Viața Cuviosului Eftimie Atonitul, care s-a nevoit în anul 980
(17 mai)
Cuviosul părintele nostru Eftimie a fost din Iviria, dintr-o
cetate ce se numește Tac, fiu din părinți dreptcredincioși, slăviți și bogați.
Deci, după ce tatăl său s-a lepădat de strălucirea și slava cea vremelnică
și stricăcioasă a lumii acesteia, și-a ales sărăcia cea întru Hristos, făcătorul
de bogăție și s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc al monahilor, numindu-se
Ioan, și s-a dus în Constantinopol. Eftimie, fiind prea mic, a rămas împreună
cu moșul lui, bărbat vestit întru slavă și fapte bune, care l-a crescut în
învățătura și sfătuirea Domnului. Trecînd puțină vreme, a luat împreună cu
el pe Eftimie și s-a dus în Constantinopol spre căutarea fiului său, Ioan,
tatăl Cuviosului Eftimie. Aflîndu-l, l-a îndemnat cu multe cuvinte și cu lacrimi
să se întoarcă în patria sa. Însă, el nu numai că nu s-a înduplecat la rugămintea
tatălui său, ci căuta în tot chipul să țină cu dînsul și pe fiul său, Eftimie,
care i-a pricinuit mare mîhnire.
Deci, fiindcă se făceau multe pricini între dînșii pentru
aceasta, deoarece Ioan căuta să ia pe fiul lui, iar tatăl său nu-l lăsa, pentru
aceasta s-a înștiințat Nichifor, împăratul de atunci, care a poruncit ca amîndoi
să meargă la dînsul, aducînd împreună cu dînșii și pe Eftimie. După ce au
stat înaintea lui cîte trei și a auzit pricina ce aveau pentru copil, împăratul
a zis: "Să nu ia cu sila pe copil nici unul nici altul, ci să-l lase în voia
lui Dumnezeu și la care va voi copilul să meargă de voia sa, la acela să meargă".
Lăsînd copilul în voia lui, a alergat îndată în mîinile tatălui pe care nu
l-a văzut, nici nu l-a cunoscut pînă în ceasul acela. Fapta aceasta, pe care
a făcut-o copilul, a pornit spre minune și spre lacrimi pe toți cei ce se
aflau acolo.
Fericitul Ioan, primind pe fiul său ca din mîna lui Dumnezeu,
l-a îmbrăcat îndată în chipul monahicesc și l-a dat la dascăli ca să învețe
carte. Bunul Eftimie, avînd pe lîngă istețimea minții și multă fierbințeală
și sîrguință, a învățat în puțină vreme atît înțelepciunea cea din afară,
cît și înțelepciunea lui Dumnezeu cea dinăuntru și s-a arătat rîu al învățăturilor
Duhului. După aceasta a căzut în grea și mare boală, însă, cu sprijinul și
ajutorul Preasfintei Stăpîne Născătoare de Dumnezeu, s-a făcut sănătos. Astfel
sporea în fapte bune și în înțelepciune. Iar dintre multele minuni ce se povestesc
despre dînsul, este nevoie să amintim una din ele, spre încredințarea celor
multe.
Într-una din zile a venit la el un evreu, căutînd a-i vorbi
de credință. Fericitul Eftimie nu voia nici într-un fel să vorbească cu evreul
acela, zicînd: "Vorbirea cu evreii este deșartă!" Fiind îndemnat de tatăl
său, cu sila s-a înduplecat a vorbi și a început cu dovezi din Scriptura cea
veche să surpe cuvintele evreului, să-i astupe gura. Deci, evreul, nesuferind
biruința, a îndrăznit să grăiască hule împotriva Domnului nostru Iisus Hristos.
Atunci fericitul Eftimie s-a aprins de dumnezeiasca rîvnă și a zis: "Să se
astupe gura care grăiește hule asupra Domnului și Dumnezeului nostru". Și
îndată evreul a rămas mut și fără de glas și a căzut la pămînt, scoțînd spume
din gura lui cea hulitoare, încît zăcea cumplit în vederea tuturor; iar în
cealaltă zi cu greu și-a lepădat spurcatul lui suflet. Minunea aceasta a pricinuit
tuturor frică și spaimă și minunatul Eftimie s-a făcut vestit în tot Constantinopolul.
Fericitul, urînd slava oamenilor, ca potrivnică slavei lui
Dumnezeu, a fugit îndată împreună cu tatăl lui, ducîndu-se la Sfîntul Munte.
Întîlnind acolo pe Cuviosul Atanasie, a voit să locuiască cu dînsul în sfințita
lavră. Iar dumnezeiescul cu adevărat Atanasie, văzînd cu ochiul cel străbătător
al sufletului său darul Sfîntului Duh, care locuia în Eftimie, îl îndemna
să ia vrednicia preoției. Deși nu voia de la început să primească, punînd
înainte nevrednicia, cu toate acestea, supunîndu-se cuvintelor Cuviosului
Atanasie, a fost hirotonit preot.
Atunci a adăugat nevoințe peste nevoințe și înfricoșare peste
înfricoșare, îmbogățind foarte mult toate celelalte bunătăți ce le avea; pentru
aceasta s-a făcut vas dumnezeiesc al Preasfîntului Duh tălmăcind toată dumnezeiasca
Scriptură, în limba ivirenilor și scriind multe cărți pline de învățătură.
El a zidit multe biserici și bolnițe, împodobind tot Sfîntul Munte cu sihăstrii.
Ce cuvînt poate să povestească, după vrednicie, bunătatea care o avea către
toți și smerenia cea neînsemnată cu care a slujit 24 de ani tatălui său, care
era bolnav, și marelui Atanasie? După ce amîndoi s-au dus către Domnul, Sfîntul
Eftimie a luat purtarea de grijă a Sfintei Lavre și a întreg Sfîntului Munte.
Pentru că era osîrdnic și grabnic spre îndoita grijă și iconomie a sufletelor
și a trupurilor fraților; iar din dumnezeiasca lui gură totdeauna izvorau
rîuri de înțelepciune și de învățături pentru slava lui Dumnezeu.
Deci, după ce l-a stăpînit dorul cel desăvîrșit al liniștii,
a pus egumen al lavrei pe George, rudenia lui; iar el se odihnește în veci,
bineplăcînd lui Dumnezeu ziua și noaptea, neștiind nimeni de nevoințele și
rodurile lui cele duhovnicești. Căci el se sîrguia să le săvîrșească în ascuns,
ca să nu le știe altcineva, fără numai singur Dumnezeu, prin care s-a slăvit
la arătare întru multe isprăvi ale lui, după cum ne vor arăta cele ce urmează.
Cuviosul, mergînd odată în Tesalonic, a fost primit cu multă
dragoste de arhiereul locului, care era minunat în fapta bună, minunîndu-se
de toate darurile cuviosului. Acolo era un evreu foarte bogat, prieten cu
arhiereul, care îi făcea toată slujba și pe care arhiereul, pentru răsplătirea
prieteniei lui, îl sfătuia totdeauna și îl îndemna cu multe cuvinte să creadă
în Hristos, dar el nu se pleca nicidecum la aceasta. Cuviosul, cît timp a
stat împreună cu arhiereul, evreul acela venea acolo după obiceiul său; și,
sfătuindu-l pe el arhiereul cele despre mîntuire, el nu numai că nu se pleca,
dar căuta să vorbească cu dînsul de credință, vorbind cu mare obrăznicie și
defăimînd cuvîntul arhiereului ca pe un nimic.
Deci, arhiereul a rugat pe sfîntul să surpe mîndria evreului
prin înțelepciunea cuvintelor sale; dar, sfîntul, fiind ucenic adevărat al
lui Iisus Hristos Cel blînd și smerit, zicea că el este pămînt și cenușă și
că aceasta se cuvine mai bine arhiereului, dar nu lui. După ce arhiereul a
zis iarăși, că de nu se va pleca cuvîntului lui, nu va înceta de a-l ruga
pe el; deci, cu greu sfîntul s-a plecat cuvîntului lui și a surpat toate acelea,
care i le-a pus înainte evreul și cu dovezi proorocești și cu mult meșteșug
i-a surpat gura lui; iar iconomia cea trupească a Domnului a propovăduit-o
și a încredințat-o strălucit, pentru care evreul, nesuferind rușinea ce i
s-a făcut, a început să zică cuvinte hulitoare împotriva Domnului nostru Iisus
Hristos.
Atunci sfîntul, căutînd la dînsul, a zis: "Pierzătorule, să
se astupe gura ta, ca una ce grăiește minciună și hulă asupra Ziditorului
tuturor și Stăpînului nostru Iisus Hristos!" Atunci evreul îndată a rămas
mut și, căzînd la pămînt, își întorcea ochii și gura. Văzînd aceasta toți
cîți se aflau acolo, evrei și creștini, s-au înspăimîntat și s-au înfricoșat
foarte mult. Deci, căzînd la picioare-le cuviosului, îl rugau să-i fie milă
de el și să-l tămăduiască. Atunci sfîntul, făcîndu-i-se milă, a ascultat rugăciunea
lor și, pecetluindu-l cu semnul Sfintei și de viață făcătoarei Cruci, l-a
tămăduit și l-a făcut sănătos după cum era mai înainte.
Atunci evreul acela spunea tuturor cu glas mare că Iisus Hristos
este Dumnezeu adevărat, Ziditor al tuturor, purtător de grijă și ocîrmuitor
al tuturor vietăților. Și s-a botezat cu toți ai casei sale; dar nu numai
ai săi, ci și toți evreii care se aflau acolo și au văzut minunea aceasta;
ba încă și alți evrei de departe au crezut în Hristos. Apoi, evreul s-a tămăduit
și a adus sfîntului drept mulțumire mulți bani, dar cuviosul nu i-a primit
nicidecum, ci a poruncit să-i împartă la săraci.
Într-un timp a fost mare secetă în tot Sfîntul Munte și toți
părinții erau mîhniți peste măsură pentru uscăciunea cea multă; deci, îl rugau
pe cuviosul să facă rugăciune către Dumnezeu pentru aceasta. Dar, cuviosul,
plecîndu-se de multă silă, s-a dus în biserica proorocului Ilie, care este
aproape de sfînta mitropolie a Ivirului și, rugîndu-se cu lacrimi Preaînduratului
Dumnezeu și, aducîndu-i Lui jertfa cea duhovnicească și fără de sînge, îndată
a început a ploua atîta ploaie, încît a săturat pămîntul, și toți au slăvit
pe Dumnezeu, Cel ce slăvește pe cei ce Îl slăvesc pe El.
Monahii din Sfîntul Munte aveau un obicei foarte vechi, și
anume: la praznicul cel cu totul luminos al Schimbării la Față a Mîntuitorului,
se urcau pe vîrful muntelui și făceau priveghere de toată noaptea; iar a doua
zi, după ce se săvîrșea dumnezeiasca Liturghie, se pogorau iarăși. Deci, cînd
a sosit praznicul acesta, s-a suit și dumnezeiescul Eftimie împreună cu alți
frați. Și în vremea cînd voia să se facă dumnezeiasca Liturghie, toți cu un
glas rugau pe cuviosul ca el să săvîrșească dumnezeiasca Liturghie. Sfîntul,
ascultînd cu multă smerită cugetare și săvîrșind dumnezeiasca Liturghie, au
ajuns pînă la ecfonisul, care zice: "Cîntare de biruință cîntînd, strigînd,
glas înălțînd și zicînd". Și, pe cînd frații cîntau: "Sfînt, Sfînt, Sfînt,
Domnul Savaot...", deodată a strălucit peste toți o lumină nemăsurată împreună
cu cutremur, încît toți ceilalți au căzut cu fața la pămînt, numai fericitul
Eftimie stătea singur, arătîndu-se ca un stîlp de foc și rămînînd cu totul
nemișcat; iar minunea aceasta l-a făcut pretutindeni mult mai vestit.
Pentru aceasta, după moartea arhiepiscopului Ciprului, Vasile,
împăratul de atunci al grecilor, a trimis oameni cu scrisori, prin care îl
ruga pe fericitul să primească purtarea de grijă a unei arhiepiscopii ca aceea.
Iar cuviosul nu numai că n-a primit, dar n-a voit nici să audă despre aceasta,
zicînd că el este cu totul nevrednic de o întîietate ca aceasta, de vreme
ce este nevrednic să se păstorească pe sine, dar mai ales să păstorească pe
alții. Astfel avea înrădăcinată în inima sa smerita cugetare, maica tuturor
faptelor bune.
Dar, potrivnicul diavol, care pizmuiește și face totdeauna
război cu lucrurile cele bune și plăcute lui Dumnezeu, nu putea să sufere
isprăvile sfîntului, care sporeau în fiecare zi, cum și faptele lui cele plăcute
lui Dumnezeu, pe care le făcea întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru; ci
de zavistie și de răutate se topea foarte mult. Pentru acestea, aflînd diavolul
pe un monah oarecare, ce se arăta numai după chip monah, iar cu inima era
pîngărit, necurat și vrednic locaș al său, a intrat în el și l-a înduplecat
să omoare pe Cuviosul Eftimie, șoptind în urechile sale, cum a șoptit de demult
Evei: "De vei ucide pe acest Eftimie, vei lua de la mine mari faceri de bine!"
Astfel, ticălosul acela s-a făcut rob credincios al diavolului și părtaș la
fapta uciderii.
Deci, gătindu-și cuțitul, s-a suit în munte unde era chilia
cuviosului. Ucenicul sfîntului, văzînd pe acel monah că era cu totul stăpînit
de diavol, avînd și cuțitul în mînă, a închis ușa chiliei și nu l-a lăsat
să intre înăuntru. Atunci ucigașul, negăsind pe Cuviosul Eftimie, să-și sature
turbarea care o avea asupra lui, a junghiat pe acel ucenic; și, fugind de
acolo, sărind și strigînd fără rînduială, a întîlnit pe un alt ucenic al sfîntului
și l-a înjunghiat și pe acela tot astfel. Apoi, mergînd puțin mai departe,
a căzut pe pămînt cu fața în jos și, mărturisind toate cuvintele diavolului,
și-a lepădat în chinuri pîngăritul lui suflet. Sfîntul Eftimie, cunoscînd
prin darul Sfîntului Duh ce s-a întîmplat ucenicilor lui din lucrarea diavolului,
s-a pogorît din munte cu sîrguință și a îmbrăcat pe ucenicul lui în chipul
cel mare al monahilor și, după puțină vreme, s-a dus către Domnul.
Tot diavolul, cîinele cel fără de rușine și viclean, nu suferea
nicidecum să vadă isprăvile ce le făcea sfîntul spre slava lui Dumnezeu. Pentru
aceasta a îndemnat pe un grădinar, să-l junghie pe sfînt. Deci, acela, gătind
cuțitul, s-a apropiat de sfînt și l-a împuns în pîntece. Dar, o, minune înfricoșată!
Sfîntul a rămas nevătămat și vîrful cuțitului s-a îndoit ca ceara, iar mîna
care a lovit pe Sfîntul Eftimie, s-a uscat și a rămas nemișcată. Atunci grădinarul,
căzînd cu lacrimi înaintea cuviosului, a mărturisit bîntuiala diavolului și
îl ruga fierbinte să dobîndească iertare și tămăduire. Sfîntul, milostivindu-se,
a făcut rugăciune către Domnul pentru dînsul și i-a dăruit sănătate la suflet
și la trup.
Dar ce cuvînt poate să povestească după vrednicie faptele
cele bune ale acestui sfînt? Adică pătimirea, care împreună o avea cu toți:
milostivirea, alinarea, nemîngîierea, liniștea, starea cea de toată noaptea,
rugăciunea neîncetată, smerenia, înjosirea la toate, în mîncări și în haine,
petrecerea cea aspră a trupului său, care purta fiare grele pe dînsul și,
în scurt, putem zice că era cu adevă-rat înger în trup pămîntesc și luminător
în lume nerătăcit, ținînd cuvîntul vieții.
Dar, fiindcă în tot locul sînt sminteli și chiar pămîntul
este loc al smintelilor, căci se întîmplă oarecare sminteli și în Sfîntul
Munte; pentru aceasta, toți părinții împreună rugau pe Sfîntul Eftimie să
meargă în cetatea împărătească și, cu hotărîri împărătești, să scoată din
Athos sminteala și să dea locului aceluia pace desăvîrșită. Cuviosul, plecîndu-se
cuvintelor lor, s-a dus în cetatea lui Constantin. Acolo l-a primit cu multă
evlavie, împăratul împreună cu tot sfatul boierilor, l-au găzduit cu mare
dragoste și i-au împlinit îndată cererea lui.
Cîtă vreme cuviosul a stat acolo, a încălecat într-o zi pe
un catîr și se ducea cu un alt monah, într-o parte a cetății, care se numea
Platia, pentru o trebuință oarecare. În cale era un cerșetor care cerea milă
și pe care văzîndu-l sfîntul, s-a milostivit și se pregătea să-i dea ceva.
Dar, catîrul cum a văzut pe cerșetor, s-a speriat și s-a sălbăticit și, răpind
cu sila pe cuviosul, a fugit, lovind fără de rînduială cu picioarele, și n-a
stat pînă ce n-a aruncat la pămînt pe sfîntul și l-a zdrobit. Deci, niște
creștini trecînd pe acolo și, văzînd pe sfînt în acea stare, l-au ridicat
și l-au dus la locuința unde petreceau ei. Apoi, după puține zile și-a dat
sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu în 13 zile ale lunii mai. Iar la
îngroparea sfintelor lui moaște s-au făcut multe tămăduiri și minuni, spre
arătarea sfințeniei și îndrăznelii cuviosului către Dumnezeu și spre slava
Domnului.
Apoi s-au adus sfințitele lui moaște în Sfîntul Munte și s-au
pus în sfîntul locaș al cinstitului și slăvitului prooroc Înaintemer-gătorul
și Botezătorului Ioan, care a fost zidit de însuși Cuviosul Eftimie, și s-a
numit al Ivirului, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfîntului Duh, a unei
dumnezeiri și împărății, Căreia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii
| Vietile Sfintilor pe luna mai
|