În vremile acelea, cînd poporul trăia în întuneric şi în umbra
morţii, prin închinarea la idoli păgîneşti, a început a străluci lumina sfintei
credinţe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu,
care vieţuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume
cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică şi a numit-o Penelopi. După ce a
început a veni în vîrstă, ca de şase ani, s-a arătat foarte frumoasă la faţă,
încît pe multe fecioare le întrecea cu frumuseţea ei. Deci, tatăl ei a zidit
pentru ea un stîlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos şi deosebit,
care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate
cu multă bogăţie, în care erau: scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele
ferecate cu aur.
Pe acel stîlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece
fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica
lui. După ce a închis-o acolo, pînă la vîrsta cea desăvîrşită, cuviincioasă
nunţii, a pus lîngă ea o cinstită bătrînă, cu numele Caria, ca să-i fie învăţătoare,
care şedea şi mînca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare.
A mai pus încă şi pe un bătrîn, bărbat cinstit şi înţelept, cu numele Apelian,
ca s-o înveţe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara şase ani
şi trei luni şi după al doisprezecelea an al vîrstei ei, tatăl ei gîndea s-o
însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii împărăteşti.
În acea vreme, fecioara, şezînd pe stîlpul cel înalt în camera
sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, avînd în cioc o ramură
de măslin, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru
un vultur, aducînd o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsînd-o pe masă,
a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducînd în cioc un
şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă şi a zburat afară. Fecioara căuta spre
acelea împreună cu învăţătoarea ei şi se minunau amîndouă, nepricepînd ce să
fie aceste semne.
După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la dînsele, la vremea
sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai
înaintevăzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: "Ascultă, Penelopi,
fiica împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică
blîndeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească; iar ramura de măslin
înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt
înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa
prin gîndirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte
păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru
nevoinţele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăţie,
unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Iar corbul
cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta scîrbă, mîhnire
şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul
cel mare, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, vrea să te logodească, spre a-i
fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dînsul multe ispite".
Auzind fecioara o tîlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele
lui Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A
doua zi s-a suit la dînsa pe stîlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa
şi cu boierii, vrînd s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzînd faţa ei
strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat şi a zis către dînsa: "Iată,
iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunţii. Deci, spune-mi, care fiu de
împărat îţi este plăcut, ca să te logodesc cu dînsul?" Şi-i spuneau ei despre
mulţi fii ai împăraţilor celor dimprejur. Atunci ea a zis către dînsul: "Tată,
dă-mi şapte zile să mă gîndesc şi după aceea îţi voi răspunde".
Crezînd tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi,
apropiindu-se de idoli, le-a zis: "De sînteţi zei, ascultaţi-mă pe mine. Tatăl
meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru feciorie, pentru
că grijile vieţii sînt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneţi-mi,
oare să merg după bărbat sau nu?"
Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipîndu-i,
fecioara s-a întors spre răsărit şi, căutînd spre cer, a zis: "Dacă Tu eşti
Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ţie, arată-mi,
este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?"
Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui
Dumnezeu, grăind către dînsa: "Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci
Irina, şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete
omeneşti se vor mîntui, întorcîndu-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi
minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrînul Apelian de păsările văzute
este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la
tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfîntul Pavel,
Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui.
Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face". Zicînd îngerul acestea, s-a
făcut nevăzut.
Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi aştepta
venirea preotului. După puţină vreme a venit la stîlpul acela omul lui Dumnezeu,
Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe acel stîlp, a fost primit
cu bucurie de fecioară. Astfel, şezînd el, o învăţa pe ea, pe povăţuitoarea
ei şi pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din
destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre sfînta credinţă cea
întru Dînsul şi despre tainele creştineşti, a botezat-o în numele Tatălui, al
Fiului şi al Sfîntului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte
slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească fecioria
neîntinată pînă la sfîrşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie vitează întru
nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învăţat-o din destul,
a binecuvîntat-o pe ea şi pe cele ce erau cu dînsa şi, dîndu-le scrisorile apostoleşti
şi încredinţîndu-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau
şi mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de dînsa scrisorile apostoleşti.
Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe cîte unul jos, zicînd către
dînşii: "De sînteţi zei, mîntuiţi-vă singuri!" Căzînd idolii de la o aşa înălţime
pe pămînt, se sfărîmau şi se risipeau ca praful; iar Sfînta batjocorea neputinţa
lor şi se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună
cu boierii s-au suit pe stîlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns:
"Cu adevărat să ştiţi că eu sînt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela
L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia m-am făcut mireasă,
ca unui Mire curat, nestri-căcios şi fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc
să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu
afară de Acela. Nu vedeţi oare pierzania zeilor voştri, care, căzînd la pămînt
prin fereastră, nu au putut să-şi ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă?
Deşartă este nădejdea voastră, pe care o aveţi spre dînşii şi deşartă este osteneala
şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul şi argintul se cădea a-l împărţi
celor ce au trebuinţă săracilor, sărmanilor şi văduvelor. Iar voi, chemînd lucrători,
vă făuriţi zei fără de suflet şi aţi lipsit pe săraci de trebuinţele lor şi
v-aţi făcut vrăjmaşi Dumnezeului Celui viu şi slugi ai diavolilor.
Pînă cînd vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug?
Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî şi a
învia. Şi, cînd va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va
fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric şi îi
scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută din cei de-a dreapta
la cei de-a stînga. Deci, voi mai întîi sîrguiţi-vă să fugiţi de dînsul, că
amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre,
ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat
cuvîntul, ca să cunoşti pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvîntul. Tu,
cînd ai voit să zideşti acest stîlp pentru mine, ai pus la lucru mulţi oameni,
căci erau trei mii şi cinci sute de lucrători şi trei sute de conducători, şi
abia în nouă luni au putut săvîrşi această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor,
cu un cuvînt al Său a făcut cerul, soarele, luna şi stelele, lumina şi întunericul,
şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pămîntului pe nimic, iar apelor le-a poruncit
să curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat
vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobi-toacele pămîntului, păsările
cerului şi peştii în ape, iar la sfîrşit a făcut pe om, cu preacuratele Sale
mîini, luînd ţărînă din pămînt şi l-a pus pe el stăpîn a toată lumea, pe toate
supunîndu-le sub picioarele lui. Toate acelea în şase zile le-a săvîrşit Dumnezeu,
prin Cuvîntul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de
maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toţi vecii, Cel de o fiinţă şi de
un ipostas cu Dînsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de
tată şi S-a născut din Curata şi pururea Fecioară, cu lucrarea Sfîntului Duh,
şi cu oamenii a petrecut şi minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere,
pe cei bolnavi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi pe morţi i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur
a pătimi pentru mîntuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea Sa,
a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la cer şi a
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţînd Duhul Sfînt la sfinţii Săi
ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecaţi,
să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mîntuiască pe cei pierduţi; pentru că voieşte
ca toţi să se mîntuiască şi nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc pînă în
veac".
Acestea grăindu-le Sfînta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi,
luînd împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici
au ieşit întru întîmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi, dănţuind,
i se închinau ei. Tot poporul, alergînd la locuri înalte, suindu-se pe ziduri
şi pe case, îi cînta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci,
cînd s-a apropiat Sfînta Irina de palatele împărăteşti, a văzut diavolul, care
striga către dînsa: "Nimic nu-ţi este de obşte ţie şi mie în cetatea aceasta,
fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni din creştini".
Iar Sfînta i-a zis: "În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi
spui cine eşti tu!" Iar el a zis: "Eu sînt demonul care petrec în idolul Apolon,
învăţătorul desfrînării şi al preadesfrînării, ajutătorul vrăjitorilor, povăţuitorul
tîlharilor, prieten al desfrînaţilor, făcător de glume al beţivilor, cel ce
mă bucur de vărsările de sînge; sînt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna
şi tată a toată răutatea şi îţi zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc
asupra ta pe tatăl tău, aprinzîndu-l pe dînsul cu mînie spre a te ucide".
Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut.
Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicîndu-i: "Eu îţi poruncesc ţie:
În numele lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!" Şi cutremurîndu-se
demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului
şi l-a pornit pe el cu mînie şi cu iuţime asupra fiicei sale şi, chemînd pe
împărăteasă, i-a zis: "Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aş
fi zidit turnul acela; căci, vrînd să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o şi m-am
lipsit de nădejdea mea". Iar împărăteasa a zis către dînsul: "Neînţelepte cuvinte
grăieşti tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica noastră? Şi ce răutate vezi într-însa?
Împăratul a răspuns: "Crede în Hristos şi de zei se leapădă". Zis-a împărăteasa:
"Zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit
slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viaţa veşnică".
Atunci împăratul, mîniindu-se, a poruncit să dea afară din palat
pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergînd, a spus fecioarei Irina. Ea,
sculîndu-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe
ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mînia din inima sa, fiind pornit
de diavolul, şi a zis Sfînta Irina către tatăl său: "Pentru ce este întristată
faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica
ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mîhnire?" Iar împăratul
i-a răspuns: "Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aş fi născut, pentru că pentru
tine am făcut acel prealuminat stîlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca
să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi şi scaune împodobite cu aur, iar
tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune".
Iar ea a zis: "Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?" Şi a
zis împăratul: "Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos Dumnezeu,
iar de zeii mei te lepezi?" Zis-a Sfînta: "Nimic n-am făcut rău, tată, căutînd
spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punîndu-mi nădejdea spre El, iar nu spre
idolii tăi". Împăratul cu glas groaznic, a zis: "Penelopi, jertfeşte zeilor!"
Răspuns-a Sfînta: "Nu-mi întoarce numele meu, că nu sînt Penelopi, ci mă numesc
Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie şi de preot, prin
Sfîntul Botez". Iarăşi i-a zis împăratul cu mînie: "Rod străin, iar nu al meu,
jertfeşte zeilor!" A răspuns Sfînta Irina: "Nu voi jertfi diavolilor celor ce
te pornesc pe tine la mînie şi care sînt pricinuitori focului veşnic, cel pregătit
păgînilor".
Iar împăratul s-a tulburat de mînie mare şi a poruncit s-o arunce
legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată,
a mers împăratul singur la cai, vrînd să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal
mai sălbatic decît ceilalţi, dezlegîndu-se din legături, deodată s-a repezit
asupra împăratului şi, apucîndu-i cu dinţii mîna cea dreaptă a împăratului,
a smuls-o din umăr şi sfîşiindu-l, l-a omorît. Iar după aceea a stat blînd la
locul lui; asemenea s-au făcut blînzi ca mieii şi ceilalţi cai, fără a vătăma
pe Sfînta Irina.
Calul care omorîse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luînd
glas omenesc, fericea pe Sfînta Muceniţă, astfel: "Fericită eşti tu, porumbiţa
lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti minunată pe pămînt,
la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepţii, unde te
aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o
fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti femeie cu trupul, dar cu duhul arăţi
lupta cea bună".
Deci, dezlegîndu-l din legături, Sfînta Irina cu rugăciunea
a înviat pe tatăl său cel mort şi a tămăduit mîna lui. Atunci împă-ratul, împărăteasa
şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după
multă vreme, împăratul, lăsîndu-şi împărăţia ca să poată sluji mai liber lui
Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit
pentru fiica sa. Iar Sfînta Irina a rămas în cetate, învăţînd poporul şi aducînd
pe mulţi la Hristos Dumnezeu, petrecînd în casa celui dintîi învăţător al său,
bătrînul Apelian.
După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat,
cu numele Sedechie. Acela, înştiinţîndu-se despre Sfînta Irina, a chemat pe
bătrînul Apelian şi l-a întrebat: "La tine este fecioara, fiica împăratului?"
Răspuns-a Apelian: "La mine este, împărate". Împăratul a zis: "Nu ştii ce gîndeşte
ea?" Răspuns-a bătrînul: "Gîndul ei este ca şi al meu şi al tuturor celor ce
ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele posteşte pînă seara, iar seara
mănîncă o bucată mică de pîine şi bea un pahar de apă. Altă masă nu ştie. Pat
nu are, ci se odihneşte puţin pe pămînt, ziua şi noaptea petrecînd în rugăciuni
către Dumnezeu şi îndestulîndu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi".
Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţînd pe eparhul
său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: "Bucură-te,
împărate!" Răspuns-a împăratul: "Bucură-te şi tu, fiică luminată". Zis-a fecioara:
"Pentru ce m-ai chemat?" Împăratul a răspuns: "Să şedem şi să vorbim cele de
pace şi de dragoste". Fecioara a zis: "Eu citesc în Sfînta Scriptură că: În
adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de lege nu voi umbla".
A zis împăratul: "Dar oare noi sîntem călcători de lege?" Sfînta
a răspuns: "Tot păgînul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor,
este călcător de lege". Zis-a împăratul: "Mă sileşti să te muncesc fără voia
mea, necruţîndu-te pe tine, care eşti fiica împăratului". Sfînta Irina a răspuns:
"Apoi pentru ce mai zăboveşti, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci,
căci sînt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu". Împăratul a zis: "Fecioară,
lasă toată bîrfirea şi jertfeşte zeilor". Sfînta a răspuns: "În zadar te mînii,
împărate, întărîtat fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu voi sluji diavolului,
nici nu-mi voi cruţa trupul meu pentru Hristos Domnul meu!"
Împăratul, umplîndu-se de mînie, s-a sfătuit cu eparhul cum
ar putea s-o omoare. Deci, mai întîi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o de
şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de tîrîtoare, a aruncat pe Sfînta
fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă, pentru că îngerul
Domnului s-a pogorît cu ea în groapă şi a păzit-o nevătămată, iar tîrîtoarele
toate au murit.
Înştiinţîndu-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a
minunat şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorît pe acei şerpi.
Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi a zis către dînsa:
"Jerfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au omorît şerpii, iar pe tine
te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi bunătatea lor şi să te închini lor".
Sfînta a răspuns: "O, nebunule, şi amăgitule de satana, cel călcat de mine,
crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu degrabă
vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora
le slujeşti şi te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ţie
şi diavolului, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor". Împăratul, suflînd
cu mînie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit s-o taie cu un fierăstrău
de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu
se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a
frînt prin mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frînt; iar cei
ce tăiau, căzînd singuri pe frînturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au murit.
După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuţit
şi mai tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legînd-o, au pus-o
la pămînt pe spate, punîndu-i o piatră mare pe piept, şi au început a-i tăia
sfîntul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a rîs şi a zis către muceniţă:
"Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi să-ţi ajute, dacă este putere într-Însul".
Zicînd împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete
înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul
au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit şi s-a vărsat
ploaie mare ca un rîu, cu grindină cumplită, şi mulţi dintre oameni au căzut
morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi de grindină. În acel timp îngerul
Domnului, pogorîndu-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit
rana şi a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni
au crezut în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins
pe Sfînta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărît s-o omoare
astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcîndu-se roata s-o sfarme; după ce
au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită şi n-a curs nici o
picătură, rămînînd Sfînta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau:
"O, cît de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei
într-o altă fire". Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva
împăratului şi a strigat cu glas mare, ocărîndu-l şi certîndu-l. Şi, luînd pietre,
a aruncat asupra lui şi l-a izgonit din cetate. El, ducîndu-se în patria sa,
a mai trăit şapte zile şi a murit acolo de necaz, de mînie şi de ruşine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrînd ca să răzbune
necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de
mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii că se apropie
împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis către Sfînta Irina:
"Pentru tine pierim". Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieşit împotriva
împăratului celui ce venea, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Cel ce ai auzit
oarecînd pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă şi rugăciunea mea, şi loveşte
nevăzut oştirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi,
ca să cunoască că tu eşti adevă-ratul Dumnezeu!"
Ascultînd Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe
împărat şi pe toţi ostaşii ce erau cu dînsul. Înţelegînd împăratul, că Irina
a adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune la
dînsa, zicînd: "Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci,
mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru ostaşii mei, ca să ne
dea vederea". Plecîndu-se Sfînta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpînul
tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu toţi cei ce erau cu el. Atunci a făcut
pace cu cetăţenii, grăindu-le: "Să mă aveţi pe mine împărat, precum l-aţi avut
pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce aţi făcut tatălui meu".
Văzînd cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace
cu dînsul şi, deschizînd cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat
al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăţia şi s-a întărit într-însa,
s-a pornit cu mînie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea;
şi, chemînd pe muceniţă la dînsul, i-a zis: "Iert cetăţii greşeala aceea; iar
asupra ta mă mînii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu
cu ură şi l-a ucis cu pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu iertată, fă-mi
voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor". Iar Sfînta a ocărît pe împărat pentru
nebunia lui şi l-a pornit mai mult spre mînie. Deci, a poruncit împăratul ca
s-o arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.
Sfînta, şezînd în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos,
zicîndu-i: "Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sînt cu tine". După aceea,
împăratul, scoţînd pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în tălpi
piroane de fier ascuţite şi, punîndu-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească
pînă la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci,
slujitorii punînd frîu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe
un dobitoc. Sfînta alerga şi zicea către Dumnezeu: "Cu adevărat sînt ca un dobitoc
la Tine, Doamne, şi eu pururea cu Tine; ţinutu-m-ai de mîna dreaptă, cu sfatul
m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit".
Căutînd sfînta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului
călătorind împreună cu dînsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul
numit şi, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură tîrau cu frîul
pe muceniţă şi popor mult urmînd, a văzut Sfînta înaintea sa pe un înger bătînd
pămîntul cu toiagul şi a zis în sine: "Iată, va să fie pierzarea vrăjmaşilor
lui Dumnezeu!"
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfă-cîndu-se
pămîntul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfînta; iar
ea a rămas dezlegată de frîu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieşit
din picioare şi, vindecîndu-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se împăratul
de aceasta, a zis: "Zeii au deschis pămîntul şi au pierdut pe slujitori de la
această fermecătoare". Însă unii se împotriveau, zicînd: "Dumnezeu cel viu este
cu Sfînta Muceniţă Irina!" Iar alţii batjocoreau pe Sfînta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pămîntul, a ucis cu moarte
năpraznică pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau:
"Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine şi scăpăm la
Tine!" Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul,
necrezînd, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu şi a pierit cu sunet, ticălosul.
Sfînta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai
pe bolnavi îi tămăduia, curăţa leproşii şi izgonea diavolii din oameni. Ci şi
pe un tînăr mort, ai cărui părinţi plîngeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea
şi a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.
Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfîntul Timotei preotul,
cel care a botezat-o pe Sfînta Irina, pe care văzîndu-l, Sfînta s-a bucurat
şi i s-a închinat. Luînd pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos,
s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în linişte lui Dumnezeu
şi acolo au primit Sfîntul Botez toţi cei ce crezuseră în Hristos.
Sfînta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţînd
şi încredinţînd popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic,
(sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a lui Savah,
împăraţii cei dintîi. Cînd Numerian făcea praznicul spurcatei zeiţe Artemida,
aducînd jertfe idolului ei, Sfînta Irina, stînd în faţa lui, l-a mustrat pentru
păgînătatea lui şi a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul
a zis către boierii săi: "Această fecioară este asemenea la faţă şi la stat
cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mîhnesc pe părinţi; pentru că după răutăţile
acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăţie. Aceasta a fost pricinuitoare
de moarte a fratelui meu, Sedechie, şi pe Savah, fiul lui, după cum am auzit,
l-a omorît cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare
de împăraţi".
Apoi s-a întors către Sfînta şi a zis: "Ce zici, vrăjitoare,
vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?"
Sfînta, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: "Eu voi jertfi jertfă
de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi idolilor celor neînsufleţiţi
ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăieşti pentru împăraţi, să ştii cu
adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, le-a poruncit
lor să moară, iar nu mie. Teme-te şi tu de Dumnezeul meu, că puţine sînt zilele
tale şi degrabă te va ajunge sfîrşitul tău".
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mînie şi, scrîşnind
din dinţi, a răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă,
zicînd: "Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce
în celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să se arunce întru
al treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de aramă şi i-a roşit
ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfînta într-un bou, şi se ruga în dînsul, strigînd:
"Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău
cel sfînt!""
Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunîndu-i să nu se teamă
şi răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cîrtea contra împăratului, zicînd: "În
zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia". Deci, după
ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfînta vie şi sănătoasă, neavînd nici o vătămare
de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau de faţă: "Au nu v-am zis vouă
că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncaţi-o pe
ea în celălalt bou".
Şi a aruncat pe Sfînta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se,
a aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu,
s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de stadie. Şi iarăşi
s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a ieşit Sfînta Muceniţă
întreagă. Poporul, văzînd o minune ca aceea, cu mare glas strigă: "Mare eşti
Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după mare mila Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru
Cel tare şi puternic, Care faci minunate şi preaslăvite minuni!"
Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul
petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea şi,
fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte.
Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri
muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Şi a pierit acel ticălos împărat,
iar Sfînta a petrecut în cetatea aceea cîteva zile, învăţînd poporul credinţa
cea întru Hristos, tămăduind toate neputinţele; iar preotul Timotei, mergînd
acolo, a botezat pe cei ce credeau.
Eparhul, văzînd cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfînta Irina,
s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gîlceavă şi tulburare în popor
pentru dînsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin;
iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată să o ducă după dînsul.
El, mergînd în cetatea aceea, a şezut la judecată şi, punînd pe Sfînta în faţa
sa, a zis către dînsa: "Oare ştii, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci,
apropie-te de zeii noştri şi adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite
munci".
Răspuns-a sfînta: "Ascultă, eparhule! Toate muncile cîte vei
putea să le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!"
Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punînd pe muceniţă
pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur mulţime de lemne
şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne
peste muceniţă unt-delemn, untură şi smoală; şi astfel, arzînd Sfînta mult timp,
străluceau legăturile şi lanţurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfînta
a rămas nevătămată şi, fiind în rouă răcoroasă, cînta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit
sănătoasă, lucru care, văzîndu-l eparhul şi cei ce erau cu dînsul, s-au mirat
foarte mult. Deci, eparhul, căzînd la picioarele ei, i-a zis: "Roaba Dumnezeului
Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalţi
împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui Dumnezeu şi voiesc să fiu creştin". Astfel,
a crezut eparhul Babodon şi împreună cu dînsul popor mult şi a adus acolo îngerul
lui Dumnezeu pe Timotei preotul şi s-a botezat de dînsul toţi cei ce au crezut.
Sfînta Irina, petrecînd în cetatea aceea cincizeci de zile,
a ieşit de acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea
în Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la dînsul, căci acel împărat, auzind
de cele făcute de dînsa, căuta să o prindă. El, văzînd pe Sfînta, s-a umplut
de mînie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din cetate. Deci, a
zis împăratul: "Lucruri înfricoşate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe
împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă
pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce
nu a izbăvit-o din mîinile mele?"
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi
se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru
nu poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărîtă de
iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a intrat în
sfînta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe această Sfîntă
s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se arate împăratului?
Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt
şi toate cîte le voieşte le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său şi a sculat-o
pe ea vie din groapă şi a zis către dînsa îngerul Domnului: "Măcar că ţi-ai
sfîrşit nevoinţa pătimirii tale şi ţi se cădea de acum să te odihneşti, pentru
că fericită eşti şi desăvîrşită la cer, dar ca să nu se laude păgînătatea şi
fărădelegea, ca şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în
cetate ca să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi ocărîtorii cei păgîni
şi să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi nu vei mai pătimi de acum
înainte nici un rău de la nimeni".
Deci, Sfînta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinînd o stîlpare
de măslin în mîinile sale. Iar cînd au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de negrăită
spaimă şi de mirare şi au alergat la dînsa tot poporul, strigînd cu glas mare:
"Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de Acela!" Şi a spus împăratului
că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a temut foarte şi, văzînd-o pe ea, a
căzut la picioarele ei, zicînd: "Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci,
mă rog ţie să petreci în cetatea noastră şi să ne faci pe noi creştini".
Sfînta a petrecut între dînşii şaptezeci de zile, învăţîndu-i
sfînta credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu
fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot poporul lui. După
aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe
tatăl său adormit întru Domnul; şi a plîns lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru dînsul.
Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un
nor, care a dus-o în Efes. Şi, umblînd apostoleşte prin cetate, propovăduia
pe Hristos, făcînd minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi îi
întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dînsa
bătrînul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învăţător
şi de care Sfînta s-a bucurat mult. După cîteva zile a zis către popor: "Bucuraţi-vă,
fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mîngîiaţi-vă, veseliţi-vă
întru Domnul nostru şi să fiţi tari în credinţă; iar eu mă voi duce de la voi,
mulţumindu-vă că m-aţi primit pe mine cea străină. Dar să ştiţi, că tot cel
ce primeşte pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu". Şi cetăţenii
grăiau între dînşii: "Unde se duce învăţătoarea noastră?" Unii ziceau: "Au doară
vrea să se odihnească întru Domnul?" Iar alţii grăiau: "Vrednică este aceasta
lui Dumnezeu şi de aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece noi sîntem păcătoşi".
A doua zi, Sfînta Irina, luînd pe bătrînul Apelian şi pe şase
bărbaţi cucernici, s-a dus cu dînşii după cetate şi, aflînd într-o piatră un
mormînt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormînt
şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi: "Acoperiţi-mă bine deasupra
cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, pînă a patra zi".
Sărutînd, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian şi pe bărbaţii cei ce erau
cu dînsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a culcat; iar bărbaţii
au pus piatra cea mare deasupra mormîntului şi s-au întors în cetate.
A patra zi, mergînd la mormînt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au
mai găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gîndit între dînşii, cum că a mutat-o
pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducîndu-se în cetate, au spus aceasta poporului.
Atunci, au alergat mulţi la mormînt şi, văzîndu-l deşert, s-au minunat şi au
slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi pătimirea fecioarei Irina,
cea de neam bun; în acest fel au fost nevoinţele miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întîi înaintea
tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea
înaintea lui Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfîrşit, înaintea lui Savorie.
Cetăţile în care a pătimit sînt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau
Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia. Şi s-a odihnit întru
Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi, stînd înaintea lui Hristos,
se roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrînul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul
şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi
închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei
Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaş
la împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe sora lui Constantin
şi a stăpînit toate părţile răsăritului, ci altul cu acelaşi nume, care a fost
mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei cetăţi ce se numea Maghedoe, care
este în hotar cu Macedonia, precum şi Sfînta Scriptură s-a obişnuit a numi împărăţi
pe stăpînitorii fiecărei cetăţi. Acest lucru este arătat în cartea Facerii,
în capitolul paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia sînt mai ales împărăţei,
decît împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog,
este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăţei iar nu împărat. Deci,
cum că acest Liciniu este altul decît Liciniu cel care a împărăţit împreună
cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soţie pe sora lui Constantin,
cea cu numele Constanţia, iar acesta avea pe cea de un nume cu dînsul, Licinia.
Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit
întru păgînătate, iar celălalt s-a sfîrşit cu cinste întru creştinătate. Acela
a fost după trei sute de ani de la naşterea lui Hristos, iar acesta a petrecut
la întîia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei,
cel ce a botezat pe fiica lui, Sfînta Irina, a luat învăţătura şi preoţia de
la Sfîntul Apostol Pavel.
