Pătimirea Sfîntului Mucenic Teodot al Ancirei și a Sfintelor șapte fecioare Mucenițe: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia și Iulia
(18 mai)
(Pătimirea acestora este scrisă pe scurt de Nil Mărturisitorul, cel de o vîrstă și dintr-o cetate cu Mucenicul Teodot, care a fost martor ocular)
Îndulcindu-mă din multele faceri de bine ale Sfîntului Mucenic
Teodot, mă cred dator a lăuda pătimirea lui. Nu numai cu cuvintele, dar și
cu faptele sînt dator a mulțumi pentru dragostea lui. Nu sînt vrednic să-l
cinstesc după vrednicie nici cu cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi sîrgui,
pe cît voi putea - socotesc că este de trebuință lucrul acesta -, ca să dau
în scris viața și pătimirea lui, spre înștiințarea și folosul iubitorului
de Dumnezeu; adică cum a viețuit în tinerețe și cum a ajuns la cununa muceni-cească.
Unii spun despre dînsul că de la început a avut petrecerea
de obște cu toți, nedeosebită de desfătarea lucrurilor celor dulci ale acestei
lumi, că a fost căsătorit după lege și că a avut cîrciumă pentru dobîndirea
cîștigului celui necinstit; însă și-a înfrumusețat cu nevoința cea mai de
pe urmă a muceniciei lui, viața cea mai dintîi a sa. Deci, grăiască cineva
ceea ce voiește; iar eu, cel care am petrecut de la început împreună cu mucenicul,
voi spune acelea pe care le-am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele
și folositoarele lui vorbe.
Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoință,
a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor trupești,
deși era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc, supunîndu-și trupul
duhului și împlinind cuvîntul Apostolului: Cei ce au femei, să fie ca cei
ce nu au. El atît de mult a sporit în fapte bune, încît și altora putea
să le fie învățător al curăției și al întregii înțelepciuni. Pentru că nu
se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrînarea și postul
le avea ca pe un început al tuturor bunătăților și cu acestea se înarma în
război ca și cu o pavăză. El socotea omorîrea trupului că este desfătare potrivită
omului creștin; iar dorirea bogățiilor o biruia cu împărțirea tuturor averilor
sale la săraci. Și de mirare era în el aceasta că, prefăcîndu-și viața lui
în viață de cîrciumar, făcea multă neguțătorie duhovnicească, cîștigînd lui
Dumnezeu multe suflete omenești. De vreme ce, sub chipul negustorului de cîrciumă,
lucra apostolește în taină ca un episcop; iar prin învățăturile și sfătuirile
sale de Dumnezeu insuflate, aducea pe elini și pe iudei la Biserica lui Hristos,
pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. El avea și darul tămăduirii, căci,
prin punerea mîinilor și prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupești cele
netămăduite între oameni; iar prin cuvîntul cel mîntuitor de suflete, vindeca
rănile cele sufletești.
Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn,
a luat în stăpînire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpînitor era om
tulburător și cumplit, care se mîngîia cu uciderea și cu vărsarea de sînge;
iar faptele lui cele cu totul spurcate și pline de necurăție, nu poate să
le grăiască nimeni. Acela, cerînd împăratului Dioclețian, prigonitorul Bisericii
lui Hristos, stăpînirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toți creștinii care se
află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgînătatea elinească.
Deci, ajungînd la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii
sale, atît de mult i-a îngrozit pe toți credincioșii, încît îndată s-au pustiit
bisericile, iar locurile retrase și munții erau pline de creștini. După aceea,
ighemonul acela a trimis vestitori unii după alții, care să spună poporului
cumplita îngrozire și poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile
creștinești cu altarele lor să le risipească cu totul și să le amestece cu
pămîntul; iar pe toți cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă,
să-i lege cu lanțuri, să-i arunce în temniță și să-i păzească spre muncire,
iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai
ca o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se și temîndu-se
de afundare. Căci, păgînii, năvălind asupra caselor creștinești, jefuiau toate,
trăgeau afară pe bărbați și pe femei, pe tineri și pe fecioare îi dădeau cu
nerușinare spre necurățiile acelor oameni spurcați; iar pe alții îi legau
cu lanțuri și îi aruncau în temnițe.
Nu este cu putință a spune primejdiile acelea, care au fost
asupra Bisericii în vremea aceea. Preoții de la bisericile Domnului fugeau,
lăsînd ușile deschise și nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de
primejdie. Și, jefuindu-li-se averile, foametea se simțea mult mai grea, decît
în toate muncile de pînă aici.
Deci, cei ce umblau prin pustietăți și cei ce se ascundeau
prin munți și prin peșteri, nesuferind foametea, se dădeau în mîinile păgînilor,
nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferința acelor
fugari, care, mai ales, au fost crescuți în multă îmbelșugare, iar acum rodeau
rădăcini din pustie și de nevoie se hrăneau cu buruieni sălbatice.
Fericitul Teodot ajuta pe acești credincioși într-acea vreme,
după dumnezeieștile porunci, suferind multe osteneli și dîndu-se în primejdii.
Deoarece cîrciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să strîngă
aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cîrciumă, ca să dea fără de frică adăpost
și odihnă în cîrciuma sa fraților celor izgoniți. El avea multă purtare de
grijă pentru credincioșii ținuți în legăturile temnițelor; iar pe cei ce scăpau
din legături, îi ascundea la sine, hrănind și ocrotind pe cei ce rătăceau
prin munți și prin pustietăți. El lua în taină trupurile sfinților mucenici
uciși în multe feluri, care erau aruncate spre mîncarea cîinilor, fiarelor
și a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la muncitorul, asupra
celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor. Deci, fericitul Teodot,
luînd în taină trupurile acestora, le îngropa cu cinste. Astfel era casa dreptului
acestuia, cîrciumă, dar și scăpare a credincioșilor, pentru că sfîntul acesta
nu era știut de păgîni că este creștin, părînd a fi cîrciumar. Dar în ascuns
era tuturor de toate: acoperitor celor izgoniți, hrănitor flămînzilor, doctor
bolnavilor, întăritor celor ce se îndoiau, învățător al dreptei credințe,
povățuitor al vieții celei plăcute lui Dumnezeu și deșteptător spre nevoința
mucenicească.
În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit,
ca toate bucatele și băuturile care se vindeau în tîrg, adică pîinea și vinul,
să le spurce cu urîciunile jertfelor idolești; și aceasta o făceau pentru
creștini că, deși nu voiau ei să se împărtășească din necurățiile închinătorilor
de idoli, totuși, cumpărînd și mîncînd cele din jertfele idolești, se vor
spurca. Deci, nu era cu putință să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu, fiind
spurcate și pîinea și vinul în toată cetatea. Acest lucru văzîndu-l fericitul
Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pîine, grîu și vin și le împărțea în
taină la cei credincioși, ospătînd la sine mulți creștini. Atunci cîrciuma
lui s-a făcut ca corabia lui Noe, care mîntuia lumea din potop. Precum atunci,
toată lumea, înecîndu-se în ape, nu era cu putință cuiva a se mîntui afară
din corabia lui Noe; tot astfel, și acum, în cetatea noastră - zice scriitorul
-, nici un creștin nu putea să se păzească de spurcăciunile idolești, afară
de casa lui Teodot.
Astfel, cîrciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeți,
în biserică de rugăciune și în altar preoților lui Dumnezeu, spre aducerea
și săvîrșirea celor fără de sînge dumnezeiești Taine, că toți alergau la el,
ca cei din potop spre corabie. Așa era cîrciuma dreptului acesta, așa i-a
fost neguțătoria și dobînda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim
și despre alte fapte bune ale lui.
În acea vreme s-a întîmplat unui prieten al lui Teodot, cu
numele Victor, să fie prins de păgîni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din
popii cei păgînești ai Artemidei l-au pîrît ighemonului, spunîndu-i că Victor
ar fi hulit pe zeița lor și că Apolon a siluit pe cea de un pîntece, sora
sa, Artemida, și a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci,
se cade păgînilor să se rușineze de niște zei desfrînați ca aceia ai lor,
care au făcut atîta fărăde-lege, de care oamenii cei înțelepți nici nu pot
auzi.
Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit și
l-a aruncat în temniță. La acest legat mergeau păgînii, amăgindu-l și zicîndu-i:
"Supune-te ighemonului și te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten
al împăratului, vei cîștiga bogăție multă de la dînsul și vei petrece în palatul
împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să știi că te așteaptă munci
cumplite, casa ta va fi dărîmată, averile tale vor fi jefuite și tot neamul
tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite și după moartea
cea amară, se va arunca cîinilor spre mîncare". Acestea, și mai multe, ziceau
lui Victor păgînii.
Dar, mărturisitorul dreptei credințe, Teodot, mergînd noaptea
la dînsul în temniță, îl îmbărbăta, zicîndu-i: "O, Victore, să nu asculți
nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ți le zic ție păgînii, nici să
te uiți la sfatul lor cel viclean și nici să te duci în urma lor, lăsîndu-ne
pe noi; pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea
decît întreaga înțelepciune și vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O,
prietene, nu face aceasta! Căci să știi că, pe cît aceia te momesc cu făgăduințele
lor viclene, pe atît te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu cu făgăduințe
ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vînzătorul? L-au folosit pe el cu ceva
cei treizeci de arginți pe care i-a luat? Nimic altceva n-a cîștigat, decît
ștreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei cîștiga ceva bun de la
cei răi, pentru că făgăduințele lor gătesc moarte veșnică!"
Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar
el, aducîndu-și aminte de sfătuirea sfîntului, s-a arătat viteaz în pătimiri
și a răbdat cu vitejie muncile și pentru acestea era lăudat de cei ce priveau
la pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, cînd s-a apropiat de
sfîrșitul nevoinței sale și cînd era gata să-și ia cununa de la Hristos, a
rugat pe muncitor să-l lase puțin, pînă va socoti ceva pentru sine. Atunci,
îndată slujitorii au încetat de a-l munci și l-au dus în temniță, dîndu-i
vreme să se gîndească. El a murit în temniță din pricina atîtor munci ce suferise,
nelăsînd nici o înștiințare sau vreo adeverire despre sfîrșitul său; pentru
aceasta pînă astăzi pomenirea lui este la îndoială.
Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor,
care era departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfîntul
Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întîi în Medichina, săvîrșindu-se prin
multe bătăi și prin foc, s-a aruncat în rîul ce se numea Galios. Deci, s-a
dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lîngă rîu,
la un loc depărtat de sat ca la două stadii. Și a stat acolo pînă ce a aflat
în rîu moaștele mucenicului și le-a îngropat. Întorcîndu-se de acolo, a întîmpinat
pe niște frați de aceeași credință pe care, văzîndu-i, i s-a dat multă mulțumire,
ca unul de obște făcător de bine al tuturor. Ei i-au mulțumit mai ales pentru
o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor, pe cînd aceia au risipit
altarul Artemidei și s-au prins de rudeniile lor și era să se dea ighemonului
spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de grijă și cu mult preț, i-a răscumpărat
din legături și de la munci.
Deci, pentru aceasta închinîndu-se lui, îi mulțumeau. Sfîntul,
bucurîndu-se de vederea lor, i-a rugat să prînzească cu dînsul și, găsind
un loc frumos, au șezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi
mulți de livezi și dumbravă cu multe flori mirositoare și cîntări de păsări.
Mai înainte de a prînzi ei, sfîntul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot
ca, venind, să le binecuvinteze masa și să prînzească împreună cu dînșii și
astfel să-i îngrădească în cale cu obișnuitele rugăciuni; pentru că sfîntul
avea obicei a nu prînzi, nefiind de față preotul ca să-l binecuvinteze.
Mergînd cei trimiși în sat, au văzut pe preot ieșind din biserică,
după cîntarea ceasului al șaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul,
văzîndu-i pe ei înconjurați de cîini, a alergat și, gonind cîinii, le-a urat
de bine și i-a întrebat: "Creștini sînteți? Dacă sînteți creștini, veniți
în casa mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos".
Iar ei i-au zis lui: "Creștini sîntem și creștini căutăm!"
Preotul, zîmbind, a zis către sineși: "O, Frontoane - că așa se numea preotul
-, cît de adevărate sînt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea
aceasta doi bărbați asemenea cu voi, grăind către mine și spunîndu-mi: "Am
adus comoara acestei țări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei
văzuți în vis, spuneți-mi comoara aceea". Răspuns-au bărbații cei trimiși:
"Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decît toată comoara, pe fericitul
Teodot, pe care, de voiești a-l vedea, arată-ne nouă mai întîi pe preotul
satului acesta". Iar el a zis: "Eu sînt, cel pe care-l căutați! Deci, să mergem
și să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!" Mergînd preotul cu trimișii,
a văzut pe Sfîntul Teodot și l-a sărutat pe el și pe frați, rugîndu-l să vină
în sat la casa lui. Sfîntul Teodot se lepăda a merge, zicînd: "Mă sîrguiesc
să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoință și alergare pentru mîntuirea
creștinilor! Deci, se cuvine să slujim fraților care sînt în primejdii și
în nevoi".
Făcînd preotul rugăciune, a binecuvîntat masa și a început
a prînzi. După prînz, Sfîntul Teodot, zîmbind, a zis către preot: "Cît de
frumos este locul acesta pentru îngroparea sfintelor moaște". Iar preotul
a grăit către dînsul: "Tu sîrguiește-te, ca să avem la acest loc moaște sfinte".
Grăit-a Teodot: "O, părinte, îngrijește-te numai ca, prin ajutorul lui Dumnezeu,
să zidești aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea moaștelor
sfinților și degrabă se vor aduce la tine moaște mucenicești". Zicînd acestea,
a scos inelul din deget și l-a dat preotului, zicîndu-i: "Domnul să fie martor
între mine și tine, că degrabă se vor aduce aici moaștele mucenicilor!" Aceasta
însă o zicea sfîntul, proorocind mai înainte despre punerea moaștelor sale
acolo; pentru că el se sîrguia să intre în nevoința mucenicească și să-și
săvîrșească alergarea sa. După aceasta sfîntul a mers în cetate, la casa sa,
și a aflat cele ale sale stricate ca de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.
În cetate erau șapte fecioare care, din tinerețe, se întăriseră
în întreaga înțelepciune și în frica lui Dumnezeu. Ele se logodiseră în curățenia
feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel nestricăcios și fără
de moarte, dar acum îmbătrîniseră. Dintre ele, cea mai bătrînă era fericita
Tecusa, mătușa lui Teodot. Pe acelea prinzîndu-le muncitorul, după ce le-a
pus la foarte multe munci, n-a putut să le silească la păgînătate. Atunci
le-a dat pe ele la niște tineri desfrînați spre batjocură, prihănind astfel
buna credință creștină. Deci, fiind duse fecioarele spre spurcare, au suspinat
din adîncul inimii și, ridicîndu-și ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu,
zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, cît timp am fost într-a noastră putere
ca să ne păzim fecioria curată, știi cu cîtă pază și osîrdie am ferit-o pe
ea neprihănită pînă astăzi; acum, acești tineri fără de rușine, au luat stăpînire
asupra trupurilor noastre; deci, Tu Însuți să ne păzești curate precum voiești".
Astfel rugîndu-se sfintele fecioare cu tînguire Domnului,
un tînăr mai fără de rușine, a apucat pe Sfînta Tecusa, cea mai bătrînă dintre
ele, vrînd să o batjocorească. Iar ea, apucîndu-se de picioarele lui, cu lacrimi
zicea către dînsul: "Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel
de mîngîiere veți avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de bătrînețe,
de postiri, de dureri și de munci, precum singuri ați văzut. Eu am acum mai
mult de șaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sînt ceva mai mici
decît mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind așa de tineri,
să poftiți la niște trupuri moarte, pe care îndată le veți vedea mîncate de
fiare, de vreme ce ighemonul a hotărît să nu ne învrednicească pe noi nici
de îngropare".
Astfel, Sfînta Tecusa, grăind cu plîngere către tineri, și-a
aruncat acoperămîntul de pe capul său și-i arăta lui căruntețile sale, zicînd:
"Rușinează-te, fiule, de acestea că și tu, mi se pare, ai pe maica ta, care
acum mai este încă între cei vii, tot așa de bătrînă; iar de a murit, apoi
adu-ți aminte de ea și lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpînul nostru
Hristos, pentru că nu este deșartă nădejdea de la El".
Tînărul acesta împreună cu ceilalți s-au umilit de niște cuvinte
ca acestea ale sfintei și, încetînd din pofta lor, au început a plînge. Apoi
lăsîndu-le pe ele, s-au dus, nefăcînd rău sfintelor fecioare. Auzind tiranul
că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru
curăția lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiței Artemida, poruncindu-le,
ca în tot anul - după obiceiul elinesc -, să spele idolii în iezerul din apropiere.
Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care în toți
anii se săvîrșea cu mare dănțuire, ei au pus pe fiecare idol într-o căruță
deosebită și îl trăgeau, mergînd după ei tot poporul cu dănțuire spre iezer;
iar din porunca ighemonului, trăgea pe sfintele fecioare înaintea idolilor.
Fiecare din fecioare era goală și pusă în căruțe deosebite, stînd astfel spre
rîs și spre batjocură.
Ieșind toată cetatea la praznicul acela și la acea priveliște,
se auzea glas de trîmbițe, țambale și cîntecele femeilor, care dănțuiau cu
capetele descoperite și cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului
care juca, se cutremura pămîntul. În fruntea poporului mergea fiul cel de
viperă, ighemonul Teotecn, și toți, îndreptîndu-și ochii spre fecioarele cele
dezvelite, unii se prăpă-deau cu rîsul, alții se mirau de vitejia și răbdarea
lor; iar altora, văzînd trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de dînsele
și plîngeau.
Astfel săvîrșindu-se prăznuirea cea necurată, Sfîntul Teodot
era într-o mare grijă pentru sfintele fecioare, temîndu-se ca nu cumva vreuna
din ele, slăbind întru nevoințe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci
se ruga pentru dînsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru
pătimire; pentru aceasta, el s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat sărac,
cu numele Teoharid, care era așezată aproape de biserica sfinților patriarhi
Avraam, Isaac și Iacov, și acolo se ruga împreună cu Pahronie, ruda sa, cu
Teodot cel tînăr, fiul unui prieten al său și cu alți creștini. Deci, căzînd
Sfîntul Teodot cu fața în jos, zăcea la pămînt, rugîndu-se de la ceasul întîi
al zilei pînă la al șaselea, cînd le-a spus femeia lui Teoharid, că corpurile
sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o înștiințare ca aceasta,
Sfîntul Teodot s-a ridicat puțin de la pămînt și, stînd în genunchi, și-a
înălțat mîinile sale spre cer și, udîndu-se cu multe lacrimi, ca niște picături
de ploaie, a zis: "Mulțumesc Ție, Stăpîne, că ai auzit glasul plîngerii mele
și nu ai lepădat în deșert lacrimile mele!"
Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip a înecat în apă
pe acele fecioare și în ce loc, lîngă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicînd:
"Eu stăteam acolo aproape cu alte femei și am văzut cum ighemonul îndemna
cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea
lor, făgăduindu-le multe daruri. Însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas
rușinat de Sfînta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărîtoare. Iar popii
Artemidei și ai Atenei le dădeau lor haine albe și cununi de flori, ca să
slujească cu dînșii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar cununile
acelea aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele. Deci, ighemonul
a poruncit, ca să lege de grumajii fecioarelor niște pietre grele și, punîndu-le
în luntre, să le ducă pe ele în adînc și acolo să le înece. Astfel au fost
înecate ele în acea apă ca la două stadii departe de mal".
Acestea auzindu-le sfîntul, a petrecut pînă seara, sfătuindu-se
cu Polihronie și cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor fecioare
din iezer și să le dea obișnuitei îngropări. După aceea, pe la apusul soarelui,
a venit la dînșii un tînăr creștin, cu numele Grigorie, care le-a spus că
ighemonul a pus lîngă iezer străji de ostași să păzească, ca să nu ia creștinii
din iezer trupurile fecioarelor. Deci, sfîntul s-a mîhnit foarte mult că nu
îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfinte; pe de o parte, din cauza străjilor
ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutății pietrelor care erau legate
de grumajii sfintelor din care una singură era atît de grea, încît abia putea
o căruță să o ducă.
Spre seară, Sfîntul Teodot a ieșit singur la biserica sfinților
patriarhi, care era aproape și pe care păgînii o îngrădiseră, ca să nu intre
în ea cineva dintre creștini; deci, aruncîndu-se la pămînt înaintea ei, s-a
rugat mult. Apoi, sculîndu-se, s-a dus la biserica sfinților părinți; și,
aflînd-o și pe aceea îngrădită de păgîni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.
Auzind în spatele lui oarecare strigare și gîlceavă și, părîndu-i-se
că vine cineva după dînsul, s-a sculat și s-a întors la casa lui Teoharid,
unde, adormind puțin, i s-a arătat în vedenie mătușa lui, Sfînta Tecusa, zicîndu-i:
"Dormi, fiule Teodote, și nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ți aduci
aminte de învățătura cu care te-am învățat cînd erai copil și te-am povățuit
spre fapta bună mai presus de nădejdea părinților tăi. Cînd eram vie, niciodată
nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum, după trecerea mea
din această lume, m-ai uitat pe mine, deși erai dator să-mi slujești pînă
în sfîrșit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în apă spre mîncarea
peștilor, ci sîrguiește-te îndată de le scoate pe ele, deoarece și tu, după
două zile, vei intra întru nevoința pătimirii. Deci, scoală-te și mergi la
iezer; însă, ferește-te de vînzător". Acestea zicîndu-le, s-a dus de la dînsul.
Sfîntul Teodot, sculîndu-se îndată din somn, a spus acea vedenie
fraților, și toți cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile
sfintelor mucenițe. Deci, fericitul Teodot, socotind într-însul vedenia, nu
pricepea ce înseamnă cuvîntul acela de pe urmă, care i l-a spus lui, zicîndu-i:
"Ferește-te de vînzător!" Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut prin cuvîntul
ce ne stă înainte: După ce s-a făcut ziuă, tînărul Grigorie împreună cu Teoharie,
a trimis ca să se încredințeze mai bine, despre ostașii cei ce păzeau, nădăjduind
că acum se vor fi dus la praznicul Artemidei, pe care păgînii îl săvîrșeau
într-acea zi.
Ducîndu-se trimișii, au văzut că încă nu se duseseră ostașii
și, întorcîndu-se, au spus fraților; deci, au petrecut toată ziua aceea în
post și rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănînce,
luînd niște seceri ascuțite, ca, intrînd în apă, să taie funiile ce țineau
pietrele legate de grumajii sfintelor. În noaptea aceea era întuneric mare.
Nici luna și nici stelele nu luminau. După apusul soarelui s-a apropiat de
acel loc înfricoșat, dar nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo, deoarece
se vedeau multe trupuri, oase și capete tăiate; unele erau înfipte în pari
ascuțiți, iar altele se tăvăleau pe pămînt. Deci, fiind cuprinși de frică,
au auzit glas, zicînd: "Teodot, mergi cu curaj!"
Ei iarăși s-au îngrozit de glasul acela și s-au însemnat fiecare
cu semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre
răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncînd raze de foc, pe care, văzînd-o, și-au
schimbat frica în bucurie. Deci, căzînd în genunchi, s-au închinat Sfintei
Cruci și s-au rugat Domnului. Apoi, sculîndu-se, au plecat în drumul lor spre
iezer; dar, iarăși ascunzîndu-se vedenia crucii, s-a făcut întuneric mare,
neputînd să se vadă unul pe altul. Atunci, căzînd o ploaie mare, pretutindeni
se făcuse apă și noroi, așa că abia puteau călca cu picioarele; iar drumul
fiind foarte alunecos, mai mare le era osteneala decît frica.
După aceea au stat iarăși la rugăciune, cerînd ajutor de la
Dumnezeu la o nevoie ca aceea; și, iată că deodată, li s-a arătat lumina cea
de foc, arătîndu-le pacea. Apoi Sfîntului Teodot i s-au arătat doi bărbați
în haine luminoase, avînd perii capetelor și bărbile lor cărunte, grăind către
dînsul: "Îndrăznește, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în rîndul
mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru aflarea trupurilor
sfintelor lui mirese. Noi sîntem trimiși de dînsul în ajutorul tău și facem
parte din ceata acelor sfinți părinți, la care te-ai rugat în noaptea trecută
înaintea bisericii lor; deci, după ce vei merge la iezer, vei vedea întrarmat
pe Sfîntul Mucenic Sosandru, îngrozind și izgonind pe ostașii ce păzesc, și
nu se cade ție să aduci cu tine pe vînzătorul!"
Acestea zicîndu-le, s-au făcut nevăzuți. Sfîntul Teodot n-a
socotit cine este vînzătorul care merge cu dînsul. Deci, urmînd lumina cea
de foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci, deodată s-au făcut
fulgere și tunete înfricoșate și a căzut ploaie mare și furtună cu vînt cumplit;
iar ostașii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei mari și a
tunetelor celor înfricoșate, însoțite cu fulgere și cu vărsare mare de ploaie,
dar, mai ales, pentru vedenia aceea de spaimă; pentru că au văzut pe un bărbat
mare înarmat, avînd zale, pavăză, coif pe cap și în mîini o suliță mare și
toate acestea străluceau ca focul. Acesta era Sfîntul Mucenic Sosandru. Ostașii
au fugit abia vii de o vedenie ca aceasta, fiind cuprinși de mare frică. Deci,
apa iezerului, din cauza vînturilor și a furtunii, a ieșit la celălalt mal,
încît s-a văzut fundul rîului și, din această pricină, se puteau vedea trupurile
sfintelor mucenițe.
Deci, mergînd acolo, au tăiat cu secerile funiile de la grumajii
lor și, luînd trupurile lor, le-au pus în căruțe și le-au adus la biserica
sfinților patriarhi, unde le-au îngropat lîngă biserică. Numele acelor sfinte
fecioare sînt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia, Matronia
și Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale lunii
lui mai.
Făcîndu-se ziuă, a sosit știre în cetate că s-au furat trupurile
fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii și ceilalți închinători de
idoli, s-au umplut de mînie și oriunde vedeau vreun creștin, îl prindeau și
îl aduceau la cercetare. Astfel, mulți credincioși fiind prinși, au fost rupți
cu dinții ca de niște fiare.
Sfîntul Teodot, înștiințîndu-se de aceasta, voia să se dea
singur în mîinile păgînilor, dar a fost oprit de frați. Iar monahul Polihronie,
schimbîndu-și hainele și făcîndu-se ca un lucrător de pămînt, a mers la tîrg,
vrînd cu dinadinsul să afle cele ce s-au întîmplat, dar, îndată a fost prins
de niște elini și dus la ighemon, unde, bătîndu-l și făcîndu-i multe răni,
l-a întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Apoi, dacă a văzut
sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte și, temîndu-se, a
spus adevărul, că Teodot cîrciumarul a scos trupurile din iezer și le-a îngropat
pe ele lîngă biserica patriarhilor. Deci, păgînii, îndată dezgropînd din pămînt
moaștele sfintelor mucenițe, le-au ars în foc; iar pe Teodot îl căuta spre
muncire. Despre toate acestea i s-a spus sfîntului chiar în seara acelei zile.
Atunci sfîntul a cunoscut că Polihronie - ruda și prietenul său - este vînzătorul
de care îi porunceau sfinții să se ferească. Deci, și-a pus în gînd să se
dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicînd fraților: "Rugați-vă pentru mine
lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă învrednicească cununii muce-nicești".
Atunci toți s-au rugat cu dînsul în toată noaptea aceea, iar
sfîntul zicea în rugăciunea sa: "Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor deznădăjduiți,
dă-mi putere să săvîrșesc cu bine nevoința alergării mucenicești și primește
sîngele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ție pentru cei chinuiți pentru
Tine; ușurează greutatea lor și alină viforul cel cumplit al gonirii, ca în
pace și liniște adîncă să petreacă cei ce cred întru Tine, Stăpîne". Făcîndu-se
ziuă, sfîntul se sîrguia să iasă, ca să se ducă la muncire, dar s-a făcut
plîngere mare între frați și, cuprinzîndu-l pe el, ziceau: "Mîntu-iește-te,
o, Teodote, lumina cea luminoasă și dulce a Bisericii noastre pentru că, după
trecerea acestor primejdii, vei moșteni cereasca lumină, iar pe tine te vor
primi cetele sfinților îngeri și ale arhanghelilor și te va străluci slava
Sfîntului Duh și a Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șade de-a dreapta
Tatălui. De niște bunătăți ca acestea îți va fi pricinuitoare alergarea acestei
nevoințe de acum. Iar nouă, celor ce rămînem în învăluire, ducerea ta de la
noi, nu ne va aduce altceva, decît numai plîngere, tînguire și suspinare".
Astfel, plîngînd toți, Sfîntul Teodot pe fiecare îl îmbrățișa
și-l săruta cu sărutarea cea mai de pe urmă. Și le-a poruncit ca, atunci cînd
va veni preotul Fronton din satul Malos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia
moaștele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicînd acestea, s-a însemnat
cu semnul Sfintei Cruci peste tot trupul și a ieșit fără temere. Mergînd el,
doi din cei mai mari cetățeni cunoscuți ai lui l-au întîmpinat și, voind să
arate sfîntului acea dragoste de prietenie, îi ziceau să se ascundă repede,
că popii Atenei și ai Artemidei și poporul îl pîrăsc la ighemon, că pe toți
creștinii îi sfătuiește să nu se închine pietrei celei nesimțitoare și lemnului,
și multe alte spuse asupra lui. Iar Polihronie zicîndu-i că el a furat trupurile
fecioarelor, i-a spus: "Deci, păzește-te, Teodote, pînă ce ai vreme, pentru
că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la munci". Atunci
sfîntul a zis către dînșii: "Dacă îmi sînteți prieteni și voiți să-mi arătați
dragostea voastră, să nu mă împie-dicați de la calea pe care am apucat, ci,
mai bine, duceți-vă la judecător și spuneți celor mari, că Teodot pe care
îl părăsesc popii și poporul, se află înaintea ușii". Sfîntul, zicînd aceasta
către dînșii, a mers îndată și a intrat în mijlocul divanului și căuta cu
fața veselă spre uneltele de muncă. Acolo era un cuptor înfocat, căldări fierbînd
roate și alte multe.
Sfîntul, privind spre toate acestea, nu se înspăimînta, nici
nu se tulbura cu gîndul, ci stătea vesel, arătîndu-și vitejia inimii. Ighemonul,
căutînd spre dînsul, i-a zis: "Nimic din muncile ce-ți sînt puse înainte nu
vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber
de toate pîrile pe care toată cetatea și popii le pun asupra ta, te vei face
prieten nouă și vei fi iubit de împărat și cu cinste te vei cinsti de la dînsul,
dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi,
L-a răstignit în Iudeea. Deci, socotește în tine cu înțelegere, o, Teodote,
că ne pari a fi om înțelept și se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă
toate cu socoteală și cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia și
pe ceilalți creștini depărtează-i de la aceea și, astfel, vei stăpîni toată
cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată
poporului daruri multe, spune mai înainte cele ce au să fie și tămăduiește
bolile cu meșteșug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei putea pune
popi celorlalți zei prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine
se vor ridica judecătorii, prin tine se va orîndui pămîntul pentru treburile
poporului. Se vor adăuga ție, pe lîngă cinste, bogății multe, neamul tău va
fi luminos între neamuri și, de ai trebuință acum de averi, îți voi da îndată".
Ighemonul, zicînd acestea, s-a ridicat un glas din popor,
care fericea pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia.
Dar, Sfîntul Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: "Mai
întîi doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărît
ca pe un om prost. Lăsați-mă să vă dau pe față rătăcirea și înșelăciunea zeilor
voștri și să mărturisesc prin cuvinte scurte, Taina întrupării și minunile
Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credința mea în Hristos
s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul și cu cuvîntul. De faptele
zeilor voștri îmi este rușine a grăi, însă, voi zice acestea spre înfruntarea
voastră. Acela pe care voi îl numiți Dia și credeți că este zeu mai mare decît
toți zeii, s-a întins atît spre necurata poftă de femei și de copii, cît avea
început și sfîrșit toată răutatea; că Orfeu, făcă-torul vostru de stihuri,
povestește că Dia a ucis pe Saturn, adevăra-tul său tată, și pe adevărata
sa maică cea rea o avea femeie, din care a născut o fiică, Persefona; dar
și cu aceea a păcătuit și mai avea femeie pe sora sa, Junona; precum și Apolon
a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiștea din ostrovul Delos. De asemenea
și Aris se îndrăcea cu pofta desfrînării spre Venus și Ifesto spre Atina,
fiind frați de sînge.
Din acestea vezi oare, ighemoane, cît este de spurcată fărădelegea
zeilor voștri? Legea nu pedepsește oare pe cei ce fac unele ca acestea? Deci,
voi vă lăudați cu niște zei desfrînați ca aceștia, nerușinîndu-vă a vă închina
ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sînge, preadesfrînaților, spurcătorilor
de copii și vrăjitorilor; pentru că acest făcător de stihuri le-a scris despre
zeii voștri, ca și cum ar lăuda lucrurile lor cele urîte. Faptele și minunile
Domnului nostru Iisus Hristos sînt potrivnice lor. Ele toate sînt curate și
n-au nici o prihană; pentru că sfinții prooroci au vestit mai înainte Taina
întrupării, zicînd: În vremile cele mai de pe urmă se va pogorî Dumnezeu din
cer către oameni și va petrece cu dînșii ca un om, făcînd semne și minuni
negrăite, tămăduind bolile celor neputincioși și învrednicind pe oameni Împărăției
cerului.
Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea pentru noi, despre
moartea Lui cea de voie și despre învierea din morți, aceiași sfinți prooroci
au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării Lui sînt
haldeii și vrăjitorii Persiei cei preaînțelepți, care, prin măiestria arătării
stelei, au cunoscut nașterea Lui cea trupească și, venind cu daruri la Dînsul,
I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sînt chiar ostașii
romani, cărora le-a fost încredințată paza mormîntului. Aceia au văzut scularea
Domnului din mormînt, cea dumnezeiască și atotputernică, și, ducîndu-se în
cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar faptele cele de minuni ale Domnului nostru,
pe care le făcea viețuind cu oamenii, cine le va spune cu de-amănuntul?
Întîi a prefăcut apa în vin, cu cinci pîini și doi pești a
săturat cinci mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvîntul,
umbla pe mare ca pe uscat; de stăpînirea Lui se temea furia focului; celui
orb din naștere i-a dăruit vedere; pe cei șchiopi i-a făcut să umble; cu porunca
Lui au înviat morții, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormînt
cu cuvîntul și l-a întors la viață. Cu niște minuni ca acestea preaslăvite
și preaminunate S-a arătat că este Dumnezeu adevărat și Atotputernic, iar
nu om de rînd între oameni".
Sfîntul mucenic, mărturisind acestea cu glas mare pentru Domnul
nostru Iisus Hristos, toată mulțimea poporului închinător de idoli s-a tulburat
și mugea ca o mare umflată de vînturi. Popii își smulgeau părul, își rupeau
hainele de pe ei, își stricau cununile; iar poporul, mîniindu-se, striga cu
răcnete necuviincioase și cîrtea contra ighemonului, zicînd: "Pe un hulitor
de zei ca acesta vrednic de moarte, îl lași să grăiască multe și nu îl muncești
și îl pedepsești îndată?"
Atunci ighemonul, mai mult aprinzîndu-se de mînie, a poruncit
ostașilor să dezbrace hainele de pe mucenic și gol să-l spînzure la muncă
și cu unghii să-i strujească trupul. Deci, singur s-a sculat de la locul său,
vrînd să muncească pe sfîntul cu mîinile sale. Și se auzeau glasuri de tulburare,
propovăduitorii strigînd, poporul pornindu-se cu mînie și gîlceavă și slujitorii
pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos, luîndu-și uneltele cele de
muncă în mîini; singur mucenicul era în pace și netulburat cu duhul și stătea
cu liniște sufletească, ca și cum nu s-ar fi ridicat împotriva lui o tulburare
ca aceea.
Deci, l-au spînzurat gol și l-au strunjit cu unghii de fier
fără de milă; iar el se lumina și zîmbea cu fața, ca și cum nu ar fi fost
muncit, pentru că avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Fiind astfel muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alții
luau uneltele și-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un
trup străin, deoarece avea toată mintea sa adîncită întru Domnul. Ighemonul
Teotecn, văzînd acestea, a poruncit să toarne pe rănile lui oțet tare, amestecat
cu sare, și cu făclii să-i ardă coastele.
Deci, mucenicul, fiind astfel ars, a simțit putoare din arderea
trupului său și pentru aceasta a început a-și întoarce nasul puțin. Acest
lucru, văzîndu-l ighemonul, a alergat îndată la el, și i-a zis: "Teodote,
unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd biruit de munci!
Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei și de te-ai fi închinat puterii lor,
apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit, fiind om prost
și vrăjmaș, să nu te împotrivești poruncii împăratului, care are stăpînire
peste sîngele tău?"
Mucenicul i-a răspuns: "O, ighemoane, nu mă socoti că sînt
biruit de munci, văzînd că-mi întorc puțin nasul de la putoarea acestui trup
ars; ci poruncește slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silință, pentru
că-i văd slabi și cu lenevire făcînd lucrul lor; iar tu caută alte munci și
mai cumplite, ca să cunoști puterea Domnului meu, Care mă întărește și cu
al Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob
prost ce ești, nici pe împăratul tău".
Astfel grăind sfîntul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre
peste gură, să-i sfărîme fălcile și să-i zdrobească dinții. Sfîntul, primind
această bătaie, zicea către ighemon: "Chiar și limba de mi-ai tăia-o, tot
nimic nu vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii
Săi, chiar cînd ei tac".
Slujitorii, ostenind de multă muncire, ighemonul a poruncit
să ia pe Sfîntul Teodot, să-l închidă în temniță și să-l țină acolo pentru
altă muncire. Mucenicul, fiind dus prin cetate la legăturile temniței, avînd
tot trupul rănit, arăta biruința sa asupra muncitorului și a diavolului prin
însăși rănile acelea. Iar mulțimii poporului, înconjurîndu-l și uitîndu-se
spre el ca la o priveliște, le arăta puterea lui Hristos, zicînd: "Vedeți
toți cît de minunată și atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu?
Astfel le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile trupești
cele din bătăi. Neputința trupească o face mai tare decît focul și pe oamenii
cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atît de mare, încît nesocotesc
poruncile împăraților și îngrozirile boierilor. Tuturor, fără de fățărnicie,
Stăpînul nostru le dăruiește cu nelipsire darul Său, celor de neam prost,
ca și celor de neam bun; robilor, ca și celor liberi; barbarilor, ca și elinilor
celor ce cred în El". Și iarăși, arătîndu-și rănile sale, zicea: "Niște jertfe
ca acestea de la cei credincioși, se cuvine a se aduce lui Hristos, Dumnezeului
nostru, Care a pătimit singur pentru fiecare din noi". Astfel grăind sfîntul
cu glas mare către popor, a intrat în temniță și l-au închis în legături.
După ce au trecut șaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit
să pregătească un divan în mijlocul cetății, la un loc mai înalt. Deci, scoțînd
din temniță pe Sfîntul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecății și au zis
către el: "Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsindu-te
cu muncile cele mai dinainte, acum ți-ai lăsat mîndria cea de mai dinainte
și te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai adus asupra
ta atîtea munci, pentru că noi nu vrem să te muncim. Deci, acum lepădîndu-ți
împotrivirea ta, recunoaște stăpînirea atotputernicilor zei, ca să te învrednicești
darurilor noastre, pe care ți le-au făgăduit și le făgăduim și acum, de te
vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea focul cel pregătit asupra
ta, fiarele cele ascuțite și gurile fiarelor celor deschise spre sfîșierea
ta".
Sfîntul mucenic a răspuns: "O, Teotecne, ce lucru atît de
cumplit vei putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea
Domnului meu, care mă întărește pe mine? Deși trupul meu, precum vezi, este
foarte rănit de cele dintîi munci, însă, încearcă puterea cea nouă în mine
și adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi că pot să le sufăr
pe toate".
Deci, ighemonul a poruncit ca iarăși să spînzure pe sfînt
și să-l strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintîi. Iar
sfîntul, fiind muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi,
luînd pe pătimitorul, îl tîrau pe hîrburi ascuțite. După aceasta, spînzurîndu-l,
iarăși îl strujeau, încît nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, astfel
tot trupul era ca o rană; numai limba era întreagă și cu aceea slăvea și mulțumea
lui Dumnezeu; iar pe muncitori și pe slujitori îi ocăra ca pe niște neputincioși.
Ighemonul neștiind cum să muncească mai mult pe sfîntul, a dat contra lui
sentința de moarte, astfel: "Pe Teodot, apărătorul credinței galileenilor,
vrăjmașul zeilor noștri, potrivnicul poruncii împărătești și ocărîtorul meu,
stăpînirea noastră poruncește, ca să fie tăiat cu sabia și trupul lui să se
ardă cu foc, ca să nu se îngroape de creștini".
Deci, sfîntul, fiind dus la tăiere într-un cîmp de lîngă cetate,
venea după el popor mult, bărbați și femei, vrînd să-i vadă sfîrșitul. Ajungînd
sfîntul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse
Hristoase, Făcătorul cerului și al pămîntului, Cel ce nu părăsești pe cei
ce nădăjduiesc spre Tine, mulțumesc că m-ai învrednicit pe mine să fiu cetățean
ceresc și părtaș al împărăției Tale. Te laud că mi-ai dat putere să biruiesc
pe balaurul acela și să-i sfărîm capul; însă Te rog, dă credincioșilor Tăi
ușurare din scîrbele ce sînt puse asupra lor, ca cu mine să se sfîrșească
gonirea ce se face de către păgîni asupra Bisericii Tale. Dă pace Bisericii
Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului". Sfîrșind rugăciunea a zis "Amin".
Apoi, întorcîndu-se, a văzut pe frați plîngînd și le-a zis: "Fraților, nu
plîngeți după mine, ci preamăriți pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care mi-a
dat putere a-mi săvîrși nevoința și a birui pe vrăjmaș; iar eu mă voi ruga
cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi". Zicînd aceasta, și-a plecat cinstitul
său cap sub sabie și, tăindu-i-se, s-a sfîrșit întru Domnul, în șapte zile
ale lunii iunie.
Deci, slujitorii, aducînd lemne multe, le-au pus peste trupul
mucenicului, vrînd să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu puterea
lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare și, arătîndu-se o lumină ca fulgerul,
strălucea împrejurul trupului mucenicului, și nimeni nu îndrăznea să se apropie
ca să aprindă lemnele. Ighemonul, înștiințîndu-se de acestea, a poruncit ostașilor
să treacă la locul acela și să păzească trupul, ca să nu-l fure creștinii.
Făcîndu-și ostașii colibă de stîlpări de finic și de trestii,
ședeau acolo. Fiind tîrziu - după rînduiala lui Dumnezeu - a trecut pe acolo
preotul Fronton, care purta inelul mucenicului, mergînd de la satul său în
cetate. El nu știa nimic de sfîrșitul Sfîntului Teodot. Asinul lui era încărcat
cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vîndă în cetate, pentru că era lucrător
de vie și din aceea își hrănea casa.
Cînd s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului
și pe care îl păzeau ostașii, asinul s-a poticnit și a căzut. Văzînd ostașii
aceasta, au alergat să-i ajute lui Fronton să-și ridice asinul, și i-au zis:
"Străinule, unde mergi acum noaptea? Abate-te și dormi cu noi, că și pășune
este aici pentru dobitocul tău".
Deci, preotul Fronton s-a plecat dorinței lor și a rămas la
ei; iar trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji și fîn. Lîngă colibă era
foc și bucate gătite pentru cină; deci, ostașii au chemat pe oaspete, ca să
mănînce cu ei. Luînd el un vas, l-a umplut cu vin de al său și l-a dat lor
să-l bea. Iar ei, gustînd, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebîndu-l
de cîți ani este. Fronton le-a răspuns: "Este de cinci ani". Bînd ei vin și
neștiind că oaspetele este creștin și preot, vorbeau fără ferire, povestindu-i
toate ce se întîmplaseră în zilele acelea și îi spuneau cum șapte fecioare
au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii și cum Teodot cîrciumarul
a scos noaptea trupurile lor din iezer și le-a îngropat. Făcîndu-se cercetare
pentru aceea, el singur a venit la judecată și s-a dat la munci de bunăvoie.
El a răbdat cu bărbăție muncile, ca și cum ar fi fost de aramă sau din fier.
Și, iată aici trupul aceluia tăiat, pe care îl păzim după poruncă.
Ascultînd preotul vorba lor, mulțumea în sine lui Dumnezeu,
că i-a dat a ști de pătimirea și de sfîrșitul Sfîntului Teodot și se gîndea
în sine cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplînd iarăși vasul
cu vin, le-a dat lor, poftindu-i să bea cît vor și astfel i-a îmbătat. După
ce au adormit, preotul s-a sculat și s-a apropiat de trupul Sfîntului Mucenic
și, descoperindu-l, îl săruta. Apoi a scos inelul din degetul său și l-a pus
în degetul mucenicului, zicînd: "O, Sfinte Teodot, mucenice al lui Hristos,
împlinește ceea ce mi-ai făgăduit mie".
Deci, punînd trupul și capul aceluia pe asin în locul vinului,
și, legîndu-l bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului,
aducînd pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăși gătejele și fînul
la loc ca și cum ar fi trupul mucenicului și, venind la colibă, s-a culcat.
Preotul, sculîndu-se dimineața, a început a se mîhni pentru
asin, zicînd: "Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?" Și pentru
aceasta ostașii se sîrguiau împreună cu el, neștiind că este furat trupul
mucenicului, pentru că vedeau gătejele și fînul la locul lor. Lăsînd preotul
vinul, s-a dus, prefăcîndu-se că-și caută asinul, și nu s-a mai întors, ci
s-a dus de-a dreptul în satul său. Asinul, fiind povățuit de înger, a mers
în acel loc unde Sfîntul Teodot a prînzit cu preotul Fronton, și a lăudat
acel loc frumos, ca fiind cuviincios de primirea sfintelor moaște și sfătuia
pe preot să zidească o casă de rugăciune și să aștepte moaște mucenicești.
Venind asinul acolo, stătea, nepășind nicăieri mai departe,
pînă ce a sosit stăpînul său, fericitul Fronton preotul, și a luat moaștele
mucenicului. Chemînd niște frați credincioși, le-a îngropat în locul acela
cu cinste și după o vreme oarecare a zidit o biserică în numele Sfîntului
Mucenic Teodot și întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Acestea le-am
scris cu toată încredințarea, eu, smeritul Nil,- adaugă scriitorul vieții
acestuia -, vouă, fraților iubiți întru Domnul, ca unul ce știu viața lui
și am fost împreună cu el în legăturile temniței, iar voi să le citiți cu
credință și să le ascultați cu dragoste, ca să aveți parte cu Sfîntul slăvitul
Mucenic Teodot și cu toți sfinții, care s-au nevoit pentru dreapta credință,
întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și stăpînirea
în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh. Amin.
La începutul paginii
| Vietile Sfintilor
pe luna mai
|