Pe vremea împăraților grecești, luptători contra icoanelor,
Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea
lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun
neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, avînd
o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și
luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă,
s-a numit în sfînta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostășești
mai întîi ca cel mai în vîrstă și, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod
și l-a trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.
Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să învețe
limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învățător duhovnicesc
și păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece ani,
văzînd pe de o parte deșertăciunea gîlcevilor vieții, iar pe de alta, supărîndu-se
de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra
celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale
acestei lumi și, ducîndu-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească
și slujea Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptîndu-se cu vrăjmașii cei
nevăzuți ai duhurilor răutății.
Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din
scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naștere, l-a dat la doică,
ca aceea să-l nutrească cu sînul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin,
decît numai al mamei sale; deci, părinții lui se minunau de aceasta. Cînd pruncul
a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care
l-a spus tatălui și mamei sale, zicînd: "Un voievod a adunat toate fecioarele
din cetatea noastră și a zis către mine: Alegeți soție dintr-acestea, pe care
vei voi, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale. Iar eu, căutînd,
mi-am ales pe una mai frumos împodobită decît toate, cu fața luminoasă și înfrumusețată,
al cărei nume era Sofia".
Părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegînd că fecioara
Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat
cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai la citirea cărților, ci
și la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea
duhovnicească și spunîndu-i cuvintele lui Solomon: "Fiule, cinstește pe Domnul
și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu
scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea
să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decît soarele și decît
întocmirea luminii stelelor".
Pruncul, învățînd carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea,
mai mult decît toți vîrstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfîntul Grigorie
Cuvîntătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna. Multe dintr-acele
cuvinte și tîlcuiri le învăța pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete,
a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: "O, arhiereule al lui Hristos,
Grigorie Cuvîn-tătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai
arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii;
iar cu învățăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci,
te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste;
fii mie părinte, învățător și luminător".
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împă-răție
după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora.
Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lîngă el trei boieri mari: Manoil,
păzitorul palatului, Teoctist, patriciul și Dromi, logofătul. Acest logofăt
cunoștea pe părinții lui Metodie și al lui Constantin, care, auzind de istețimea
minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tînărul
împărat Mihail, care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții
lui Constantin, să se sîrguiască singur a învăța degrabă. Constantin s-a bucurat
de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon,
zicînd: "Dumnezeul părinților și Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea
care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu
sînt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și
să slujesc Ție, Dumnezeul meu, în toate zilele vieții mele".
Și, ducîndu-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împără-tești,
degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri
a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile
elinești, încît era de mirare dascălilor săi pentru atîta istețime a minții
sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai
mult decît alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte
limbi, pentru că învățase bine scriptura elinească și vorbirea siriană și se
deprinsese și cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul,
întîi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune, cum și
pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise
acum în vîrstă desăvîrșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în limba lui
cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Stăpînul său, logofătul, văzînd acest lucru într-însul, îl cinstea
foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel întîi păzitor de casă în curtea
logofătului, avînd stăpînire peste toți și umbla cu îndrăzneală și fără opreală
în împărăteștile palate oricînd ar fi voit. Această stăpînire i se dăduse, fiindcă
era iubit și de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească
primită din scăldătoarea Sfîntului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe
care părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul
voia s-o însoțească cu Constantin, și pentru aceasta se ostenea în tot chipul,
îndemnînd la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună
cu bogăția de la împăratul și cinstea de mare boierie.
Dar, fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din
lume, s-a dus în taină la gura Boazului, și acolo, intrînd într-o mănăstire,
a luat pentru sineși chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dînsul mare cercetare,
nu numai de la logofăt, dar și de la împărat. Abia după șase luni l-au aflat
pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sînul monahicesc. Deci, luîndu-l cu sila
din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci
în sfeșnic, silindu-l astfel să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului
patriarh Metodie, cînd încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe
Constantin ca bibliotecar în biserica cea soborni-cească a Sfintei Sofii și
dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpîneau Siria, pe
vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oștirii grecești, cu voința lui
Dumnezeu, stricînd preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește de aceasta
în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 142 mucenici din
Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii, mîndrindu-se de puterea lor, batjocorind
pe creștini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicînd:
"Cum voi, creștinii, ziceți că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărțiți pe Acela
în trei și mărturisiți pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. Dacă puteți să ne
arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar
putea să vorbească cu noi și să ne dovedească credința voastră".
Împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis
la saracini pe Constantin filosoful, dîndu-i doi asincriți (dregători) înțelepți.
Fericitul, ducîndu-se acolo și rîvnind apostolește după Hristos, dorea să pătimească
pentru Dînsul. Deci, ajungînd în cetatea stăpînitorului saracinilor, care se
numea Samara, aproape de rîul Eufratului, în care locuia stăpînitorul Amirmumi,
a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite
pe ușile lor, dinafară, chipuri diavolești din porunca stăpînitorului saracinilor;
pentru că aici, îngrețoșîndu-se de creștini ca de niște vrăjmași, a poruncit
să-i aibă de ocară și de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit
un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci, au zis saracinii către Constantin,
filosoful creștinesc: "Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?"
El le-a răspuns: "Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru
viețuiesc creștini; iar diavolii, neputînd să viețuiască înăuntru cu creștinii,
fug de dînșii și petrec afară; deci, unde nu sînt aceste chipuri diavolești,
acolo este dovedit lucru, că înlăuntru viețuiesc oamenii cei uniți cu dînșii.
Constantin, fiind odată la masă în palatele domnești, înțelepții
saracinilor au zis către dînsul: "Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că
proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți
oameni, încît toți ne ținem tare de legea lui, necălcînd nimic. Iar voi, creștinii,
ținînd legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum
îi place; pentru că sînt atît de mulți între voi care vă deosebiți cu credința
și cu viața, încît fiecare crede și învață într-alt chip și își rînduiește viața
într-altfel, precum sînt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși
toți se cheamă creștini".
Fericitul Constantin răspunse: "Două lucruri mi-ați spus înainte:
despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se
împlinește prin lucruri, și cum că nu cred și petrec într-un fel cei ce se numesc
creștini. Deci, vă răspund mai întîi despre credință. Dumnezeul nostru este
ca noianul mării, lărgime și adîncime nemăsurată; pentru că este neajuns de
mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dînsul
Sfîntul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune... De unde și Sfîntul
Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: "O, adîncul bogăției, al înțelepciunii
și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cît sînt de negrăite judecățile Lui și nenumărate
căile Lui!"
Dintr-acel noian intră mulți din cei care se sîrguiesc a căuta
pe Dumnezeu. Și cei ce sînt puternici la minte și au cîștigat ajutor pe Dumnezeu,
aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția
cunoștinței și a mîntuirii. Iar cei ce sînt slabi la minte și s-au lipsit de
ajutorul lui Dumnezeu, umblînd după singură părerea lor, aceia, ca în niște
corăbii putrede de înotare urcîndu-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian
și, neputînd, unii se îneacă, căzînd în eresuri și rătăciri, iar alții abia
răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți
dintre creștini - precum ziceți - se deosebesc cu credința. Deci, astfel am
zis și despre credință. Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos
nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai,
adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrîna, a nu pofti și celelalte, pentru
că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.
Deci, suindu-ne spre desăvîrșire, ne-a dat sfat de viață curată,
fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui
Dumnezeu cea mai bună, care sînt conducătoare la viață prin calea cea strîmtă
și cu scîrbe. Însă nu ne silește la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om
între cer și pămînt, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința
și cu mintea de animale, iar cu mînia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și
i-a dat voie să facă orice voiește; și de care se apropie, cu aceea se unește.
Astfel se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea
lui cea minunată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind
fără înfrînare poftelor trupești. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine
stăpînitor, de aceea voiește ca noi să ne mîntuim prin voia noastră, iar nu
cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.
Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El
cu înțelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind
cu înțelepciune în cinstită însoțire; iar alții, sîrguindu-se a fi mai fierbinți
către El și mai desăvîrșiți robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a
viețuirii, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strîmtă. Pentru aceea unii
dintre creștini se deosebesc cu viața. Credința și legea voastră nu are nici
un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pîrîu mic, pe care fiecare,
și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. În legea și credința
voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri
omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed,
dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă
de la mînie și poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate.
De aceea, toți cu un gînd vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele
voastre.
Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur
fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască
curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curățenie de Cel curat,
căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înțelepții saracinilor
au mai zis: "Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți
că este unul, adică: Tată, Fiu și Duh; și dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi
dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulți dumnezei".
Răspuns-a filosoful creștinesc: "Nu batjocoriți Treimea cea
dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei
de demult și de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei
tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, sînt trei ipostasuri, iar ființa
este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul
Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sînt în el: rotunjimea, raza și căldura;
tot astfel sînt și în Sfînta Treime: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh. Rotunjimea
soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are
sfîrșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfîrșit;
și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl
se naște Fiul și iese Sfîntul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată
partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl
și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime
împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfînt, Care din Același
Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic
la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci,
soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din
căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are deosebirea
sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura,
însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfînta Treime, deși are trei
fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh, dumnezeirea nu se desparte în
trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci și strămoșul Avraam - a cărui tăiere împrejur o păziți
- cînd i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura
care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii,
a văzut trei bărbați stînd lîngă el, și s-a închinat pînă la pămînt și a zis:
Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată,
socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicînd: Doamne, de
am aflat dar înaintea feței Tale..., pentru că a cunoscut acel sfînt strămoș,
că Dumnezeu este în trei fețe.
Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă
împotriva acestora. Apoi au zis: "Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a
născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pîntece femeiesc?" Răspuns-a
filosoful: "Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată
S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfîntului Duh, Care, în preacuratul
și preasfîntul pîntece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai
presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvîntului Tatălui. Căci,
Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfînt, precum mai înainte de naștere
a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată.
Deci, așa a voit Dumnezeu și la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru
că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruiește rînduiala firii. Iar cum că S-a
născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfînt, mărturisește și proorocul
Mahomed, scriind astfel: "S-a trimis Duhul Sfînt la Fecioara cea curată ca,
împreună sălășluindu-se cu El, să nască Fiu".
Saracinii au zis: "Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos
S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu". Răspuns-a
fericitul: "Dacă Hristos ar fi fost un om de rînd, iar nu Dumnezeu, apoi ce
trebuință era ca Duhul Sfînt să lucreze zămislirea unui om simplu în pîntecele
curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naște din femeie măritată, iar
nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat,
iar nu din venirea și lucrarea cea deosebită a Sfîntului Duh".
Saracinii au zis: "Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi
pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă porun-cește să vă rugați
pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să
întoarceți fața celor ce vă bat... Dar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice,
pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și
îi ucideți în război".
Fericitul Constantin a zis: "Dacă în vreo lege vor fi scrise
două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai
adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvîrșit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplinește
pe amîndouă?" Răspuns-au saracinii: "Este mai bun acela care îndeplinește amîndouă
poruncile". Zis-a filosoful: "Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit
să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strîmbătate, Acela a zis și aceasta:
"Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decît acela ce-și pune
sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac
nouă; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punîndu-ne sufletele noastre,
ca nu cumva voi, supunînd pe frații noștri, să-i robiți împreună cu trupu-rile
și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu".
Saracinii iarăși au zis: "Hristos al vostru a dat dajdie pentru
Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să
dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații
voștri limbii noastre ismailitenești cea atît de mare și tare". Grăit-a filosoful:
"Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva,
întîmpinîndu-l, îl întoarce, nelăsîndu-l să meargă după învățător, ci îi poruncește
să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?" Ei au răspuns:
"Este vrăjmaș". Zis-a filosoful: "Hristos, cînd a dat dajdie, care împărăție
era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?" Iar ei au zis: "Romană". Filosoful:
"Deci noi, urmînd învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului
Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpînește și pe cea veche, iar căutînd de
la noi dajdie, ne abateți de la urmarea lui Hristos și vă faceți vouă vrăjmași".
Niște întrebări și răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin
mai multe zile; dar în întrebările cele cu înțelepții saracinilor, a rămas nebiruit
filosoful creștin, ajutîndu-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați
de dînsul în toate cuvintele împotrivă și în socoteala lor. După aceea, neputînd
să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de
moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma...
Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberîndu-l
cu cinste și cu daruri boierul saracinilor.
După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a
luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea
plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a așezat la un loc liniștit și lua aminte de mîntuirea
sa, avînd hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar
cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele
mîncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei,
le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se
îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mîna Sa și
satură pe tot cel viu.
Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mîhnea
că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către
dînsul: "Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecînd pe israeliteni, oare
Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducîndu-te, cheamă
fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui
Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi". Sosind ceasul prînzului, a adus la dînsul
un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mîncări. Iar el, primind
acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus
în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui în pustnicie
împreună cu dînsul în nevoințele monahicești, petrecînd în rugăciuni și îndeletnicindu-se
totdeauna cu citirea cărților.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari,
zicînd: "Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia
ne rugăm, închinîndu-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine,
fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la
credința evreiască". Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicînd:
"Credința noastră este mai bună decît a tuturor neamurilor". Pentru aceea, de
la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste
și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba
cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, următorul
Sfîntului Metodie, făcînd cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat de
la muntele Olimpului și dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos.
Iar el, care dorea chiar a și muri pentru Hristos, a voit cu osîrdie calea aceea
și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din
limba slavonească, să meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească,
ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci, Metodie
nu s-a lepădat a merge cu dînsul pentru Hristos și s-au apucat amîndoi de călătorie,
ca unul prin binecuvîntatele cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită
de la Dumnezeu să poată mîntui sufletele cele pierdute, ajutîndu-le lor dumnezeiescul
dar. Ajungînd la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, a zăbovit
acolo multă vreme, pînă ce a învățat bine limba slavonească. Tot acolo s-au
deprins și cu limba evreiască, aducînd la Sfînta Credință și la Botez pe un
samarinean cu fiul lui.
Auzind de moaștele Sfîntului sfințit Mucenic Clement, papă al
Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea
acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: cînd Sfîntul Clement
a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la Hristos. Avhidian,
ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat în mare, legîndu-i de grumaz
o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui; iar credincioșii
stăteau pe mal, tînguindu-se și privind la înecarea sfîntului. După aceasta,
doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fib, au grăit către creștini:
"Să ne rugăm cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului".
Rugîndu-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea
în sînurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură
în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfîntului, iar
ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dînsul. Deci, voind credincioșii
să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei
pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfîntului, deoarece în
tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea pînă la șapte zile, dînd
cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte
sute de ani, de la împărăția lui Traian pînă la împărăția lui Nichifor, împăratul
grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături
în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mîhnire între
creștini.
Trecînd după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați
Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și se sîrguiau pentru aflarea cinstitelor
moaște ale Sfîntului Clement, îndemnînd spre aceasta și pe fericitul Gheorghe,
episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întîi la Constantinopol, la împărat și
la patriarh, înștiințîndu-i de aceasta și, primind sfat de la dînșii, a luat
de acolo tot clerul bisericii Sfînta Sofia. Apoi, ducîndu-se la Herson, a mers
la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu
tot poporul, cu psalmi și cu cîntări, voind să-și cîștige dorința. Dar nu s-a
desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul
nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întîi capul,
iar după aceea toate moaștele Sfîntului Clement; și, luîndu-le, le-au pus în
corabie și, ducîndu-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților
Apostoli, din care fericiții Constantin și Metodie, luînd o părticică oarecare,
au purtat-o la dînșii totdeauna, pînă ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste
de boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul
grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii
și cu saracinii; căci dînsul avea mai multă învățătură decît Metodie, care nu-și
petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de
voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, mai mult decît cu citirea
cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea
înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte
și gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii,
iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu.
Unul din cozari a zis către dînsul: "Voi, grecii, aveți obiceiul rău, pentru
că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam
împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul,
care a fost unul din boieri. Apoi, lepădîndu-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul,
care a fost din neam prost. Și, ucigîndu-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul,
care era de neam din Amoreea. Pe cînd la noi nu este așa, deoarece avem singuri
cogani din ai noștri, (sau împărați) adică din casa și din neamul coganilor,
și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împărătească.
Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: "Rău a făcut
oare Dumnezeu cînd a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David,
bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?" Auzind acestea
cozarul, a tăcut.
După aceea a zis iarăși cozarul: "Voi țineți cărțile în mîini,
spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gusturile noastre
toată înțelepciunea, nemîndrindu-ne în scripturi precum vă mîndriți voi, că
avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi". Grăit-a Constantin:
"De ai întîmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine, aur și averi! Oare
l-ai crede, văzîndu-l gol și neavînd nimic în mîini?" Cozarul răspunse: "Ba
nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol". Grăit-a Constantin: "Dacă tu
ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi cîte neamuri
au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pămîntului
și-au avut stăpînirea lor". Și cozarul, neputînd să răspundă la această întrebare,
a tăcut.
Iar Constantin a spus mai departe: "Deci, prietene, nici eu
nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!"
Și cînd era la masă, coganul, luînd un pahar, a zis: "Să bem în numele unui
Dumnezeu, Care a făcut toată făptura". Iar Constantin, filosoful cel creștin,
luînd un pahar a zis: "Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvîntului Lui,
prin Care cerul s-a întărit și al Duhului cel de viață făcător, prin care se
ține împreună toată puterea făpturii celei zidite". Zis-a Cagan: "De asemenea,
ținem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decît numai întru aceasta ne
deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învață
și cărțile evreiești". Grăit-a filosoful: "Dacă vă învățați din cărțile evreiești
a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfînta
Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii, pe Cuvîntul și
pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvîntul Domnului
cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvîntul
Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvîntul este Dumnezeul-Fiul, iar
Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfînt; însă, precum nu sînt trei Domni,
ci Unul Domnul împreună cu Cuvîntul și cu Duhul Său, tot așa nu sînt trei Dumnezei
într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit; deci, socotește de aici, dacă
cineva, făcîndu-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvîntul tău și duhul gurii tale,
ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate
aceste trei, adică pe tine, pe cuvîntul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea
într-o cinste, apoi care dintre amîndouă ar fi adevărat cinstitor al feței tale
cele împărătești?" Iar el a răspuns: "Cel ce are toate aceste trei întocmai
întru cinste".
Filosoful a răspuns: "Deci, și noi sîntem cinstitori de Dumnezeu,
mai adevărați și mai buni decît voi, cei ce cinstesc pe Sfînta Treime, întocmai
ca pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. La aceasta ne-am învățat din cărțile
proorocești, căci și Sfîntul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul,
zicînd: "Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sînt
cel întîi și eu sînt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui".
Acest cuvînt al Sfintei Scripturi, l-au arătat luminat părinții noștri cei de
demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de cine este trimis, dacă
nu de Tatăl și de Sfîntul Duh al Tatălui?"
Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de
iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: "Filosof al creștinilor, spune
nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pîntece pe Dumnezeu, spre Care
nu este cu putință a căuta, nicidecum să-L nască?" Filosoful, arătînd cu degetul
spre Cagan și spre sfetnicul lui dintîi, a grăit: "Dacă cineva ar fi zis, că
acest întîi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze,
iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum
să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?" Iar iudeii au zis:
"Foarte nebun este unul ca acela".
Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: "Ce este mai cinstit sub
cer dintre toate făpturile cele văzute?" Zis-au iudeii: "Omul este cel mai cinstit
decît toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit
după chipul lui Dumnezeu". Atunci filosoful a zis: "Neînțelegători sînt aceia
care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pîntecele firii omenești să încapă
Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl știu încăput. Dar rugul, fiind făptură
neînsuflețită și nesimțitoare, oare este mai cinstită decît făptura cea simțitoare
și înțelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui Dumnezeu?
În vifor, în nor, în fum și în foc încăpea Dumnezeu, cînd se arăta lui Iov,
lui Moise și lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că în făptura cea mai cinstită
și însuflețită a încăput Hristos, vrînd să se arate pe pămînt, cu oamenii să
petreacă și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului
omenesc prin păcatul lui Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta
a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la
cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la Însuși Făcătorul? Răspunde-mi,
au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvîntul Său și i-a vindecat pe ei?
Căci Cuvîntul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum
acest Cuvînt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit
ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor, vrînd
să tămăduiască vreun om rănit, nu lipește plasturele de omul cel bolnav și nu
de lemn sau de piatră?
Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvîntul Său Cel Unul Născut, nu
de lemn - deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră
-, deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise
și Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de
durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui
prin lucrarea Duhului Său cel Sfînt în pîntecele cel curat și fecioresc, iar
a se întrupa și a se naște dintr-o femeie oarecare. După cum a zis mai înainte
Isaia: "Iată, fecioara va zămisli în pîntece și va naște Fiu și vor chema
numele Lui, Emanuel, care se tîlcuiește cu noi este Dumnezeu. Proorocul
acesta povestește că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pămînt din Fecioară curată
și nemăritată.
Cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea,
pentru mîntuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că
este scris în cărțile voastre, că Moise, întinzîndu-și mîinile în muntele cel
pietros și în glasul trîmbiței, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: "Nu te
mai arăta nouă, Doamne, ci sălășluiește-Te în pîntecele noastre, ridicînd păcatele
noastre". Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pîntecele
noastre, apoi pentru ce vă împotriviți voi nouă, celor ce mărturisim aceasta?
Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pîntece femeiesc și s-a născut nu din femeie
simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă.
El se sălășluiește în pîntecele noastre, cînd noi, creștinii, ne împărtășim
cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune
de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia
rabinului vostru, Ahila, s-a sălășluit în pîntecele noastre, ridicînd păcatele
noastre".
Sfîrșindu-se prînzul, toți s-au risipit hotărîndu-le ziua în
care iarăși avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au
adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie,
dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dînșii iudeii: "Spuneți-ne nouă,
care lege a dat-o Dumnezeu mai întîi: legea lui Moise, sau legea pe care o țineți
voi, creștinii?"
Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului
lor: "Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întîi, ca să
puteți zice, că cea dintîi este mai bună?" Iudeii au răspuns: "Cu adevărat pentru
aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintîi, de vreme
ce legea dintîi va să fie mai mare și mai bună". Zis-a filosoful: "Dacă voiți
să țineți legea cea dintîi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur".
Zis-au iudeii: "Pentru ce grăiești așa?" Zis-a filosoful: "Spuneți cu adevărat,
în tăierea împrejur este dată legea cea dintîi sau nu?" Răspuns-au iudeii: "Ni
se pare că în tăierea împrejur". Filosoful a zis: "Au nu lui Noe i-a dat Dumnezeu
mai întîi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam
și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezămînt lui Noe, ca să nu se verse
sîngele omenesc; iar cel ce varsă sîngele fratelui său, să primească pedeapsă,
ca sîngele lui să se verse în locul sîngelui vărsat de mîinile aceluia. Asemenea
a dat așezămînt și de mîncarea verdețurilor pentru fiare, pentru dobitoace,
pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezămîntul
Meu vouă și seminției voastre după voi". Zis-au iudeii: "Așezămîntul nu este
lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă așezămîntul
Meu; iar noi ne ținem de lege". Zis-a filosoful: "Dar tăierea împrejur cum o
țineți, oare ca pe o lege sau alt fel?"
Aceia au zis: "O ținem ca pe o lege". Zis-a filosoful: "Dar
Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezămînt, pentru că a grăit
către Avraam: "Așezămîntul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri,
ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezămînt
între Mine și voi". Și iarăși: "Va fi așezămîntul Meu pe trupurile voastre,
întru așeză-mînt veșnic".
Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci
numai așezămînt. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege.
Dacă așezămîntul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezămîntul
dat lui Noe sînteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți cea dintîi
lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai și celui păzit de
potopul apelor". Zis-au iudeii: "Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege
și de aceea noi ne ținem".
Grăit-a filosoful: "Deci, așezămîntul dat lui Noe nu este lege,
ci numai așezămînt; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezămînt. Apoi
și legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Același Dumnezeu, în capitolul
unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezămînt, pentru
că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezămînt, pe care Domnul Dumnezeu
le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele
acestui așezămînt, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care
i-am scos din pămîntul Egiptului. Dacă acel așezămînt vă este lege, atunci
și așezămîntul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintîi care
este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține,
ca de cea dintîi, neascultînd de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui
Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întîi, că legea cea dintîi
este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune".
Iudeii, abătîndu-se de la aceasta la alta, au zis: "Cîți s-au
ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținîndu-ne de
ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflîndu-vă singuri
altă lege vouă, vă țineți de a voastră; iar legea cea bună a lui Dumnezeu o
călcați".
Răspuns-a filosoful: "Bine, așa facem. Că și Avraam, de n-ar
fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezămîntul lui Noe, apoi
nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a
scris altă lege, neîndestulîndu-se cu legile de mai înainte, a lui Noe și a
lui Avraam; deci, și noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul după
altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe
a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amîndouă; ci, împlinind neajunsurile,
prin voia cea desăvîrșită a Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel
ca porunca Domnului să fie întreită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezămîntul
cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ținem toate acelea, adică
a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a nu fura și
celelalte. Lepă-dăm pe acelea care nu sînt scrise pe lespezile lui Moise și
care sînt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor
necuvîntătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre ale legii celei
noi și care era să fie după acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi;
căci ce trebuință era să păzim umbra, avînd lucrul singur în mîini".
Zis-au iudeii: "Dacă acele rînduieli și așezăminte, precum grăiești
tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră
și închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi
de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că înseamnă
umbra și chipul, fața Aceluia, pe Care L-ar fi așteptat să-L vadă cu ochii,
de vreme ce nu așteaptă legea voastră. Deci, rînduielile și așezămintele legii
noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sînt închipuiri și umbre,
ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi
păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr".
Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege
cei de demult, în așezămîntul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după
dînșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș
fi zis vouă așa: Cînd întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat
așezămîntul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam,
plăcutul Său, cel ce era să fie după dînsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit
așezămîntul Său cel dintîi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui
Avraam, dîndu-i așezămîntul, oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă
lege și lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru așezămîntul cel nou, cu adevărat
a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia ce zice: "Iată,
vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezămînt nou casei lui Israel și casei
lui Iuda, nu după așezămîntul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în
care, luîndu-i pe dînșii de mînă, i-am scos din pămîntul Egiptului, că aceia
n-au petrecut întru așezămîntul Meu, și pentru aceea i-am defăimat pe dînșii".
Iată, vedeți proorocie dovedită, pentru așezămîntul nostru cel
nou? Isaia a zis mai înainte pentru dînsul și pentru fața Domnului, grăind:
"Nu vă aduceți aminte de cele dintîi și să nu gîndiți de cele vechi. Iată, eu
voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele". Așa au știut
legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, și
o aștepta pe aceea, proorocind astfel: "Deci, rînduielile și așezămintele legii
voastre celei vechi, au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate,
iar nu singur adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște
netrebnice".
Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acestora, au
zis: "Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume". Grăit-a filosoful:
"Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpînirea împărăției și a domniei voastre
a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-șului nostru Iacov, trebuia
să fie numai pînă la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre
s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de
aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între
voi, zice Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mîinile voastre. Fiindcă
de la răsăritul soarelui și pînă la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri
și în tot locul se aduce tămîie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este
numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: "Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem,
ca și pe neamuri să le numești binecuvîntate, precum și noi, care sîntem sămînța
lui Avraam, sîntem binecuvîntați". Răspuns-a Constantin: "Întru sămînța lui
Avraam, noi, neamurile, ne binecu-vîntăm ca și întru Mesia, Cel ce a ieșit din
rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei și a lui David; pentru
că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvînta întru tine, toate semințiile
pămîntului; și către Isaac: Se vor binecuvînta întru seminția ta toate
neamurile pămîntului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvînta
în el toate semințiile pămîntului și toate neamurile Îl vor ferici pe El.
Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia.
Pentru că Iacov a grăit oarecînd binecuvîntînd pe Iuda: Nu va lipsi Domn
din Iuda și povățuitor din coapsele lui, pînă ce vor veni cele păstrate lui.
Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului - adică Ierusalimului -
venirea Împăratului cel blînd, șezînd pe asin, mînzul asinei, zice: Va pierde
căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va
zice pace neamurilor.
Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri
a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decît pentru
voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar
neamurile au crezut într-Însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au
iubit. Drept aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește
într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit așteptarea lui Mesia, să vă încredințați
de la Sfîntul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în
întîiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil.
Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat pînă la venirea lui Mesia în
lume, șapte săptămîni, iar fiecare săptămînă cuprinde cîte șaptezeci de ani;
iar anii cei adunați al tuturor săptămînilor, fac patru sute nouăzeci de ani,
precum numără și talmudul vostru. Iar cît de multă vreme anii aceia acum au
trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți,
după săvîrșirea săptămînilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb
pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tîlcuit-o
la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?"
Zis-au iudeii: "Împărăția mare, Romană, este împărăția cea de
fier". Iarăși i-au întrebat pe dînșii filosoful: "Dar care este piatra cea tăiată
din munte, fără mîna omenească, care a sfărîmat trupul cel văzut?" Au răspuns:
"Piatra este Mesia". Filosoful a zis: "Oare nu vedeți adevărul, că împărăția
Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de cînd a venit în lume Mesia, iar
în locul împărăției Romei, cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului
altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia
Sfîntului Isaia. Căci Isaia către voi oarecînd a grăit: "Va rămîne numele vostru
spre săturarea celor aleși și pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc
Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvînta pe pămînt, pentru că vor binecuvînta
pe Dumnezeul Cel adevărat".
Zis-au iudeii: "Noi sîntem sămînța cea binecuvîntată din Sim,
binecuvîntată de părintele nostru Noe, iar voi nu sînteți binecuvîntați". Răspuns-a
lor filosoful: "Binecuvîntarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva,
fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvîntat
Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvîntat prin gura
lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvîntarea aceluia nimic nu
s-a ales la voi. Către Iafet, din care sîntem noi, a zis Noe: "Să înmulțească
pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim". Singuri vedeți lățimea
creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit
voi în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini
numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre
credința creștinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru
că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele
și întrebîndu-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul
Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt cuvinte,
iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Ei au avut discuții nu numai cu
iudeii, ci și cu saracinii - adică cu turcii - și pe toți i-au biruit cu darul
Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură și înțelepciune
robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei
ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, au
crezut în Hristos și mulțime din popor a luat Sfîntul Botez, însă nu toți, ci
numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioșii dascăli, Constantin și Metodie, sădind
bine sfînta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsînd
cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan
a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicînd: "Pe niște bărbați ca aceștia
învățați ne-ai trimis nouă, stăpîne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au
învățat pe noi adevărată credință creștinească. Deci, luminîndu-ne noi prin
Sfîntul Botez, am poruncit întru stăpînirea noastră, ca tot cel ce va voi să
vină și să se boteze, nădăjduind că tot pămîntul nostru va veni întru creștineasca
săvîrșire; deci sîntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori
unde vei avea trebuință".
După aceea, Cagan, eliberînd pe fericiții învățători Constantin
și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicînd:
"Dă-ne nouă robi grecești cîți ai aici; pentru că aceia ne sînt nouă mai de
folos decît toate darurile. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au
dat lor, și s-au dus în cale, bucurîndu-se și mulțumind lui Dumnezeu.
Mergînd ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii
și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflînd un
iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din
cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie
ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: "Nu pot
să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut
evreilor oarecînd apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați,
ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Și după ce a scos-o și a gustat-o,
a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bînd toți,
s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.
Sosind ei la Herson, pe cînd ședea cu episcopul seara la masă,
după masă, Constantin a zis către episcop: "Să-mi faci mie rugăciune, stăpîne,
și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvîntarea
cea mai de pe urmă". Cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață,
Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit
la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu,
și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.
Ei, ducîndu-se la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste
și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul ca apostoli ai lui Hristos,
cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice la treapta arhierească,
iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au
silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea
lîngă biserica Sfinților Apostoli.
După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav
și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care primiseră în parte creștineasca credință,
însă, neînțelegînd încă tainele ei și, auzind cum s-a luminat țara cozarilor
prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol,
la împăratul Mihail, zicînd: "Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească
și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne
arate desăvîrșit sfînta credință și care ne-ar povățui, prin limba noastră,
la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpîne, îngri-jește-te
de mîntuirea noastră și ne trimite un episcop și învățător ca să ne învețe,
pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările. Atunci împăratul, sfătuindu-se
cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin și
pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum
fusese și la cozari, silind pe Sfîntul Constantin să ia vrednicia arhierească,
deși nu voia.
Iar el, mai întîi a postit patruzeci de zile și, ajutîndu-i
darul Sfîntului Duh, a învățat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci
și opt de slove, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească;
la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie.
Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvîntul...
și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul
și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, avînd cu
îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.
Ajungînd în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți
cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav,
unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul
și cărțile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit
patru ani și mai mult, luminînd și întărind în dreapta credință toate părțile
slavonești. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărțile trebuincioase spre rînduiala
bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul,
Liturghia și celelalte. Și au început a săvîrși în limba slavonă dumnezeiasca
Liturghie și toată cîntarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales
cei de la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrșesc Sfînta
Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade
să se săvîrșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost
scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. Însă sfinții
învățători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă și răsare soarele
peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și
iarăși: Strigați Domnului tot pămîntul, cîntați Domnului cîntare nouă..,
deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile,
în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul".
Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dînșii, le-a
scris, chemîndu-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinței lui și au mers
la dînsul, dar pînă să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a
venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dînșii, pentru că, auzind că se
apropie de cetatea Romei și încă purtînd cu ei o oarecare părticică din moaștele
Sfîntului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei - precum s-a zis mai sus -
i-a întîmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor.
Deci, făcîndu-le primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudînd tălmăcirea
cărților în limba slavonească și aprobînd Liturghia făcută în limba slavonă,
a pus anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli
citirea, cîntarea și Liturghia slavonească. Și săvîrșeau în mijlocul Romei,
acești sfinți învățători împreună cu Metodie și Constantin, Sfînta Liturghie
în slavonește, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în
toate neamurile.
Zăbovind ei în Roma, Sfîntul Constantin s-a îmbolnăvit și a
luat cunoștință în vedenie de la Dumnezeu despre sfîrșitul său. Pentru aceea
s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cîntînd aceasta: De cei ce mi-au zis
mie, în curțile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima.
Deci, a doua zi a luat pe sine sfînta schimă și a fost numit Chiril. Apoi, zăcînd
în boală cincizeci de zile, a încredințat episcopia sa fratelui său, Metodie,
și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfîntului
Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement,
cea adusă de el.
După sfîrșitul Sfîntului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei
Cuviosul Metodie, și, ducîndu-se la scaunul său, care era în cetatea Panoniei,
la locul Sfîntului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost
acolo altădată episcop și căruia, urmîndu-i Metodie, ca arhiereu și învățător
a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfînta credință și discutînd cu
evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile
de minuni, răbdînd primejdii și izgoniri. El a tălmăcit multe cărți din limba
greacă în cea slavonă și, îndreptîndu-și bine păstoria mulți ani, a trecut către
Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osîrdie, împreună cu fratele său, Sfîntul
Chiril, și amîndoi stau împreună în viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți
sfinții, în vecii cei nesfîrșiți. Amin.