaptă a bisericii și au așezat ca, în acea zi, în douăzeci
și patru ale lunii iulie să se prăznuiască pomenirea Sfinților Mucenici Roman
și David.
Fiind ei încă în biserică la Sfînta Liturghie, un om șchiop
de amîndouă picioarele a venit, tîrîndu-se în biserică cu osteneală, și se ruga
ca să-l lase să se apropie de cinstitele și muceniceștile racle, căci era multă
îmbulzeală în popor. Și cînd s-a apropiat și s-a atins, rugîndu-se cu credință,
îndată s-au întărit picioarele lui, cu darul lui Dumnezeu și cu rugăciunile
sfinților răbdători de chinuri, și sculîndu-se, umbla înaintea tuturor. Această
minune, văzînd-o singur voievodul Iaroslav, mitropolitul și tot poporul au dat
laudă lui Dumnezeu și sfinților plăcuți Lui. Iar după Sfînta Liturghie, voievodul
a luat pe toți la masă și au prăznuit precum se cădea, împărțind multe din averile
sale în ziua aceea la săraci, sărmani și văduve.
După moartea marelui voievod Iaroslav, trecînd mulți ani, biserica
cea zidită de dînsul se învechise. Atunci fiul lui, binecredinciosul domn Izaslav,
ținînd domnia cea mare a Kievului, a zidit o biserică nouă de lemn în numele
sfinților, numai cu o turlă. Sfîrșindu-se biserica, domnii Rusiei, fiii lui
Iaroslav, s-au adunat la mutarea cinstitelor moaște ale sfinților răbdători
de chinuri, Roman și David, în Viștegorod: Izaslav al Kievului, Svetoslav al
Cernigovului, Vsevolod al Pereaslavei. Asemenea a venit și mitropolitul Gheorghe
cu episcopii Neofit al Cernigovului, Petru al Pereaslavei, Nichita al Bielogradei
și Mihail al Irovului. Erau și egumeni: Cuviosul părintele nostru Teodosie al
Pecerscăi, Sofronie al Mănăstirii Sfîntului Mihail, Ghermano al locașului Mîntuitorului
și toți ceilalți egumeni. Și au făcut praznic luminat, luînd cinstitele moaște,
întîi pe ale Sfîntului Boris, punîndu-le în raclă nouă și mergînd înaintea lor
cuvioșii monahi cu lumînări, după dînșii diaconii, apoi preoții, arhiereii,
iar după ei mergeau domnii, ducînd pe umerii lor sfintele moaște și așezîndu-le
în biserica cea nouă.
Cînd au deschis racla, s-a umplut biserica de bună mireasmă
preaminunată, ca de un fum subțire ce ieșea din moaște. Văzînd și mirosind acestea,
toți au preamărit pe Dumnezeu, iar pe mitropo-litul Gheorghe l-a cuprins o spaimă,
pentru că nu avea credință către sfinți și, căzînd cu fața la pămînt înaintea
sfintelor moaște, își cerea iertare și, sărutînd pe Sfîntul Boris, l-a pus în
raclă de piatră. După aceasta, mergînd, au luat moaștele Sfîntului Gleb cu racla
de piatră și, punîndu-le într-o sanie, le-au adus la biserică. Iar cînd era
lîngă ușă, racla stătea nemișcată, și a poruncit poporului să se roage, zicînd:
"Doamne miluiește!" Rugîndu-se poporul, s-a mișcat racla și a dus-o lîngă Sfîntul
Boris, căruia i-a sărutat capul, iar Sfîntului Gleb mîna, pe care, luînd-o mitropolitul,
binecuvîntă pe domni și pe popor.
În vremea aceea, voievodul Kievului, Izaslav, avea o vătămare
la grumaz și-l durea capul. Luînd el mîna mitropolitului cu care ținea mîna
Sfîntului Gleb, o puse la grumaz unde avea vătămare, la cap și la ochi, și s-a
tămăduit în ceasul acela, preamărind toți pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui. După
Sfînta Liturghie au prînzit domnii împreună cu arhiereii, făcînd milostenie
săracilor. De atunci s-a așezat praznicul mutării cinstitelor moaște ale sfinților
Boris și Gleb, răbdătorii de chinuri și făcătorii de minuni voievozi ai Rusiei,
în două zile ale lunii mai, cînd se face și pomenirea aducerii moaștelor Sfîntului
Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei.
După puțină vreme, Svetoslav al lui Iaroslav, care a fost mai
întîi voievod al Cernigovului, apoi al Kievului, după izgonirea lui Izaslav,
a voit să zidească în Viștegorod o biserică frumoasă de piatră pentru pomenirea
sfinților mucenici Boris și Gleb, pe care întemeind-o și scoțînd-o deasupra
pămîntului, a murit. După moartea lui Svetoslav, iarăși a luat scaunul domniei
Kievului Izaslav și n-a luat în seamă zidirea bisericii aceleia, deoarece Izaslav,
după lungă vreme sfîrșindu-se la război, a venit la domnia cea mare a Kievului
al treilea frate al său, Vsevolod Iaroslavici, voievodul Pereaslavei. Acesta,
mai înaintea sfîrșitului său, a început a zidi biserica aceea pe care Svetoslav
o începuse, dar n-o isprăvise.
După Vsevolod, domnind în Kiev Mihail Izaslavici, care se chema
Sviatopolc, era cuprins de multe războaie în toți anii și nu săvîrșea acea biserică,
pentru că în vremea aceea păgînii se întăriseră și multe rele făceau creștinilor,
care uitaseră acea biseri-că. Asemenea se uitaseră și minunile sfinților mucenici,
deși se făceau multe. Deci, Oleg Svetoslavici, voievodul Cernigovului, pornindu-se
de Dumnezeu, a sfîrșit și a înfrumusețat biserica cea de piatră în Viștegorod,
pe care o începuse mai înainte Svetoslav, tatăl său. Dar Mihail Svetopolc, domnul
Kievului, vrăjmășuind pe Oleg, nu voia să mute moaștele sfinților mucenici în
biserica cea nouă de piatră. După moartea voievodului Mihail Svetopolc, a stat
în Kiev domn Vladimir al lui Vsevolod, care se numea Monomah.
Acela a voit să mute moaștele sfinților de chinuri răbdători,
Boris și Gleb, și pentru aceasta a înștiințat pe toți din pămîntul Rusiei și
s-au adunat la dînsul toți domnii, David și Oleg ai lui Svetoslav, domnii Cernigovului
cu fiii săi, dregătorii, boierii, ceilalți domni cu boierii lor și mulțime de
oameni din toată Rusia. Asemenea și Nichifor, mitropolitul Kievului, cu iubitorii
de Dumnezeu episcopi: Teoctist al Cernigovului, Lazăr al Pereaslavei, Mina al
Poloțchiei, Daniil al Irevchiei și cu fericitul Prohor, egumenul Pecerscăi;
Sava, egumenul locașului Mîntuitorului, Silvestru al mănăstirii Sfîntului Mihail,
Petru al Clovschiei, Grigorie al mănăstirii Sfîntului Andrei și cu ceilalți
egumeni, și tot sfințitul sobor, încît nu încăpea Viștegorodul pe stăpînitorii
cei adunați și pe popor.
În ziua întîi a lunii mai s-a sfințit biserica și s-a făcut
ospăț mare, și toți domnii și arhiereii au prînzit la Oleg, voievodul Cernigovului;
iar pentru ospătarea săracilor și străinilor le-au pus mese trei zile. În ziua
a doua a lunii mai, cînd mai înainte se așezase praznicul mutării cinstitelor
moaște ale sfinților domni, Boris și Gleb, după cîntarea pravilei celei obișnuite
a Utreniei, fiind Dumi-nica Sfintelor Mironosițe, mitropolitul cu episcopii
și cu toți preoții și diaconii, îmbrăcîndu-se în sfințitele veșminte și aprinzînd
lumînări, au cădit raclele sfinților și le-au pus pe fiecare în sănii, ce erau
rînduite și împodobite pentru aceea. Raclele erau de piatră și le trăgeau singuri
voievozii cu boierii, mergînd înainte mitropolitul cu tot sfințitul sobor, după
rînduiala sa.
Nu numai că nu puteau să tragă moaștele sfinților, dar nici
singuri să pășească de mulțimea norodului, care năvăleau și-i strîmtorau. Atunci
a poruncit voievodul Vladimir Monomahul, ca să arunce arginți poporului; și
astfel a putut să ducă racla cu Sfîntul Boris, pe care punînd-o în mijlocul
bisericii, au mers după Sfîntul Gleb, și tot astfel l-au adus și l-au pus lîngă
Sfîntul Boris. Deci, s-a făcut ceartă între domni, pentru că Vladimir Monomahul
voia ca moaștele sfinților să fie în mijlocul bisericii și peste dînșii să facă
un cuvuclion de argint; iar David și Oleg voiau ca să-l pună în cămară în partea
dreaptă, unde însemnase tatăl lor, Svetoslav Iaroslavici. Mitropolitul cu episcopii
au zis: "Să aruncați sorți pentru mai bună încredințare, ca unde vor voi sfinții
mucenici, acolo să-i punem!" Cuvîntul acesta a plăcut tuturor și și-au pus sorții
lor în altar, pe dumnezeiasca masă și s-a nimerit soarta lui David și a lui
Oleg. După aceea, au pus pe sfinții mucenici în cămara ce era rînduită pentru
aceasta, în partea dreaptă, iar Vladimir Monomahul, a ferecat raclele sfinților
cu argint și icoanele sfinților le-a închipuit pe table, pe care le-a aurit.
Asemenea, a mai pus lîngă racle sfeșnice de argint suflate cu aur pentru lumînări
și toată cămara au împodobit-o cu aur foarte mult, pentru că acel binecredincios
domn iubea podoaba cea frumoasă a bisericii, iar către sfinții mucenici avea
mare osîrdie cu credință.
Fiindcă se făceau diferite minuni de acești sfinți plăcuți lui
Dumnezeu, se cade să le pomenim unele aici. Era în Viștegorod un om, anume Miron
grădinarul. Acela avea un copil cu un picior uscat și strîmb și nu putea să
umble cu el, ci, făcîndu-și un picior de lemn, așa umbla. Acela, mergînd totdeauna
la pravila bisericească ziua și noaptea, în biserica Sfinților Mucenici Boris
și Gleb și, căzînd la mormintele lor, cerea cu lacrimi tămăduire. Într-o noapte
i s-au arătat sfinții mucenici și i-au zis: "Pentru ce strigi la noi, omule?"
Iar el le arăta piciorul cel uscat și cerea tămăduire. Atunci, sfinții au făcut
de trei ori semnul Sfintei Cruci pe piciorul lui și, deșteptîndu-se tînărul
acela din somn, și-a simțit piciorul că era sănătos. De bucurie el sărea slăvind
pe Dumnezeu și spunea poporului cum Sfinții Mucenici Boris și Gleb l-au tămăduit
prin arătarea lor. El le mai povestea și aceasta: "Am văzut umblînd cu ei -
adică cu sfinții - și pe Gheorghe, tînărul acela, care a căzut pe trupul Sfîntului
Boris, cînd a fost ucis și străpuns cu sulița; acela se vedea purtînd lumînarea
înaintea sfinților".
Un orb, venind, cădea la mormintele sfinților, le săruta raclele
cu dragoste și își lipea ochii săi, cerînd tămăduire. Și îndată a văzut, și
toți au preamărit pe Dumnezeu și pe sfinții plăcuții Lui, Boris și Gleb. Era
iarăși un șchiop căruia îi era tăiat piciorul din genunchi, și făcînd picior
de lemn, umbla cu anevoie. Acela venind în Viștegorod, petrecea lîngă biserica
sfinților mucenici cu alți săraci, primind cele de trebuință de la creștinii
ce-i dădeau milostenie. Într-acea vreme era în Viștegorod un grădinar mare,
care, după obiceiul mirenesc, se chema Jdan, iar din Sfîntul Botez, Nicolae.
Acela, avea obiceiul ca în toți anii să prăznuiască pome-nirea arhiereului lui
Hristos, Nicolae, hrănind săracii și străinii.
Odată, săvîrșindu-se în casa acelui bărbat prăznuirea întru
cinstea Sfîntului Nicolae, au mers acolo săracii și a mers și șchiopul acela,
așteptînd ca să ia ceva. El ședea înaintea casei, dar, din întîmplare, nu i-au
dat să mănînce, nici să bea, ci a rămas flămînd și însetat. Apoi, deodată a
devenit uimit și a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că șade lîngă biserica
Sfinților Mucenici Boris și Gleb și i-a văzut pe amîndoi ieșind din altar și
venind către el; iar el, spăimîntîndu-se, a căzut cu fața la pămînt. Atunci
sfinții l-au apucat de mînă și l-au pus să stea în mijloc, și au început a se
ruga pentru tămăduirea lui. Deci, mai întîi l-au însemnat cu semnul Sfinte Cruci;
după aceea, ungîndu-i cu untdelemn piciorul cel vătămat, i-au tras genunchiul.
Toate acestea le vedea ca în vis, neputinciosul acela, căci
era cu fața la pămînt în curtea lui Nicolae ca și cum ar fi dormit. Oamenii,
văzîndu-l astfel căzut, îl întorceau pe-o parte și pe alta, iar el zăcea ca
un mort, încît numai sufletul și inima lui se zbăteau într-însul, socotind toți
că un duh necurat l-a lovit pe el. Drept aceea, luîndu-l, l-au dus în biserica
Sfinților răbdători de chinuri și l-au așezat lîngă ușa bisericii. Acolo, stînd
mulți oameni împrejur, au văzut un lucru de mirare: Din genunchiul șchiopului
aceluia, a început a se arăta un picior mic ca de pruncușor, și care creștea
cîte puțin, pînă ce s-a făcut ca și celălalt. Aceasta s-a făcut într-un ceas.
Venindu-și în sine omul care a fost mai înainte șchiop, a început a umbla cu
amîndouă picioarele, bucurîndu-se, sărind și lăudînd pe Dumnezeu, preamărind
pe tămăduitorii săi, sfinții răbdători de chinuri și spunînd înaintea tuturor
despre arătarea acelora. Văzînd aceasta toate popoarele, au înălțat mari laude
lui Dumnezeu, zicînd ca proorocul: Cine va grăi puterile Domnului și cine
va face auzite toate laudele Lui. Și iarăși: Minunat este Dumnezeu întru
sfinții Săi.
În cetatea Dorotobujii, o femeie lucra în casă, în ziua arhiereului
lui Hristos, Nicolae, și i s-au arătat ei sfinții răbdători de chinuri, Boris
și Gleb, înfricoșînd-o cu groază și zicîndu-i: "Pentru ce lucrezi în ziua Sfîntului
Ierarh Nicolae? Sau nu știi că Domnul nu va suferi necinstea plăcuților Săi?"
Aceasta zicîndu-i, au risipit casa aceea, iar femeia de frică s-a făcut ca moartă.
După aceea, abia și-a revenit în sine și a zăcut bolnavă o lună întreagă, iar
din acea boală i s-a uscat mîna. Deși s-a sculat din boală, însă mîna ei cea
uscată nu s-a tămăduit, și astfel a petrecut trei ani. Auzind ea de un om care
avusese mîinile și picioarele zgîrcite, că a primit tămăduire de la Sfinții
Mucenici Boris și Gleb, a mers în Viștegorod în ziua dinaintea praznicului Adormirii
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a spus despre sine preotului Lazăr, care
era întîi al clericilor bisericii sfinților mucenici, iar el i-a poruncit să
petreacă toată noaptea în biserică. A doua zi, mergînd clerul cu cruci, împreună
cu tot poporul la cealaltă biserică, care era a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
s-a apropiat femeia de preotul Lazăr și i-a spus visul său, zicînd: În această
noapte, șezînd eu în biserică și adormind, au venit la mine doi tineri frumoși
și mi-au zis: "Cine te-a pus aici?" Iar eu le-am răspuns: "Lazăr, preotul, mi-a
poruncit, zicîndu-mi: "Șezi aici, doar te va tămădui Dumnezeu cu rugăciunile
Sfinților Mucenici!"" Și îndată cel mai mare dintre ei scoțîndu-și inelul din
mîna sa, mi l-a dat, zicîndu-mi: "Pune-l în mînă, fă-ți cruce și ți se va tămădui
mîna!"
Acestea auzindu-le părintele Lazăr, a poruncit femeii ca, în
aceeași biserică a sfinților mucenici, să fie la Sfînta Liturghie, deoarece
voia ca, după Sfînta Liturghie, să facă pentru dînsa rugăciune și să ungă mîna
ei uscată cu untdelemn sfințit. Și rugîndu-se a se cînta cîntarea cea întreit
sfîntă, înainte de citirea Apostolului, s-a început a se cînta prochimenul:
Mărește suflete al meu pe Domnul... Atunci îndată mîna cea uscată a acelei
femei s-a făcut sănătoasă și a început femeia, cu mare glas, a slăvi pe Dumnezeu
și pe sfinții făcători de minuni plăcuți lui, Roman și David, și toți cu mirare
înălțau slavă lui Dumnezeu.
Un orb, alergînd la biserica Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe,
cerea vedere ochilor lui. Făcînd el astfel mai multă vreme, într-o noapte, pe
cînd dormea, i s-a arătat Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, zicîndu-i: "Pentru
ce strigi către mine, omule? De ai trebuință de vedere, eu îți voi spune unde
o poți cîștiga! Să mergi la Sfinții Mucenici Boris și Gleb și aceia îți vor
da vedere; pentru că acelora li s-a dat de la Dumnezeu darul ca să tămăduiască
toate bolile în acest pămînt al Rusiei".
Deșteptîndu-se orbul din somn s-a dus în Viștegorod, fiind purtat
de mînă. Acolo a petrecut cîteva zile lîngă biserica sfinților mucenici și,
căzînd la mormintele lor, se ruga. Și a fost ascultată rugăciunea lui, pentru
că i s-au deschis ochii și, văzînd, slăvea pe Dumnezeu și pe plăcuții Lui, spunînd
la oameni arătarea sfinților mucenici ce i s-a făcut, că, venind la dînsul amîndoi,
au făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori pe ochii lui și așa a văzut.
Odată, doi bărbați nevinovați au fost pîrîți la marele voievod
al Kievului, Mihail Izaslavici Sviatopolc, iar voievodul, crezînd clevetirea
și necercetînd cele cu adevărat pentru dînșii, a poruncit ca pe amîndoi bărbații
pîrîți, ferecîndu-i cu lanțuri de fier, să-i arunce în temnița din Viștegorod.
El, îndeletnicindu-se cu multe lucruri ale ocîrmuirii sale, a uitat de acei
bărbați aruncați în temniță, care au petrecut acolo mult timp, fiind părăsiți
și uitați de toți și neavînd de nicăieri nădejde de eliberare. Atunci ei, știind
că Sfinții Mucenici Boris și Gleb sînt grabnici ajutători celor din primejdii,
și-au pus nădejdea într-înșii după Dumnezeu, chemîndu-i în rugăciunile lor,
și în toate Duminicile dădeau străjerului bani, ca să cumpere prescuri și lumînări
și să le ducă la biserica sfinților mucenici.
Trecînd multă vreme, și aceia fiind tot în mare mîhnire și întristare,
într-o noapte li s-au arătat în vis Sfinții Mucenici Boris și Gleb și le-au
sfărîmat legăturile lor. Deșteptîndu-se acei bărbați din somn, unul dintre dînșii
era la locul lui în temniță, însă fără legături, iar celălalt s-a aflat afară
din temniță zăcînd, și legăturile lui rupte, asemenea și obezile prietenului
lui zăceau frînte lîngă dînsul, iar temnița încuiată cu tărie și pecetluită.
Sculîndu-se înspăimîntat bărbatul acela, a deșteptat pe străjerul temniței care,
cu mare frică, se mira și-l întreba: "Cum ai ieșit din temniță, fiind ușile
bine încuiate și pecetluite?" Iar el a răspuns: "Lăsați-mă mai întîi în biserică
la Utrenie, să mă închin sfinților făcători de minuni Boris și Gleb, să sărut
sfintele lor racle, iar după aceea, voi spune ceea ce s-a făcut".
Mergînd el în biserică cu străjerul, a căzut înaintea raclelor
sfinților, înălțînd slavă lui Dumnezeu și mulțumind minunaților săi izbăvitori,
sfinților răbdători de chinuri, Roman și David. Apoi, sculîndu-se, a început
înaintea tuturor a spune de eliberarea sa, așa: "Dormind noi în temniță, am
văzut în vedenie cum, deodată, s-a luat acoperămîntul temniței și priveam pe
Sfinții Mucenici Boris și Gleb, venind la noi și zicîndu-ne: "Pentru ce petreceți
aici?" Și le-am răspuns: "Așa este voia voievodului; însă fără de vină sîntem
pîrîți". Și au zis sfinții: "Iată, noi am venit să vă eliberăm din temniță,
de vreme ce strigați către noi". Și au zis numai către mine: "Tu îndată să mergi
în biserica noastră și să spui cele ce vezi acum, iar pe acest tovarăș al tău,
avînd credință mai puțină, îl lăsăm încă în temniță, însă îl dezlegăm din legături.
Iar pentru pedepsirea necredinței lui și spre încredințarea celorlalți, îi dăm
pentru o vreme orbire ochilor. Acum, noi ne ducem în pămîntul ceresc și, după
trei zile, vom veni iar aici și-l vom face ca să vadă. După aceea să vă duceți
amîndoi la voievod și să-i ziceți: "Pentru ce faci așa rău nesocotind adevărul
și muncești pe oameni fără de vină? De nu te vei îndrepta, multe răutăți te
vor împresura!"
Așa grăind către noi sfinții, s-au făcut nevăzuți. Iar eu, zicea
cel ce era afară din închisoare, după o vedenie ca aceea deșteptîndu-mă din
somn, nu știu cum m-am aflat zăcînd afară din temniță, iar legăturile mele și
ale tovarășului meu erau sfărîmate; iar de voiți ca mai cu adevărat să știți
și să vă încredințați de cele spuse de mine, să veniți la temniță. Și au mers
toți cei ce au fost în biserică cu dînsul și au văzut ușile temniței încuiate
și pecețile întregi, iar legăturile zăcînd sfărîmate afară, și, minunîndu-se,
au preamărit pe Dumnezeu. După aceea, îndată s-a dat știre celor mai mari ai
cetății și, venind aici, au deschis temnița și au aflat pe închisul celălalt
șezînd fără de legături, însă orb de ochi, și i-au eliberat din temniță pe amîndoi.
Cînd i-au eliberat pe ei era joi și, mergînd la biserica sfinților
mucenici, nu au plecat de acolo pînă dimineața, mulțumind pentru eliberare și
cerînd vedere celui orb. În ziua Duminicii, acel orb căzînd la mormintele sfinților,
se ruga cu mare strigare, încît se supărau clericii și ziceau: "Să duceți pe
orbul acesta de aici, că nu este cu putință a cînta de strigarea lui". Însă
acela petrecea rugîndu-se și striga către sfinți: "Miluiți-mă, sfinților de
minuni făcători, luminați-mi ochii mei, precum v-ați făgăduit!"
Apoi, întorcîndu-se către popor, a grăit cu glas, zicînd: "Strigați
"Doamne, miluiește!" și vedeți mila lui Dumnezeu și minunea sfinților mucenici,
că iată, eu văd". Și s-au făcut ochii lui sănătoși, ca și cum niciodată nu avusese
orbire și durere. Atunci toți cu glasuri înalte au preamărit pe Dumnezeu și
pe sfinții Rusiei, cei de chinuri răbdători și de minuni făcători. După aceea
au mers la voievodul Mihail Sviatopolc și cu de-amănuntul au spus toate cele
văzute și făcute lor.
Voievodul, minunîndu-se și înspăimîntîndu-se de acea preaslăvită
minune, s-a îndreptat din acea vreme și nu mai credea iute clevetirile, nici
nu dădea pedeapsă fără cercetare și fără de întrebare cu dovadă pentru adevăr.
Adeseori, el mergea în biserica sfinților mucenici și cu dragoste se închina
la cinstitele lor moaște.
În slăvita cetate a Vladimirului din Suzdal cea din Rusia mare,
domnind Vsevolod Iurevici, nepotul lui Vladimir Monomahul, s-au sculat asupra
lui doi nepoți ai lui, Mstislav și Iaropolc Rostislavici, care veniseră din
marele Novograd, fiind chemați în taină de Rostoveni, ca să domnească peste
ei. Aceia, ridicîndu-se cu război, au mers asupra lui Vsevolod, unchiul lor,
în cetatea Vladimirului, vrînd să-l izgonească din patria lui și să dobîndească
stăpînire mai mare. Și, făcîndu-se război mare din amîndouă părțile, au fost
biruiți rostislavii de Vsevolod, care i-a și prins vii și i-a dus în cetatea
Vladimirului, lîngă care, punînd păzitori, i-a lăsat să umble în voia lor. Iar
vladimirenii, văzînd pe acei voievozi prinși, dar neînchiși în temniță, ci umblînd
după voia lor, au făcut gîlceavă și au venit la curtea domnului lor, Vsevolod,
cu arme, strigînd și zicînd: "Pentru ce, voievodule, nu ții pe vrăjmașii noștri
în legături, ci îi lași liberi? Ori să-i pedepsești cu moarte, ori să-i orbești,
ori să ni-i dai nouă". Iar voievodul, fiind milostiv, nu voia să facă rău voievozilor
celor prinși în război, dar din pricina poporului, a poruncit să-i pună în temniță,
ca să se potolească tulburarea.
Trecînd puțină vreme, vladimirenii iarăși strigau și ziceau
către marele voievod, Vsevolod: "Dă-ne nouă pe rostislavi, că voim să-i orbim
pe ei". Iar marele voievod Vsevolod s-a mîhnit, însă nu putea să oprească tulburarea
poporului care, mergînd, a dărîmat temnița și, apucînd pe Mstislav și pe Iaropolc,
i-a orbit pe ei și i-a eliberat. Și astfel, ticăloșii Mstislav și Iaropolc Rostislavici,
care voiau să aibă mai mare slavă și stăpînire, s-au făcut smeriți și orbi.
Deci, așa fiind ei, s-au dus la Smolensc și au venit la Smiadan, în biserica
Sfinților Mucenici Boris și Gleb. În acea vreme era praznicul uciderii Sfîntului
Gleb, în cinci zile ale lunii septembrie, și acolo s-au rugat lui Dumnezeu cu
dinadinsul și cu mare osîrdie, iar pe sfinții mucenici ca pe rudeniile lor,
îi chemau în ajutor ca să li se ușureze durerile ochilor, pentru că le putrezeau
rănile lor. Și, rugîndu-se ei, mai întîi li s-a ușurat durerea, apoi mai presus
de nădejde, li s-a dăruit vederea ochilor.
Și, văzînd luminos, au început a slăvi și a mulțumi lui Dumnezeu
înaintea tuturor și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și Sfinților Roman și
David, făcătorii de minuni ai Rusiei, și s-au dus într-ale lor, bucurîndu-se.
Iar mila Domnului, care s-a făcut cu ei prin rugăciunile sfinților mucenici,
au propovăduit-o pretutindeni cu milostivire.
Un bătrîn oarecare din vremile cele mai de demult, anume Martin,
care era în cetatea Turov și care mai înainte a fost bucătar la episcopii Turovului:
Simeon, Ignatie, Ioachim și Gheorghe, pe care eliberîndu-l episcopul Gheorghe
din slujba aceea pentru bătrînețe, a luat chipul monahicesc și petrecea în mănăstirea
episcopiei la biserica Sfinților Mucenici Boris și Gleb, viețuind singur în
chilie. Acela bolea adeseori de surpătură, pentru că pîntecele lui se lăsa în
boașe și, cînd i se întîmpla lui aceasta, atunci zăcea bătrînul văitîndu-se
de durere, neputînd să se scoale și să slujească trupului său. Odată, bolind
de acea neputință și zăcînd în chilie, slăbea de sete, pentru că nimeni nu-l
cerceta - în acea vreme era apă mare împrejurul acelei mănăstiri -, iar a treia
zi au intrat la el Sfinții Mucenici Boris și Gleb, întocmai după asemănarea
lor, precum sînt închipuiți pe icoane și i-au zis: "Ce te doare, bătrînule?"
Iar el le-a spus neputința sa. Ei i-au zis: "Voiești apă?" Bătrînul a răspuns:
"O, domnii mei, de mult îmi este sete". Și luînd unul dintre dînșii vasul cu
apă, iar celălalt, umplînd un păhăruț, a adăpat pe bătrînul.
Bătrînul le-a zis: "Ai cui sînteți voi, fiilor?" Ei i-au răspuns:
"Sîntem frații lui Iaroslav". Și socotind bătrînul că sînt rudenie voievodului
Gheorghe Iaroslav, le-a zis: "Dumnezeu să vă țină mulți ani, domnii mei. Luați
singuri pîine și mîncați, căci eu nu pot să vă slujesc". Iar ei i-au zis: "Fie
ție pîinea, căci noi ne ducem, iar tu să nu mai bolești de acum, ci să te odihnești".
Și îndată s-au făcut nevăzuți, iar bătrînul s-a făcut sănătos și a cunoscut
cercetarea Sfinților Mucenici Boris și Gleb și, sculîndu-se, a preamărit pe
Dumnezeu și pe plăcuții Lui. De atunci niciodată n-a mai bolit de acea neputință,
ci a petrecut multă vreme sănătos și spunea despre tămăduirea dăruită lui de
sfinții mucenici, care i s-au arătat lui.
Binecredinciosul domn Alexandru, care se numea Nevski, domnind
în marele Novograd, avea război cu nemții. Și cînd a mers cu oastea sa la rîul
Neva, unul din voievozii lui, anume Filip, bărbat temător de Dumnezeu, avînd
încredințată lui paza de noapte, a văzut pe apă, înspre răsărit, o corabie și
în mijlocul ei pe Sfinții Mucenici Boris și Gleb, stînd în haine roșii, iar
vîslașii ședeau îmbrăcați ca și cu o negură. Și a zis Sfîntul Boris Sfîntului
Gleb: "Frate, Gleb, să mergem degrabă ca să ajutăm rudeniei noastre, voievodul
Alexandru, asupra turbaților nemți".
Această vedenie a spus-o voievodului aceluia stăpînul său. În
aceeași zi, domnul Alexandru, cu ajutorul Sfinților Mucenici Boris și Gleb,
a biruit și a călcat puterea nemțească și pe craiul lor singur l-a rănit la
față cu sabia, și s-a întors în marele Novograd cu bucurie.
În același chip, mult timp după aceea, cînd Dimitrie, marele
voievod al Moscovei, avuse război cu Mamae, împăratul tătar, Toma Halțibie,
păzitorul de noapte, a văzut o vedenie ca aceasta, descoperită lui de Dumnezeu:
Se vedea la înălțime un nor ales, și iată, ieșeau, ca niște cete foarte mari,
dinspre răsărit: iar dinspre miazăzi veneau doi tineri luminoși, avînd în mîinile
lor lumînări și săbii ascuțite. Aceștia erau Sfinții Mucenici Boris și Gleb,
și au zis polcovnicilor tătari: "Cine v-a poruncit vouă ca să pierdeți patria
noastră, cea dăruită nouă de Domnul?" Și a început a tăia pe potrivnici, încît
nici unul dintre dînșii n-a rămas întreg.
A doua zi, străjerul acela a spus marelui domn vedenia sa, iar
domnul, ridicînd ochii spre cer și înălțîndu-și mîinile, a început a se ruga
cu lacrimi, zicînd: "Doamne, iubitorule de oameni, pentru rugăciunile Sfinților
Mucenici Boris și Gleb, ajută-mi mie, ca lui Moise asupra lui Amalic, ca lui
David asupra lui Goliat, ca lui Iaroslav asupra lui Sviatopolc și ca strămoșului
meu, marele domn Alexandru, asupra craiului nemțesc, așa dă-mi mie ajutor asupra
lui Mamae. Și în acea zi, Dimitrie, marele voievod al Moscovei, cu ajutorul
rugăciunilor sfinților răbdători de chinuri, Boris și Gleb, a biruit pe Mamae,
împăratul tătar, precum despre aceea se află pe larg în istorie. Aceasta și
alte multe minuni au făcut Sfinții Mucenici Boris și Gleb, făcătorii de minuni
ai Rusiei, care din Sfîntul Botez s-au numit Roman și David. Ei și acum fac
minuni celor ce îi cheamă pe dînșii cu credință, pentru slava lui Hristos Dumnezeul
nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și în vecii vecilor.
Amin.