Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei
Egiptului, născut din părinți păgîni, închinători de idoli, ca un crin ieșit
din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie
pentru a Sa sfîntă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinții lui îi
dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustîndu-le, îndată le vărsa
ca pe niște otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să
petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pîntecele lui
de prunc.
Crescînd el, părinții lui l-au dus odată la capiștea idolească,
care era lîngă rîul Nilului și unde diavolul petrecea în idolul cel ce dădea
răspunsuri la oamenii cei ce îl întrebau, înșelînd astfel poporul care credea
că idolul lor zeu, vorbește cu ei. Pahomie, mergînd acolo, diavolul a tăcut
și idolul a rămas mut, iar popa idolesc se mira că zeul lor a amuțit și îl ruga
cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi,
diavolul i-a descoperit taina aceea că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate
să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutînd spre prunc, a strigat cu
glas tare, zicînd: "Pentru ce ați adus aici pe vrăjmașul zeilor noștri? Scoateți-l
îndată afară de aici!" Părinții lui Pahomie s-au mîhnit pentru aceasta, mirîndu-se
și zicînd între ei: "Ce o să fie pruncul acesta, că din jertfă nu poate să guste
nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o și varsă?" Și ei, nepricepînd aceasta,
au tăcut. După aceea l-au dat la învățătura cărții egiptene și la filosofia
cea veche.
În acea vreme, împărățind Constantin cel Mare, a dat poruncă
să se adune oaste contra muncitorului Maxentie. Deci, comandanții împărătești,
ajungînd pînă în părțile Egiptului, au luat cu sila în rînduiala ostășească
pe mulți tineri, între care era și tînărul Pahomie, fiind în vîrstă de douăzeci
de ani. Pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creștinească
din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii erau ținuți sub străji,
iar locuitorii cetății, văzînd pe acei tineri păziți cu străji și auzind cele
despre ei, li s-a făcut milă de dînșii. Deci, după obiceiul iubirii de străini
al creștinilor, le aduceau cele de trebuință, adică îndestulare de bucate și
de băuturi, și-i mîngîiau pe dînșii în necaz. Pahomie se minuna văzînd atît
de mare dragoste care li se făcea de cetățenii aceia. Deci, înștiințîndu-se
de la cei ce erau cu dînsul, că creștinii sînt milostivi spre toți, dar mai
ales spre creștini, întreba de numirea aceea, adică ce sînt creștinii, de vreme
ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creștini.
Atunci ei i-au spus lui: "Creștinii sînt oameni dreptcredincioși,
care cred în adevăratul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor și Atotțiitorul,
în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos și în Duhul Sfînt. Sînt buni la
obiceiuri și milostivi către toți, făcîndu-le bine și dîndu-le în dar toate
cele de trebuință; și pentru toate acestea, așteaptă răsplătire de la Unul Dumnezeu".
Tînărul Pahomie, auzind unele ca acestea, se minuna de credința creștinească,
se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu și se bucura
cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.
Deci, depărtîndu-se puțin de tovarășii săi și fiind singur,
și-a întins mîinile spre cer și a zis: "Doamne, Dumnezeul creștinilor, Cel ce
ai făcut cerul și pămîntul, dacă vei căuta spre smerenia mea și îmi vei dărui
pocăința dumnezeirii Tale și mă vei izbăvi de necazul acesta, îți voi sluji
Ție în toate zilele vieții mele și voi viețui după poruncile Tale". Astfel rugîndu-se,
a pus în mintea sa neuita-ta pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc
creștinii. Mergînd de acolo cu ceilalți ostași, se ferea cu dinadinsul de toate
lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întîmplau lui vreodată ispite
trupești sau alte pofte lumești, se întorcea cu totul de la dînsele, aducîndu-și
aminte de rugăciunea aceea în care și-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viața
cea plăcută Lui și s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Pentru
aceasta el, din tînăra vîrstă, iubea curățenia trupească și se silea a o păzi
fără de prihană.
După ce marele și dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit
pe vrăjmașii săi prin credința în Hristos, făcîndu-se pace în împărăția lui,
a eliberat cetele ostășești și astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci
Pahomie, întorcîndu-se în patria sa, a mers cu sîrguință în Tebaida cea de sus,
în satul ce se numea Hinovoschia și, intrînd în biserica creștinească, a cerut
Sfîntul Botez. Deci, învățîndu-se și deprinzîndu-se cu sfînta credință, a luat
Sfîntul Botez și s-a învrednicit împărtășirii dumnezeieștilor Taine. După ziua
aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorîndu-se rouă din cer
și umplîndu-i dreapta lui care, închegîndu-se, s-a făcut ca mierea. Și a auzit
un glas de sus, grăind către dînsul: "O, Pahomie, înțelege ceea ce vezi, că
acesta este semnul darului care ți se dă ție de la Hristos Dumnezeu".
De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit și mai mult
cu dragostea lui Dumnezeu și, umilindu-se foarte mult, a dorit viața monahicească.
Auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care viețuia într-un loc
pustiu, s-a dus la dînsul și, ajungînd la chilia lui, a bătut în ușă. Iar starețul,
căutînd prin fereastră, l-a întrebat: "Ce voiești? Și pe cine cauți?" Pahomie
i-a zis: "Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!" Grăit-a lui starețul:
"Nu poți să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulți au
venit aici și, nesuferind nevoința călugărească, s-au întors înapoi". Pahomie
i-a zis lui: "Nu toți oamenii au același obicei; primește-mă numai și vremea
singură va arăta de pot a suferi greutatea vieții călugărești sau nu". Grăit-a
starețul: "Ți-am spus că nu vei putea răbda; deci, să te duci la altul într-alt
loc și să te ispitești multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine
și te voi primi; pentru că eu viețuiesc aici cu asprime și, întărindu-mă cu
darul lui Hristos, nu mănînc nimic, decît numai pîine și sare; iar untdelemn
și vin niciodată nu bag în gură. Eu petrec fără somn întru rugăciune și învățătura
dumnezeieștilor cuvinte pînă la miezul nopții, de multe ori chiar și toată noaptea".
Starețul grăind acestea, nu se mîndrea pentru înfrînarea sa,
dar voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tînărul mirean.
Pahomie, auzind unele ca acestea, și mai mult se aprinse după Hristos spre o
viață ca aceea. Și zicea către stareț: "Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale
rugăciuni, îmi va da putere și răbdare și mă va povățui pe mine prin tine la
viață cea aspră". Atunci Cuviosul Palamon, văzînd osîrdia lui cea către Dumnezeu
și cunoscînd în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis ușa și, primindu-l înăuntru,
l-a îmbrăcat în schima monahală. Amîndoi petreceau împreună în postiri și în
rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mîinilor. Lucru lui era a toarce lînă și a
țese rase, nu pentru vreun cîștig oarecare ci, ca din osteneala mîinilor sale,
să hrănească pe săraci. Iar cînd stătea la rugăciunile cele de toată noaptea,
dacă îl vedea cîndva starețul dormitînd, îl scotea afară din chilie și, umplîndu-i
o coșniță cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc și acolo să o verse; așa
alunga somnul și își ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deșteaptă la
rugăciune.
Deci, starețul zicea către ucenic: "Trezește-te, fiule, și te
deșteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmașul; pentru că în deșert va fi osteneala
noastră". Văzînd Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrînat
și sîrguitor către toate nevoințele pustnicești și sporind spre fapta cea îmbunătățită,
se bucura cu sufletul și slăvea pe Dumnezeu. Sosind ziua prealuminată a Sfintelor
Paști, a zis starețul către ucenic: "De vreme ce ziua aceasta este de praznic,
și la toți creștinii această zi a Învierii lui Hristos este zi de bucurie și
de prăznuire, deci, frate, să gătești și nouă masa, ca, mîncînd, să ne veselim
pentru slava lui Dumnezeu". Vrînd el îndată cu osîrdie să facă porunca, a luat
puțin untdelemn și a turnat în sare, punîndu-l pe masă. Apropiindu-se starețul
de masă și văzînd în sare untdelemn, și-a lovit fruntea cu mîna și a zis cu
lacrimi: "Domnul meu S-a răstignit și a fost batjocorit și a suferit pălmuire
și eu să mănînc untdelemn?" Deci, n-a stat la masă să mănînce, pînă ce nu s-a
luat sarea și untdelemnul și s-au pus altele.
Într-una din zile a venit la dînșii un frate și, văzînd focul
aprins, a zis lui Palamon și lui Pahomie: "Dacă cineva dintre voi are credință,
să se pună deasupra acestor cărbuni și să stea pe ei pînă se va citi rugăciunea
Domnului, adică: Tatăl nostru..." Cuviosul Palamon, cunoscînd înălțarea minții
fratelui aceluia, l-a certat, zicîndu-i: "Încetează, frate, cu acea mîndră părere
a ta și nu căuta lucru cel netrebnic, pentru că te amăgești".
Atunci el, mîndrindu-se, s-a suit de voie pe cărbunii cei aprinși
și stătea citind rugăciunea Domnului, și astfel a rămas nears; fiindcă prin
voința lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mîndri, îl apără de arderea
focului. Deci, pogorîndu-se de pe foc nevătămat, mai mult se mîndrea pentru
sfințenia sa. Și, plecînd de la dînșii, îi ocăra, zicîndu-le: "Unde este credința
voastră?" Deci, șezînd acel frate mîndru în chilia sa, care nu era așa departe
de Palamon, și văzîndu-l diavolul înșelat desăvîrșit cu înălțarea minții, s-a
închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă și înfrumusețată
cu podoabe și, venind la el, a bătut în ușa chiliei. El, deschizînd ușa și văzînd
pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip
de femeie, i-a răspuns: "Fiind strîmtorată de datornici pentru datorii și neavînd
cu ce să le plătesc, am fugit de la dînșii, temîndu-mă să nu cad în mîinile
lor și să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ție, părinte, primește-mă în ceasul
acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povățuit
să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută".
El, neputînd să socotească cele grăite și neînțelegînd meșteșugirile
vrăjmașului cu grosimea minții sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea
femeie. Atunci diavolul a pus în el gînduri de desfrînare, l-a aprins cu poftă
trupească, și acel mîndru monah, fiind biruit de spurcatul gînd, s-a învoit
în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-și împlinească
patima sa, îndată diavolul l-a trîntit de pămînt și a pierit; iar el a zăcut
multă vreme la pămînt ca un mort, mut și fără de glas. După cîteva zile, venindu-și
în sine și cunoscîndu-și nebunia sa, s-a dus la Sfîntul Palamon, tînguindu-se
și zicînd: "Să știi, părinte, că eu singur sînt pricinuitorul pierzării mele,
deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioșiei tale, ajută ticăloșiei mele
cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol pînă în sfîrșit".
Pe cînd grăia el acestea cu lacrimi, cuvioșii părinți Palamon
și Pahomie lăcrimau și ei de milă pentru dînsul. Dar, deodată s-a îndrăcit monahul
acela și a fugit din chilie și, fiind gonit de diavol, alerga prin munți și
prin pustie; apoi, mergînd la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul
băii și a ars acolo. Fericitul Pahomie, văzînd și auzind aceasta, își păzea
cu dinadinsul inima sa de gîndurile de mîndrie și își îndrepta viața în smerită
cugetare și în blîndețe, aducîndu-și aminte de cuvintele Domnului, care zice:
Învățați-vă de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima.
Muntele și pustia aceea în care viețuiau, erau pline de spini
și, cînd ieșea Pahomie să adune lemne, își rănea picioarele, umblînd desculț
prin spini, asemenea și mîinile lui, fiind înțepate de spini, se sîngerau. El
le răbda cu bucurie, aducîndu-și aminte de piroanele Stăpînului, cu care au
fost pironite pe Cruce sfintele Lui mîini și picioare. Lui îi plăcea să se roage
singur la un loc deosebit, și pentru aceasta adeseori ieșea în pustie departe
de chilie; și acolo își întindea mîinile în sus și se ruga lui Dumnezeu.
Odată, ducîndu-se el cam departe de chilia sa și apropiindu-se
de locul ce se numea Tovenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind
către dînsul: "Pahomie, aici să petreci și în locul acesta să faci o mănăstire;
pentru că vor veni la tine mulți din cei ce voiesc să se mîntuiască. Pe aceia
îi vei povățui în călugărie la viața cea îmbunătățită, după felul și rînduiala
pe care îndată o voi trimite ție". Fericitul Pahomie, minunîndu-se de acest
dumnezeiesc glas, i-a venit înainte îngerul în chipul rînduielii celei mari
a monahilor celor desăvîrșiți, adică în sfînta schimă, și i-a dat în mîini o
tăbliță care avea scris pe dînsa rînduielile și canoanele vieții monahicești
și pustnicești. Deci, întorcîndu-se el cu bucurie la cuviosul său stareț, i-a
spus toate cele văzute și auzite. Acela, crezînd fără îndoială că este lucrul
și rînduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip
ca acesta de mîntuire omenească. Apoi, fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul
Palamon să meargă cu dînsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc
și arătarea cea îngerească.
Starețul, nevoind să mîhnească pe ucenicul său, pe care îl avea
ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dînsul acolo și, zidind o chiliuță
mică în acel loc, se bucura de dumne-zeiasca cercetare. Apoi, după cîtăva vreme,
starețul a grăit către Pahomie: "O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ție
de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povățuitor multora, deci, să petreci
aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem așezămînt, ca să nu
ne despărțim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cît vom fi între cei
vii". Și astfel viețuia fiecare în chilia sa.
Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetîndu-l
și luînd de la dînsul binecuvîntare și părintească învățătură. Dar nu multă
vreme după aceea, Sfîntul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrînare;
pentru că uneori gusta puțină pîine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de
bucate, bea puțină apă și pîine nu gusta nicidecum. Deci, frații care veneau
spre cercetarea lui, îl rugau să-l sfătuiască, ca să dea măcar puțină odihnă
trupului său bolnav și să guste din bucate și din băutură, ca astfel să nu slăbească
desăvîrșit. Iar el le răspundea: "Dacă sfinții mucenici ai lui Hristos au răbdat
cu tărie pînă la sfîrșit pentru Dumnezeu, în Care au crezut, unii tăierea mădularelor,
alții tăierea capetelor, iar alții arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi
pierd răbdarea cea puțină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?"
Și așa pustnicul și înfrînatul cel adevărat, deși fiind în boală trupească,
totuși nu și-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o pînă la sfîrșit, s-a sfîrșit
pe mîinile iubitului și duhovnicescului său ucenic și fiu, fericitul Pahomie,
și a trecut spre îndulcirea veșnicelor bunătăți, gătite lui de la Domnul nostru
Iisus Hristos. După aceea, Cuviosul Pahomie a îngropat cu cinste trupul duhovnicescului
său părinte și s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde viețuia după Dumnezeu.
După cîtăva vreme, a venit la dînsul Ioan, fratele lui cel mai
mare după trup, care îl căuta de multă vreme. Pentru că, de cînd Pahomie luase
Sfîntul Botez, nu s-a mai întors în casă la părinții și rudeniile sale, ci îndată
s-a dus în pustie; și-l căuta Ioan, fratele lui, pretutindeni, pentru că și
acela luase sfînta credință și se botezase. Deci, văzîndu-se unul cu altul,
s-au bucurat și s-au sărutat și Ioan a început a viețui împreună cu Pahomie
și a urma vieții lui, petrecînd amîndoi în legea Domnului și învățîndu-se ziua
și noaptea. El nu se îngrijea de cele pămîntești, iar cele ce le avea din osteneala
mîinilor sale, le împărțea la cei ce aveau trebuință, neîngrijindu-se pentru
ziua de mîine. Își muncea trupul cu postiri, privegheri și alte feluri de osteneli,
mîngîindu-se cu nădejdea învierii și a fericirii ce va să fie în ceruri.
Citind Vietile Sfintilor și luînd aminte la isprăvile acelora,
singur se sîrguia să săvîrșească unele ca acelea. Apoi, Cuviosul Pahomie, aducîndu-și
aminte de făgăduința care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru frații cei
ce erau să se adune la dînsul spre mîntuire, a început împreună cu fratele său,
a zidi chilii. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar
Ioan, învățînd și cugetînd pentru liniștea și strîmtorarea călugărească, dorea
să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărîndu-se, a zis către Pahomie:
"Încetează de a mări și a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta este
netrebnic".
Auzind Pahomie unele ca acestea s-a mîniat asupra fratelui său,
că nu cu înțelegere l-a ocărît pe el. Însă, fiind blînd, nu i-a zis nimic, cinstind
pe fratele cel mai mare cu anii. Sosind noaptea, s-a închis în chilia sa și
a început a plînge și întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicînd: "Amar
mie, că înțelegerea cea trupească este încă întru mine și umblu încă după trup;
pentru că după atîta deprindere duhovnicească, sînt stăpînit încă de mînie.
Miluiește-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări
pe mine cu darul Tău, atunci vrăjmașul meu va afla în mine vreo parte din faptele
sale și mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci
scris este: Cel ce păzește toată legea, dar numai într-una greșește, pentru
toate s-a făcut vinovat. Cred Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi
vor ajuta mie, și mă voi învăța a umbla în căile Sfinților Tăi Părinți, tinzînd
spre cele dinainte și uitînd pe cele din urmă; că din veac sfinții Tăi, ajutîndu-se
cu darul Tău, au rușinat pe vrăjmaș și foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi
învăța, Doamne, pe cei care Te-ai făgăduit a-i chema la viața monahicească prin
mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi stăpînesc
sufletul meu, și de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Cred Doamne, că dacă
Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sînt plăcute înaintea ochilor Tăi
și-mi vei ierta toate păcatele mele".
Așa strigînd fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea
întru rugăciuni, asudînd cu lacrimi, și din multa sudoare - fiind pe vremea
secerișului, și în părțile acelea fără de măsură era zăduf mare - s-a făcut
sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stînd la rugăciune,
să-și aibă mîinile întinse în sus și nicidecum nu le lăsa nici le strîngea pînă
la sfîrșitul rugăciunii; ci așa stătea ca spînzurat pe Cruce. Astfel obosindu-și
trupul său, iar sufletul ridicîndu-și spre gîndirea de Dumnezeu, asuda foarte
mult.
Nu după multă vreme, Ioan, fratele lui s-a mutat către Domnul
și el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi și cu cîntări, îngrijindu-se în toate
zilele ca să fie mai bun și mai liber de gîndurile cele ce năvăleau asupra lui,
învățîndu-se pururea în frica lui Dumnezeu, avînd în minte pomenirea morții,
înfricoșata judecată și minunile cele veșnice, iar cu trupul ostenindu-se la
zidirea mănăstirii. Diavolii văzînd aceasta, au început a năpădi la arătare
asupra lui, scrîșnind cu dinții și aducîndu-i multe ispite. Iar el înarmîndu-se
cu pavăza credinței și cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmașului, avînd totdeauna
în gură cîntarea de psalmi. Deci, rugîndu-se el, diavolii de multe ori se sîrguiau
să-i curme rugăciunea. Cînd pleca genunchii îi arătau înaintea lui o groapă
adîncă și apă vîjîind, ca să se teamă și să nu-și plece genunchii la rugăciuni.
Însă, sfîntul nu se îngrijea de diavoleștile năluciri și nu înceta a-și pleca
genunchii la rugăciune.
Odată, umblînd el, l-au înconjurat diavolii, urmîndu-i și mergîndu-i
înainte ca unui boier, zicînd unul către altul: "Iată Domnul Pahomie, dați-i
loc de cinste robului lui Dumnezeu!" Iar sfîntul batjocorea nălucirile lor și-i
socotea pe dînșii ca pe niște cîini ce latră. Stînd în chilia sa la pravila
cea de la miezul nopții, au năvălit asupra lui mulțime de diavoli și au început
a-i clătina chilia și a cutremura pămîntul, vrînd să răstoarne zidirea din temelie
și să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cînta: Dumnezeu este scăparea
noastră, puterea și ajutorul întru necazurile cele ce ne-a aflat pe noi; pentru
aceasta nu ne vom teme, cînd se va tulbura pămîntul. Atunci îndată s-au
stins diavolii ca fumul și s-a făcut alinare și liniște. Însă aceia, fugind
ca niște cîini fără de rușine, iarăși s-au întors. Deci, după rugăciune, șezînd
sfîntul la lucrul mîinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoș mare, care
cînta înaintea lui foarte mult și se repezea spre fața lui; iar sfîntul a suflat
asupra lui și, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la
dînsul.
Altădată, adunîndu-se mulți diavoli, au legat o frunză de stejar
cu o funie mare și lungă, și trăgeau de ea cu osteneală și cu ispitire, ca de
o piatră mare, chiuind și strigînd cu mare glas unul către altul: "Trageți,
trageți!" Aceasta o făceau vrînd să pornească spre rîs pe robul lui Dumnezeu;
dar sfîntul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.
De multe ori, cînd ședea sfîntul să mănînce, diavolii, făcîndu-se
în chip de femei frumoase, ședeau lîngă el și se atingeau de bucatele cele puse
înainte. Iar cuviosul, închizîndu-și ochii cei trupești ca să nu vadă nălucirile
cele muierești, își ridica ochii minții spre Hristos Dumnezeu; atunci nălucirile
cele diavolești fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era
darul Domnului împreună cu cuviosul, Cel ce a zis către plăcuții Săi: Nu
vă temeți, Eu sînt cu voi pînă la sfîrșitul veacului.
Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli;
pentru că toată ziua, de dimineață pînă seara, a fost bătut de dînșii și ca
un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit
de ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul nu părăsește în ispite pe robii
Săi. Deci, a venit la dînsul pentru cercetare, un oarecare monah bătrîn cu numele
Apolos; și îndată a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate
primejdiile și ispitele cele aduse asupra lui de diavoli. Apolos i-a grăit lui:
"Îmbărbătează-te și te întărește robule al Domnului, pentru că știe diavolul
că de te-ar fi biruit pe tine, cel ce ne ești nouă spre folos, și căruia toți,
după puterea noastră, ne sîrguim să-ți urmăm, apoi pe noi neputincioșii cu înlesnire
ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte,
avînd ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoințe, ci rabdă-le
pe toate cu vitejie, că ai să dai răspuns lui Dumnezeu și pentru noi, biruindu-te
de lenevire și dîndu-ne nouă chip de împuținare de suflet".
Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăj-mașilor
celor nevăzuți și slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care
l-a mîngîiat în necaz, și l-a pornit spre mai mare nevoință; deci, a rugat pe
monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des și să-l întărească. Odată, acel
fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit și, petrecînd puține
zile, s-a mutat către Dumnezeu și a fost îngropat de Pahomie.
Cuviosul Pahomie avea atîta îndrăzneală și credință către Dumnezeu,
încît de multe ori călca peste balauri și peste scorpii, și rămînea nevătămat
de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de rîu. Crocodilii
ascultau porunca lui și treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Cuviosul,
mulțumind lui Dumnezeu că-l păzește nevătămat de toate asuprelile vrăjmașilor,
se ruga Lui, zicînd: "Bine ești cuvîntat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia
mea, nici n-ai lăsat neputința mea, ca să fie înșelată de vrăjmașul, ci singur
m-ai întărit și mă întărești pe mine, văzînd neștiința mea. Singur mă povățuiești
și mă înveți pe mine voia Ta cea sfîntă, pentru că eu sînt prost și neînțelept;
iar Tu m-ai înțelepțit întru frica Ta".
Sfîntul, văzînd iarăși asuprelile diavolești, ruga pe Dumnezeu
ca un viteaz și nevoitor desăvîrșit, ca să-i ia somnul, încît să petreacă noaptea
și ziua fără de somn - pe cît se poate -, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe
cei potrivnici, după cele scrise: Nu mă voi întoarce, pînă ce se vor sfîrși;
îi voi necăji și nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai
încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea și vedea duhurile
cele nevăzute ca pe cele văzute și le gonea departe cu arma duhovnicească a
rugăciunilor. Rugăciunea cuviosului era ca să se săvîrșească întru el voia Domnului
și să nu se lipească de el nici un gînd din grijile lumești.
După cîtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stînd la rugăciune la miezul
nopții, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintîi, zicîndu-i: "Pahomie".
Iar el a răspuns: "Ce este, Domnul meu?" Zis-a îngerul: "Voia Domnului este
aceasta, ca să-I slujești Lui și pe neamul omenesc să-l aduci la El". Îngerul
Domnului, zicîndu-i acestea de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulțumind
lui Dumnezeu de acea vedenie ce i se făcuse și, luînd încredințare, a început
a primi pe cei ce veneau la el și voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după
multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învățîndu-i să treacă cu vederea
lumea și pe toate cele din lume. Astfel, el se dădea singur pildă cu pustnicia
și cu smerenia vieții celei iubitoare de osteneală, deși nu mai era tînăr, slujind
celorlalți frați. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpînd, și
adăpînd cu apă verdețurile, el slujea bolnavilor ziua și noaptea și era chiar
și portar. El făcea cu mîinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă și slujirile
în mănăstire; îndemnînd pe toți să petreacă întru chemarea lor, în psalmi și
în alte cărți; dar mai ales să se învețe din Sfînta Evanghelie. Numele fraților
care veniseră la el de la început, erau acestea: Psentais, Suros și Psoe. Acestora
le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind
la sfînta lui viață cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicîndu-și unul altuia:
"Ne-am înșelat, socotind că sfinții sînt născuți de fel sfinți, și nu se fac
sfinți după a lor voie, și iarăși socotind că păcătoșii nu pot să se întoarcă
la pocăință și să se facă sfinți. Acum vedem darul lui Dumnezeu în sfîntul acesta,
părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinți păgîni și necredincioși,
și a venit întru atît de bună credință și plăcere de Dumnezeu, încît săvîrșește
cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu. Drept aceea ni s-a arătat și nouă,
că și noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat și el sfinților,
care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să și înviem cu
el, că ne duce drept la viața veșnică".
Deci, apropiindu-se ei de Sfîntul Pahomie, i-au zis: "Pentru
ce, părinte, singur te ostenești atît de mult în lucrurile mona-hicești? Poruncește-ne,
ca să lucrăm și noi". Sfîntul le-a răspuns: "Jugul cel bun pe care l-am pus
pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim
împreună pentru mîntuire. El să ne întărească, pe mine și pe voi, în răbdare
și osteneli. Iar cînd Domnul nostru ne va aduna mai mulți, atunci voi îmi veți
ajuta în slujbele mănăstirești". Cuviosul Pahomie le-a scris lor rînduieli pentru
rugăciune, pentru lucrul mîinilor și pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană
și pentru haine, pentru toată buna rînduială mănăstirească și pentru viața monahicească,
precum s-a povățuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toți spre mîntu-ire,
s-au adunat la cuviosul și alți frați, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel,
Pahomie - un altul -, Ioan și alții care auzeau de viața lui cea folositoare,
de învățătura cea de suflet mîntuitoare a credinței celei drepte și de rînduiala
cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, numărul fraților în puțină vreme
s-a înmulțit, încît ei erau mai bine de o sută.
Iar cînd, în vreo zi de praznic, se cădea ca toți împreună să
se împărtășească cu preacuratele, cereștile, nemuritoarele și de viață făcătoarele
dumnezeiești Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot
din bisericile cele din satele de aproape și acesta săvîrșea dumnezeiasca slujbă
în mănăstirea lor și toți se împărtășeau cu Trupul și Sîngele lui Hristos.
Aceasta o făcea, fiindcă nu voia povățuitorul și cugetătorul
cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rînduiala preoțească;
ci zicea că mai de folos este monahilor să nu caute cinste și începătorie, mai
ales cei ce viețuiesc viața cea de obște, ca să nu înceapă între frați pentru
unele pricini a se face zavistii, pizmuiri și neîntocmiri; deoarece, dacă cade
în arie o scînteie mică de foc și nu se va stinge degrabă, toată aria o arde,
și rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas. Astfel, căzînd
între monahi gîndul iubirii de stăpînire și dorirea de rînduială preoțească,
de nu se va scoate degrabă, toate ostenelile lor cele de mulți ani și rodurile
duhovnicești le întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.
Acestea le grăia cuviosul, învățînd pe frați smerenia; însă,
dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfințiți, voind să petreacă
cu dînșii, îl primea cu dragoste și-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind
la viața cuviosului cea cu smerită cugetare și a celorlalți frați, se sîrguia
să fie următor smereniei și ostenelilor lor cele pustnicești. Astfel, Sfîntul
Pahomie era spre toți foarte milostiv și iubitor. Îi era milă de cei bătrîni
și neputincioși cu trupul, știa a plăcea și celor tineri, avînd multă purtare
de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraților crescînd în toate zilele
mai mult, a ales pe unii dintre dînșii, care puteau să îndrepteze cu ajutorul
lui Dumnezeu și să povățuiască pe alții la fapta bună. Astfel, i-a pus pe acei
frați peste alți frați, împărțindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur,
privind la toți ca un părinte și îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia pe
cît putea să poarte ascultarea și slujirea cea cuviincioasă în lucruri și în
rugăciunile și pravila cea pustnicească. Astfel se făcea fraților mare sporire
de la Cuviosul Pahomie, povățuitorul cel de Dumnezeu înțelepțit.
După mulți ani, auzind de dînsul sora sa cea după trup, a venit
la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că și dînsa primise credința
creștinească. Iar el, aflînd de venirea ei, a trimis pe portar la dînsa, zicîndu-i:
"Ai auzit de mine că sînt viu; deci, du-te de aici și nu te mîhni, că nu m-ai
văzut, nici tu pe mine, nici eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieții mele
și să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci frații mei îți vor zidi o chilie
într-un loc liniștit, ca acolo bineplăcînd Domnului, să te lepezi de lume; pentru
că nu este altă odihnă mai bună pe pămînt, decît aceea, de a face bine și a
plăcea lui Dumnezeu. Domnul este puternic ca și pe alte fecioare și femei să
le mîntuiască prin tine, aducîndu-le la o viață ca aceasta. Pentru aceea vei
avea îndoită răsplătire de la Dînsul: una, pentru viața ta îmbunătățită; iar
alta, pentru povățu-irea acelora". Auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima
și a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său și, plîngînd, cerea
să fie povățuită pentru mîntuire.
Atunci fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu, văzînd osîrdia
ei atît de mare; deci, a poruncit unor frați cucernici, ca la o parte de mănăstire,
în partea cealaltă de rîu, să-i facă o chilie și să zidească o mănăstire mică;
și a îmbrăcat-o în chipul monahicesc. Apoi, adunîndu-se la dînsa și alte fecioare
și femei, le-a dat rînduială de viață monahicească și a încredințat mănăstirea
aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrîn și sfînt cu numele Petru, care le cerceta
adeseori și iconomisea toate cele pentru dînsele.
Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul și darul
facerii de minuni; pentru că a început cu darul lui Hristos a tămădui bolile
și a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrîn,
cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori
pe Cuviosul Pahomie, asemenea se ducea la dînsul, pentru că îl iubea foarte
mult, deoarece, acel Dionisie, era unul din cei ce au mărturisit numele lui
Iisus Hristos și a pătimit pentru Dînsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.
O femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind curgerea
sîngelui de mulți ani și, auzind de sfințenia cea mare a Cuviosului Pahomie,
dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa prin sfintele
lui rugăciuni. Ea, aflînd că cuviosul nu vorbește cu femeile, nici nu intră
femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit
acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie
întru Domnul și se cercetează unul pe altul, și l-a rugat acea femeie să-l cheme
cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Dionisie a făcut așa că, trimițînd
rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate și, intrînd ei în sfînta biserică,
femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum
se spune și în Sfînta Evanghelie, și îndată s-a tămăduit de curgerea sîngelui
și s-a făcut sănătoasă. Deci, căzînd la pămînt, preamărea pe Dumnezeu cu glas
mare și pe plăcutul Lui, pe Sfîntul Pahomie, l-a fericit cu laude. Cuviosul
Pahomie, cunoscînd meșteșugul lui Dionisie, a binecuvîntat pe femeie și, după
vorba cea iubită cu prietenul cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.
După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare
și a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat.
Cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: "Noi nu avem obicei
să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca
s-o binecuvîntăm în numele Domnului și vă vom trimite-o înapoi; deci, nădăjduim
spre Domnul că se va tămădui fiica ta". Omul acela, alergînd degrabă, a adus
haina fiicei sale și a dat-o sfîntului.
Sfîntul Pahomie, căutînd cu iuțime spre haina aceea, a zis:
"Nu este aceasta haina ei". Iar tatăl său întărea, zicînd: "Cu adevă-rat haina
aceasta este a fiicei mele". Sfîntul a grăit către dînsul: "Și eu știu că fiica
ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească;
iar ea, zicînd că este fecioară și împodobindu-se cu cele feciorești, și-a pierdut
fecioria și petrece în necurăția desfrînării. Deci, am cunoscut că haina aceasta
este spurcată cu păcatul și pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o
sfătuiești mai întîi să se lase de păcatul acela și să se făgăduiască că de
acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, și atunci Domnul îi va fi milostiv
și o va tămădui de muncirea diavolească".
Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mîhnire și de mînie
asupra fiicei sale și, ducîndu-se la dînsa, a întrebat-o de este adevărat, și
ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, și a făgăduit cu jurămînt
că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întor-cîndu-se la cuviosul și spunîndu-i
cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dînsa.
Deci, Cuviosul Pahomie, rugîndu-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puțin unt-delemn
și după ce a luat ea cu credință untdelemn și s-a uns cu el, îndată a fugit
diavolul de la dînsa și s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.
Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era
diavolul dintr-însul și nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul,
căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsîndu-l să-l aducă
la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire a căzut plîngînd
la picioarele Sfîntului Pahomie, și îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu
pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat și să-l izbăvească de muncirea diavolească.
Cuviosul, făcînd rugăciune, i-a dat o pîine din mănăstirea sa și i-a poruncit
ca, la ceasul mîncării, să pună acea pîine înaintea fiului său. Ducîndu-se omul
la casa sa cu pîinea și, sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar
îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci și-a împlinit trebuința în acea
zi cu altă pîine. După o vreme, flămînzind el și cerînd să mănînce, tatăl a
sfărîmat o parte din pîinea lui Pahomie în părticele mici și le-a amestecat
cu finice și astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscînd, să mănînce.
Iar duhul cel necurat ce era în acel tînăr, cunoscînd în finice pîine dată din
mîinile sfîntului, a aruncat finicele la pămînt. Deci, tatăl n-a dat fiului
să mănînce mai multe zile, poruncind în același timp să nu-i dea nimic altceva
să mănînce decît pîinea adusă de la Sfîntul Pahomie. Fiind silit de multă foame,
a gustat din pîinea aceea și îndată a fugit dracul din acel tînăr.
Tatăl, luînd pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuvio-sului,
dînd mulțumire și laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului
Său. Și multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie,
prin darul Sfîntului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălța
cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cîndva
pentru ceva și nu-și cîștiga cererea, nu se mînia nici nu se tulbura cu gîndul,
ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc și mare cuvînt: Părinte, fie voia
Ta!
Cercetînd Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea
în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin
înalt și roditor, în care cei tineri se suiau în ascuns de furau poamele și
le mîncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut
șezînd în vîrful lui un duh necurat și l-a cunoscut că este dracul lăcomiei
pîntecelui, care înșeală pe cei tineri să fure smochinele și să le mănînce în
ascuns.
Atunci, a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din
cei mult nevoitori bătrîni, cu numele Iona, și i-a zis: "Frate, taie pomul acesta,
pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor
neîntăriți în înfrînare". Bătrînul Iona, auzind acestea, s-a mîhnit foarte mult
și a zis către cuvios: "O, părinte, nu-l tăia nicidecum, pentru că mult rod
luăm din el". Văzînd Sfîntul Pahomie pe acel bătrîn mîhnit, a tăcut, nevrînd
să-l mîhnească și mai mult; pentru că îl știa că este sfînt cu viața. A doua
zi, însă, acel pom s-a aflat uscat cu totul și nu avea nici rod, nici frunze
verzi. Văzînd aceasta bătrînul Iona, s-a umplut mai mult de mîhnire și de necaz,
căci n-a ascultat pe părintele cel sfînt și n-a tăiat îndată acel smochin.
Aici se cuvine a pomeni puțin și de viața acestui fericit bătrîn
Iona. El avea optzeci și cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste și cu
plăcere lui Dumnezeu. Ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi,
să adune roadele și, prin ostenelile și rugăciunile lui, să facă mare îmbelșugare
și îndestulare de roade.
El n-a gustat niciodată din acele roade și răsaduri pînă la
sfîrșitul său, atît de înfrînat și pustnic era. Haina lui era numai una, făcută
din piele de oaie, pe care o purta iarna și vara. Altă haină niciodată nu-i
trebuia decît cojocul, pe care numai atunci îl lua, cînd se împărtășea cu dumnezeieștile
Taine; iar după împărtășire se dezbrăca și îl strîngea, păstrîndu-l curat în
tot timpul călugăriei lui. Nu știa ce este odihna trupului, pentru că totdeauna
și neîncetat muncea cu osîrdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură,
ci verdețuri crude cu oțet îi era hrana lui în toată viața. Niciodată nu s-a
odihnit pe coastele sale pînă la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua
din grădină și după apusul soarelui primea hrana obișnuită, iar după aceea intra
în chilia sa și acolo lucra cu mîinile toată noaptea fără lumînare, împletind
funii pînă la cîntarea Utreniei, avînd în gura lui rugăciuni, și astfel dormita
puțin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel își obosea trupul pînă
la cel mai de pe urmă ceas al sfîrșitului vieții sale. Astfel s-a găsit mort,
șezînd și ținînd în mîini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfînt s-a
dus către Domnul, ca unul ce a fost atît de iubitor de osteneli, nevoitor și
omorîtor de patimile trupului său.
În acea mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie,
a zidit o biserică nouă, cu mîinile fraților celor iscusiți în acel lucru și
a împodobit-o cu stîlpi frumoși, încît se veseleau de acel lucru bun și frumos
zidit. Socotind apoi, că nu se cade monahilor a se înveseli de podoaba lucrului
mîinilor lor, nici a se mîndri de frumusețea zidirii, a luat niște funii groase
și a legat stîlpii; deci, chemînd pe frați le-a poruncit, ca să tragă cu toată
puterea, pînă ce s-a aplecat zidirea și se strica toată podoaba. Deci, cuviosul
a zis către frați: "Să nu vă lăudați fraților pentru osteneala cea multă a mîinilor
voastre, că ați făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiți, ca să vă zidiți
singuri pe voi și să vă împodobiți sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu;
pentru că voi sînteți Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul".
Așa cuviosul părinte, mergînd în fiecare locaș, folosea pe frați, învățîndu-i
și certîndu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugîndu-i și sfătuindu-i
să fie în viață fără de prihană și să știe și să cunoască meșteșugirile vrăjmașului,
ca astfel să se împotri-vească lor cu puterea Sfîntului Duh, ori să grăiască
cuvintele Psalmului: Întru Dumnezeu vom face puterea și El va urgisi pe vrăjmașii
noștri.
Șezînd oarecînd Cuviosul părinte Pahomie cu frații în mănăstirea
sa din Tavenisiot și învățîndu-i din dumnezeieștile Scripturi, au venit oarecare
pustnici eretici, care își acopereau veninul dinăuntru cu haine de păr; și,
stînd înaintea porților mănăstirii, au zis oarecăruia din frați: "Sîntem trimiși
de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneți din partea noastră aceste
cuvinte: "De ești cu adevărat om al lui Dumnezeu și nădăjduiești spre Dînsul
că te va asculta pe tine, apoi să vii și să treci cu noi rîul cel de lîngă mănăstire,
cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaștem toți care din noi
are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?"
Niște cuvinte de mîndrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le
Cuviosul Pahomie, a zis către frați: "Cu voia lui Dumnezeu, vor putea ereticii
aceia să treacă rîul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins
pe dînșii în lațul său, ca să li se întărească înșelăciunea ereticească; însă
eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că știu
că gîndul acesta, nu numai că nu este monahicesc, dar nici creștinesc. Iar voi
duceți-vă și spuneți-le lor ce zice fericitul Pahomie: "Nădăjduiesc spre Dumnezeu,
iar nu spre lucrările mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul
Dumnezeul meu. Sîrguința mea este, nu să umblu pe ape, ci să-mi văd totdeauna
păcatele mele și să caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără
de vătămare ispitele vrăjmașului". Ereticii, auzind unele ca acestea, s-au dus
rușinați.
În locașul cuviosului era un frate, care își făcea voia sa și
nu mînca în același timp, cînd mîncau și ceilalți frați, ci postea mai mult
decît îi era rînduit; deci, pentru aceasta se mîndrea față de ceilalți. Părintele
Pahomie, cunoscînd înălțarea de minte a mona-hului aceluia, l-a luat de-o parte
și i-a zis: "Frate, Domnul a zis: M-am pogorît din cer, nu ca să fac voia
Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, și tu ești dator a ne asculta
pe noi și a păzi rînduiala mănăstirească. Cînd vine vremea mesei, mănîncă împreună
cu frații cele puse înainte, însă cu măsură; nu săturîndu-te, ca să nu se îngrașe
trupul, căci vrăjmașul va ridica întru tine război, nici foarte puțin să nu
mănînci, ca să nu slăbești cu trupul întru osteneli, ci să primești hrana după
măsura tinereții și puterii, pînă ce vei birui pe diavolul slavei deșarte".
Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui,
însă după aceea iarăși s-a abătut de la regula sa, zicînd: "Unde este scris:
nu posti, nu te înfrîna...?" Deci, sfătuindu-se din nou de Cuviosul Pahomie,
n-a ascultat, și astfel s-a stăpînit de diavol. În cele din urmă, sfîntul, rugîndu-se
către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dînsul, l-a tămăduit pe el și astfel, fratele
s-a îndreptat după aceea, învățat fiind prin certare.
Altădată, Cuviosul Pahomie, stînd la rugăciune, s-a pomenit
întru răpire și a văzut pe frații săi cuprinși de diferite feluri de primejdii.
Unii din dînșii erau cuprinși de jur împrejur de văpaie, și astfel fiind, nu
puteau nicidecum să scape de ea. Alții, fiind cu picioarele desculțe și împleticindu-se
în spini, se primejduiau, fiind înțepați de spini și neputînd să iasă din dînșii;
iar alții stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adîncă, sub care trecea
un rîu mare și înfricoșat, plin de crocodili; astfel că frații aceia nu puteau
să se ducă, nici de la prăpastie, nici să se arunce în rîu, din cauza mulțimii
crocodililor.
Această vedenie cuviosul o spunea fraților cu multe lacrimi
și proorocea zicînd că după ducerea lui din viața aceasta, monahii se vor împiedica
cu diferite feluri de patimi lumești, se vor primejdui întru multă împiedicare
spre mîntuire, neputînd să se izbăvească și să scape de acelea, din pricină
că prin meșteșugirea vrăjmașului, îi vor înconjura pe dînșii patimile cele deșarte.
După aceasta a venit la cuviosul, pentru călugărie un comediant,
pe care cuviosul, primindu-l și învățîndu-l mult pentru pocăință, l-a îmbrăcat
în schima monahală; iar numele lui era Silvan. Acesta, după cîtăva vreme, îndărătnicindu-se,
a început a viețui fără de grijă și a face fel de fel de comedii, spre sminteala
celor tineri, de care lucru înștiințîndu-se cuviosul, l-a învățat pe el mult,
iar uneori îl și bătea. În urma acestora el se făgăduia că se va pocăi, dar
nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a
poruncit ca înaintea fraților să dezbrace de pe dînsul chipul monahicesc și,
dîndu-i lui haine mirenești, să-l izgonească din mănăstire.
Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareț,
rugîndu-l și zicînd: "Iartă-mă, părinte, și mai îngăduie-mă de astă dată; căci
cred în Stăpînul Hristos, Cel ce mîntuiește pe cei păcătoși și cu rugăciunile
tale mă va întoarce la pocăință". Iar starețul i-a zis lui: "Oare știi cît ți-am
răbdat eu ție? De mult ori ți-am dat bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel
rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decît numai singur ție; pentru că n-am
voit a întinde mîna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrînd
a face aceasta. Cînd te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decît pe tine,
pătimind de milă cu sufletul împreună; pentru că te băteam, nu că voiam să te
bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun și
îți vei mîntui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învățături, nici prin
bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la rădăcină, ca pe un mădular putred,
ca să nu se vatăme și celelalte mădulare".
Astfel grăind către dînsul Sfîntul Pahomie, el mai mult se ruga
și plîngea cu lacrimi, făgăduind pocăință cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar starețul
i-a grăit lui: "Dacă voiești să te primesc iarăși în numărul fraților, apoi
să pui pentru tine chezaș, că de acum te vei pocăi". Deci, el și-a pus chezaș
pe un oarecare stareț cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertînd
pe Silvan, l-a încredințat bătrînului Petronie, chezașul său, și singur s-a
rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povățuiască la calea cea
adevărată a pocăinței. Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voiește moartea păcătosului,
a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfîntului Pahomie, plăcutul Său, atîta zdrobire
de inimă întru pocăință, încît în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi
ca pîrîul. Pe cînd ședea la masă cu frații, de multe ori nu putea să se oprească
din plîns și suspinuri, împlinindu-se către dînsul cuvîntul proorocului David:
Făcutu-s-au lacrimile mele mie pîine ziua și noaptea și băutura mea cu plîngere
am amestecat-o.
Iar cînd îi ziceau lui frații să se oprească din plîns, măcar
la masă înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: "Cu adevărat voiesc
să mă opresc, dar nu pot nicidecum". Iar frații îi ziceau lui: "Se cade a plînge
cînd ești în rugăciune singur, dar în vremea mesei să te oprești din plîngere,
pentru că sufletul poate și fără de lacrimile cele din afară să fie umilit".
După aceea, frații iarăși îl întrebau: "Pentru ce plîngi așa?" Și-l opreau,
zicînd: "Ne rușinăm și nu putem să mîncăm, căutînd la tine cum plîngi". El răspundea:
"Frații mei, oare nu-mi este îngăduit să plîng, cînd văd pe bărbații cei sfinți
slujindu-mi mie, păcătosul, cărora nici praful picioarelor nu sînt vrednic a-l
privi? Oare nu sînt dator a plînge, că mie, spurcatul comediant, îmi slujesc
niște bărbați cinstiți și plăcuți lui Dumnezeu ca aceștia? Deci, voi plînge,
fraților, în toate zilele, iar nu să fiu înghițit de pămînt ca Datan și Aviron,
pentru mulțimea păcatelor mele".
Pentru o îndreptare ca aceasta și pentru adevărata pocăință
a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum
și sfinții îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfîntul
stareț adeverea acestea către frați, zicînd: "Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu,
că de cînd s-a adunat această viață de obște, n-am văzut încă pe nici unul din
toți frații care viețuiesc împreună cu mine, urmînd așa smeriți, precum și-a
luat asupră-și fratele acesta. Știu, fraților, că și voi, cu ajutorul lui Hristos,
ostenindu-vă cu multe îmbunătățite nevoințe, ați biruit pe vrăjmaș și l-ați
izgonit; însă, dacă vă veți lenevi puțin, vrăjmașul vostru se scoală asupra
voastră și, cel izgonit, se întoarce și începe a face război. Silvan, cel mai
de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, și-a întemeiat
mîntuirea sa într-atît de adîncă smerenie, încît se vede că a biruit desăvîrșit
pe diavol și nu mai poate vrăjmașul să se întoarcă și să se scoale asupra lui;
pentru că nimic nu biruiește desăvîrșit pe vrăjmașul cel mîndru ca smerenia
din inimă și adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine". Deci,
fericitul Silvan, viețuind opt ani într-o pocăință ca aceasta, s-a săvîrșit;
iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălțîndu-se spre cer de sfinții îngeri,
ca o jertfă aleasă.
Cuviosul Pahomie, viețuind după rînduială dumnezeiască spre
folosul tuturor, episcopul cetății care se numea Panopoli, cu numele Uar, a
trimis rugăminte la dînsul și îl chema în cetatea sa să facă în ea o mănăstire
după rînduiala și așezămîntul său. Cuviosul, luînd pe unii din ucenicii săi,
între care era și Teodor, s-a dus acolo și a voit să cerceteze o mănăstire oarecare
a sa, care era aproape de calea aceea. Intrînd el în acea mănăstire, a văzut
pe unul din frați ducîndu-l la îngropare cu multă cîntare de psalmi și după
el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinții și rudeniile celui
mort. El a poruncit celor ce-l duceau să stea și să înceteze cîntarea; pentru
că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort
o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viața aceluia fusese rea, petrecînd
în lenevire și în iubire de păcate.
Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că
erau de mare preț, și să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de orice cîntare
de psalmi și fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru
minunîndu-se toți și neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, atunci
părinții celui mort, rudeniile și unii din frați au rugat pe Cuviosul Pahomie
să-i fie milă de cel mort și să poruncească a-l îngropa după rînduiala obișnuită
a Bisericii. Sfîntul a grăit către dînșii: "Mie, fraților, cu adevărat mai mult
decît vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiți de trupul lui,
iar eu de suflet. Și aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i
se dea oarecare ușurare sufletului lui de la milostivul și iubitorul de suflete
Dumnezeu". Atunci toți au tăcut, auzind niște cuvinte ca acelea de la sfîntul
părinte.
Cuviosul, petrecînd în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut
înștiințare că în altă mănăstire un frate bolește, că este aproape de moarte
și dorește ca înaintea sfîrșitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să
se învrednicească de rugăciunea și de binecuvîntarea lui. Deci, sculîndu-se
cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sîrguință la mănăstirea aceea. Dar cînd erau
departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh. Și,
ridicîndu-și ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se
grăbea să se ducă, înălțîndu-se cu bucurie de sfinții îngeri pe cale luminoasă
și, stînd, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici vedeau ceva.
Atunci ei au grăit către sfînt: "Pentru ce stai, părinte, privind în sus, și
nu te îngrijești de fratele cel bolnav să nu moară mai înainte de venirea ta?"
Sfîntul le-a răspuns: "Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducîndu-se
sufletul lui de mîinile sfinților îngeri la viața veșnică".
După aceasta, ajungînd la mănăstirea aceea, au găsit mort pe
fratele cel ce se sfîrșise întru Domnul și, îngropînd cu cinste trupul lui,
s-au dus la Panopoli. Acolo, fericitul episcop Uar s-a bucurat foarte mult de
venirea Cuviosului Pahomie și a ucenicilor lui. Pe cînd se zidea mănăstirea,
niște oameni din cei vrăjmași și zavistnici, îndemnați de diavol, veneau noaptea
și risipeau ceea ce se lucra ziua. Cuviosul a răbdat multă vreme o supărare
ca aceea de la ei, învățînd și pe ucenicii săi la răbdare, pînă ce Domnul singur
a voit de a răsplătit bîntuitorilor acelora. Pentru că, odată, venind ei după
obicei și începînd să risipească ostenelile sfinților bărbați, îngerul Domnului
i-a ucis cu foc de fulgere, încît toți au pierit și s-au topit ca ceara. Apoi,
din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăstirea fără de împiedicare
și s-a făcut locaș ales, și a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici
ai săi, bărbați îmbunătățiți: pe Samuil, pe Ilarie și pe Enorație, ca să îndrepteze
lucrurile mănăstirii și să povățuiască pe frați spre mîn-tuire. Iar el, întorcîndu-se,
a venit la mănăstirea sa. Auzind frații de venirea părintelui lor, au ieșit
în întîmpinarea lui, închinîndu-se și bucurîndu-se.
Fiind în viața monahicească un copil nou începător și ieșind
din turma cea cuvîntătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: "Părinte, de cînd
ai plecat de aici pînă astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdețuri, nici legume".
Iar sfîntul i-a răspuns, zîmbind: "Nu te mîhni, fiule, că voi porunci să se
fiarbă". Deci, ducîndu-se în mănăstire, a intrat în bucătărie și, găsind pe
fratele ce era bucătar lucrînd rogojini, l-a întrebat: "Spune-mi, frate, cîtă
vreme este de cînd nu fierbi fierturi fraților?" El a răspuns: "Două luni!"
Și i-a grăit starețul: "Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ți
s-a dat?" Bucătarul răspunse: "Părinte, după porunca ta am voit să fierb în
toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănîncă, fără numai de copiii cei
începători, care mănîncă fiertură, iar frații se înfrînează și petrec cu mîncare
uscată. Deci, fiertura, rămînînd și lepădîndu-se afară, pentru aceea am încetat
a fierbe, ca să nu se arunce bucatele și untdelemnul. Iar ca să nu fiu osîndit
pentru șederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine
în bucătărie".
Grăit-a lui starețul: "Cîte rogojini ați lucrat?" Răspuns-a
bucătarul: "Cinci sute". Grăit-a sfîntul: "Aduceți-le aici". Și le-au adus.
Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicînd: "Precum voi n-ați
băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mîncare fraților, așa și eu fără
de cruțare ard lucrul mîinilor voastre, ca să știți, că nu este bine a călca
așezămintele părintești cele date spre mîntuirea sufletului!" Bucătarul și cu
celălalt frate, văzînd acestea, au căzut înaintea părintelui și cereau iertare.
Aducîndu-și aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire,
pentru frații cei ce vor să cadă în pătimiri și să se împle-tească cu griji
deșarte după sfîrșitul lui, plîngea. Deci, închizîndu-se în chilia sa de cu
seara, se ruga lui Dumnezeu pentru frații aceia. Și iarăși, o vedenie ca aceasta
a văzut în miezul nopții, după cum spunea singur în urmă: "Vedeam o groapă adîncă
și întunecoasă și în ea o mulțime de monahi fără de număr, dintre care mulți
se sîrguiau să iasă din groapa aceea, dar nu puteau, de vreme ce pogorîndu-se
alții întru întîmpinarea lor în groapă, pe aceia îi surpau iar în adîncul gropii.
Alții, aproape fiind de marginile gropii, se sîrguiau ca să iasă, dar iarăși
cădeau în groapă; alții mai neputincioși, căzînd mai adînc, se tăvăleau pe dedesubt;
unii strigau cu glasuri umilite, în timp ce alții din ei abia ieșeau de acolo
cu multă osteneală și, aflînd îndată lumină, se bucurau, mulțumind Domnului".
Cuviosul, venindu-și în sine, socotea vedenia aceea, și a cunoscut
ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire,
întunecare și căderi; că va rămîne între dînșii numai chipul călugăresc. Deci,
pentru aceasta se tînguia foarte mult. Gîndind la acelea, se ruga către Dumnezeu,
astfel: "Doamne, Atotțiitorule, așa va fi? Pentru ce ai lăsat să fie obște și
mănăstire? Doamne, adu-Ți aminte de așezămîntul Tău, pe care l-ai făgăduit,
ca să-l păzești celor ce-Ți slujesc Ție pînă la sfîrșitul veacului. Tu știi,
Stăpîne, că de cînd am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea
Ta și n-am gustat pîine sau apă pînă la săturare, nici altceva din cele pămîntești".
Grăind acestea cuviosul, un glas de sus s-a auzit către el:
"Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc
cu milostivirea Mea". Iar Pahomie, aruncîndu-se la pămînt, a strigat către Dumnezeu:
"Doamne, iartă-mă și nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie,
nevrednicului. Pentru că știu și eu, o, Stăpîne, că fără de sprijinul Tău toate
sînt șchioape; iar milostivirea Ta pe toți îi miluiește și îi mîntuiește prin
judecățile cele neștiute".
Pe cînd cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii
stăteau înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tînăr cu frumusețe negrăită,
strălucind ca razele soarelui și avînd pe capul Lui o cunună de spini. Ridicînd
îngerii pe Pahomie de la pămînt, i-au zis: "Deoarece ai cerut să ți se trimită
milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul
slavei Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui Cel ce S-a trimis în lume și
S-a răstignit pentru noi și poartă această cunună de spini pe cap!" Domnul a
zis către Pahomie: "Îndrăznește, Pahomie, și te întărește, că sămînța ta cea
duhovnicească nu va lipsi pînă la sfîrșitul veacului. Iar din cei ce vor să
fie după tine, mulți mîntuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se
vor arăta mai înalți decît îmbunătățiții monahi de acum. Pentru că cei de acum,
povățuindu-se și luminîndu-se, strălucesc după felul vieții tale cu faptele
cele bune, iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea
întunecoasă, neavînd acest fel de povățuire ca să-i poată scoate din acel întuneric,
sărind din întuneric, cu singură alegerea voii lor vor merge cu osîrdie pe calea
cea luminoasă a poruncilor Mele și vor fi plăcuți Mie. Alții se vor mîntui prin
ispite și prin primejdii și se vor asemăna cu sfinții cei mari. Pentru că amin
zic ție, căci vor cîștiga aceeași mîntuire pe care o au și monahii cei de acum,
care viețuiesc cu desăvîrșire și cu neprihănire!"
Acestea zicînd Domnul, S-a suit la cer și se lumina văzduhul
cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfîntul Pahomie, căzînd, s-a închinat
Domnului și-L slăvea cu gura și cu inima, bucurîndu-se de acea slăvită vedenie,
încît s-a umplut de negrăită dulceață din cuvintele Domnului.
Un frate oarecare dorea să se facă mucenic pentru Hristos, dar
în acea vreme era pace în Biserica Lui și în împărăția dreptcredinciosului împărat
Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfîntul Pahomie, zicînd: "Roagă-te
lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!" Iar sfîntul îl învăța
să nu primească în inimă un gînd ca acela, ca să dorească mucenicia, și zicea:
"Frate, rabdă cu vitejie nevoința monahicească și poartă ostenelile monahicești
fără de cîrtire întru ascultări și te sîrguiește ca prin viață fără de prihană
să placi lui Hristos și astfel vei avea împărtășire cu sfinții mucenici în cer!"
El însă, în toate zilele, supăra pe sfîntul, dorind să păti-mească
pentru Hristos și ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l
învrednicească cununii mucenicești. Sfîntul Pahomie, vrînd ca să se izbăvească
de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: "Mă voi ruga pentru tine,
ca să-ți fie ție precum voiești; dar să te păzești, ca nu în vremea muceniciei,
în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El, căci cu
adevărat te amăgești cu gîndul, singur vrînd de voie să te arunci în ispită,
cînd singur Domnul ne învață să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită".
S-a întîmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis cîțiva
frați la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstirești,
fiindcă acolo creștea multă papură. Satul acela era aproape de niște barbari
care se numeau vlemizi. Deci, pe cînd frații adunau papură în acea insulă, Cuviosul
Pahomie, chemînd pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă
să cerceteze pe frații cei ce se osteneau cu strîngerea papurei și să le ducă
hrană. Deci, trimițîndu-l, i-a zis cuvîntul Apostolului: "Iată, acum este vreme
bineprimită, acum este ziua mîntuirii! Întru nimic să nu te pleci la vreo sminteală,
pentru ca slujba să fie fără prihană".
Încărcînd el un asin cu mîncări, s-a dus la frați. Dar cînd
s-a apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca să ia apă. Atunci barbarii,
prinzîndu-l, l-au legat și l-au suit în munte la ceilalți barbari împreună cu
asinul. Iar aceia, văzînd pe monah, au început a-l batjocori, zicîndu-i: "Monahule,
vino de te închină zeilor noștri". Și, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă
idolilor lor. Deci, aducîndu-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească
împreună cu ei. Dar el, nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii
s-au mîniat și, înconjurîndu-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în
bucăți. El, văzînd săbiile trase deasupra capului său și înțelegînd mînia cea
cumplită a barbarilor, s-a temut mult și, alergînd de frică, a căzut la idoli,
s-a închinat lor și le-a adus jertfă, apoi a băut și a mîncat din cele jertfite
idolilor. Astfel, temîndu-se de moartea cea trupească, și-a vătămat sufletul
său cel fără de moarte, lepădîndu-se de Hristos.
După săvîrșirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat
din legături pe monahul acela și, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale.
Iar el, pogorîndu-se din munte, și-a venit în simțire, cunoscîndu-și păcatul,
și-a rupt hainele și bătîndu-și fața, s-a întors la mănăstire. Cuviosul Pahomie,
cunoscînd cu duhul cele întîmplate acelui frate, a ieșit foarte mîhnit întru
întîmpinarea lui. Iar acela, văzînd pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui
cu fața la pămînt, tînguindu-se și strigînd: "Am greșit lui Dumnezeu și ție,
părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun și învățătura cea de folos, ca
să nu doresc mucenicia; căci, de te-aș fi ascultat pe tine, n-aș fi pătimit
unele ca acestea!"
Iar marele părinte i-a zis: "O, ticălosule, singur te-ai lipsit
de un bine atît de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească,
iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îți era împărtășirea cu sfinții mucenici; iar
tu te-ai smuls din ceata lor cea sfîntă. Stăpînul Hristos venise la tine cu
sfinții îngeri, vrînd să-ți pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat
de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieți, decît pe
Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi și, nevrînd, ai pierdut
viața cea veșnică depărtîndu-te de Dumnezeu. Unde sînt cuvintele tale, pe care
le grăiai întotdeauna? "Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!..." Și mă supărai,
ca să mă rog pentru tine, să te învrednicești de mucenicie. Deci, aceasta îți
era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus
Hristos și să cîștigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea
numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ți-am spus eu mai înainte
toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gîndul acesta?" Iar fratele
acela a zis: "Părinte, am greșit întru toate și nu pot căuta în fața ta, nici
să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, și nu este în mine nădejde de
mîntuire și nu știu ce să fac; căci nu m-am așteptat să mi se întîmple unele
ca acestea!"
Acestea grăindu-le el cu plîngere și cu tînguire, marele stareț
i-a zis: "Ticălosule, tu pînă la sfîrșit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul
este bun și fără de răutate și nu Se mînie pînă la sfîrșit, căci este voitorul
milei și poate ca, păcatele noastre, să le afunde în adîncul milostivirii Sale,
ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cît este depărtat cerul de pămînt,
pe atît depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voiește și nu
dorește moartea păcătosului, ci pocăința lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă
întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors spre El, să nu se depărteze,
ci degrabă să se întoarcă iarăși la El. Așadar, nu te deznădăjdui, căci este
și pentru tine nădejde de mîntuire; de vreme ce pomul cel tăiat, iarăși va odrăsli
din rădăcină. De voiești să mă asculți pe mine, vei cîștiga iertare de la Domnul".
Iar el, plîngînd, zicea: "O, părinte, de acum te voi asculta întru toate!"
Cuviosul i-a poruncit să se închidă într-o chilie singuratică
și pînă la moarte să nu vorbească cu nimeni, decît numai cu părintele cel duhovnicesc.
Numai a doua zi să mănînce puțină pîine cu sare și cu apă, să facă două rogojini
pe zi, să se roage și să privegheze pe cît va putea și din plîngere să nu înceteze
niciodată. Și a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, viețuind în pocăință
zece ani, și a trecut către Domnul.
Cuviosul Pahomie, fugind odată de gîlcevile mănăstirești, i-a
stat înainte diavolul în chip luminos, zicîndu-i: "Bucură-te, Pahomie, căci
eu sînt Hristos și am venit la tine ca la prietenul meu". Sfîntul, socotind
în sine, gîndea că venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie și fără
de frică, astfel încît toate gîndurile omenești se sting în ceasul acela și
se întraripează toată mintea în vedenia care se vede. "Iar eu, cugeta cuviosul,
văzînd arătarea acestuia ce-mi stă în față, sînt plin de tulburare și mă tem.
Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!" Apoi, sculîndu-se îngrădit cu credința
către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: "Du-te de la mine, diavole, căci ești
blestemat tu și vedenia ta și meșteșugirile sfaturilor tale celor viclene".
Iar diavolul, îndată s-a stins și s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare
și a tulburat văzduhul, fugind și strigînd cu glas tare: "Eu am voit ca acum
să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucînd mai înainte, m-ai spurcat,
și în toate zilele biruindu-mă mă batjocorești; pentru că este mare puterea
lui Hristos, Care vă ajută vouă monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu
voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvîrșesc". Iar sfîntul, întărindu-se
cu duhul, se mărturisea Domnului, mulțumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic,
care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.
Într-o noapte, Sfîntul Pahomie, umblînd prin mănăstire cu fericitul
Teodor, au văzut de departe amîndoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă,
venind spre mănăstire cu o mulțime de slugi, iar Teodor a început a se teme,
văzînd-o. Deci sfîntul i-a zis: "Nu te teme, fiule, ci îndrăznește nădăjduind
spre Domnul". Și a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip
de femeie, apropiindu-se, a zis: "Pentru ce vă osteniți în zadar, fiindcă nu
puteți nimic să faceți împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotțiitorul
Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori". Iar Sfîntul Pahomie a întrebat pe diavol,
zicînd: "Tu cine ești, de unde vii și pe cine voiești să ispitești?" Răspuns-a
aceea ce se părea femeie: "Eu sînt puterea diavolului și mie îmi slujește toată
tabăra diavolească; eu am smuls pe Iuda din ceata apostolilor și asupra ta,
Pahomie, am luat putere să ridic război, fiindcă nimeni cîndva nu m-a defăimat
pe mine atît de mult ca tine; pentru că mă superi pe mine nu numai sub picioarele
bătrînilor, ci și sub ale copiilor tineri, învățîndu-i să mă calce. Ai adunat
mulți asupra mea și i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de
Dumnezeu, încît slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăz-neală.
Iar această putere a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul,
Cel ce v-a dat vouă stăpînire să călcați peste toată puterea noastră".
Sfîntul Pahomie a răspuns: "Oare pe mine singur ai venit să
mă ispitești, tu, putere a diavolului, sau și pe ceilalți?" Atunci femeia cea
în chipul diavolului, a zis: "Am luat stăpînire ca să te ispitesc pe tine, pe
Teodor și pe ceilalți, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci cînd vă
ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinui-toare de folos, mai mult decît de pagubă.
Dar tu nu vei petrece în veci pe pămînt cu aceia, pe care acum cu rugăciunea
îi întrarmezi; pentru că va veni o vreme cînd, după al vostru sfîrșit, mă voi
juca între dînșii". Grăit-a sfîntul: "Dar de unde știi, că cei ce vor fi după
sfîrșitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu credință, precum îi slujim noi?"
Răspuns-a diavolul: "Știu din arătare". Atunci sfîntul a zis: "Minți cu capul
tău cel spurcat, pentru că a ști acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca
să știe pe cele ce vor să fie; iar tu ești mincinos și stăpînești minciuna".
Zis-a diavolul: "Deși nu știu nimic prin cea mai înainte știință, totuși am
cunoștință din lucrurile cele trecute și din cele de față, despre cele ce vor
să fie". Diavolul, grăind unele ca acestea și încă multe altele, Cuviosul Pahomie
l-a certat pe el în numele lui Iisus Hristos și s-a stins diavolul cu toată
ceata sa.
Odată, cuviosul, cercetînd pe frații de prin mănăstirile așezate
prin singurătăți și îndreptînd științele lor, a venit la un bărbat cinstit,
care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. Însă, monahul acela nu știa
limba egipteană, dar știa grecește și latinește, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie
ca prin tălmaci să vorbească cu dînsul. Sfîntul întrebîndu-l pe el despre îndreptarea
științei, acela nu voia să-i descopere știința sa prin tălmaci, ci numai către
singur starețul. Dar nu putea, deoarece nu știa limba egipteană pe care o vorbea
Sfîntul Pahomie, iar marele stareț nu știa nici pe cea grecească, nici pe cea
latinească. Deci, sculîndu-se cuviosul, s-a dus la un loc deosebit și, întinzîndu-și
mîinile către cer, a început a se ruga, zicînd: "Doamne, Atotțiitorule, dacă
nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pămîntului,
neștiind limba lor, apoi ce trebuință este ca să vină ei la mine? De voiești
ca aici să mîntuiești pe dînșii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpîne, ca să înțeleg
vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor".
După ce s-a rugat astfel trei ceasuri și după ce și-a sfîrșit
rugăciunea sa, deodată Dumnezeu i-a trimis din cer, în dreapta lui, o hîrtie
scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înțeles graiul tuturor limbilor
și a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se cu mare bucurie la fratele
acela, a început a vorbi cu dînsul grecește și latinește, ca și cum din tinerețe
ar fi învățat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dînsele. Iar monahul acela
se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat Cuviosului în puțină vreme și spunea
celorlalți că marele părinte i-a întrecut pe toți scolasticii în curata vorbire
grecească și latinească. Atunci, Cuviosul, vorbind cu fratele acela multă vreme
și pricepînd știința lui și pe el bine îndreptîndu-l, l-a încredințat lui Dumnezeu
și s-a întors în chilia sa.
Cuviosul Pahomie, ajungînd la adînci bătrîneți, după ce s-a
sîrguit foarte mult în propovăduirea mîntuirii, după praznicul Sfintelor Paști,
a căzut într-o boală trupească și îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Deci,
mai înainte cu două zile de sfîrșitul său, a chemat pe toți frații, învățîndu-i
spre folosul sufletului lor și poruncindu-le să se păzească de eretici ca de
o otravă vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte. După acestea, rugîndu-se
lui Dumnezeu, le-a dat lor pace, binecuvîntare și sărutarea cea mai de pe urmă.
Astfel, împlinindu-și datoria cea mai de pe urmă, și-a dat cinstitul
său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Atunci s-au adunat toți monahii de la toate
mănăstirile înființate de el, al căror număr era de șapte mii, împreună cu cei
din lavra cea mare de obște din Tavenisiot, care era maică și începătoare a
tuturor mănăstirilor, în care erau o mie și patru sute de frați. Deci, adunîndu-se
toți și plîngînd, ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul
lor și ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul și mult
ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu
în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine cinste, slavă și închinăciune, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă - La începutul vieții Cuviosului Pahomie se pomenește de
o cetate creștină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci, nu este lucru
necuviincios, ca vorbind de acea cetate, să nu pomenim și cele scrise despre
dînsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice
el: "Am aflat într-însa - adică Oxirinhos - atîtea bunătăți duhovnicești, pe
care după vrednicie nimeni nu poate să le spună. Am văzut acea cetate plină
de monahi, fiind pretutindeni, chiar afară primprejur, chilii monahicești; iar
capiștile idolești cele mari, care au fost mai înainte, toate au fost prefăcute
în mănăstiri alese și în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici și
mănăstiri decît case mirenești.
Cetatea aceea este foarte mare și cu popor mult. Ea are 12 biserici
mari, sobornicești, afară de mănăstiri, în care sînt biserici deosebite. Dar
nici porțile cetății, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al
cetății nu se află fără de locuințe monahicești prin toate părțile cetății,
unde ziua și noaptea, totdeauna se înalță neîncetat laude lui Dumnezeu, și poți
să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Nici un eretic sau păgîn nu era
în ea, ci toți numai dreptcredincioși creștini; și nimic nu s-ar fi deosebit
de biserică, deoarece episcopul locului, dacă ar fi voit să săvîrșească dumnezeiasca
slujbă pe ulițe în mijlocul cetății, o săvîrșea ca într-o biserică.
Deci, mai marii cetății și ceilalți cetățeni, puneau străji
să păzească pe la toate porțile și căile, că de venea vreun străin sau sărac,
pe acela îndată îl întîmpinau cu bucurie, întrecîndu-se unul cu altul, care
să-l ia mai întîi în găzduire. Asemenea ne-au făcut și nouă, cînd voiam să mergem
prin cetatea lor. Dacă ne-au văzut, ne-au întîmpinat cu multă dragoste și ce
fel de cinste ne-au dat, ce fel de ospăț și de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.
Văzînd noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul
acelei cetăți, care este numărul lor și ne-a spus că în cetatea lor se află
zece mii de monahi; iar călugărițe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu,
sînt douăzeci de mii. Iubirea de străini a acelora, care ne-au arătat nouă,
nu putem să o spunem cu cuvinte". Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea
creștinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de ar fi și cetățile creștinești
de acum ca acel model de cetate!