Viața Cuviosului Simeon Stîlpnicul, din Muntele Minunat
(24 mai)
Un tînăr oarecare cu numele Ioan, de neam din Edesa, l-au adus
părinții săi în Antiohia, vrînd să-l căsătorească; deci, văzînd o fecioară
frumoasă cu numele Marta, au zis părinților ei să o dea în căsătorie fiului
lor. Părinții fecioarei s-au învoit la aceea, dar ea nu voia să se mărite,
dorind să se facă mireasă lui Hristos, și să-și păzească fecioria sa nespurcată.
Fiind silită de părinți spre nuntă, ea a alergat la biserica Înaintemergătorului,
care este dinaintea cetății Antiohiei și, căzînd, se ruga cu lacrimi, ca Domnul
să rînduiască pentru dînsa lucrul cel de folos. Și i-a fost ei acolo o vedenie
dumnezeiască poruncindu-i să se supună părinților și să se însoțească cu bărbat.
Deci, fecioara, plecîndu-se la voia Domnului, s-a însoțit cu Ioan. Ea îi era
lui nu numai ajutătoare vieții, dar și povățuitoare spre mîntuire, îndemnîndu-l
totdeauna spre lucrul cel bun. Ea își împodobea viața cu postire, cu înfrînare
și cu rugăciune, sîrguindu-se a plăcea lui Dumnezeu.
Adeseori cinstita Marta alerga la biserica Înaintemergătorului
și se ruga cu multă osîrdie Sfîntului Ioan, patronul acelei biserici, ca să
mijlocească la Dumnezeu cu rugăciunile lui, darul de a naște un prunc parte
bărbătească. Pentru aceasta se făgăduia că, de va naște un prunc, o să-l aducă
la Dumnezeu, precum a adus Ana pe Samuel spre slujbă. După un an i s-a arătat
la rugăciunea cea de noapte, pe cînd ea dormita, Sfîntul Ioan Înaintemergătorul
în biserica sa, zicîndu-i: "Nădăjduiește, femeie, că rugăciunea ta este primită
și-ți vei cîștiga cererea. Ca semn al binecuvîntării lui Dumnezeu să-ți fie
ție acest bulgăr de tămîie binemirositoare; și-i dă un bulgăre de tămîie mirositoare,
zicîndu-i: Cu acela cădește-ți casa".
Deșteptîndu-se Marta din dormitare, a găsit în mînă acel bulgăre
de tămîie, al cărui miros era negrăit. Apoi, iarăși i s-a arătat Mergătorul
Înainte, zicîndu-i: "Mergi la bărbatul tău, că vei zămisli fiu, și-l vei numi
Simeon. El va suge lapte numai din sînul cel drept iar de cel stîng nu se
va atinge, căci va fi fiu al dreptății. El nu va gusta carne, vin sau vreo
mîncare făcută cu meșteșug omenesc, ci numai pîine, miere și sare; iar băutura
lui va fi apa. Tie ți se cade să-l păzești cu toată atenția în copilăria lui,
ca pe acel ce are să fie vas sfînt, spre slujba Domnului Dumnezeului nostru.
După doi ani de la nașterea lui, îl vei aduce aici în biserica mea și-l vei
boteza. După ce s-o învrednici de darul Sfîntului Botez, atunci ți se va vesti
ce va să fie pruncul acela".
Marta, umplîndu-se de spaimă și de negrăită bucurie din vedenia
aceea, da mare mulțumire lui Dumnezeu și Sfîntului Ioan Înaintemergătorul.
Apoi, întorcîndu-se acasă la bărbatul său, a zămislit prunc în pîntecele său
și, împlinindu-se vremea, a născut fără de durere fiu, pe care l-a numit Simeon
și-l hrănea din sînul cel drept. Altădată, vrînd să se încredințeze cu adevărat
de ceea ce i s-a grăit în vedenie de Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, că pruncul
ce se va naște nu se va atinge de sînul cel stîng, îl punea la sînul cel stîng,
iar el, plîngînd, își întorcea capul său, nevoind să sugă. Cu creșterea lui
s-a mai făcut și această minune. Dacă în vreuna din zile maica sa gusta carne
sau vin, în acea zi pruncul nu voia să sugă sîn, ci rămînea flămînd pînă a
doua zi; iar mama, cunoscînd pricina aceasta, se înfrîna în toate zilele de
carne și vin și hrănea cu post pe cel ce avea să fie pustnic mare.
Cînd pruncul a ajuns la vîrsta de doi ani, părinții săi l-au
dus în biserica Mergătorului Înainte, unde l-au botezat. După botez, pruncul
îndată a grăit aceste cuvinte: "Am tată și nu am tată; am mamă și nu am mamă".
El a spus aceste cuvinte șapte zile de-a rîndul, de care lucru se minunau
atît părinții, cît și toți cei ce-l auzeau; deci, l-au cunoscut că are să
fie următor nu celor pămîntești, ci celor cerești. După ce pruncul a fost
înțărcat, se hrănea cu pîine, cu miere și cu apă; iar carne nu mînca nicidecum,
nevoind să primească nici o fiertură.
Pe cînd pruncul era de cinci ani, s-a întîmplat în Antiohia
cutremur mare de pămînt, pe vremea împărăției marelui Justinian. În vremea
acelui cutremur s-au dărîmat o mulțime de case, care au acoperit pe locuitorii
lor; asemenea s-a dărîmat și casa părinților săi și, fiind înăuntru numai
tatăl său, l-a omorît; iar maica sa a rămas vie, deoarece în acea vreme înfricoșată
a cutremurului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu s-a aflat în casă,
ci se dusese la o casă oarecare spre a se ruga. Pruncul deasemenea nu era
aca-să, ci era în biserica Sfîntului Întîiului Mucenic Ștefan, și acolo păzindu-se
de Dumnezeu, a rămas neatins.
Pruncul, ieșind din biserică, nu știa unde să se ducă, fiind
multe case căzute; iar casa lui nu și-o mai cunoștea ci, umblînd, rătăcea
prin dărîmăturile Antiohiei, pînă ce o femeie oarecare dreptcredincioasă care-i
cunoștea părinții, văzînd pe pruncul Simeon rătăcind, l-a luat în spatele
ei și l-a dus la un munte ce era aproape de cetate - că acolo era locuința
ei.
Deci, fericita Marta, maica lui Simeon, văzîndu-și casa dărîmată
și că toți cei ce s-au aflat în ea n-au mai rămas vii, socotea că împreună
cu bărbatul ei a murit și pruncul, zdrobindu-se de pereții de piatră; pentru
aceasta se tînguia foarte mult. După șapte zile, i s-a arătat ei Sfîntul Ioan
Botezătorul și i-a spus că pruncul ei este viu și petrece la o femeie în afara
cetății. Atunci ea, ducîndu-se la muntele acela, a găsit pe Simeon la femeia
cea zisă mai sus și cunoscută. Iar ea a spus cu mirare mamei, că în toate
acele șapte zile, pruncul n-a voit să guste nici un fel de mîncare, ci numai
de două ori a primit puțină pîine și apă. Luîndu-și maica pe fiul său, l-a
dus în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul și acolo a dat mulțumire
lui Dumnezeu și sfîntului pentru că i-a păzit pruncul viu; apoi a plecat.
Într-una din zile, Marta se gîndea în sine la vedeniile care
i s-au arătat ei despre prunc și la lucrurile cele de mirare care se petrecea
acum cu ea; și, nepricepînd ce o să mai fie pe urmă cu acel prunc, a dormit
și a văzut o vedenie în acest fel: I se părea că se vede pe dînsa într-aripată
și zbura ținînd în mîini pruncul, înălțîndu-l pe el cu darul Domnului și zicînd:
"Fiule, în acest fel am dorit să văd înălțarea ta; deci să mă izbăvească cu
pace Ziditorul meu, ca una ce m-am învrednicit a fi binecuvîntată între fecioare;
căci dau rodul pîntecelui meu Celui Preaînalt".
După aceasta maica petrecea cu pruncul la un oarecare loc
în Antiohia, ce se numea Heruvim. Acel loc se numea astfel pentru că Tit,
fiul lui Vespasian împăratul Romei, pustiind cu război Ierusalimul, a luat
din biserica Ierusalimului doi heruvimi de aur, care fuseseră pe chivotul
Legii, și i-a dus pe ei în Antiohia; iar locul unde au fost puși acei heruvimi
se numea Heruvim.
Fericita Marta, petrecînd acolo împreună cu fiul său, pruncul
Simeon, a văzut o vedenie ca aceasta: Vedea pe Domnul nostru Iisus Hristos,
șezînd pe scaun înalt și mulți dintre drepți adunîndu-se de pretutindeni;
iar cărțile vieții erau deschise, pentru că se făcea judecata. La răsărit
se vedea Raiul desfătării, iar la apus focul gheenei. Și a zis către dînsul
Duhul Sfînt: "Ascultă, pruncule și înțelege cele ce le vezi aici. Sîrguiește-te
să placi lui Dumnezeu, ca să te învrednicești de cinste, împreună cu sfinții
și să cîștigi negrăitele bunătăți, pregătite celor ce iubesc pe Dumnezeu".
Din această vedenie s-a înțelepțit pruncul prin dumnezeiasca înțelepciune
și i s-a dat lui descoperirea celor neștiute și vederea tainelor celor ascunse.
După puțină vreme a văzut pe un bărbat minunat la vedere,
îmbrăcat în haină albă, zicînd către dînsul: "Urmează-mă!" Simeon a mers după
el. Iar bărbatul ce i se arătase l-a dus în părțile Tiberiei, care este aproape
de Seleucia, și l-au pus pe el într-un munte pustiu, sub care era un sat ce
se numea Pilasa. Acolo, în muntele cel pustiu, petrecea cu fiarele ca și cu
niște miei, de vreme ce numai pe acelea le avea împrejur viețuitoare; iar
de oameni nu era văzut nicidecum. El era luminat noaptea și ziua de o negrăită
lumină; iar hrana i se aducea de bărbatul acela, care îl adusese pe el acolo,
și care, adeseori arătîndu-i-se lui, îl povățuia întru toate și îi dădea hrană
la vreme.
După cîtva timp, cu povățuirea aceluiași bărbat, s-a suit
în vîrful muntelui și a aflat o mănăstire mică, în care era un egumen, stînd
pe stîlp, cu numele Ioan. Acelui egumen i se arăta adeseori vedenii despre
Simeon cel ce era să vină la dînsul. Uneori vedea un prunc în haină, venind
cu căruța la mănăstirea lui, alteori îl vedea umblînd prin văzduh și zburînd
pe deasupra mănăstirii, iar alte ori stînd pe un stîlp luminos, și cu acel
stîlp se apropia de mănăstire. Apoi vedea și pe un înger arătîndu-i lui pe
pruncul acela și zicîndu-i: "Acesta este acela prin care vei cîștiga mîntuirea!
Deci, egumenul spunea acele vedenii monahilor celor ce petreceau cu dînsul.
Cînd fericitul Simeon, cu povățuirea lui Dumnezeu a venit la mănăstirea lui,
monahii se minunau, cum un prunc ca acesta, abia de șase ani, a putut să umble
prin atîtea locuri pustii și să vină la mănăstirea aceea.
Egumenul Ioan, văzîndu-l de pe stîlp, a cunoscut îndată pe
prunc, căci pe unul ca acela îl vedea de multe ori în vedenie. Deci, s-a bucurat
foarte mult de venirea lui și, chemîndu-l la sine, l-a luat în brațe și l-a
sărutat, mulțumind lui Dumnezeu cu lacrimi. Pruncul era foarte frumos la față,
cu părul galben, cu ochii luminoși și plăcuți; chiar din privirea corpului
lui se arăta frumusețea sufletului. El era blînd, tăcut, grabnic în răspuns,
înțelept în cuvinte, plin de cereștile daruri, petrecînd în liniște în mănăstirea
aceea. Postirea lui era astfel: el mînca linte muiată în apă, uneori după
trei zile, alteori după șapte, iar alte ori după zece zile bea puțină apă.
Fericitul Ioan, egumenul stîlpnic, se minuna foarte mult de
acest lucru. În mănăstirea aceea era un om prost, care păștea turma. Acela,
văzînd postirea pruncului cea mai presus de fire, s-a umplut de zavistie diavolească
și voia să-l ucidă. Dar cînd a voit să înceapă acel lucru rău gîndit în sine,
îndată i s-a uscat mîna și din această pricină s-a îmbolnăvit foarte rău cu
trupul, încît era aproape de moarte. Pentru aceasta și-a mărturisit cu pocăință
păcatul, atît egumenului, cît și fericitului prunc Simeon. Pruncul, fiind
fără de răutate, nu numai că i-a iertat păcatul acela, ci s-a rugat lui Dumnezeu
pentru el, încît, atingîndu-i mîna lui, îndată i-a tămăduit-o și astfel tot
trupul i l-a făcut sănătos.
Din acea vreme, egumenul și frații cinsteau foarte mult pe
acest fericit prunc, ca pe acela pe care Domnul i l-a ales din pîntecele maicii
sale și l-a sfințit spre slujba Sa. După aceea, Fericitul Simeon s-a rugat
să i se zidească un stîlp aproape de al părintelui Ioan. Deci, îndată, după
dorința lui, i s-a zidit un stîlp lîngă stîlpul părintelui Ioan, și acolo
s-a suit pruncul, îmbrăcat în călugărie de Cuviosul Ioan, fiind numai de șapte
ani. Astfel stătea acolo, urmînd părintelui său, Ioan Stîlpnicul.
La începutul șederii lui acolo, i s-a arătat Domnul nostru
Iisus Hristos în chip de prunc, strălucind cu negrăită frumusețe. Văzîndu-l
Sfîntul Simeon, s-a aprins cu toată inima de dragostea către El, căci L-a
cunoscut că este Stăpînul său. Deci, luînd îndrăzneală, a zis: "Doamne, cum
Te-au răstignit iudeii?" Iar Domnul, întinzînd mîinile în chipul crucii, a
zis: "Așa m-au răstignit iudeii, însă Eu singur am voit să mă răstignesc;
iar tu îmbărbătea-ză-te și te întărește, răstignindu-te împreună cu Mine în
toate zilele". De atunci, plăcutul lui Dumnezeu și-a uitat trupul său și se
asemăna celor fără de trupuri, avînd viață îngerească. Și astfel întrecea
în nevoință pe starețul său; pentru că starețul cînta în toate nopțile treizeci
de psalmi, iar Simeon cînta cincizeci și une-ori, optzeci. De multe ori citea
toată psaltirea într-o noapte, nedormind de loc; și astfel slăvea pe Dumnezeu
toată ziua.
Starețul, văzîndu-l astfel și temîndu-se ca nu cumva să slăbească
de atîtea nevoințe, îl sfătuia, zicîndu-i: "Fiule, încetează de la atîta osteneală,
care covîrșește puterea omenească; pentru că nici nouă nu ne dai odihnă. Ție
îți este destul, că din scutece te-ai răstignit împreună cu Hristos; dar ți
se cade a avea puțină grijă și de trupul tău, a-i lăsa lui puțin somn și a-i
da hrană cu măsură, ca să poată purta pînă la sfîrșit ostenelile vieții pustnicești.
Nu spurcă pe om mîncarea și băutura, deoarece Domnul zice în Sfînta Scriptură:
Toată verdeața de mîncare, am dat-o vouă spre hrană". Fericitul Simeon a răspuns
starețului: "Deși nu spurcă hrana pe om, însă îi naște gînduri spurcate, îi
întunecă mintea, înrădăcinează și îngroașă patima și preface pe omul cel duhovnicesc
în trupesc, pironindu-i gîndul de poftele cele pămîntești; iar nouă, celor
ce ne învățăm ziua și noaptea în legea Domnului, se cade să ne temen, ca să
nu ne răpim cîndva cu amăgirea somnului și astfel să cădem în trîndăvie, precum
zice proorocul: "A adormit sufletul meu de trîndăvie...". Mai ales se cade
cu neadormita trezvie să deschidem gura spre mărirea lui Dumnezeu, ca să tragem
de sus darul Sfîntului Duh. Dar ce-ți este ție, o, părinte, de cuvintele mele?
Eu îmi pun singur legile acestea, iar nu altora, deoarece mie îmi este de
trebuință ca, prin multă asprime, să-mi muncesc trupul meu cel tînăr". Starețul
s-a minunat de un răspuns ca acesta cu bună înțelegere al pruncului celui
tînăr.
Lui Simeon, fiind strălucit cu lumina Sfîntului Duh, i s-a
descoperit toată împărăția diavolului și toate nălucirile. El a văzut pe cel
mai mare al întunericului, șezînd pe un scaun mare, avînd o cunună strălucitoare
pe capul lui, iar cetele drăcești, stînd înaintea lui. Astfel se putea vedea
stînd înaintea lui, toate podoabele cele pregătite spre deșarta înșelăciune:
aurul, argintul, pietrele cele de mult preț și mărgăritarele; dar toate acelea
erau ca noroiul. Acolo se auzeau glasuri de trîmbițe, de fluiere, de cimpoi
și de diferite instrumente muzicale. Se vedea păcatul în chip de fecioară
frumoasă, căreia îi urmau ca slugile, ispititorii cei ce îndeamnă și amăgesc
spre păcat. Acolo se vedea duhul vicleșugului, duhul necurăției, duhul lenevirii
și duhul iubirii de argint, căscînd cu gură nesățioasă și poftind să înghită
toată lumea. Acele duhuri înșelătoare se sîrguiau să ispitească și pe Simeon
spre iubirea păcatului. Pentru aceasta, îl chemau spre păcat cu cuvinte spurcate.
Dar el, înarmîndu-se cu arma cea obișnuită, adică cu semnul
Sfintei Cruci și chemînd numele lui Hristos, deodată au pierit de la sine
nălucirile cele drăcești, așa precum raza soarelui gonește întunericul. Deci,
privind spre biserică, a văzut Scaunul lui Dumnezeu, de la care ieșea slava
lui Dumnezeu și care strălucea pe Simeon. Deci, a trimis din Biserică la el
unul din patriarhi, avînd în mîini niște mir de bună mireasmă pe care, turnîndu-l
pe capul lui Simeon și ungîndu-l, i-a zis: "Cu puterea acestei ungeri, vei
izgoni pe diavoli; iar, încingîndu-se cu dumnezeiasca putere de sus, îi vei
tăia cu miile și-i vei birui. Așadar, îndrăznește, nădăjduind spre Ziditorul,
căci vrăjmașul nu va spori nimic asupra ta și fiul fărădelegii nu va putea
să-ți facă nici un rău!" Din acel ceas, Fericitul Simeon a luat putere asupra
duhurilor celor necurate și a început a le izgoni din oameni și a tămădui
toate bolile.
Într-una din zile, Simeon Stîlpnicul, robul lui Dumnezeu,
a zis către fericitul stareț Ioan Stîlpnicul: "Părinte, nu cu multe zile mai
înainte de aceasta, mi-a arătat Domnul stăpînirea satanei și pierzătoarele
lui bogății. Am văzut meșteșugurile lui, cum se sîrguiește să pornească război
asupra celor îmbunătățiți". Zis-a Ioan către Simeon: "Fiule, Dumnezeu să te
păzească pe tine de vicleșugurile lui". Simeon a zis: "Blestemata putere a
satanei, măcar de se sîrguiește cu dinadinsul să scornească răutăți spre noi,
dar nimic nu sporește".
Văzînd starețul că pruncul socotește întru nimic ispitele
vrăjmașului și, temîndu-se să nu cadă întru înălțarea minții a zis către dînsul:
"Fiule, nouă ni se cade însă să ne temem de meșteșugurile diavolului cele
de multe feluri. Să nu ne nădăjduim spre fapta cea bună a noastră, că vrăjmașul
s-a îmbrăcat cu înfățișări de fier, gătind totdeauna cursa asupra monahilor
celor tineri; și de ar afla diavolul întru dînșii vreme cuvioasă lui însăși,
îndată năvălește cu putere, ridicînd război greu întru dînșii. Nouă ni se
cade mai ales, a ne ruga lui Dumnezeu și a chema pe Emanuel, ca să fie totdeauna
cu noi și să surpe toată puterea vrăjmașului".
Vorbind ei acestea a auzit satana și, umplîndu-se de mînie,
scrîșnea cu dinții asupra tînărului. Apoi a început cu năluciri înfricoșate
asupra aceluia, închipuindu-se în balauri și în fiare cumplite, repezindu-se
asupra lui ziua și noaptea, ca și cum ar fi vrut să-l înghită. Fericitul Simeon,
luîndu-și de ajutor pe Cel Preaînalt și înarmîndu-se cu arma Sfintei Cruci,
zicea: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de
lucrul ce umblă în întuneric, de întîmplare și de dracul cel de amiază.
Într-o noapte a lunii lui decembrie, în a doua strajă a nopții,
diavolul, adunîndu-și toate cetele lui, a năvălit fără de veste asupra lui,
făcînd gălăgie mare. Deci, rupînd acoperămîntul, ce era deasupra fericitului
Simeon, l-a aruncat într-o rîpă; dar mîna Domnului era asupra pruncului, întărindu-l.
Fericitul Simeon stătea neclintit nu numai cu trupul, dar și cu mărimea de
suflet, deoarece nu s-a temut de năvălirea vrăjmașului. După aceasta, diavolul
a ridicat din mare un vînt silnic și vifor - vînt de tulburare -, a făcut
înfricoșate tunete și fulgere, izbind toată noaptea în stîlpul lui Simeon.
Cuviosul Ioan, socotind că Simeon a fost ucis de acele tunete înfricoșate,
plîngea și chema pe monahi să meargă să-l vadă de este viu; iar monahii nu
i-au răspuns, pe de o parte, temîndu-se de înfricoșările acelea, nevrînd să
iasă din chilii, iar pe de alta, că erau porniți cu urîciune de diavol asupra
pruncului, pentru că ziceau în sine: "Unde este acum postirea aceluia care
covîrșește puterea omenească? Unde sînt nevoințele lui? Unde sînt facerile
lui de minuni? Ajută-și acum singur!"
Fericitul prunc Simeon, auzind că starețul plînge pentru el,
a strigat către dînsul, zicînd: "Părinte nu te mîhni de mine că, acoperindu-mă
cu darul lui Hristos, n-am pătimit nici un rău; iar diavolul este rușinat.
Făcîndu-se ziuă, monahii au mers la stîlpul lui Simeon, socotind că vor găsi
pruncul mort; dar, văzîndu-l viu, vesel și luminat la față ca un înger al
lui Dumnezeu, s-au rușinat. Ei, de asemenea, au fost defăimați de starețul
Ioan; și astfel, rușinîndu-se, s-au dus la chiliile lor. Auzind Efrem, arhiepiscopul
Antiohiei, de fericitul Simeon că petrece viața aspră, a venit să-l vadă.
Văzînd pe prunc tînăr, atît de desăvîrșit în fapte bune și răstignit împreună
cu Hristos, a preamărit pe Dumnezeu cu lacrimi. Apoi, întorcîndu-se în cetate,
povestea tuturor spre folos de petrecerea cea aspră în pustnicie a robului
lui Hristos.
De atunci au început mulți din monahi și din mireni a veni
la el; unii ca să-l vadă; alții dorind să se îndulcească de vorba lui cea
de Dumnezeu insuflată; iar alții, căutînd tămăduiri de bolile trupești de
la doctorul cel fără de plată.
Fericitul Simeon a cerut de la cei ce veneau la el o haină
aspră de păr, cu care și-a învelit în taină trupul lui cel gol. Haina aceea
l-a ros pînă la oase, curgînd mult sînge din răni și, um-plîndu-se de sînge,
s-a lipit de trup și din această pricină carnea putrezea. Iar el răbda toate
acestea cu vitejie. Atunci a început a ieși miros din trupul cel putred, iar
frații cei ce se suiau la el pe stîlp, căuta să știe de unde iese acel miros
și, aflînd pricina acelui miros, au spus de aceasta părintelui Ioan. Iar el,
îngreuindu-se pentru un lucru ca acela, a poruncit ca să scoată încet tîrsina
de pe trupul lui Simeon și l-a certat, ca să nu mai facă trupului său o muncă
aspră ca aceea.
Fericitul Simeon mai avea și darul învățăturii, care ieșea
ca un rîu din gura lui. Deci, starețul, chemînd pe frați, poruncea sfîntului
să grăiască către ei cuvînt de învățătură, ascultîndu-l singur cu dulceață.
Pruncul cel tînăr era dascăl preaînțelept și folositor monahilor celor bătrîni;
pentru că Duhul Sfînt era în gura lui și toți se mirau de darul înțelepciunii
ce ieșea din gura lui. Starețul numea pe Simeon noul David și spunea pentru
dînsul o vedenie pe care a văzut-o în vis: "Am văzut o putere oarecare dumnezeiască,
ce avea în dreapta un fagure de miere și-l storcea deasupra capului pruncului,
iar mierea din fagure curgea pe capul lui".
Un alt stareț întreba: "Sînt oare porumbei în stîlpul acesta?"
Iar frații îi răspundeau: "Nu sînt". Zis-a starețul: "Eu am văzut un porumbel
purtător de lumină, zburînd prin ușă înăuntru la prunc și după un ceas a ieșit
iarăși afară, zburînd spre cer. Acestea vorbindu-le între ei, fericitul Simeon
a venit într-o uimire, și s-a văzut pe sine răpit la înălțime și cu lărgimea
zbura ca o pasăre prin toate părțile lumii. Apoi, era ridicat în sus pe șapte
trepte, unde, asemenea cu Sfîntul Apostol Pavel, a văzut ceea ce nu i-a văzut
ochiul și a auzit ceea ce nu i-a auzit urechea, și iarăși pogorîndu-se, întreba
pe cel ce-l ducea: "Ce sînt acestea ce se văd?" Iar acela a răspuns: "Acestea
sînt cele șapte ceruri, către care ai fost răpit". Apoi a văzut Raiul, răsaduri
frumoase de flori, palate mari luminoase și un izvor din care izvorau miruri.
El n-a văzut pe nimeni acolo, decît pe Adam și pe tîlharul cel cu bună înțelegere.
Fericitul Simeon, venindu-și în sine, a spus această vedenie starețului său.
Și acela i-a zis: "Fiule, bine este cuvîntat Domnul, Cel ce ți-a dat ție un
dar ca acesta". Deci, pruncul sporea întru pustniceștile osteneli. Cînd venea
la dînsul cineva fără îmbrăcăminte, el se dezbrăca de haina sa și o dădea
aceluia, iar el ședea dezbrăcat.
Acestea le făcea de multe ori, nu numai vara, dar și iarna.
Iar starețul, nevoind a-l lăsa astfel, îl îmbrăca cu haină, ca să nu moară
de frig. Iar el, lovindu-se în piept, plîngea, zicînd: "Vai, mie, ticălosul,
cum sfinții patruzeci de mucenici au răbdat pentru Hristos în iezer gerul
și gheața, iar eu nu mă învrednicesc ca de acest ger să mă îngheț? Cum voi
scăpa de veșnica scrîșnire a dinților și cum voi cîștiga împărtășirea cu sfinții?"
Astfel, se tînguia de aceasta foarte mult. Iar starețul, mîhnindu-se, îi zicea:
"Ce mai voiești să mai faci tu, Simeoane? Tu ai numai un cuget, adică să te
ucizi pe tine singur!" După o vreme oarecare, Simeon și-a găsit o muncire
ca aceasta: A stat pe picioarele sale un an întreg, pînă ce i-au putrezit
coapsele și pulpele, astfel că ieșea mare putoare din dînsul. Părintele Ioan
a chemat un doctor, vrînd să tămăduiască rănile lui Simeon. Dar, Simeon, zîmbind,
a zis: "Viu este Domnul meu, că nu se va atinge de mine mîna și ajutorul omenesc".
Atunci Domnul fără de veste i-a dat sănătate; astfel că s-a sculat întreg
cu amîndouă picioarele și cu coapsele, nemaiavînd nici urmă de răni. Pentru
aceasta, dînd mulțumire lui Dumnezeu, a stat în genunchi multă vreme.
Venind praznicul Sfintelor Rusalii, în ziua dinaintea praznicului,
fericitul Simeon a zis către Cuviosul Ioan: "Părinte, cine este vrednic să
primească în limbi de foc pe Sfîntul Duh, precum l-au primit Sfinții Apostoli?"
Grăit-a lui starețul: "Nu căuta lu-crurile cele mai înalte decît tine și nu
cerceta pe cele neștiute, ci ceea ce-ți este poruncit, aceea să gîndești".
Pruncul zise: "Scris este, voia celor ce se tem de El o va face Domnul
și rugăciunea lor va auzi și îi va mîntui". Zicînd acestea, și-a ridicat
ochii în sus și s-a rugat din toată inima, zicînd: "Doamne, cel ce ai trimis
Sfîntul Tău Duh peste sfinții Tăi ucenici și apostoli, trimite și peste mine
darul cel din bunătatea Ta și mă învrednicește ca să învăț poruncile Tale,
pentru că ești puternic a-ți săvîrși laudă din gura pruncilor și să grăiesc
cuvintele vieții veșnice".
Astfel rugîndu-se el, îndată Duhul Sfînt S-a pogorît din cer
peste dînsul ca o lumină aprinsă. Atunci inima lui s-a umplut de înțelepciune
și de înțelegere și grăia multe din dumnezeiasca Scriptură; și nimic nu putea
să se împotrivească înțelepciunii duhului, care petrecea în dînsul. El spunea
nu numai cu gura, ci și în scris, cuvinte folositoare de suflet pentru viața
monahicească, pentru pocăință, despre întruparea lui Hristos și despre judecata
ce va să fie. El tîlcuia multe lucruri neînțelese din Sfînta Scriptură; iar
starețul se minuna foarte mult de un dar ca acela al lui Dumnezeu, care era
în pruncul cel tînăr și zicea: Asupra acestui prunc s-a împlinit ceea ce a
scris David: "Cuvîntul Domnului l-a aprins pe el...". Acum am cunoscut că
acest prunc face lucruri minunate, nu mai puțin, mi se pare, decît Apostolii.
Și toți monahii se minunau și au început a se teme de el, înspăimîntîndu-se
de învățătura lui și de minunile ce se făceau de dînsul.
Unii din monahii aceia, au văzut în vedenia visului, trei
cămări cu cîte trei scaune și trei cununi erau pe scaune. Și întrebînd ei:
"Cui este gătită slava aceea ce se vede?" S-a auzit un glas zicînd: "Pruncului
Simeon!"
Fericitul Simeon, strălucind ca soarele prin viața cea îngerească,
își îndrepta cugetul său de la cele pămîntești spre cele cerești. El a voit
ca prin stîlp mai înalt să se apropie de cer; deci, i s-a zidit un alt stîlp,
care avea patruzeci de trepte. Cînd fericitul Simeon voia să urce stîlpul
acela, arhiepiscopul Antiohiei și episcopul Seleuciei, auzind de acestea,
au venit în mănăstirea aceea cu clerul lor. Deci, aprinzînd lumînări, au luat
cu bună cucernicie pe dumnezeiescul prunc Simeon și l-au dus mai întîi în
biserică, apoi în Sfîntul Altar, unde l-au hirotonit diacon. După aceea l-a
urcat cu psalmi și cu cîntări pe stîlpul cel mai înalt. Sfîntul Simeon a stat
pe acel stîlp opt ani. Deci, stînd el acolo pe stîlpul cel mai înalt, arăta
viața mai presus de fire, asemănîndu-se heruvimilor, astfel că neîncetat preamărea
pe Dumnezeu. Dar, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui Dumnezeu cu voința
Lui, a ridicat satana asupra lui un greu război trupesc, și astfel, voia să-l
spurce prin nălucirea visului. Iar el, împotrivindu-se ispitei, nu și-a dat
somn ochilor săi, ci se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi, ca să-i fie ajutător
împotriva vrăjmașului, care s-a sculat asupra lui și să-l umbrească în ziua
războiului. El a văzut un bărbat luminos, cinstit și cărunt, pogorîndu-se
de sus, îmbrăcat cu veșminte preoțești, avînd în mîini un potir cu dumnezeieștile
Taine ale Preacuratului Trup și Sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, și
s-a umplut văzduhul de negrăită bună mirosire. Deci, apropiindu-se de dînsul
bărbatul acela ce se vedea luminos, l-a împărtășit cu Sfintele Taine și i-a
zis: "Îmbărbătează-te și să se întărească inima ta, că de acum nu te vor mai
supăra nălucirile din vis! Dar numai păzește-te cu dinadinsul de gîndurile
tale și nădăjduiește spre Dumnezeu! Sfîntul Simeon, umplîndu-se de preamultă
bucurie și de negrăită dulceață din vedenia aceea, lăuda pe Domnul. Apoi se
păzea de gîndurile care năvăleau, precum și de vorbirile omenești; de vreme
ce în toate zilele petrecea închis pînă la al nouălea ceas, nevoind să vorbească
cu nimeni, decît cu Unul Dumnezeu.
Sosind fericitul sfîrșit al părintelui stareț Ioan Stîlpnicul,
pe care Sfîntul Simeon l-a văzut mai înainte, a trimis la dînsul, zicînd:
"Nu te mîhni, părinte, dacă vei auzi de ziua ducerii tale, căci această datorie
este pentru toți oamenii de obște. Eu am cunoscut că astăzi te cheamă Hristos
la odihnă ca, după osteneli, să te odihnești cu sfinții. Deci, o, părinte,
să-mi dai mie binecuvîn-tarea lui Avraam, să-ți aduci aminte de mine cînd
vei merge să te închini Scaunului slavei Preasfintei și celei de o Ființă
Treimi și să te rogi pentru noi, ca și noi, biruind lumea, să cîștigăm cereasca
împărăție și să ne vedem acolo unul cu altul!".
Ioan, auzind aceasta, nu s-a îndoit, nici s-a înspăimîntat
cu mintea, ca cel ce era gata de moarte, deși era sănătos cu trupul, neavînd
nici o boală. Apoi a grăit lui Simeon prin trimisul său: "Fiul meu să te binecuvinteze
pe tine Dumnezeul părinților noștri, pe care L-ai căutat și Unul Născut Fiul
Tatălui pe care L-ai iubit și făcătorul de viață Duh, pe Care l-ai dorit.
O dumnezeire a Prea-sfintei Treimi să-ți fie ție întărire și apărare! Acela
să te povățuiască și să te mîngîie. Cei ce te vor binecuvînta, vor fi binecuvîntați,
iar cei ce te vor blestema, vor fi blestemați. Dumnezeu să-ți adauge cinstea,
deoarece tu pe mine, duhovnicescul tău părinte, m-ai cinstit ca pe un părinte
trupesc. Să afle dar și milă de la Domnul, maica ta cea fericită, care mi-a
slujit mult". Deci, frații care stăteau înaintea starețului, auzind cuvintele
ce le grăia, s-au înfricoșat. Apoi l-au întrebat: "Ce poruncești, părinte,
pentru tînărul Simeon? Starețul răspunse: "Voiesc ca toți să fie următori
asemenea lui Simeon în dragostea cea învăpăiată a inimii lui către Dumnezeu.
Să se învrednicească de ajutorul rugăciunilor acestuia, care este vas ales
al lui Dumnezeu, mare și cinstit".
Părintele Ioan, învățînd pe frați și rugîndu-se pentru ei,
s-a făcut ca și cum ar voi să se odihnească puțin și a adormit ca și cuprins
de un somn dulce. Astfel și-a dat fericitul sfîrșit, nefiind bolnav cu trupul
și aflîndu-se totdeauna pe lîngă Sfinții Părinți.
După moartea cuviosului stareț, Sfîntul Simeon s-a dedat spre
mai multe osteneli. Iar rînduiala vieții lui era astfel: De dimineață pînă
la al nouălea ceas se ruga, după al noulea ceas se îndeletnicea cu citirea
și scrierea cărților pînă la apusul soarelui; iar după apusul soarelui începea
rugăciunea și astfel petrecea toată noaptea fără de somn, pînă în zori de
ziuă. Cînd se lumina de ziuă, poruncea somnului, ca unui rob, să se apropie
puțin de el; astfel, dormitînd foarte puțin, iarăși se scula și își începea
obișnuita pravilă. În vremea rugăciunii ținea în mîna dreaptă tămîie, care
fără să fi fost cărbuni de foc, ieșea din ea fum de tămîie.
Odată, se auzea în văzduh popor mult, cîntînd împreună cu
el și zicînd Aliluia; iar aceia erau sfinții îngeri. El adeseori petrecea
multe zile și nopți fără somn. Odată n-a dormit deloc treizeci de zile și
treizeci de nopți, rugînd pe Dumnezeu, ca să ia somnul cu totul de la el;
însă Dumnezeu i-a zis: "Se cuvine ție să dormi ca să-ți odihnești puțin trupul".
Dar, diavolul, nesuferind să vadă o nevoință ca aceea a lui
Simeon, iarăși s-a înarmat contra lui cu toate cetele sale și se silea să-l
îngrozească cu diferite năluciri; fiindcă uneori se închipuiau în balauri
și în felurite fiare, și astfel se repezeau să-l muște. Alteori diavolul se
prefăcea într-o pasăre neobișnuită, care avea față de prunc și cădea către
fața lui, iar alteori se arăta în mulțime de oaste, venind contra lui cu chiot
mare ca la război, vrînd să-l surpe jos și astfel să-l răstoarne la pămînt
împreună cu stîlpul lui.
Odată, au izbit cu o piatră mare în stîlp, încît era cît pe
ce să cadă; dar puterea lui Dumnezeu cea nevăzută l-a sprijinit și l-a îndreptat.
Odată, i s-a arătat diavolul ca o față de arap, neagră și fără de rușine,
care se sîrguia să cuprindă cu mîinile lui grumajii sfîntului, și-i zicea:
"Încă odată mă voi lupta cu tine și de mă vei birui, mă voi duce de aici".
Toate nălucirile și arătările acelea drăcești, sfîntul le gonea cu rugăciunea
și cu semnul Sfintei Cruci. El a văzut o vedenie dumnezeiască foarte minunată:
I se părea că vedea cerul deschis și pe Domnul nostru Iisus Hristos înconjurat
de negrăită strălucire, ca o văpaie de foc; iar Sfinții Arhangheli Mihail
și Gavriil stăteau împrejurul lui, unul în partea dreaptă iar altul în stînga,
și sub picioarele lor un nor roșiatic.
Sfîntul Simeon, văzînd aceasta, s-a închinat Domnului său
și, întinzînd mîinile spre El, s-a rugat ca, după buna sa credință, să-i dea
lui să aducă roduri bune duhovnicești. Deci, Domnul a binecuvîntat pe Simeon
de trei ori, cu semnul dumnezeieștilor Sale degete. Simeon, privind în jos,
a văzut pe fața pămîntului o mulțime mare de diavoli în multe feluri de chipuri:
Unii ca vierii și alții ca și caprele de turmă; și i-a dat lui Domnul putere
peste acei diavoli ca să-i izgonească. Iar ca întărire a acelei puteri, Sfîntul
Simeon s-a pogorît de la Domnul, avînd în mîinile lui un toiag de finic; și
îndată toată mulțimea văzută a diavolilor a fugit din fața lui Simeon și s-a
făcut nevăzută.
Deci, sfîntul avea putere să izgonească toate duhurile cele
viclene din oamenii care se duceau la el; și astfel îi tămăduia de tot felul
de boli și învia morții. Odată, un om căruia îi murise fiul, venise la stîlpul
sfîntului și striga cu lacrimi, rugîndu-se să-l miluiască și să se roage lui
Dumnezeu pentru fiul său cel mort. Sfîntul, săvîrșindu-și rugăciunea sa, a
zis acelui om: "Mergi în numele Domnului, că fiul tău este viu!" Omul acela,
crezînd cuvintele sfîntului, s-a dus la casa sa și și-a găsit fiul înviat
din morți. Deci, luîndu-l, l-a adus la sfîntul cu negrăită bucurie și a dat
pentru aceasta mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său.
După aceasta, Sfîntul Simeon iarăși a văzut pe Domnul Dumnezeul
nostru, Căruia îi stăteau înainte cetele îngerești, dintre care cei dinainte
țineau o cunună împărătească împodobită cu pietre scumpe, în al cărei vîrf
era o cruce care strălucea ca fulgerul; iar sfinții îngeri voiau să încoroneze
în împărăție cu acea cruce pe Simeon. Apoi Sfîntul Simeon le-a zis: "Să nu
luați de la mine această haină de păr, în care m-am îmbrăcat pentru Hristos".
Iar îngerii i-au zis: "Pentru aceea să ai cununa cea pregătită ție în împărăția
lui Hristos și să te îmbraci ca și cu o porfiră cu darul Sfîntului Duh; și
astfel vei împărăți cu sfinții în împărăția cea fără de sfîrșit". Deci, fericitul
Simeon, căutînd spre Domnul, a zis: "Doamne, Ziditorule al tuturor, de vreme
ce pe mine nevrednicul binevoiești să mă învrednicești slavei sfinților Tăi
în împărăția Ta, atunci mă rog bunătății Tale, dă-mi ca de acum înainte să
nu mă mai împărtășesc de hrana omenească cea pămîntească". Și a auzit pe Domnul
învoindu-se împreună la cererea lui și îndată sfinții îngeri, apropiindu-se,
au pus peste pustniceasca lui haină de păr, o haină împărătească prealuminată
și i-a încoronat capul cu cunună și au cîntat cu glas mare, zicînd: "Slăvit
și preamărit este Hristos Dumnezeu, Împăratul cerului și al pămîntului; deci,
să fie lăudat Simeon, robul Lui".
După o vedenie ca aceea, sfîntul Simeon n-a mai gustat deloc
hrană pămîntească pînă la sfîrșitul său, de vreme ce se hrănea cu hrana cea
cerească care i se aducea de îngeri. În ce fel și cît de multe minuni a făcut
Sfîntul Simeon și cît de minunate au fost faptele lui, se află scris pe larg
în cartea vieții lui. Dar aici se pomenesc puține din minunile lui cele multe,
nelungind cuvîntul, ca să nu se supere cel ce citește și cel ce ascultă, voi
povesti cîteva din ele:
Odată i s-au descoperit Sfîntului Simeon toate răutățile ce
erau să năvălească asupra cetății Antiohiei și asupra părților celor dimprejurul
ei; pentru că a văzut pe un înger, ținînd o sabie în mînă și zburînd prin
văzduh pe deasupra cetății. Deci, sfîntul a strigat către Dumnezeu, rugîndu-se
pentru cetate din toată inima. El a stat înaintea Domnului, ca oarecînd Moise,
rugîndu-l să-și întoarcă mînia Sa de la poporul Său. Domnul i-a zis: "Iată,
strigarea păcatelor acestei cetăți s-a suit înaintea Mea, mînia și iuțimea
Mea am pornit-o asupra ei; deci, o voi pierde pentru păcatele ei, trimițînd
foc, sabie și moarte. Aceia m-au întărîtat în păgînătățile lor; iar Eu o voi
da în robia străinilor". Sfîntul a spus această vedenie unor cucernici bărbați,
care veneau la el din cetate și-i îndemna pe toți spre pocăință.
Deci, netrecînd multă vreme, Dumnezeu a ridicat pe bătrînul
Hosroie, împăratul Persiei. Acesta a fost moș lui Hosroie, cel mai tînăr,
care a luat din Ierusalim lemnul cel de viață făcător al Sfintei Cruci. Deci,
a venit Hosroie cu putere persană și haldeiască și a bătut cu război mare
cetatea Antiohiei. Fericitul Simeon, stînd pe stîlp, era acoperit de Dumnezeu
și apărat de barbarii ce năvăliseră spre acea parte. Deci, sfîntul se ruga
Domnului, ca să-Și întoarcă mînia Sa de la acea cetate și să nu o dea în mîinile
vrăjmașilor; dar n-a putut să îmblînzească și să potolească dreapta mînie
a lui Dumnezeu. Și iarăși s-a făcut o vedenie. În acea vedenie, a văzut că
stă înaintea sa o cruce prealuminoasă, iar lîngă ea doi îngeri, avînd în mîini
arcuri încordate și săgeți gătite spre săgetare; iar acei îngeri au grăit
către dînsul, zicînd: "Iată, crucea aceasta ți-a trimis-o ție Domnul spre
arătare și ca semn de pace, că nu vei cădea sub mînia lui Dumnezeu, care a
năvălit asupra acestei cetăți; iar săgețile sînt gătite spre gonirea vrăjmașilor
celor ce se apropie de locul tău, de vreme ce noi sîntem puși să te păzim".
Iarăși a văzut Simeon în vedenie o cetate luată și în mijlocul
ei se auzeau vrăjmași, strigare, plîngere și răcnete mari. Acolo se vedea
că unii erau tăiați de sabie, alții duși în robie, iar alții fugeau, aruncîndu-se
după zidurile cetății. Între cei ce fugeau se vedeau și doi monahi din mănăstirea
lui, care se temeau de năvălirea păgînilor; astfel ei au lăsat mănăstirea
și muntele și au fugit din cetate. Pe cînd fugeau din cetate împreună cu alt
popor, i-a văzut sfîntul cum au fost ajunși și prinși de barbari. Unul a fost
ucis cu sabia, iar altul a fost dus în robie. Acestea toate ce s-au văzut
de Sfîntul Simeon s-au împlinit după puține zile. Pentru că cetatea Antiohia
s-a luat, pustiindu-se cu sabie și foc și mult popor a fost dus în robie.
Mulți au scăpat însă cu rugăciunile sfîntului Simeon din acea cumplită primejdie;
deoarece barbarii intrînd în cetate cu multă putere, poporul a deschis alte
porți dinspre miazănoapte și miazăzi, ce nu erau păzite de barbari, și au
fugit pe acolo, iar alții au fugit aruncîndu-se după ziduri.
Deci, mult popor a fugit la munte și în pustie și s-au păzit
cu milostivirea lui Dumnezeu, afară de cei doi monahi pomeniți mai sus. Vrăjmașii
veneau și la muntele pe care era mănăstirea și stîlpul lui Simeon, dar se
întorceau deșerți, pentru că muntele era acoperit, precum oarecînd era acoperit
muntele Sinai de negură și de nor, încît nu vedeau stîlpul și mănăstirea.
Alții erau întorși și îngroziți de puterea cea nevăzută și astfel fugeau înapoi
cu spaimă, ca și cum ar fi fost goniți de o mulțime de ostași înarmați. Deoarece
rugăciunea sfîntului era armă înfricoșată și de nebiruit potrivnicilor, și
nici unul din cei ce au fost cu sfîntul în munte n-a pătimit ceva rău de năvălirea
barbarilor, afară de cei doi frați, care au fugit în cetate de frică.
După plecarea barbarilor, mulți răniți veneau la sfîntul,
și tuturor le dădea tămăduiri. Iar pe cei ce erau duși în robie, sfîntul i-a
izbăvit din legături și din robie și cu rugăciunile lui i-a eliberat. Cîți
își aduceau numai aminte de numele sfîntului, fiind în robie, îndată le cădeau
legăturile și obezile; astfel umblau prin mijlocul barbarilor, ca cum ar fi
nevăzuți și veneau în țara lor fără nici o împiedicare. Așa și fratele cel
mai sus pomenit, al cărui tovarăș a căzut de sabie, a ieșit de la robie cu
un ostaș oarecare, ce zicea: "Cînd ne-am adus aminte de părintele Simeon și
cu lacrimi am chemat numele lui, îndată legăturile ce erau pe noi s-au dezlegat
singure și au căzut; iar noi am trecut prin mijlocul barbarilor și nimeni
dintre ei nu ne-au întrebat sau să ne fi împiedicat pe noi.
Un bătrîn oarecare, orb de ochi, ședea mai înainte de năvălirea
barbarilor sub un munte lîngă cale, cerînd milostenie de la cei ce treceau.
Năvălind fără de veste barbarii, unul din ei l-a lovit cu sabia peste grumaz,
însă nu i-a tăiat capul, ci i-a făcut numai o rană de moarte; astfel bătrînul
acela se tăvălea prin sîngele său, avînd puțină nădejde de viață. Văzînd aceasta
Sfîntul Simeon cu ochii săi înaintevăzători a chemat pe oarecare din frați
și i-a trimis să-l ia și să-l aducă la dînsul pe acel bătrîn. Deci, aceia,
ducîndu-se, l-au luat pe o rogojină și l-au adus înaintea stîlpului. Sfîntul,
luînd țărînă de la pămînt și amestecînd-o cu apă sfințită, a poruncit să o
lipească de rana bătrînului, zicînd: "În numele lui Emanuel, așează-te, capule,
la locul tău și te întărește". Și îndată, cu acest cuvînt, s-a lipit capul
bătrînului la loc și s-a unit cu vinele lui, s-a întărit și s-a tămăduit acea
rană înfricoșată, astfel că bătrînul a început a vorbi. Ochii lui cei orbi
s-au deschis și toți cei ce priveau la acea minune s-au înspăimîntat și au
slăvit pe Dumnezeu.
După cîțiva ani, Cuviosul Simeon, supărîndu-se de neodihnă,
de vreme ce venea la dînsul din toate părțile mulțime de popor fără de număr,
aducîndu-și bolnavii, tulburîndu-i liniștea lui, s-a gîndit să lase acel stîlp
pe care stătuse opt ani și să se mute aiurea, în alt loc mai liniștit. De
acolo nu era departe un alt munte înalt cu totul și pustiu, de vreme ce nu
era în dînsul nici apă și nimeni din oameni nu s-a suit acolo, fiindcă nu
era ușor de suit. Acel loc era locuință numai balaurilor, fiarelor cu patru
picioare și tîrîtoarelor celor otrăvitoare. În acel munte se gîndea Sfîntul
Simeon să se mute. Pe cînd se gîndea el la acestea, i S-a arătat Domnul cu
o mulțime de sfinți îngeri, pogorîndu-Se din cer prin nor luminos spre acel
munte și grăind către dînsul: "Grăbește-te, Simeoane, de te suie pe acest
munte minunat; căci așa se va numi acest munte de acum. Aici, pe dînsul, și
mai mult voi minuna darul Meu în tine!" Și îndată cu acel glas i s-a arătat
sfîntului pe acel munte, un deal înalt și o piatră, pe care stăteau picioarele
Domnului. Deci, s-a luminat ca soarele de slava Domnului, acel așternut al
picioarelor. Pe acea piatră i s-a poruncit de Domnul lui Simeon să stea.
După acea vedenie, cuviosul, chemînd pe frați, le-a spus bunăvoirea
Domnului ca să se mute la alt munte. Deci, rînduindu-le egumen pe un bărbat
bătrîn și iscusit, s-a pogorît de acolo și s-a dus în muntele cel minunat,
petrecîndu-l frații cu lacrimi. Apropiindu-se de dealul cel arătat lui, a
stat și s-a rugat mult lui Dumnezeu.
Pe cînd săvîrșea rugăciunea, s-a auzit glas de o mulțime de
îngeri, strigînd "Amin". Deci, sfîntul a poruncit ucenicilor săi ca să pună
o cruce de piatră în acel loc, spre aducere aminte a glasului îngeresc ce
s-a auzit acolo. Deci, căutînd spre înălțimea muntelui, l-a văzut pe acela
strălucit de slava lui Dumnezeu și, suindu-se cu bucurie pe acea piatră, a
văzut pe Domnul în vedenie chemîndu-l în acel loc. Fericitul Simeon avea pe
atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Dar nici acolo n-a avut odihnă de
cei ce veneau, căci a doua zi poporul, venind la mănăstirea lui cea dintîi
și negăsindu-l, a ridicat plîngere mare.
Deci, aflînd poporul că s-a mutat Sfîntul în alt munte, s-a
dus la dînsul cu sîrguință, aducînd împreună și pe bolnavii lor, pe care văzîndu-i
cuviosul, s-a mîhnit, deoarece nici acolo nu-l lăsa pe el să stea singur cu
Dumnezeu. Cuviosul Simeon, văzînd lacrimile lor, i s-a făcut milă și, punîndu-și
mîinile pe fiecare bolnav, cu chemarea numelui Domnului, i-a tămăduit și i-a
trimis acasă sănătoși. În muntele acela se afla un leu, care a întîmpinat
pe un om ce venea la sfînt. Și s-a repezit la el, voind să-l omoare și să-l
mănînce. Iar omul, neputînd să scape de acea fiară, a strigat către dînsa,
zicînd: "Pentru Simeon, robul lui Dumnezeu nu mă omorî." Și îndată, leul,
auzind de numele lui Simeon, s-a îmblînzit și, nefăcînd nici un rău omului,
s-a întors la culcușul său.
Omul, venind la sfîntul, i-a spus ceea ce i se întîmplase.
Deci, temîndu-se ceilalți, care auzeau aceasta, au rugat pe sfînt să gonească
fiara din muntele acela, ca să nu le fie frică celor ce vin la dînsul. Cuviosul,
chemînd pe ucenicul său, Anastasie, din care a izgonit șapte diavoli, i-a
zis: "Du-te la peștera leului și zi-i fiarei: "În numele Domnului, îți zice
Simeon, robul lui Hristos, să te duci din muntele acesta, că de acum nu-ți
va mai fi locuința aici, de vreme ce îngrozești pe frații care vin aici"".
Ducîndu-se Anastasie și găsind pe leu în culcușul său i-a spus cuvintele cuviosului,
vorbind ca la un om înțelegător. Iar leul, împlinind porunca, s-a dus de acolo
în alte locuri depărtate și pustii, nemaivătămînd pe nimeni din cei ce întîmpina
în cale.
În acea vreme, în partea aceea, cu voia lui Dumnezeu se înmulțiseră
multe feluri de boli între oameni, încît mulți mureau. Sfîntul, cunoscînd
mînia lui Dumnezeu asupra poporului, se ruga Domnului cu lacrimi, ca să miluiască
pe poporul Său și să-și întoarcă de la dînșii mînia Sa cea dreaptă. Deci,
s-a auzit către dînsul un glas de la Domnul, zicînd: "Pentru ce te doare inima
de poporul acesta; oare tu îi iubești mai mult decît mine? Dar de vreme ce
s-au înmulțit fărădelegile lor, apoi este trebuință și de pedepsire; însă,
ca să nu te mîhnesc, îți dau putere să tămăduiești toate bolile dintr-înșii".
Aceasta a zis Domnul robului Său, Simeon. Iar poporul cel atins de boli, chema,
după Dumnezeu, numele sfîntului Simeon plăcutul Lui. Mulți îl vedeau în vedenie
cercetînd casele lor, umbrindu-le cu crucea, dînd tămăduiri celor bolnavi
și, deșteptîndu-se din vedenii, simțea sănătatea, ușurîndu-se de toate bolile
lor. Chemarea numelui Sfîntului Simeon între ei se făcea astfel: Aprindeau
în casele lor candelele pline cu untdelemn, tămîiau cu tămîie și se ruga zicînd:
"Hristoase Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului tău Simeon, cel ce
este în muntele cel minunat, miluiește-ne pe noi".
Astfel cîștigau ei mila Domnului. Iar unii dintre ei care
nu aveau untdelemn destul, aceia turnau puțin untdelemn în candelă și o aprindea,
și ardea nestinsă candela lor pînă la a treia sau a patra zi, ca și cum ar
fi fost untdelemn destul. Astfel, untdelemnul nu se împuțina din candele lor,
prin chemarea numelui Sfîntului Simeon.
Într-una din zile s-a descoperit Cuviosului Simeon că sfîrșitul
din această lume al Preasfințitului Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, este aproape.
Deci, chemînd pe frați, le-a spus de aceasta și le-a poruncit să se roage
lui Dumnezeu, că are să cadă un mare stîlp al Bisericii. Aceia ziceau: "Noi
am auzit că arhiepiscopul este sănătos". Într-altă zi, vineri după cîntarea
Utreniei, chemînd pe frați, a zis către ei cu umilință: "Efrem, arhiereul
lui Dumnezeu, a murit în această noapte, de vreme ce am văzut sufletul lui
ridicîndu-se la cer de sfinții îngeri, și fiind aproape de mine, m-a sărutat
și mi-a zis: "Mă rog ție, pomenește-mă și pe mine în rugăciunile tale cele
către Domnul".
Acestea le spunea cuviosul cu lacrimi și zicea: "Vai Antiohiei,
că nu mai are pe Efrem! Vai cetății aceleia, căreia i s-a luat Sfîntul Efrem!"
Deci, după moartea fericitului Efrem, a luat scaunul, Domnin, care venise
de la Constantinopol și care era nemilostiv către cei săraci. Cuviosul Simeon,
aflînd de acest lucru, i-a proorocit pedeapsa lui Dumnezeu. Deci, nu după
multă vreme, Domnin, căzînd în boală, într-atît i s-au zbîrcit mîinile și
pi-cioarele, încît nu putea nici să umble, nici să lucreze, ci era purtat
de alții de colo pînă dincolo, ca un buștean.
Sfîntului i s-a mai descoperit și despre cutremurul ce avea
să se întîmple în Antiohia, mai înfricoșat decît cel dintîi. El, vestind aceasta
celor ce veneau la dînsul, plîngea și se ruga lui Dumnezeu ca Să-și întoarcă
mînia. În aceeași zi, seara, s-a clătinat pămîntul de cutremur mare și au
căzut zidurile cetății, iar zidirile cele înalte și frumoase s-au amestecat
cu pămîntul, încît s-a înspăimîntat tot poporul de frică mare, de vreme ce
mulți au fost uciși de zidirile cele căzute. Ceilalți toți, bătrînii și tinerii,
au alergat la plăcutul lui Dumnezeu din muntele minunat, rugîndu-l cu multe
lacrimi ca, prin rugăciunile lui cele primite de Dumnezeu, să potolească mînia
Lui.
Deci, rugîndu-se sfîntul cu osîrdie mare, a încetat cutremurul
și a văzut cerul deschis dinspre răsărit, ieșind de acolo o lumină negrăită,
însemnînd prin aceasta milostivirea lui Dumnezeu ce se arăta poporului, care
se pocăiește. După aceasta, cu porunca lui Dumnezeu, Cuviosul Simeon a zidit
o mănăstire în Muntele Minunat. El a făgăduit acelea cu mîinile oamenilor
tămăduiți de dînsul, al căror număr era foarte mare. A cerut apă destulă pentru
trebuința mănăstirii și pentru cei ce veneau; iar grîul în hambare, cu rugăciunea
lui, atîta l-a înmulțit cu îndestulare, încît timp de trei ani nu s-a împuținat,
deși se lua mult în toate zilele, pentru facerea pîinii trebuincioase mulțimii
oamenilor, cei care veneau de pretutindeni.
El a zidit un alt stîlp nou pe care, Însuși Domnul, a venit
cu sfinții îngerii și a sfințit stîlpul acela. Apoi dreptul s-a suit pe dînsul
cu multă bucurie și a stat acolo pînă la fericitul său sfîrșit. În anul al
treizeci și treilea al vîrstei sale, cu porunca lui Dumnezeu ce i s-a descoperit,
s-a îndemnat să primească hirotonia preoției, pe care mai înainte n-o voia
nicidecum.
Deci, a venit la dînsul, după porunca Domnului, Dionisie,
episcopul Seletkiei, și l-a hirotonit preot. Așadar, Sfîntul Simeon fiind
sfințit, săvîrșea cu credință dumnezeieștile Taine, slujind lui Dumnezeu fără
de prihană, ca un înger. El avea adeseori minunate vedenii și descoperiri
dumnezeiești; deci, spunea și cele ce aveau să fie mai înainte. El vedea cele
ce erau mai departe, ca și cum ar fi de față și privea mai departe lucrurile
cele ascunse ale oamenilor. Făcea minuni nenumărate pe pămînt și pe mare,
se arăta în vedenii, pe cei orbi i-a luminat, leproșii i-a curățit, pe cei
șchiopi i-a îndreptat, dracii din nenumărați oameni i-a gonit, gurile fiarelor
le-a astupat, toate rănile și toate bolile le-a tămăduit, înviind și pe unii
morți. Astfel s-a împlinit în el cuvîntul lui Hristos: Cel ce crede în
mine, va face lucrurile pe care Eu le fac. Deci, cu adevărat era Dumnezeu
în Sfîntul Simeon, minunatul Său rob, precum arată deosebita carte în care
este scrisă pe larg viața cu minunile lui cele multe.
Simeon, petrecînd toți anii vieții sale șaptezeci și cinci
și văzîndu-și mai înainte mutarea către Domnul, a chemat pe ucenicii săi și,
cunoscîndu-i că aveau multă dorință, dar se rușinau să-l întrebe, fiind cucernici,
cum a trăit atîția ani, nemîncînd ca om nicidecum vreo mîncare omenească.
Atunci le-a arătat toate acelea în ceasul cel de pe urmă, ca un părinte iubitor
de fii, ca să-i întărească și mai bine către nevoințele cele duhovnicești
și ca să aibă nădejde către Dumnezeu.
Deci, a zis către dînșii: "Fraților și fiii mei, eu am cîștigat
multe și mari faceri de bine de la Stăpînul meu, precum știți. În toate acestea
m-am învrednicit de un mare dar de la milostivirea Lui, pe care voi nu-l știți;
deci, voiesc, să vi-l arăt. Sînt mulți ani de cînd am rugat bunătatea lui
Dumnezeu, ca să mă izbăvească de bucatele cele stricăcioase. Dar cum voi povesti
mila și bunătatea Ta, Hristoase, Care ai făcut-o cu mine, nevrednicul robul
Tău! Am văzut că a venit din văzduh un bărbat luminat, îmbrăcat în haină și
podoabă preoțească, care ținea în mîini un vas dumnezeiesc. Din acel vas scotea
mîncare cu un clește și îmi dădea de trei ori, însă nu știu ce mîncare era;
numai atît știu, că era dulce la gust, albă și negrăită la vedere. Din acel
ceas pînă în ziua de astăzi a venit acel bărbat minunat în toate duminicile,
după dumnezeiasca Liturghie și îmi dădea acea dumnezeiască împărtășire; astfel
că îmi potolea foamea pînă în Duminica cealaltă și nicidecum nu flămînzeam.
Numai aceasta am avut-o ascunsă de voi, fiilor; iar pe toate celelalte le
știți, ca cei ce sînteți părtași ai nevoințelor mele duhovnicești. Deci, vă
las vouă predaniile și canonul meu și cer de la voi această răsplătire: Să
păziți acest amanet al meu întreg și nesmintit, ca și cum m-ați vedea pe mine.
Să petreceți în fapte bune, precum petreceați cînd eram cu voi, lucru care
se va arăta în ziua cea mare a răsplătirii, cînd veți dobîndi fiecare după
lucrurile voastre".
Cuviosul Simeon, poruncind acestea ucenicilor săi, dorea ca
să le păzească neclintite și să afle odihnă veșnică în Împărăția cerului.
El le-a mai vorbit și alte multe vrednice de pomenire, astfel că în ziua de
24 mai, s-a dus către Hristos, Cel dorit de el, ca să se sălășluiască în bunătățile
cele nespuse și negrăite, pe care le-a gătit lui și tuturor celor ce Îl iubesc
și Îi păzesc poruncile Lui cele mîntuitoare. Iar cinstitele și vrednicele
lui moaște au rămas acolo în sfîntul său staul, din muntele cel minunat, unde
a săvîrșit nevoințele lui cele minunate. Ucenicii lui au acele sfinte moaște
ca o vistierie de minuni, care niciodată nu se deșartă. Cu cît se deșartă,
cu atît se umple și sporesc vindecările, nu numai ale trupului, dar și ale
sufletului, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava,
cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii
| Vietile Sfintilor
pe luna mai
|