Viața Sfîntului Marelui Împărat și întocmai cu Apostolii Constantin și a maicii lui, Elena
(21 mai)
Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Flor, era nepotul
lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, care se născuse din fiica lui. Deci,
Consta și Elena au fost părinții marelui Constantin. Consta a avut și alți
copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăratului Maximian
Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al
lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian și o fiică, Constantia, care a fost dată
după Liciniu. Iar din Elena este născut Constantin cel Mare, care a fost și
moștenitor al împărăției tatălui său.
Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși
se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se
silea spre slujba idolească ca ceilalți închinători de idoli; ci se arăta
și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin,
să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la
idoli. Lui îi era milă de creștinii ce se munceau și se omorau de ceilalți
împărați păgîni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de
prigonire. Deci, creștinii din părțile Apusului aveau odihnă sub stăpînirea
lui; iar cei din părțile Răsăritului erau supuși la diferite chinuri, de vreme
ce Maximian Galerie, ginerele lui Dioclețian, stăpînea părțile acelea.
La curtea împăratului Consta erau mulți creștini în tot felul
de dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui.
Vrînd împăratul să știe care dintre bărbați sînt buni, desăvîrșiți și statornici
în credință, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească și le-a
zis: "Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să
se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi
va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa și învrednicindu-se de la
noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei,
să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu
cei ce nu sînt de o credință cu mine".
Împăratul, zicînd acestea, deodată, cei ce stăteau de față,
s-au împărțit în două părți; pentru că cei ce erau adevărați robi ai lui Hristos,
adică creștinii, s-au dat la o parte, lăsîndu-și astfel dregătoriile și rangurile
lor cele mari cu care erau însărcinați și, astfel, au început a ieși din palatele
împărătești. Iar cei ce iubeau lumea aceasta și slava ei mai mult decît pe
Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului și
se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevărații creștini, a zis
către dînșii: "De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru,
voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc
că în ce fel sînteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți
fi credincioși și către mine!" Iar către cei care au voit a se abate de la
Hristos și a se închina zeilor, a zis: "Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea
mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți
fi credincioși mie?"
Astfel i-a gonit rușinați din fața sa. De aici se vede cît
era de bun acel împărat către creștinii cei credincioși. Aflîndu-se în Britania
și, căzînd în boală de moarte, a încredințat împărăția fiului său, Constantin,
cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decît pe toți fiii săi cei
născuți din cealaltă femeie; și, în urmă, și-a dat ultima suflare.
Constantin a luat stăpînirea împărăției după moartea tatălui
său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă
ieșită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian
Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie și, amăgind cîțiva
senatori din Roma, cărora dîndu-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele,
i-a răpit scaunul împărătesc, făcîndu-se astfel împărat al Romei cu puterea
sa, fără voia poporului Romei și a toată oastea. Constantin, înștiințîndu-se
de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dînsul
și a trimis la el soli pentru pace, lăsînd pe Maxentie să împărățească în
Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar.
Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat,
voind ca singur să rămînă împărat a tot pămîntul și ținuturilor de sub stăpînirea
Romei. El, întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului;
căci nu numai pe creștini îi gonea, ci și pe păgînii săi îi muncea. El a omorît
pe senatorii cei cinstiți, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de
neam bun și viețuind cu necurăție; pentru că răpea femeile și fecioarele senatorilor
spre necurăția lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji și fermecătorii,
făcîndu-se foarte aspru și urît în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.
Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea
în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l să vină și să-i scape de acel tiran.
Constantin a scris mai întîi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește, să înceteze
cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat și nu s-a îndreptat, dar
mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin, nemaivoind
a-l lăsa să împărățească împreună cu dînsul. Constantin, auzind că Maxentie
nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste multă
împotriva lui, a pornit el împotriva lui cu război. Dar, văzînd că puterea
lui de oaste este puțină și gîndindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început
a se îndoi de biruință, deoarece știa că Maxentie vărsa mult sînge omenesc
prin facerea vrăjilor și pe mulți prunci, fecioare și femei însărcinate le
junghia și le jertfea diavolilor, făcîndu-și lui milostivi pe zeii cei deșerți,
spre care nădăjduia.
Văzînd Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea
diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpînește cerul
și pămîntul, pe Care neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască chip
de biruință asupra tiranului. Deci, cu osîrdie rugîndu-se, i s-a arătat întru
amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult
decît soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: "Cu aceasta
vei birui". Aceasta o vedeau toți ostașii, peste care era comandant Artemie
- care s-a muncit de Iulian pentru Hristos - și se minunau. Iar cei mai mulți
dintre dînșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era
semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tîlharii și făcătorii de rele se
pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci, ostașii se temeau toți ca nu cumva
războiul lor să fie fără izbîndă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere
mare. Noaptea, pe cînd el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus
Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase,
și i-a zis: "Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte
înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii
tăi!"
Sculîndu-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a
sa și, chemînd meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după
chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe.
El a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci
pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. Păgînul Maxentie, înștiințîndu-se
de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu multă îndrăzneală,
și-a scos oastea romană și a tăbărît împotriva marelui Constantin; iar Constantin
a poruncit să poarte cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi.
După o luptă înverșunată, Maxentie a fost biruit cu puterea
cinstitei Cruci și mulți ostași au fost uciși în acea luptă. Iar el, fiind
urmărit de împăratul Constantin, a fugit pe podul de peste rîul Tibru, pe
care singur îl zidise, și, stricîndu-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a
afundat ticălosul în rîu cu ostașii săi, ca și Faraon cel de demult și astfel
s-a umplut rîul de ostași și de cai. După aceasta marele Constantin a intrat
în Roma cu biruință, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste;
iar el a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra
tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Spre pomenirea
acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un
stîlp înalt de piatră și a scris pe dînsa: "Prin acest semn mîntuitor, cetatea
aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".
El a mai avut al doilea război împotriva Vizantiei, care era
atunci cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său,
pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de
două ori, era într-o mare mîhnire; dar, făcîndu-se seară, și-a ridicat ochii
spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceasta:
"Cheamă-mă în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări". Înfricoșîndu-se,
și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele și împrejurul
ei aceste cuvinte: "Prin acest semn vei birui". Astfel, punîndu-se crucea
iarăși în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și le-a luat cetatea
Vizantiei.
Avînd al treilea război cu tătarii la Dunăre, iarăși i s-a
arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mîntuitoare și, ca și mai înainte,
a avut biruință. De aceea, împăratul Constantin, cunoscînd puterea lui Hristos,
Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu și
s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.
Despre botezul Sfîntului Constantin se povestește astfel:
Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rînduiește toate spre folosul
omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, care i-a
cuprins tot trupul de la cap pînă la picioare, încît tot trupul lui era o
rană. El a adus mulți doctori preaînțelepți și vrăjitori, nu numai din stăpînirea
Romei, ci și din Persia; însă nici un folos n-a cîștigat la boala sa. Mai
în urmă venind la împărat, slujitorii idolești de la Capitoliu i-au zis: "De
nu-ți vei face scăldătoare din sînge de copii mici și de nu te vei spăla în
acel sînge, fiind cald, apoi nu poți să te tămăduiești; iar de vei face așa,
atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decît aceasta".
Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci
mici, pentru a face din sîngele lor scăldătoarea. Adunîndu-se la Capitoliu
o mulțime de prunci mici, care sugeau la sînul maicilor lor și, sosind ziua
în care erau să fie junghiați, a mers și împăratul la Capitoliu; pentru că
acolo îi gătise slujitorii idolești scăldătoarea de sînge. Atunci s-au adunat
o mulțime de femei, care își smulgeau părul de pe cap și cu unghiile își zgîriau
fețele, tînguindu-se și plîngînd cu amar. Deci, întrebînd împăratul care este
pricina plîngerii lor, și aflînd că sînt mame ale pruncilor adunați pentru
junghiere, s-a umilit și, văzînd plîngerea și tînguirea cea amară, a zis:
"O, cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sînge nevinovat!
Chiar de aș fi știut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine era ca eu
unul să rabd durere, decît să vărs sîngele la atîția prunci, care nici un
rău nu mi-a făcut, și încă și pe maicile lor să le umplu de neîncetată tînguire
și mîhnire". Acestea zicînd, s-a întors la palat și îndată a poruncit să dea
mamelor, sănătoși pe fiii lor, dîndu-le în același timp și aur din vistieriile
împărătești, și astfel le-a eliberat pe ele cu pace.
Iar Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceasta din
partea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate și trupească și sufletească.
Dumnezeu a trimis la dînsul pe Sfinții și Marii Apostoli Petru și Pavel, care
s-au arătat în vedenie pe cînd dormea, stînd lîngă patul lui. Împăratul i-a
întrebat pe dînșii, cine sînt și de unde vin, iar ei au zis: "Noi sîntem Petru
și Pavel, Apostolii lui Hristos, trimiși de Dînsul la tine să te povățuim
la calea mîntuirii, să-ți arătăm baia în care vei cîștiga sănătatea sufletului
și a trupului și să-ți făgăduim viața cea veșnică de la Dumnezeu, pentru viața
cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruțat pe dînșii
de moarte. Deci, cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de
frica ta în muntele Soract, și să asculți învățătura aceluia, pentru că el
îți va arăta o scăldătoare, în care te vei curăți de toate spurcăciunile și
vei fi sănătos cu trupul și cu sufletul". Sfinții Apostoli, zicînd acestea,
s-au dus de la dînsul.
Împăratul deșteptîndu-se din somn, se minuna de acea vedenie,
cînd, după obicei, a intrat la dînsul doctorul. Atunci împăratul a zis către
dînsul: "De acum nu mai am trebuință de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc
spre dumnezeiescul ajutor". Și l-a gonit pe el de la dînsul. După aceea a
poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru și să-l aducă
la dînsul cu cinste. Deci, găsindu-l pe episcopul Silvestru și aducîndu-l
la împărat, l-a primit cu mare cinste și dragoste, pentru că, singur sculîndu-se,
l-a întîmpinat și l-a îmbrățișat prietenește.
Apoi l-a întrebat pe dînsul, zicînd: "Sînt la voi oarecare
dumnezei cu numele Petru și Pavel?" Silvestru a răspuns: "Îm-părate, unul
este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul și pămîntul și toate cele ce sînt
pe dînsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru și Pavel, nu sînt dumnezei, ci
robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus
Hristos și mai pe urmă și-au vărsat sîngele lor pentru Domnul, fiind uciși
de către Nero". Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult și a zis:
"Rogu-mă ție, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoane închipuită,
ca mai cu încredințare să știu de sînt aceia ce mi s-au arătat mie în vis".
Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinților Apostoli
Petru și Pavel. Deci, văzînd împăratul închipuirile fețelor apostolești, a
zis: "Cu adevărat aceștia sînt, cei văzuți de mine!"
Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată
vedenia lui și l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea
să se curățe de lepra sufletească și trupească, după cuvîntul apostolilor,
care i s-au arătat lui în vedenie. Sfîntul episcop Silvestru a zis împăratului:
"Nu se cade ție să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decît să crezi
fără șovăire mai întîi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii
ce ți s-a arătat ție". Împăratul a răspuns: "De n-aș fi crezut că Iisus Hristos
este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aș fi chemat la mine pe sfinția ta".
Grăit-a lui sfîntul: "Se cade mai întîi să postești, apoi, cu rugăciuni și
lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostivești pe Dumnezeu. Deci,
leapădă-ți porfira și coroana împă-rătească timp de șapte zile și să te închizi
în camerele dinăuntrul palatului și, plîngînd în sac și în cenușă, să-ți faci
pocăința, aruncîndu-te la pămînt; apoi poruncește să se închidă capiștile
idolești și jertfele lor să înceteze; pe creștinii ce sînt în temnițe să-i
eliberezi și celor ce stau în legături dăruiește-le libertate; fii bun cu
cei ce se roagă ție, împlinește-le toate cererile lor drepte și dă din averea
ta multă milostenie săracilor".
Împăratul a făgăduit că pe toate acestea o să le împlinească;
iar episcopul, punîndu-și mîna pe capul lui, s-a rugat și l-a făcut pe el
unul dintre cei chemați la primirea Sfîntului Botez. Apoi, adunînd pe toți
credincioșii, le-a poruncit și lor asemenea să postească și să se roage, ca
astfel să înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul
închinării de idoli și să strălucească tuturor lumina cea mîntuitoare.
Sosind a șaptea zi, Sfîntul Silvestru a venit la împărat și,
învățîndu-l multe despre tainele sfintei credințe celei întru Preasfînta Treime,
i-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez. Cînd a intrat împăratul în scăldătoarea
Sfîntului Botez și, după ce Sfîntul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele
Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decît
razele soarelui, încît s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul,
îndată s-a curățat de lepră, care, căzînd de pe trupul lui ca niște solzi
de pește, a rămas toată în apă. Astfel a ieșit sănătos din scăldătoare, încît
n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcîndu-se
în haine albe după Sfîntul Botez, a povestit singur, zicînd: "Cînd m-am afundat
în apă, am simțit o mînă de sus, întinzîndu-se și atingîndu-se de mine".
După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească
nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile
sale împărătești o biserică în numele Mîntuitorului Hristos și a poruncit
să se boteze fără întîrziere toți cei ce vor voi să fie creștini; iar haine
albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. În ceasul acela s-au
botezat o mulțime mare de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica
lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.
Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime
era atît de mare în Roma, încît voiau să gonească din cetate pe toți cei ce
nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: "Dumnezeul
nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă
cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește
și cu milostivire îl primește; deci, precum voiește cineva să creadă cu libertate,
așa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul!"
De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a înveselit poporul;
căci lăsă pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după
voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată
lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii
cei chinuiți pentru Hristos și se întorceau de la închisori; iar cei ce se
ascundeau prin munți și prin pustietăți de frica muncitorilor, veneau la locurile
lor fără de frică, și astfel, pretutindeni, a încetat prigonirea și tirania.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să
zidească în numele său o cetate în Ilie, unde - precum se povestește - a fost
războiul troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înștiințare, s-a oprit
să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia.
Deci, supunîndu-se voinței lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare
și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său,
Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind
ca acea cetate să se numească Roma cea nouă, încredințînd-o apărării lui Dumnezeu
și a Preacuratei Sale Maici.
În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său
Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să
încerce cele pentru sfînta credință. Deci, a poruncit să se țină în Niceea
Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care
au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul
lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost
întîiul sinod a toată lumea.
Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena,
la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru
căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Ea, ducîndu-se
la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curățit de spurcăciunile idolești
și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme
era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împărăteasă cu cinste
cuviincioasă.
Fericita împărăteasă Elena, vrînd să caute Crucea Domnului
cea făcătoare de viață, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toți și i-a
întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar
ei lepădîndu-se că nu știu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci și cu moarte.
Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrîn cu numele Iuda, zicînd: "Acesta
poate să-ți arate ceea ce cauți, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc".
Deci, făcîndu-se multă cercetare, iar Iuda lepădîndu-se a spune, împărăteasa
a poruncit să-l arunce într-o groapă adîncă, în care petrecînd cîtăva vreme,
în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoțîndu-l din groapă, au mers
la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise
o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel
Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Împărăteasa Elena a poruncit să dărîme
capiștea idolească, iar zidul și pietrele să le risipească.
Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a ieșit în locul acela
un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit, Mormîntul și
locul Căpățînii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci
și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni care
ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme,
că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor
ce-l duceau să stea, și a pus una cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a
pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea
dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luînd cu bucurie cinstita
Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată suita împărătească
ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfînta Cruce în acea
vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc
mai înalt, a arătat poporului cinstita Cruce; iar toți strigau: "Doamne, miluiește!"
De atunci s-a început a se prăznui Înălțarea Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena
a luat cu sine o parte din acest sfînt lemn, asemenea și sfintele piroane;
iar pe cealaltă parte punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului
Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel
Iuda și împreună cu el o mulțime de iudei au crezut în Hristos și s-au botezat.
El s-a numit din Sfîntul Botez Chiriac, care, după aceea, a fost patriarh
al Ierusalimului și s-a sfîrșit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit
pentru Hristos.
Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la
sfintele locuri, să se zidească biserici. Mai întîi a poruncit să se zidească
Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lîngă Sfîntul Mormînt, acolo
unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în
Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei
ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit și alte optsprezece biserici, înfrumusețîndu-le
cu toate podoabele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol,
aducînd o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele
piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme
s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcîndu-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.
Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfînta
Elena, viețuind ca zece ani și ceva, a plecat la război împotriva perșilor.
Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscînd că i s-a apropiat
sfîrșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și,
bolind cu trupul, și-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu,
cerescul Împărat. După aceasta a fost adus în Constantinopol, unde s-a îngropat
cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăției
sale; iar toți anii de la nașterea sa avea șaizeci și cinci. Iar acum viețuiește
în viața cea fără de sfîrșit, în veșnica împărăție a lui Hristos Dumnezeul
nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste, slavă
și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii
| Vietile Sfintilor
pe luna mai
|