În vremile acelea, cînd poporul trăia în întuneric și în umbra
morții, prin închinarea la idoli păgînești, a început a străluci lumina sfintei
credințe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu,
care viețuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume
cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică și a numit-o Penelopi. După ce a
început a veni în vîrstă, ca de șase ani, s-a arătat foarte frumoasă la față,
încît pe multe fecioare le întrecea cu frumusețea ei. Deci, tatăl ei a zidit
pentru ea un stîlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos și deosebit,
care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviința și îndestulate
cu multă bogăție, în care erau: scaune, mese, sfeșnice, paturi și toate vasele
ferecate cu aur.
Pe acel stîlp a așezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece
fecioare frumoase și a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica
lui. După ce a închis-o acolo, pînă la vîrsta cea desăvîrșită, cuviincioasă
nunții, a pus lîngă ea o cinstită bătrînă, cu numele Caria, ca să-i fie învățătoare,
care ședea și mînca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare.
A mai pus încă și pe un bătrîn, bărbat cinstit și înțelept, cu numele Apelian,
ca s-o învețe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara șase ani
și trei luni și după al doisprezecelea an al vîrstei ei, tatăl ei gîndea s-o
însoțească cu vreunul din cei mai luminați fii împărătești.
În acea vreme, fecioara, șezînd pe stîlpul cel înalt în camera
sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, avînd în cioc o ramură
de măslin, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru
un vultur, aducînd o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsînd-o pe masă,
a zburat și el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducînd în cioc un
șarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă și a zburat afară. Fecioara căuta spre
acelea împreună cu învățătoarea ei și se minunau amîndouă, nepricepînd ce să
fie aceste semne.
După ce Apelian, învățătorul s-a suit la dînsele, la vremea
sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creștin în ascuns și mai
înaintevăzător, a socotit în minte și a zis către fecioară: "Ascultă, Penelopi,
fiica împăratului, să știi că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică
blîndețea, alinarea și întreaga înțelepciune feciorească; iar ramura de măslin
înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ție. Vulturul cel înalt
înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăți peste patimi și te vei înălța
prin gîndirea ta la Dumnezeu și vei birui pe vrăjmașii nevăzuți ca pe niște
păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru
nevoințele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăție,
unde ți se gătește cununa nestricăcioasă a slavei celei veșnice. Iar corbul
cu șarpele înseamnă vrăjmașul diavol, care vrea să aducă asupra ta scîrbă, mîhnire
și izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să știi, o, fecioară, că Împăratul
cel mare, Care stăpînește cerul și pămîntul, vrea să te logodească, spre a-i
fi mireasă Lui, și ai să suferi pentru Dînsul multe ispite".
Auzind fecioara o tîlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele
lui Apelian și a început cu dorință dumnezeiască a se bucura în inima ei. A
doua zi s-a suit la dînsa pe stîlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa
și cu boierii, vrînd s-o vadă și s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzînd fața ei
strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat și a zis către dînsa: "Iată,
iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunții. Deci, spune-mi, care fiu de
împărat îți este plăcut, ca să te logodesc cu dînsul?" Și-i spuneau ei despre
mulți fii ai împăraților celor dimprejur. Atunci ea a zis către dînsul: "Tată,
dă-mi șapte zile să mă gîndesc și după aceea îți voi răspunde".
Crezînd tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi,
apropiindu-se de idoli, le-a zis: "De sînteți zei, ascultați-mă pe mine. Tatăl
meu vrea să mă logodească, iar eu aș fi voit să petrec întru feciorie, pentru
că grijile vieții sînt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneți-mi,
oare să merg după bărbat sau nu?"
Idolii cei muți tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipîndu-i,
fecioara s-a întors spre răsărit și, căutînd spre cer, a zis: "Dacă Tu ești
Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ție, arată-mi,
este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?"
Fiind seară, a adormit și a văzut în vedenie pe îngerul lui
Dumnezeu, grăind către dînsa: "Penelopi, de acum nu te vei mai numi așa, ci
Irina, și vei fi multora scăpare și pașnică adăpostire; și prin tine multe suflete
omenești se vor mîntui, întorcîndu-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare și
minunat în toată lumea, iar ceea ce ți-a spus bătrînul Apelian de păsările văzute
este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la
tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfîntul Pavel,
Apostolul lui Hristos, a luat învățătură și preoție și poartă scrisorile lui.
Acela te va boteza și te va învăța ce vei face". Zicînd îngerul acestea, s-a
făcut nevăzut.
Venindu-și fecioara în sine, s-a umplut de bucurie și aștepta
venirea preotului. După puțină vreme a venit la stîlpul acela omul lui Dumnezeu,
Timotei, povățuindu-se de îngeri și, suindu-se pe acel stîlp, a fost primit
cu bucurie de fecioară. Astfel, șezînd el, o învăța pe ea, pe povățuitoarea
ei și pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învățat-o din
destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos și despre sfînta credință cea
întru Dînsul și despre tainele creștinești, a botezat-o în numele Tatălui, al
Fiului și al Sfîntului Duh și i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învățătoarea ei, și pe toate celelalte
slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-și păzească fecioria
neîntinată pînă la sfîrșitul său. Și a întărit-o pe ea, să fie vitează întru
nevoința cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos,
adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învățat-o din destul,
a binecuvîntat-o pe ea și pe cele ce erau cu dînsa și, dîndu-le scrisorile apostolești
și încredințîndu-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua și noaptea lăudau
și mulțumeau lui Dumnezeu și se învățau neîncetat de dînsa scrisorile apostolești.
Iar pe zeii părintești cei de aur, i-a aruncat pe cîte unul jos, zicînd către
dînșii: "De sînteți zei, mîntuiți-vă singuri!" Căzînd idolii de la o așa înălțime
pe pămînt, se sfărîmau și se risipeau ca praful; iar Sfînta batjocorea neputința
lor și se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele șapte zile, tatăl și mama ei împreună
cu boierii s-au suit pe stîlp la ea și i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns:
"Cu adevărat să știți că eu sînt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela
L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc și veșnic, și Aceluia m-am făcut mireasă,
ca unui Mire curat, nestri-căcios și fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc
să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu
afară de Acela. Nu vedeți oare pierzania zeilor voștri, care, căzînd la pămînt
prin fereastră, nu au putut să-și ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă?
Deșartă este nădejdea voastră, pe care o aveți spre dînșii și deșartă este osteneala
și cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul și argintul se cădea a-l împărți
celor ce au trebuință săracilor, sărmanilor și văduvelor. Iar voi, chemînd lucrători,
vă făuriți zei fără de suflet și ați lipsit pe săraci de trebuințele lor și
v-ați făcut vrăjmași Dumnezeului Celui viu și slugi ai diavolilor.
Pînă cînd vă veți zbate ca o juncă neînvățată, înjugată la jug?
Cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu și înțelegeți pe Cel ce poate a omorî și a
învia. Și, cînd va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va
fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric și îi
scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare și îi mută din cei de-a dreapta
la cei de-a stînga. Deci, voi mai întîi sîrguiți-vă să fugiți de dînsul, că
amar este și cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre,
ca să nu cunoașteți adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat
cuvîntul, ca să cunoști pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvîntul. Tu,
cînd ai voit să zidești acest stîlp pentru mine, ai pus la lucru mulți oameni,
căci erau trei mii și cinci sute de lucrători și trei sute de conducători, și
abia în nouă luni au putut săvîrși această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor,
cu un cuvînt al Său a făcut cerul, soarele, luna și stelele, lumina și întunericul,
și a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pămîntului pe nimic, iar apelor le-a poruncit
să curgă spre slujba noastră și multe feluri de copaci au crescut. A așezat
vremile, anii și lunile și a făcut fiarele și dobi-toacele pămîntului, păsările
cerului și peștii în ape, iar la sfîrșit a făcut pe om, cu preacuratele Sale
mîini, luînd țărînă din pămînt și l-a pus pe el stăpîn a toată lumea, pe toate
supunîndu-le sub picioarele lui. Toate acelea în șase zile le-a săvîrșit Dumnezeu,
prin Cuvîntul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de
maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toți vecii, Cel de o ființă și de
un ipostas cu Dînsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de
tată și S-a născut din Curata și pururea Fecioară, cu lucrarea Sfîntului Duh,
și cu oamenii a petrecut și minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere,
pe cei bolnavi i-a curățit, pe cei slăbănogi i-a ridicat și pe morți i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur
a pătimi pentru mîntuirea noastră. Dar, după moartea și după îngroparea Sa,
a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, și S-a înălțat la cer și a
șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimițînd Duhul Sfînt la sfinții Săi
ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecați,
să întoarcă pe cei rătăciți și să mîntuiască pe cei pierduți; pentru că voiește
ca toți să se mîntuiască și nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc pînă în
veac".
Acestea grăindu-le Sfînta, toți o ascultau cu dulceață; apoi,
luînd împăratul și împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici
au ieșit întru întîmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetății și, dănțuind,
i se închinau ei. Tot poporul, alergînd la locuri înalte, suindu-se pe ziduri
și pe case, îi cînta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci,
cînd s-a apropiat Sfînta Irina de palatele împărătești, a văzut diavolul, care
striga către dînsa: "Nimic nu-ți este de obște ție și mie în cetatea aceasta,
fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu viețuiește nimeni din creștini".
Iar Sfînta i-a zis: "În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc ție, ca să-mi
spui cine ești tu!" Iar el a zis: "Eu sînt demonul care petrec în idolul Apolon,
învățătorul desfrînării și al preadesfrînării, ajutătorul vrăjitorilor, povățuitorul
tîlharilor, prieten al desfrînaților, făcător de glume al bețivilor, cel ce
mă bucur de vărsările de sînge; sînt povățuitor a toată nedreptatea și minciuna
și tată a toată răutatea și îți zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc
asupra ta pe tatăl tău, aprinzîndu-l pe dînsul cu mînie spre a te ucide".
Acel glas al demonului mulți l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut.
Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicîndu-i: "Eu îți poruncesc ție:
În numele lui Iisus Hristos, să ieși din cetatea aceasta!" Și cutremurîndu-se
demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului
și l-a pornit pe el cu mînie și cu iuțime asupra fiicei sale și, chemînd pe
împărăteasă, i-a zis: "Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aș
fi zidit turnul acela; căci, vrînd să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o și m-am
lipsit de nădejdea mea". Iar împărăteasa a zis către dînsul: "Neînțelepte cuvinte
grăiești tu, căci, cu ce s-a înșelat fiica noastră? Și ce răutate vezi într-însa?
Împăratul a răspuns: "Crede în Hristos și de zei se leapădă". Zis-a împărăteasa:
"Zeii cei ce n-au făcut cerul și pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit
slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viața veșnică".
Atunci împăratul, mîniindu-se, a poruncit să dea afară din palat
pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergînd, a spus fecioarei Irina. Ea,
sculîndu-se, a mers și a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe
ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mînia din inima sa, fiind pornit
de diavolul, și a zis Sfînta Irina către tatăl său: "Pentru ce este întristată
fața ta, o, tată? Împărăția ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica
ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mîhnire?" Iar împăratul
i-a răspuns: "Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aș fi născut, pentru că pentru
tine am făcut acel prealuminat stîlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca
să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi și scaune împodobite cu aur, iar
tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune".
Iar ea a zis: "Spune-mi, tată, ce rău ți-am făcut eu?" Și a
zis împăratul: "Oare nu puțin rău este acesta, că numești pe Hristos Dumnezeu,
iar de zeii mei te lepezi?" Zis-a Sfînta: "Nimic n-am făcut rău, tată, căutînd
spre Hristos, adevăratul Dumnezeu și punîndu-mi nădejdea spre El, iar nu spre
idolii tăi". Împăratul cu glas groaznic, a zis: "Penelopi, jertfește zeilor!"
Răspuns-a Sfînta: "Nu-mi întoarce numele meu, că nu sînt Penelopi, ci mă numesc
Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie și de preot, prin
Sfîntul Botez". Iarăși i-a zis împăratul cu mînie: "Rod străin, iar nu al meu,
jertfește zeilor!" A răspuns Sfînta Irina: "Nu voi jertfi diavolilor celor ce
te pornesc pe tine la mînie și care sînt pricinuitori focului veșnic, cel pregătit
păgînilor".
Iar împăratul s-a tulburat de mînie mare și a poruncit s-o arunce
legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată,
a mers împăratul singur la cai, vrînd să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal
mai sălbatic decît ceilalți, dezlegîndu-se din legături, deodată s-a repezit
asupra împăratului și, apucîndu-i cu dinții mîna cea dreaptă a împăratului,
a smuls-o din umăr și sfîșiindu-l, l-a omorît. Iar după aceea a stat blînd la
locul lui; asemenea s-au făcut blînzi ca mieii și ceilalți cai, fără a vătăma
pe Sfînta Irina.
Calul care omorîse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luînd
glas omenesc, fericea pe Sfînta Muceniță, astfel: "Fericită ești tu, porumbița
lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmașul șarpe. Tu ești minunată pe pămînt,
la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepții, unde te
așteaptă lumina cea veșnică și cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o
fecioară înțeleaptă și vitează. Deși ești femeie cu trupul, dar cu duhul arăți
lupta cea bună".
Deci, dezlegîndu-l din legături, Sfînta Irina cu rugăciunea
a înviat pe tatăl său cel mort și a tămăduit mîna lui. Atunci împă-ratul, împărăteasa
și toată casa lor și mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după
multă vreme, împăratul, lăsîndu-și împărăția ca să poată sluji mai liber lui
Hristos, s-a așezat cu soția și cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit
pentru fiica sa. Iar Sfînta Irina a rămas în cetate, învățînd poporul și aducînd
pe mulți la Hristos Dumnezeu, petrecînd în casa celui dintîi învățător al său,
bătrînul Apelian.
După acestea a luat împărăția cetății Macedoniei alt împărat,
cu numele Sedechie. Acela, înștiințîndu-se despre Sfînta Irina, a chemat pe
bătrînul Apelian și l-a întrebat: "La tine este fecioara, fiica împăratului?"
Răspuns-a Apelian: "La mine este, împărate". Împăratul a zis: "Nu știi ce gîndește
ea?" Răspuns-a bătrînul: "Gîndul ei este ca și al meu și al tuturor celor ce
știu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele postește pînă seara, iar seara
mănîncă o bucată mică de pîine și bea un pahar de apă. Altă masă nu știe. Pat
nu are, ci se odihnește puțin pe pămînt, ziua și noaptea petrecînd în rugăciuni
către Dumnezeu și îndestulîndu-se cu citirea dumnezeieștilor cărți".
Auzind împăratul acestea s-a minunat și, trimițînd pe eparhul
său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: "Bucură-te,
împărate!" Răspuns-a împăratul: "Bucură-te și tu, fiică luminată". Zis-a fecioara:
"Pentru ce m-ai chemat?" Împăratul a răspuns: "Să ședem și să vorbim cele de
pace și de dragoste". Fecioara a zis: "Eu citesc în Sfînta Scriptură că: În
adunarea deșertăciunilor nu voi ședea și cu călcătorii de lege nu voi umbla".
A zis împăratul: "Dar oare noi sîntem călcători de lege?" Sfînta
a răspuns: "Tot păgînul, care nu știe pe adevăratul Dumnezeu și se închină idolilor,
este călcător de lege". Zis-a împăratul: "Mă silești să te muncesc fără voia
mea, necruțîndu-te pe tine, care ești fiica împăratului". Sfînta Irina a răspuns:
"Apoi pentru ce mai zăbovești, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci,
căci sînt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu". Împăratul a zis: "Fecioară,
lasă toată bîrfirea și jertfește zeilor". Sfînta a răspuns: "În zadar te mînii,
împărate, întărîtat fiind de satana. Să știi cu adevărat, că nu voi sluji diavolului,
nici nu-mi voi cruța trupul meu pentru Hristos Domnul meu!"
Împăratul, umplîndu-se de mînie, s-a sfătuit cu eparhul cum
ar putea s-o omoare. Deci, mai întîi săpînd o groapă adîncă și umplînd-o de
șerpi, de vipere, de vasiliști și de tot felul de tîrîtoare, a aruncat pe Sfînta
fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie și sănătoasă, pentru că îngerul
Domnului s-a pogorît cu ea în groapă și a păzit-o nevătămată, iar tîrîtoarele
toate au murit.
Înștiințîndu-se împăratul că mucenița este vie în groapă, s-a
minunat și i se părea căci cu vrăjile a fermecat și a omorît pe acei șerpi.
Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a șezut la judecată și a zis către dînsa:
"Jerfește zeilor, care te-au cruțat, pentru că au omorît șerpii, iar pe tine
te-au păzit vie, ca să cunoști puterea și bunătatea lor și să te închini lor".
Sfînta a răspuns: "O, nebunule, și amăgitule de satana, cel călcat de mine,
crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare șerpii? Ci, tu degrabă
vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora
le slujești și te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ție
și diavolului, unde va fi plînsul și scrîșnirea dinților". Împăratul, suflînd
cu mînie, a chemat un lucrător de lemn, și a poruncit s-o taie cu un fierăstrău
de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu
se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a
frînt prin mijloc. Și a adus alt fierăstrău, dar și acela s-a frînt; iar cei
ce tăiau, căzînd singuri pe frînturile fierăstrăului, s-au tăiat și au murit.
După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuțit
și mai tare și să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legînd-o, au pus-o
la pămînt pe spate, punîndu-i o piatră mare pe piept, și au început a-i tăia
sfîntul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a rîs și a zis către muceniță:
"Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum și să-ți ajute, dacă este putere într-Însul".
Zicînd împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere și tunete
înfricoșate și tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul
au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit și s-a vărsat
ploaie mare ca un rîu, cu grindină cumplită, și mulți dintre oameni au căzut
morți, fiind uciși de fulger, de tunet și de grindină. În acel timp îngerul
Domnului, pogorîndu-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit
rana și a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni
au crezut în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăși fiind pornit de diavolul, a prins
pe Sfînta și s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărît s-o omoare
astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcîndu-se roata s-o sfarme; după ce
au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită și n-a curs nici o
picătură, rămînînd Sfînta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau:
"O, cît de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei
într-o altă fire". Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva
împăratului și a strigat cu glas mare, ocărîndu-l și certîndu-l. Și, luînd pietre,
a aruncat asupra lui și l-a izgonit din cetate. El, ducîndu-se în patria sa,
a mai trăit șapte zile și a murit acolo de necaz, de mînie și de rușine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrînd ca să răzbune
necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de
mii, și a mers cu război asupra cetății Macedoniei. Auzind cetățenii că se apropie
împăratul Savah, s-a temut și a închis cetatea, și au zis către Sfînta Irina:
"Pentru tine pierim". Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieșit împotriva
împăratului celui ce venea, rugîndu-se lui Dumnezeu și zicînd: "Cel ce ai auzit
oarecînd pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă și rugăciunea mea, și lovește
nevăzut oștirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbește pe vrăjmașii tăi,
ca să cunoască că tu ești adevă-ratul Dumnezeu!"
Ascultînd Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe
împărat și pe toți ostașii ce erau cu dînsul. Înțelegînd împăratul, că Irina
a adus aceea orbire asupra lui și a ostașilor săi, a trimis cu rugăciune la
dînsa, zicînd: "Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci,
mă rog ție, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine și pentru ostașii mei, ca să ne
dea vederea". Plecîndu-se Sfînta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpînul
tuturor și a căpătat vederea împăratul cu toți cei ce erau cu el. Atunci a făcut
pace cu cetățenii, grăindu-le: "Să mă aveți pe mine împărat, precum l-ați avut
pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce ați făcut tatălui meu".
Văzînd cetățenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace
cu dînsul și, deschizînd cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat
al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăția și s-a întărit într-însa,
s-a pornit cu mînie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea;
și, chemînd pe muceniță la dînsul, i-a zis: "Iert cetății greșeala aceea; iar
asupra ta mă mînii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu
cu ură și l-a ucis cu pietre; însă de voiești ca să fii și tu iertată, fă-mi
voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor". Iar Sfînta a ocărît pe împărat pentru
nebunia lui și l-a pornit mai mult spre mînie. Deci, a poruncit împăratul ca
s-o arunce în temniță, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.
Sfînta, șezînd în temniță șapte zile, i s-a arătat Hristos,
zicîndu-i: "Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sînt cu tine". După aceea,
împăratul, scoțînd pe muceniță din temniță, a poruncit ca să-i bată în tălpi
piroane de fier ascuțite și, punîndu-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească
pînă la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci,
slujitorii punînd frîu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe
un dobitoc. Sfînta alerga și zicea către Dumnezeu: "Cu adevărat sînt ca un dobitoc
la Tine, Doamne, și eu pururea cu Tine; ținutu-m-ai de mîna dreaptă, cu sfatul
m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit".
Căutînd sfînta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului
călătorind împreună cu dînsa și s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul
numit și, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură tîrau cu frîul
pe muceniță și popor mult urmînd, a văzut Sfînta înaintea sa pe un înger bătînd
pămîntul cu toiagul și a zis în sine: "Iată, va să fie pierzarea vrăjmașilor
lui Dumnezeu!"
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfă-cîndu-se
pămîntul, a înghițit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfînta; iar
ea a rămas dezlegată de frîu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieșit
din picioare și, vindecîndu-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înștiințîndu-se împăratul
de aceasta, a zis: "Zeii au deschis pămîntul și au pierdut pe slujitori de la
această fermecătoare". Însă unii se împotriveau, zicînd: "Dumnezeu cel viu este
cu Sfînta Muceniță Irina!" Iar alții batjocoreau pe Sfînta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pămîntul, a ucis cu moarte
năpraznică pe mulți necredincioși, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau:
"Dumnezeul Irinei, miluiește-ne pe noi, pentru că credem în Tine și scăpăm la
Tine!" Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul,
necrezînd, l-a lovit și pe el îngerul lui Dumnezeu și a pierit cu sunet, ticălosul.
Sfînta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai
pe bolnavi îi tămăduia, curăța leproșii și izgonea diavolii din oameni. Ci și
pe un tînăr mort, ai cărui părinți plîngeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea
și a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.
Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfîntul Timotei preotul,
cel care a botezat-o pe Sfînta Irina, pe care văzîndu-l, Sfînta s-a bucurat
și i s-a închinat. Luînd pe acel preot și pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos,
s-a dus la turnul unde locuia tatăl și mama sa, slujind în liniște lui Dumnezeu
și acolo au primit Sfîntul Botez toți cei ce crezuseră în Hristos.
Sfînta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învățînd
și încredințînd popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic,
(sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie și a lui Savah,
împărații cei dintîi. Cînd Numerian făcea praznicul spurcatei zeițe Artemida,
aducînd jertfe idolului ei, Sfînta Irina, stînd în fața lui, l-a mustrat pentru
păgînătatea lui și a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul
a zis către boierii săi: "Această fecioară este asemenea la față și la stat
cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mîhnesc pe părinți; pentru că după răutățile
acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăție. Aceasta a fost pricinuitoare
de moarte a fratelui meu, Sedechie, și pe Savah, fiul lui, după cum am auzit,
l-a omorît cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare
de împărați".
Apoi s-a întors către Sfînta și a zis: "Ce zici, vrăjitoare,
vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?"
Sfînta, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: "Eu voi jertfi jertfă
de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi și idolilor celor neînsuflețiți
ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăiești pentru împărați, să știi cu
adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpînește viața și moartea, le-a poruncit
lor să moară, iar nu mie. Teme-te și tu de Dumnezeul meu, că puține sînt zilele
tale și degrabă te va ajunge sfîrșitul tău".
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mînie și, scrîșnind
din dinți, a răcnit ca un leu și îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă,
zicînd: "Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce
în celălalt, iar dacă și într-acela aceeași va face, apoi să se arunce întru
al treilea! Și s-a făcut așa. După ce au ars acei boi de aramă și i-a roșit
ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfînta într-un bou, și se ruga în dînsul, strigînd:
"Dumnezeule, grăbește spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău
cel sfînt!""
Și s-a arătat ei îngerul Domnului, spunîndu-i să nu se teamă
și răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cîrtea contra împăratului, zicînd: "În
zadar ai pierdut tinerețile cele frumoase ale fecioarei acesteia". Deci, după
ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfînta vie și sănătoasă, neavînd nici o vătămare
de foc. Și a zis împăratul către cei ce stăteau de față: "Au nu v-am zis vouă
că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncați-o pe
ea în celălalt bou".
Și a aruncat pe Sfînta în al doilea bou. Dar și acela răcorindu-se,
a aruncat-o în al treilea și îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu,
s-a pornit din loc, ca fiind viu, și a umblat un sfert de stadie. Și iarăși
s-a întors la locul său și a crăpat; și dintr-însul a ieșit Sfînta Muceniță
întreagă. Poporul, văzînd o minune ca aceea, cu mare glas strigă: "Mare ești
Dumnezeul Irinei, miluiește-ne pe noi după mare mila Ta, Tu ești Dumnezeul nostru
Cel tare și puternic, Care faci minunate și preaslăvite minuni!"
Și au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul
petrecea nu numai întru necredință, ci și pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea și,
fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte.
Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri
muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Și a pierit acel ticălos împărat,
iar Sfînta a petrecut în cetatea aceea cîteva zile, învățînd poporul credința
cea întru Hristos, tămăduind toate neputințele; iar preotul Timotei, mergînd
acolo, a botezat pe cei ce credeau.
Eparhul, văzînd cum că tot poporul cetății ține cu Sfînta Irina,
s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gîlceavă și tulburare în popor
pentru dînsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin;
iar pe muceniță a poruncit ostașilor să o prindă și legată să o ducă după dînsul.
El, mergînd în cetatea aceea, a șezut la judecată și, punînd pe Sfînta în fața
sa, a zis către dînsa: "Oare știi, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci,
apropie-te de zeii noștri și adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite
munci".
Răspuns-a sfînta: "Ascultă, eparhule! Toate muncile cîte vei
putea să le afli, pune-le asupra mea, și vei vedea puterea Dumnezeului meu!"
Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier și, punînd pe muceniță
pe grătar, s-o lege cu lanțuri de fier și să-i pună împrejur mulțime de lemne
și să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne
peste muceniță unt-delemn, untură și smoală; și astfel, arzînd Sfînta mult timp,
străluceau legăturile și lanțurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfînta
a rămas nevătămată și, fiind în rouă răcoroasă, cînta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea și a ieșit
sănătoasă, lucru care, văzîndu-l eparhul și cei ce erau cu dînsul, s-au mirat
foarte mult. Deci, eparhul, căzînd la picioarele ei, i-a zis: "Roaba Dumnezeului
Celui adevărat, mă rog ție, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalți
împărați; căci și eu cred în Fiul lui Dumnezeu și voiesc să fiu creștin". Astfel,
a crezut eparhul Babodon și împreună cu dînsul popor mult și a adus acolo îngerul
lui Dumnezeu pe Timotei preotul și s-a botezat de dînsul toți cei ce au crezut.
Sfînta Irina, petrecînd în cetatea aceea cincizeci de zile,
a ieșit de acolo și a fost prinsă de ostașii împăratului Savorie, care împărățea
în Mesemvria, cetate a Traciei, și au dus-o la dînsul, căci acel împărat, auzind
de cele făcute de dînsa, căuta să o prindă. El, văzînd pe Sfînta, s-a umplut
de mînie și a ucis-o cu sabia. Și a fost îngropată afară din cetate. Deci, a
zis împăratul: "Lucruri înfricoșate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe
împărați i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă
pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce
nu a izbăvit-o din mîinile mele?"
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos și
se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru
nu poate să facă? Deoarece, în vremea morții Sale celei de voie și ocărîtă de
iudei, multe trupuri ale sfinților celor adormiți le-a înviat și a intrat în
sfînta cetate și s-a arătat multora. Acela, au nu putea și pe această Sfîntă
s-o învieze din morți, ca să intre în Mesemvria și să se arate împăratului?
Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer și pe pămînt
și toate cîte le voiește le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său și a sculat-o
pe ea vie din groapă și a zis către dînsa îngerul Domnului: "Măcar că ți-ai
sfîrșit nevoința pătimirii tale și ți se cădea de acum să te odihnești, pentru
că fericită ești și desăvîrșită la cer, dar ca să nu se laude păgînătatea și
fărădelegea, ca și cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în
cetate ca să te vadă pe tine vie și să se rușineze toți ocărîtorii cei păgîni
și să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Și nu vei mai pătimi de acum
înainte nici un rău de la nimeni".
Deci, Sfînta a intrat în cetatea Mesemvria, ținînd o stîlpare
de măslin în mîinile sale. Iar cînd au văzut-o cetățenii, s-au umplut de negrăită
spaimă și de mirare și au alergat la dînsa tot poporul, strigînd cu glas mare:
"Minunat este Dumnezeul Irinei și nu este altul afară de Acela!" Și a spus împăratului
că Irina s-a sculat din morți; iar el s-a temut foarte și, văzînd-o pe ea, a
căzut la picioarele ei, zicînd: "Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci,
mă rog ție să petreci în cetatea noastră și să ne faci pe noi creștini".
Sfînta a petrecut între dînșii șaptezeci de zile, învățîndu-i
sfînta credință și toți au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu
fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat și pe tot poporul lui. După
aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe
tatăl său adormit întru Domnul; și a plîns lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru dînsul.
Acolo a petrecut vreme puțină cu maica sa și s-a răpit de un
nor, care a dus-o în Efes. Și, umblînd apostolește prin cetate, propovăduia
pe Hristos, făcînd minuni prin tămăduirea a diferite neputințe și pe mulți îi
întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dînsa
bătrînul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învățător
și de care Sfînta s-a bucurat mult. După cîteva zile a zis către popor: "Bucurați-vă,
frații mei, și pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mîngîiați-vă, veseliți-vă
întru Domnul nostru și să fiți tari în credință; iar eu mă voi duce de la voi,
mulțumindu-vă că m-ați primit pe mine cea străină. Dar să știți, că tot cel
ce primește pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu". Și cetățenii
grăiau între dînșii: "Unde se duce învățătoarea noastră?" Unii ziceau: "Au doară
vrea să se odihnească întru Domnul?" Iar alții grăiau: "Vrednică este aceasta
lui Dumnezeu și de aceea se va lua de la ochii noștri, deoarece noi sîntem păcătoși".
A doua zi, Sfînta Irina, luînd pe bătrînul Apelian și pe șase
bărbați cucernici, s-a dus cu dînșii după cetate și, aflînd într-o piatră un
mormînt nou deșert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormînt
și a zis către Apelian și către ceilalți bărbați: "Acoperiți-mă bine deasupra
cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, pînă a patra zi".
Sărutînd, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian și pe bărbații cei ce erau
cu dînsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și s-a culcat; iar bărbații
au pus piatra cea mare deasupra mormîntului și s-au întors în cetate.
A patra zi, mergînd la mormînt Apelian cu aceiași bărbați, n-au
mai găsit trupul Sfintei Irina și s-au gîndit între dînșii, cum că a mutat-o
pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducîndu-se în cetate, au spus aceasta poporului.
Atunci, au alergat mulți la mormînt și, văzîndu-l deșert, s-au minunat și au
slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viața și pătimirea fecioarei Irina,
cea de neam bun; în acest fel au fost nevoințele miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întîi înaintea
tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie și a lui Sedah fiul lui; după aceea
înaintea lui Numerian și a eparhului Babodon; iar la sfîrșit, înaintea lui Savorie.
Cetățile în care a pătimit sînt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau
Calipoli a lui Constantin și Mesemvria cea din Tracia. Și s-a odihnit întru
Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai și, stînd înaintea lui Hristos,
se roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrînul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul
și pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste și
închinăciune de la oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă - Este de trebuință a se ști și aceasta, cum că tatăl Sfintei
Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaș
la împărăție cu marele Constantin, cel ce a avut de soție pe sora lui Constantin
și a stăpînit toate părțile răsăritului, ci altul cu același nume, care a fost
mai înainte cu mulți ani, împărat al unei cetăți ce se numea Maghedoe, care
este în hotar cu Macedonia, precum și Sfînta Scriptură s-a obișnuit a numi împărăți
pe stăpînitorii fiecărei cetăți. Acest lucru este arătat în cartea Facerii,
în capitolul paisprezece. Niște împărați ca aceștia sînt mai ales împărăței,
decît împărați, precum a fost și acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog,
este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăței iar nu împărat. Deci,
cum că acest Liciniu este altul decît Liciniu cel care a împărățit împreună
cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soție pe sora lui Constantin,
cea cu numele Constanția, iar acesta avea pe cea de un nume cu dînsul, Licinia.
Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit
întru păgînătate, iar celălalt s-a sfîrșit cu cinste întru creștinătate. Acela
a fost după trei sute de ani de la nașterea lui Hristos, iar acesta a petrecut
la întîia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei,
cel ce a botezat pe fiica lui, Sfînta Irina, a luat învățătura și preoția de
la Sfîntul Apostol Pavel.