Unei fecioare creștine, anume Taisia, din părțile Egiptului,
murindu-i părinții, a rămas orfană. Deci, voind să trăiască în feciorie, și-a
împărțit averile sale săracilor și casa sa a făcut-o primitoare de monahi schiteni.
Și a petrecut multă vreme, primind și odihnind pe sfinții părinți. După un timp,
isprăvindu-se averile ei, a început a suferi în sărăcie. După îndemnul diavolului
s-au lipit de ea niște oameni iubitori de păcate, îndărătnicind-o și abătînd-o
de la calea lui Dumnezeu. Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăția
desfrînării. Auzind părinții schitului de viața ei îndă-rătnică s-au mîhnit
și, sfătuindu-se, au chemat pe părintele Ioan Colov și i-au zis: "Am auzit de
acea soră că petrece rău și cînd putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere
de bine. Deci și noi să arătăm către dînsa duhovnicească dragoste împrumut și
s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mîntuirea ei. Ostenește-te, părinte, și mergi la
dînsa și, după înțelepciunea cea dăruită ție de la Dumnezeu, sfătuiește-o spre
pocăință și mîntuiește sufletul ei cel pierdut; iar noi vom face rugăciuni cu
postiri, ca să-ți ajute Domnul".
Părintele Ioan Colov, ascultînd porunca sfinților părinți, s-a
dus în cetate la Taisia, rugîndu-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care
dorește mîntuirea tuturor. Și, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicînd
bătrînei ce păzea: "Spune-i stăpînei tale de mine, că am venit să vorbesc cu
dînsa". Portărița a răspuns către dînsul cu mînie: "Voi monahii i-ați mîncat
averile ei de la început". Grăit-a starețul către ea: "Spune-i de mine, că are
să ia de la mine un mare lucru!" Ducîndu-se portărița, a spus Taisiei; iar ea
a zis: "Monahii aceia totdeauna umblă pe lîngă Marea Roșie și găsesc mărgăritare,
deci, adu-l la mine". După ce a intrat starețul în casă la Taisia, a șezut aproape
de ea și, uitîndu-se la fața ei, a suspinat cu greu și, plecînd capul, a început
a plînge. Ea a zis către dînsul: "De ce plîngi, părinte?"
Iar starețul a zis: "Văd că pe fața ta joacă satana! Deci, cum
nu voi plînge? Ce lucru nu ți-a fost ție plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos,
Mirele Cel preacinstit și fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui
și te-ai lipit de satana și de toate lucrurile lui cele spurcate?" Auzind ea
acestea s-a umilit, pentru că cuvintele starețului i s-au părut că sînt ca niște
săgeți de foc, pătrunzîndu-i inima. Și îndată i s-a făcut urîtă viața ei cea
spurcată și singură s-a ocărît și se rușina de lucrurile sale cele rele. Și
a zis către stareț: "O, părinte, oare mai este pocăință păcătoșilor?" Zis-a
starețul: "Cu adevărat este! Și Mîntuitorul așteaptă făgăduința ta, vrînd să
te primească cu brațe părintești, pentru că nu voiește moartea păcătosului,
ci întoarcerea spre viață. Iar eu voi fi chezaș pentru tine, că dacă te vei
pocăi cu adevărat și cu toată inima te vei întoarce la Dînsul, El iarăși te
va iubi ca pe o mireasă a Lui și, curățindu-te de toate spurcăciunile păcatelor,
te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească, unde se vor bucura de tine
toate cetele îngerești; pentru că ei au bucurie de păcătosul ce se pocăiește".
Iar Taisia a zis către el: "O, părinte, fie voia Domnului! Ia-mă pe mine de
aici și du-mă unde știi tu, unde mi-ar fi loc bun pentru pocăință". Zis-a starețul:
"Deci să mergem!" Și, sculîndu-se, au ieșit din casă.
Deci, sculîndu-se, ea a plecat cu starețul, nerînduind nimic
pentru casa sa și nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu.
Văzînd părintele Ioan că n-a rînduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de acea
grabnică schimbare a ei și de dragostea cea către Dumnezeu și, mulțumind Domnului,
mergea pe cale. Iar ea de departe urma lui, pînă ce au ajuns într-o pustie,
unde i-a apucat noaptea. Făcînd starețul pe pămînt un căpătîi de nisip, a zis
către Taisia: "Odihnește-te aici și dormi, acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu".
Și, îngrădind-o cu semnul Sfintei Cruci, s-a depărtat puțin de la ea, pentru
a-și face obișnuitele sale rugăciuni; apoi s-a culcat pe pămînt și a adormit.
Deșteptîndu-se la miezul nopții, a văzut o strălucire din cer
și, ridicîndu-și ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungînd pînă
la fecioara ce dormea și s-a înspăimîntat. Uitîndu-se el spre dînsa, a văzut
pe îngerul lui Dumnezeu înălțînd spre cer pe acea cale sufletul Taisiei. Și
privea spre ea, pînă ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la ochii lui. Sculîndu-se,
s-a dus la dînsa și, clătinînd-o, a găsit-o moartă. Atunci starețul s-a aruncat
cu fața la pămînt înaintea lui Dumnezeu; pentru că-l cuprinse frică și cutremur
și un glas de sus i-a zis: "Pocăința ei, cea făcută într-un ceas, a fost mai
primită lui Dumnezeu, decît a acelora ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură
ca aceasta către Dumnezeu n-o arată toți întru inimile lor". Și a petrecut starețul
în rugăciune pînă ce s-a luminat de ziuă și a îngropat cinstitul trup al fericitei
Taisia.
Mergînd la schit a spus sfinților părinți toate cele ce se făcuseră.
Auzind toți aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu, mulțumind milostivirii
celei mari a lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.