Viața și pătimirea Cuvioasei Mucenițe Evdochia
(1 martie)
Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numește
Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpînirea Feniciei din Liban,
care se mărginește cu țara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu
neamul și cu credința samarineancă, slujitoare a diavolului, locaș și unealtă
preacumplită. Și era atît de frumoasă și cu chip minunat, încît nu putea nici
un zugrav să-i înfățișeze frumusețea ei deplin. Astfel Evdochia, înșelînd
pe mulți ca și cu un laț, îi vîna și la pierzare, prin frumusețe, îi atrăgea,
aducînd bogățiile țărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sîrguitoare
necurăție trupească.
Străbătînd despre dînsa vestea pretutindeni, mulțime de tineri
de bun neam și stăpînitori de prin alte țări și de prin cetăți se adunau la
Iliopolis, ca și cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia
și să se îndulcească de frumusețile ei.
Ea adunase multă bogăție prin faptele cele pline de păcate,
încît puțin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărătești. Apoi prin îndelungată
vreme și prin adunarea lucrurilor celor de mult preț se afundase în necurata
viață cu sufletul. Prin învîrtoșarea ini-mii atît de mult se împietrise, încît
nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea
sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.
După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dînsa
mîna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Și a cunoscut Făcătorul
a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului și a voit a o înnoi. Stăpînul
cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de față spre
rănirea vrăjmașului. Cel ce stăpînește vistieriile cele cerești, S-a sîrguit
a duce în veșnica comoară drahma care era pe pămînt în tină și se pierdea.
Păstorul bunătăților, spre Care nădăjduiesc drepții, a chemat
pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a
lăsat deșert, și pe cea care se tăvălea oarecînd ca un dobitoc în noroi, a
făcut-o mielușea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăției
s-a umplut de curățenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede și veșnic.
Rîul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăția puțului cel
greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preț. Și aceea
care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost prici-nuitoare
de mîntuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest
fel:
Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind
din străinătate la al său locaș prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind
seară, și a rămas la un cunoscut creștin care-și avea casa aproape de poarta
cetății, chiar lîngă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvîntul.
Acolo monahul acela, odihnindu-se puțin după obiceiul său,
s-a sculat noaptea la cîntarea de psalmi. Și după săvîrșirea rugăciunii sale
a șezut și, luîndu-și cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În
cărticică era scris despre înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, cînd drepții
se vor lumina ca soarele întru Împărăția cerului iar păcătoșii vor merge în
focul cel nestins, unde în veci vor fi munciți cumplit fără de sfîrșit. După
rînduiala și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se
odihnea singură în căsuța sa de odihnă, care era lîngă peretele casei în care
monahul acela înnoptase și se îndeletnicea la rugăciune și la citire.
Cînd a început monahul cîntarea sa de psalmi, ea s-a deșteptat
și a ascultat toată citirea pînă în sfîrșit, șezînd în tăcere pe pat; pentru
că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărțea pe
dînșii, iar monahul citea cu glas tare.
Ascultînd păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit
și a petrecut fără de somn pînă la ziuă, înspăimîntîndu-se cu inima; și se
gîndea la mulțimea păcatelor sale, la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu
și la munca cea nesuferită a păcătoșilor.
Făcîndu-se ziuă și darul lui Dumnezeu deșteptînd-o spre pocăință,
a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte.
Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicînd: "Cine ești tu, omule, și de
unde ai venit? Ce fel de viață ai și de ce credință ești? Spune-mi te rog
tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte
mult mă înspăimînt cu duhul și mă tulbur cu gîndul, de vreme ce am auzit lucruri
înfricoșate și de mirare care pînă acum au fost neauzite de mine. Și de este
adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea
mîntui?"
Iar fericitul Gherman a zis către dînsa: "De ce credință ești
tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoșata
judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai
priceput-o vreodată?"
Evdochia a zis: "Și cu patria și cu credința sînt samarineancă,
iar cu bogăția cea peste măsură sînt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă
tulbură și mă înfricoșează, că am auzit cartea cea citită de tine strigînd:
"Vai celor bogați!", îngrozindu-i cu focul cel nestins și veșnic. Dar eu cuvinte
de acest fel niciodată n-am auzit în cărțile credinței noastre. De aceea mult
m-am înspăimîntat de frică, auzind lucruri noi și neașteptate".
Fericitul Gherman a întrebat-o, zicînd: "Ai bărbat, femeie?
Și de unde îți vine acea îndestulată bogăție, precum zici?" Ea a răspuns:
"Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulți bărbați am adunat bogățiile pe
care le am. Și dacă bogații după moarte vor fi osîndiți la o muncă atît de
grea și veșnică, apoi ce folos îmi este de bogățiile cele adunate fără de
măsură?" A zis către dînsa Gherman: "Spune-mi adevărul, fără minciună, căci
și Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voiești să te mîntuiești
fără de bogății și să trăiești în veselie și bucurie în veacul cel nesfîrșit?
Ori împreună cu bogăția ta vrei să arzi cumplit în focul cel veșnic?"
Evdochia a zis: "Mult mai de folos îmi este să-mi cîștig fără
de bogăție viața veșnică, decît să pier odată cu bogăția în foc și pe veci;
însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar
Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mînie aspră și nemilostivă asupra bogaților?"
Gherman a zis: "Nu este așa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre
cei bogați, nici nu-i oprește a fi bogați. Dar dobîndirea cea nedreaptă a
bogățiilor și cheltuirea lor în desfătări și poftele păcatelor le urăște.
Iar dacă cineva își cîștigă bogății cu dreptate și cele cîștigate le cheltuiește
prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat și drept înaintea lui Dumnezeu.
Pe cînd acela care adună bogăția din răpire și din nedreptate sau din orice
fel de faptă a păcatului și o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dînd
celor ce cer, nici îmbrăcînd pe cei goi, nici săturînd pe cei flămînzi, aceluia
fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului".
Evdochia zise: "Au doar nedrepte ți se par a fi bogățiile
mele?" Iar Gherman i-a răspuns: "Cu adevărat sînt prea nedrepte și prea urîte
lui Dumnezeu, mai mult decît tot păcatul". Iar ea a zis: "Pentru ce așa? Căci
eu pe mulți goi i-am îmbrăcat, multor flămînzi am dat hrană de saț, iar pe
alții și cu aur i-am mîngîiat puțin. Deci, cum zici că este rea bogăția?"
Gherman a răspuns: "Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni
nu intră în baie să se spele și nu voiește să-și întineze trupul său, acolo
unde vede o apă necurată și tulbure, ci intră și se spală acolo unde vede
o apă curată. Dar tu cum poți a te curăți cu fapte de milostenie din necurăția
păcatului cea urîtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată
a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe
tine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce
cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă și cu smoală care arde cu veșnica
flacără a mîniei lui Dumnezeu. Pentru că bogățiile cu care ești îndestulată
îi sînt urîte marelui Stăpîn și veșnicului Judecător ca cele ce sînt osîndite
mai înainte de judecată, de vreme ce sînt adunate prin înșelăciune și desfrînare.
Dar nu te folosește pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogății
necurate, o dai uneori la puțini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei
bune o pierde mulțimea fără de măsură a faptelor rele, precum puțina mirosire
bună, o biruiește duhoarea cea rea; și nici nu poți cîndva să cîștigi vreun
dar, pînă ce încă de bunăvoie petreci în necurăție.
Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu
vei lepăda mai întîi necurăția cea fără de măsură a desfrînării ce este în
tine și nu o vei spăla decît prin pocăință și de nu te vei curăți și nu te
vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele
desculțe i se rănesc picioarele de mulți ghimpi ascuțiți. Chiar de ar scoate
unii ghimpișori, însă cei mai mulți rămîn în trup și-l chinuiesc cu durere.
Astfel și pe tine prea puțin te folosește a face cîndva puțină milostenie
unui sărac, ca și cum ai pierde un păcat mic, cînd cei mai mulți spini ai
păcatului rămîn înăuntrul conștiinței tale, spre muncirea ta cea mai cumplită.
Pentru că Dumnezeu cel mîniat de tine, înfricoșatul și dreptul Izbînditor,
te înfricoșează cu muncile veșnice și nesuferite, care sînt pregătite celor
nepocăiți. Iar tu de vrei să mă asculți, te vei putea mîntui de muncile ce
te așteaptă și vei cîștiga bucuria cea veșnică".
Evdochia a zis: "Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te,
șezi puțin cu mine și arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări
prin care este cu putință cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca și
eu, urmînd acelora, să-mi pot cîștiga mîntuire prin chivernisirea cea dreaptă
a bogățiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubește împărțirea cea dreaptă
și făcătoare de bine a bogățiilor. Căci pe mine nimic nu mă oprește a mă răscumpăra
de acele munci pe care în ziua Judecății, precum grăiești, le vor lua cei
ce sînt urîți de Dumnezeu.
Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia
îi voi elibera încărcați cu aur, cu argint și cu lucruri de mult preț. Iar
tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să
primească acea aducere a mea și să-mi dea pentru aceea mîntuire".
A zis către dînsa Gherman: "Să nu socotești că Dumnezeu este
după obiceiul omenesc și are trebuință de acele lucruri pămîntești, care la
oameni sînt de mult preț. Pentru că El, fiind neasemănat și bogat mai mult
decît toți împărații pămîntești, a sărăcit de voie pentru a noastră mîntuire,
ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mîntuire veșnică. Deci, acele bogății
ce le ai, o, fiică, să le împarți neputincioșilor și săracilor, pentru că
aceia sînt iubiți de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea
Dumnezeu le socotește a fi date Lui. Pentru aceea, puțină avere vremelnică
împărțită săracilor, o răsplătește cu cerești vistierii care niciodată nu
se împuținează.
Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfînta și mîntuitoarea
baie a Botezului prin care spălîndu-te de tina tuturor păcatelor tale, vei
fi de aici înainte curată și fără prihană, născută a doua oară prin darul
Sfîntului Duh. Astfel vei cîștiga fericita moștenire în care te vei desfăta
în lumină nestricăcioasă și veșnică care nu are întuneric, nici noapte și
nici un fel de mîhniri și dureri și nici fapte rele. Și fii mielușea sfîntă
în pajiștile cele cerești, păscîndu-te de Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru.
În scurt zic, dacă voiești să te mîntuiești, fiică, fă cele ce te sfătuiesc
eu și fericită vei fi în veci".
Răspuns-a Evdochia: "De nu s-ar fi adîncit în mintea mea cuvintele
cele ce s-au citit de tine și pe care le-am auzit bine în noaptea trecută,
nu te-aș fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cît voiești și stai aici
cîteva zile, învățîndu-mă creștineasca voastră credință și povățuindu-mă la
fapta bună; ca împărțindu-mi bogățiile și averile mele și rînduindu-le toate
precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge". A zis fericitul
Gherman:
"Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mîntuirii tale,
pentru că pricina aceasta îmi este binecuvîntată mie ca să mai zăbovesc aici
cîteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută și a o aduce în ograda lui
Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuința mea, însă voi
mai sta aici puțin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate
cele ce-ți zic. Cheamă pe unul din presbiterii creștini care este într-această
cetate ca, învățîndu-te după rînduiala bisericească, să te boteze, pentru
că aceea este cap și temelie a mîntuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor
rînduială și celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu".
Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrîn, a chemat pe
una din slugile cele mai de cinste ale casei sale și i-a poruncit să meargă
îndată la biserica creștină și să cheme de acolo pe preot, rugîndu-l să nu
pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută
și pentru ce. Deci, sîrguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care
văzîndu-l Evdochia, i s-a închinat pînă la pămînt și a sărutat cinstitele
lui picioare. După aceasta i-a grăit: "Rogu-te pe tine, stăpîne, șezi puțin
și spune-mi toate despre credința voastră; căci voiesc și eu să fiu creștină".
Preotul, mirîndu-se de acel grai, a întrebat-o: "De care credință
ții și pentru ce dorești a trece la creștineasca credință?" Răspuns-a ea:
"Sunt samarineancă atît cu neamul, cît și cu credința, și la toată lumea am
fost soție. Pentru ce să nu-ți spun eu ție tot adevărul? Sunt părtașă a multor
răutăți. Iar cînd am auzit că păcătoșii, de nu se vor pocăi și nu se vor face
creștini, după moarte vor fi munciți în focul cel veșnic, am zis în mintea
mea ca îndată să mă fac creștină".
Răspuns-a preotul: "Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te
de aici înainte liman al mîntuirii; dacă ai fost tulburată de multe vînturi,
intră de acum dar întru alinare; și dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite,
caută de acum roua cea de dimineață ce se pogoară din cer; și, dacă prin furtuna
cea îndelungată ești întunecată, de acum caută pe Ocîrmuitorul cel bun, care
fără de primejdie te va povățui în a Sa alinare, acolo unde sînt vistieriile
a toată dreptatea, și te sîrguiește să fii moștenitoare a bunătăților celor
ce sînt acolo. Iar bogățiile cele pămîntești pe care le ai să le împarți la
cei ce au trebuință și să te scapi de amărăciunea păcatului, cum și din întunecarea
și focul cel nestins ce te așteaptă pe tine, de nu te vei pocăi".
Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat și, lovindu-se în pieptul
său a zis: "Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei
păcătoși?" Răspuns-a preotul: "Celor păcătoși, care se pocăiesc după primirea
semnului credinței, adică a Sfîntului Botez, le iartă Domnul toate păcatele
vieții celei din necredința de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate
și la pocăință nu gîndesc, nu le dă iertare, și unii ca aceia vor fi munciți
fără milostivire".
Zis-a Evdochia: "Spune-mi, părinte, oare socotești că sînt
în cer mai mari bucurii și mai scumpe decît acestea care sînt pe pămînt? La
noi cu adevărat sînt multe vistierii de aur, de argint și de pietre scumpe,
cum și toată veselia și desfătarea. Pe lîngă acestea, avem și îndestulare
de pești, de păsări și de tot felul de băuturi. Oare mai mult decît acestea
se află acolo în cer?" A zis către dînsa preotul: "De nu-ți vei depărta mintea
de la înșelă-ciunea lumii acesteia și de nu vei trece cu vederea desfătările
cele vremelnice, nu vei putea privi spre viața cea veșnică și nu vei ști desfătările
cele negrăite ce sînt întru dînsa și bogățiile cele nespuse. Iar de voiești
să le cîștigi pe acelea, uită mîndria și veselia lumii acesteia".
Răspuns-a Evdochia: "Să nu fie aceea, stăpînul meu, ca să
iubesc vreun lucru vremelnic și degrabă pieritor mai mult decît viața cea
fără de moarte și fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare
dacă voi primi credința creștină, voi putea să am nădejde tare și fără de
îndoială cum că voi merge la viața cea fără de moarte, precum zici? Și ce
semn îmi dai prin care să mă încredințez eu cum că acelea ce grăiești așa
sînt? Prin ce voi cunoaște iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru?
Pentru că de voi da la săraci bogățiile ce le am, întru care pot să mă încredințez
încă mulți ani ai vieții mele cu desfătare și veselie, și de-mi voi risipi
toate averile mele precum mă sfătuiești, iar după aceea nu voi cîștiga cele
spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă și mai nevoiașă decît mine,
cînd nu-mi va rămîne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru
că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mîhnit, dacă voi începe a cere ajutor
de la dînșii întru sărăcia mea, aceia, scîrbindu-se, se vor lepăda de mine.
De aceea sînt mîhnită și mă tulbur cu gîndul, fiindcă nu sînt
încredințată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredințare și
întărire întru acelea pe care mi le făgăduiești cu mărime de suflet, spunîndu-mi
de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor
ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredința despre aceea desăvîrșit,
voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, și mă voi duce unde
mă vei chema, și voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieții mele. Și,
precum am fost altora pildă de fărădelegi, acelorași le voi fi chip ales de
pocăință. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru
că sînt de așteptat cele ce aud, iar în cărțile noastre și în credința samarineană,
în care sînt crescută, niciodată nu le-am auzit și nici urmă n-am aflat cîndva
de niște asemenea învățături".
Preotul a zis către dînsa: "Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te
cu cuget nestatornic, o, Evdochia, și nu-ți lăsa mintea să fie risipită. Căci
ceea ce te tulbură este înșelăciune a începătorului răutății, a diavolului,
urîtorul mîntuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a
văzut deșteptîndu-te spre slujba lui Hristos, ca să-ți risipească mîntuitorul
sfat, îndată a pus în inima ta gînduri de îndoire și de înfricoșare deșartă.
În acest fel diavolul nădăjduiește să te întoarcă de la calea cea dreaptă
și să te întărească iarăși în viața păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu
ticăloșie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare și la moarte prin iubirea
de lume deșartă și pătimașă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta
este sîrguința lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i
aducă la îndărătnicie și să-i facă prieteni și părtași cu el în munca cea
veșnică și în focul cel nestins. Iar de dorești să afli cu dinadinsul despre
bunătatea, negrăita milă și iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care
ai auzit, să știi că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întîmpinîndu-i
de departe cu întinse brațe părintești și, iertîndu-le păcatele, le va dărui
viața veșnică.
Încredințează cu acestea, ridicîndu-ți mintea de pe pămînt
sus la cer și, lăsînd grijile cele vremelnice, gîndește-te la viața veșnică.
Încă este trebuință pentru aceasta și de rugăciune cu trezvie și cu smerenie;
căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul și răsare lumina dumnezeiască
într-însul, arătîndu-i tot adevărul. Atunci cunoaște omul ce este deșertăciunea
lumii acesteia atît de vremelnică și ce este veacul ce va să fie; apoi cît
sînt de vătămătoare desfătările vieții acesteia, cît de bun este Dumnezeu
și cît de nemăsurată este milostivirea Lui.
Așadar, de voiești să mă asculți pe mine și să te mîntuiești,
leapădă hainele tale de mare preț și te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizîndu-te
într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo șapte zile și, aducîndu-ți
aminte de toate păcatele, și să le mărturisești cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul
tău. Încă postește și te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos
să te lumineze și să te povățuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.
Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc,
că este milostiv și îndurat fără de măsură Stăpînul nostru și are bunătatea
de a întîmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sîrguiesc a se întoarce
către El; căci totdeauna se bucură de pocăința păcătosului".
Preotul, zicînd unele ca acestea și văzînd pe Evdochia că
se învoiește cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i proorocește la
sfîrșit acest mîntuitor cuvînt: "Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameș
și a miluit pe păcătoasa care a plîns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze
și pe tine, să te miluiască și să facă numele tău slăvit peste tot pămîntul.
Amin!"
Deci ieșind preotul, fericita Evdochia, nezăbovind întoarcerea
sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice și a zis către dînsa:
"Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la
mine, să nu spui să sînt acasă și nimeni să nu știe nimic de mine. Ci să-i
spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puțină vreme,
pentru oarecare trebuință. Dar să poruncești și portarului să nu lase aici
pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar
cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci
să închideți porțile cele mari ale casei pînă ce voi porunci eu a se deschide
și toate să le faceți așa ca să semene ca și cum n-aș fi acasă".
În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul
Gherman și i-a grăit: "Rogu-mă ție, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba:
Pentru ce voi, monahii, viețuiți în locuri pustii, lăsînd atîta dulceață a
vieții din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiți în pustietăți?"
Fericitul Gherman a răspuns: "Nu, fiică, nimic nu aflăm în
pustietăți dintre unele ca acelea pe care le socotești a fi plăcere. Dar lăsăm
cetățile și plăcerea lumească și fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deșarta
trufie și să omorîm patimile trupești cu foamea, cu setea, cu ostenelile,
cu haine rupte și cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm
de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat
cel ce viețuiește în cetate. Pe de o parte se biruiește de neputința firească,
iar pe de alta se înșeală de diavol, de vederea fețelor frumoase și de auzul
cuvintelor celor desfrînate. Pentru că în cetate se nasc gîndurile cele necurate
și se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, își are închisă intrarea
în Împărăția cerului pînă ce se curățește prin pocăință; pentru că în cer
este scaunul luminii celei veșnice, al veseliei adevărate și al dulceților
celor nemincinoase, neavînd nici un pic de necazuri și amărăciune, nici de
fapte rele.
Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim
de păcat în zilele vieții noastre, iar păcatele făcute să le curățim prin
asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre
fericirea cea cerească. De aceea toată sîrguința și îngrijirea noastră este
ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea
noastră s-o păzim nevătămată de gîndurile rele, străină de toată răutatea,
vicleșugul, fățărnicia, cîrtirea, clevetirea, zavistia, iuțimea și mînia.
Așa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos
în Evanghelie, cu Sfînta Sa gură. Iar bogățiile nu ajută la nimic, pentru
primirea Împărăției cerului iubitorului care le adună cu nesaț, ci sînt ca
un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să cîștigăm iertare de păcatele
noastre, să ne sîrguim în cealaltă vreme a vieții să călătorim pe calea poruncilor
Domnului, umblînd pe cărarea dreptății și a adevărului și ca pe o haină să
rupem ini-mile noastre cu jale pentru păcate.
Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai
așa vom șterge necurăția păcatului de care grăiește David: Învechitu-s-au
și au putrezit rănile mele de către fața nebuniei mele. Apoi, ce anume
cuvinte ni se cade a le cînta de-a pururea în rugăciunea Domnului, același
David ni le aduce aminte, zicînd: Cît sînt de dulci cuvintele Tale gîtlejului
meu, mai mult decît mierea, gurii mele. Și atît sînt de dulci cuvintele
Domnului, încît covîrșesc toată dulceața tuturor mîncărilor celor dulci și
a băuturilor celor preascumpe și întăresc sufletul mai mult decît mîncarea
pe trup. Drept aceea grăiește despre dînsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul
veselește, iar pîinea întărește inima omului. Vinul acela și pîinea însemnează
poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca niște pîine și vin sînt pentru
sufletul omenesc; căci, întru tăria și veselia inimii, scot pe cel păcătos
din toate lucrurile necurate, și îndrep-tează pe cel ce se întoarce către
Domnul, dacă omul se desprinde de dînsele cu osîrdie și neîncetat.
Deci, lepădînd de pe tine haina cea frumoasă și îmbrăcîndu-te
în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăință prin fapte bune și
seamănă lacrimi pe pămînt, ca să seceri în ceruri bucurie și veselie veșnică.
Cu plîngere stinge cuptorul greșelilor tale, ca astfel să te învrednicești
mîngîierii Domnului și să intri în bucuria drepților.
Plîngi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit
în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul
mîntuirii. Usucă-ți necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă
vreme, fiind aruncată și ținută acolo de lucrătorul tuturor răutăților, ca
de aici înainte să fii părtașă desfătării raiului. Dă-i vrăjmașului diavol
necaz și greutate ca răsplătire, căci el, înșelîndu-te cu plăcerile, te-a
îngreuiat cu păcatele. Slujește cu osîrdie lui Dumnezeu, ca să te faci moștenitoare
a luminii celei neînserate, și fii ca o albină binelucrătoare, adunîndu-ți
dreptate din multe lucruri sfinte, sîrguindu-te de-a pururea a plăcea lui
Dumnezeu".
Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adîncit foarte mult în
inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise
de dînsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat
înaintea picioarelor lui, zicînd: "Mă rog ție, omule al lui Dumnezeu, lucrul
pe care l-ai început pentru mine, săvîrșește-l cu dreaptă credință și pune-mă
înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă
înșele. Ci, săvîrșind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veșnică
prin învățăturile tale cele mîntuitoare. Nu-ți lua zugrăvitoarea mînă de pe
tăblița cea pregătită, pînă ce desăvîrșit vei închipui pe Hristos în mine".
Gherman i-a răspuns: "Petreci, fiică, întru frica Domnului
și, închizîndu-te în cămăruța ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi,
pînă ce-ți va risipi și-ți va curăți toate păcatele și te va face să nu te
îndoiești de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun și milostiv
și degrabă îți va arăta mila Sa și cu darul Său nu va zăbovi a te mîngîia".
Acestea zicînd, fericitul Gherman s-a rugat pentru dînsa lui
Dumnezeu, și, însemnînd-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruța ei, făgăduindu-i
că va zăbovi pentru dînsa în Iliopolis șapte zile. Evdochia intrînd în cămăruța
sa, după ce a petrecut șapte zile în rugăciune și în post, a venit Fericitul
Gherman și, deschizînd ușa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu fața
îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se
cu chipul de asemănarea ei cea dintîi. Luînd-o de mînă, i-a poruncit să șadă.
Apoi însuși, rugîndu-se lui Dumnezeu, a șezut cu dînsa, și o întrebă, zicînd:
"Spune-mi, fiică, ce ai gîndit într-acele șapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai
văzut și ce ți s-a arătat?"
Iar ea a zis: "Îți voi spune, sfinte părinte. Rugîndu-mă șapte
zile, așa precum m-ai învățat, iar în noaptea trecută, cînd de asemenea mă
rugam, zăcînd cu fața la pămînt în chipul Crucii și plîngînd pentru păcatele
mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decît razele soarelui. Iar eu, socotind
că a răsărit soarele, m-am sculat de la pămînt și am văzut un tînăr prealuminat
și înfricoșat, ale cărui haine erau mai albe decît zăpada.
Acela, luîndu-mă de mîna dreaptă, m-a răpit în văzduh și,
luîndu-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare și preaminunată
și am văzut mulțime nenumărată de cei cu haine albe, bucurîndu-se și zîmbind
unul către altul și veselindu-se negrăit. Aceia, văzîndu-mă venind către ei,
mă întîmpinau cu cetele și cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi,
fiind înconjurată și petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina
aceea care cu neasemănare covîrșea razele soarelui.
Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoșat la
chip, înnegrit ca un întuneric, ca și funinginea, ca și cărbunii, ca smoala
și ca o grozăvie ce covîrșește toată negreala și întunericul. Acela, cu o
căutătură prea groaznică și prea mînioasă privind la mine, cu dinții scrîșnind
și năvălind fără de rușine, voia să mă răpească din mîinile acelora ce mă
duceau. Și a răcnit foarte tare, încît tot văzduhul se umpluse de glasul lui;
și zicea, răcnind:
"Au doară și pe aceasta voiești s-o duci în Împărăția cerului?
Apoi pentru ce șed eu pe pămînt la vînătoare și îmi pierd în deșert osteneala?
Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pămîntul cu desfrînarea și pe toți
oamenii i-am vătămat cu urîciunea împreunării sale. Căci eu cît meșteșug am
și cîtă putere, toată într-însa am sfîrșit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori
de bun neam și preabogați, foarte mulți, din ale căror bogății ce s-au cheltuit
pentru dragostea ei, atîta mulțime de aur și de argint a adunat, încît abia
se află în împărăteștile vistierii.
Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mîini ca pe un semn purtător
de biruință și ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care
cad de la Dumnezeu și vin în cursele mele. Iar acum atît de mult voiești a
te iuți asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieștilor puteri!, încît sub picioarele
aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sînt destule mîniei tale
asupra mea, izbîndirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoiești prea
cumplit? Ci chiar voiești s-o scoți de la mine pe această roabă, cu atît de
scump preț cumpărată?
Acum nimic nu mai este al meu pe pămînt. Și chiar mă tem,
ca nu cumva pe toți cîți pînă acum viețuiesc păcătoși, smulgîndu-i din mîinile
mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe niște vrednici și întru moștenirea Împărăției
cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deșartă! O, vai de osteneala mea
cea zadarnică! Pentru ce sari așa de cumplit asupra mea?
Lasă iuțimea și slăbește-mi puțin legăturile cu care sînt
legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pămînt neamul
omenesc și nici moștenire nu-i voi lăsa. Eu sînt aruncat din cer pentru o
mică nesupunere, iar tu pe păcătoșii cei cumpliți, care au îndrăznit a-și
bate joc de Dumnezeu și mulți ani L-au mîniat mult, îi duci în Împărăția cerească.
Dacă așa îți place ție, apoi adună într-un ceas, din toate
marginile pămîntului, pe toți oamenii cei vrednici de pierzare care nu au
viață omenească, ci dobitocească și de fiară, și pe toți adu-ți la Dumnezeu;
iar eu mă voi ascunde întru întuneric și întru adînc, în veșnicele munci ce-mi
sînt pregătite mie, mă voi afunda!"
Acestea și mai multe a zis acela cu mînie și cu mare iuțime;
cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutînd,
zîmbea cu dragoste. Și a venit glas din lumina aceea, zicînd: "Așa este cu
plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostivește pentru fii omenești, că păcătoșii
care sînt între dînșii, de vor primi pocăința, să fie primiți în sînul lui
Avraam!" Și iarăși se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: "Ție îți grăiesc,
Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o,
ca să-și săvîrșească nevoința, pentru că Eu cu dînsa voi fi întru toate zilele
ei".
Atunci el îndată m-a adus în cămăruța mea și mi-a zis: "Pace
ție, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te și te întărește, căci darul
lui Dumnezeu este acum cu tine și totdeauna va fi, în tot locul". Eu, din
cuvintele lui luînd îndrăzneală, am zis: "Doamne al meu, cine ești Tu, spune-mi,
ca să înțeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat și cum voi putea cîștiga
viața veșnică?" Iar el a răspuns: "Eu sînt începătorul îngerilor lui Dumnezeu
și mie îmi este încredințată grija pentru păcătoșii care se pocăiesc, ca să-i
primesc pe dînșii și să-i duc în viața cea fericită și fără de sfîrșit. Și
multă bucurie se face cetelor îngerești în cer de cîte ori vine din întunericul
păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinței. Pentru că nu
voiește Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe
care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mîini, după asemănarea chipului
Său. De aceea se bucură împreună toți îngerii, cînd văd vreun suflet omenesc,
înfrumusețat cu dreptatea, închinîndu-se Tatălui Celui veșnic; și toți îl
sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădînd întunericul păcatului,
se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obște al tuturor fiilor
luminii, și strîns se lipește de El". Acestea zicînd, m-a însemnat cu semnul
Crucii, iar eu m-am închinat lui pînă la pămînt și, cînd m-am închinat, acela
s-a dus la cer".
Atunci fericitul Gherman a grăit către dînsa: "De acum încre-dințează-te,
o, fiică, și nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a
primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor și a-i duce pe dînșii întru lumina
Sa cea veșnică unde împărățește, înconjurat fiind de sfinții îngeri, slujitorii
împărăției Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost
privitoare a împărăteștei slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus
Hristos și ai cunoscut cît de grabnic este spre milosîrdie și spre iertarea
păcatelor; și cît de degrabă își arată darul Său celor ce doresc a se împăca
cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă și ai văzut curtea cea cerească
întru care petrece, plină de frumuseți negrăite. Ai cunoscut cît este de mică
și neputincioasă lumina lumii aceștia, împotriva strălucirii aceleia. Deci
ce socotești de aceea, și ce gîndești, spune-mi?" Iar fericita Evdochia, avîndu-și
mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul
slavei, a zis: "Am crezut și cred că nu este alt Dumnezeu: Care mîntuiește
pe oamenii cei păcătoși, afară de Acela, ale Cărui porți cerești le-am văzut
strălucite cu negrăită lumină".
Gherman a grăit: "Pregătește-te fiică, spre slujba cea cu
osîrdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinței tale cel pus în cumpănă
să tragă mai mult decît păcatele vieții tale celei dinainte; și să te aduci
singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte și veșnic.
Plîngi și te tînguiește, pînă ce vei spăla toate necurățiile tale desăvîrșit
cu lacrimile; și așa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.
Apoi uită mîndriile tale cele mai dinainte, cum și tinerețile
cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire,
Hristos Domnul să-ți ierte păcatele. Scoate-ți grumazul tău de sub jugul cel
greu al robiei celei de rușine pe care ți l-a pus diavolul prin păcate, și
vino la jugul cel bun și ușor al pocăinței celei de viață făcătoare; ca apoi,
fiind liberă de păcate, te vei cunoaște pe toți drepții și pe sfinții îngeri.
Treci către adevărata credință și către întreaga înțelepciune
și, avînd bună știință, spune-i în față diavolului cu îndrăzneală: "Nimic
din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ție cu mine, pentru că am aflat
pe al meu Stăpîn și Lui m-am dat pe mine însămi, întru veșnică stăpînire.
Desăvîrșit am lăsat și am lepădat necurata și întunecata iubire trupească
a vechiului meu vrăjmaș și m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă
și luminoasă a dreptății; în care, umblînd, voi afla darul lui Dumnezeu care
mă mîntuiește în veci. Nu mai am nici o dorință de bogății și nici o iubire
a dulceților celor lumești, despre care m-am înștiințat că sînt de nimic și
rămîn fără preț. Doresc din toată inima și mă sîrguiesc să aflu cele cerești.
Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înșelătorule, furătorule
și robule al veșnicului întuneric!""
Cu aceste cuvinte și mai mult întărindu-se, Evdochia a zis
către monah: "Cinstite părinte, ce-mi poruncești acum să fac?" Iar el a răspuns:
"Voiesc mai înainte de toate să primești semnul credinței, adică Sfîntul Botez,
care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutîndu-mi,
mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăși, de va voi Domnul".
Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicînd: "Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai
înainte pînă ce voi putea desăvîrșit a mă întoarce către Dumnezeu și voi cîștiga
darul Lui cel așteptat de mine; ca nu cumva vechiul înșelător, văzîndu-mă
părăsită și fără de ajutor, să mă atragă unde va voi și să mă întoarcă la
stricăciunea vieții celei desfrînate". A zis către dînsa fericitul Gherman:
"Această hotărîre spre viața cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru
tine, și nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmașului de care te
temi. Însă petreci încă puțină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu și
în mărturisirea păcatelor tale și te îngrijește de primirea Sfîntului Botez.
Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutînd cele de folos vieții tale,
și ți se va da ție ajutorul Sfîntului Duh". Fericitul Gherman, zicînd acestea
către dînsa și încredin-țînd-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.
După ducerea lui Gherman, fericita Evdochia a petrecut încă
cîteva zile în post, nimic altceva neavînd la masă decît numai pîine, untdelemn
și apă; iar ziua și noaptea se ruga și plîngea. După aceea, ducîndu-se la
episcopul acelei cetăți, care se numea Teodot, s-a botezat de dînsul în numele
Sfintei Treimi Celei de o ființă.
După cîtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune
la același episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăția sa, numărînd-o
cu de-amănuntul și rugînd pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul,
citind cartea trimisă către dînsul, a chemat pe fericita Evdochia la dînsul
și i-a zis: "Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?"
Iar ea i-a răspuns: "Eu am scris-o, și acum iarăși mă rog sfinției tale să
poruncești iconomului bisericii ca să ia bogăția cea dată de mine și s-o împartă
la săraci și la lipsiți, la sărmani și la văduve, precum singur știi; pentru
că am aflat că acele bogății ale mele sînt pe nedrept și prin fărădelegi adunate".
Episcopul, văzînd scopul ei cel bun, credința și dragostea
ce avea către Dumnezeu, căutînd spre dînsa și cu duhul mai înainte văzînd
viața ei ce avea să fie, i-a zis: "Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul,
ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urînd necurata
iubire trupească, ai iubit curăția; viața cea desfrînată lepădînd-o, ai urmat
fecioreștii și întregii înțelepciuni; ai vîndut lumea cea deșartă ca să-ți
cîștigi mărgăritarul cel ceresc. Puțină vreme cheltuindu-ți în înșelăciunea
păcatului, prin pocăință ți-ai mijlocit veacul cel nesfîrșit în viața cea
de sus; avînd moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobîndit.
Tu, care pe mulți la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos
pe mulți îi vei învia îmbrăcîndu-te din întuneric în lumina credinței. Vrednică
ești a te numi mielușeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă
bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe
oamenii cei iubitori de patimi și ai iubit cetele îngerești, roagă-te pentru
mine. Iarăși mă rog ție, roaba și prietena lui Dumnezeu, adu-ți aminte de
mine în cereasca Împărăție".
Acestea și multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis
diaconului său: "Cheamă la mine degrabă pe rînduitorul casei de oaspeți bisericești".
Acela venind, i-a zis episcopul: "Te știu pe tine om drept, credincios și
de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îți încredințez
ție și pe această roabă a lui Dumnezeu care dorește să sporească spre mai
bine, ca și de a ei mîntuire să te îngrijești și pe toate ale sale să le dai
lui Dumnezeu prin mîinile săracilor".
Și era acel bărbat preot cu rînduiala, petrecînd în feciorie
din tinerețile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinți o dăruise
Sfintei Biserici a lui Dumnezeu și pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului.
Acela, luînd cu dînsul pe Evdochia, a mers în casa ei și, după ce a intrat
într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale și le-a zis lor: "Aduceți-mi
fiecare din voi toate cele ce vă sînt încredințate vouă".
Aceia îndată au adus toate. Și acesta era numărul lucrurilor
celor aduse: două greutăți mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăți; podoabe
alese și de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preț și mărgăritare
împărătești fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute șaptezeci și
cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de in; o sută șaizeci lăzi de haine
țesute cu aur; o sută douăzeci și trei lăzi mari cu haine de tot felul; o
sută cincizeci și două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe și împodobite cu
cusătură de aur; aur mult douăzeci și cinci de greutăți diferite, adică două
sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare,
treizeci și trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri
de vase, ca opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută
treizeci și două litre; perdele de mătase ca la șaptezeci de litre; iar alte
haine și lucruri mai de mic preț erau adunate o mulțime fără de număr.
Afară de aceste mișcătoare bogății avea și averi nemișcătoare,
ca: pămînturi, sate, ținuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preț,
ca la opt sute două mii. Toate aceste bogății aducîndu-le înaintea picioarelor
sfîntului preot, care era econom al casei bisericești de oaspeți, fericita
Evdochia a chemat pe toți servitorii și servitoarele sale și, luînd din ladă
două mii de galbeni, i-a împărțit lor; încă și vase, cearșafuri, paturi de
mult preț, scaune aurite și toate cele frumoase ale casei cîte erau afară
din lăzi, le-a dăruit lor.
După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicîndu-le
așa: "Eu vă eliberez din robia aceasta de puțină vreme, iar voi, de voiți,
sîrguiți-vă a vă elibera din robia diavolească. Și vă veți elibera, dacă mă
veți asculta pe mine și vă veți apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela
vă va dărui vouă veșnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, și vă
va scrie pe voi printre ai Săi ostași". Apoi întorcîndu-se către preot, i-a
zis: "Iată, de acum, domnul meu, ție ți se cuvine să te îngrijești de toate
acestea ce-ți sînt puse înainte și să le rînduiești precum voiești; pentru
că eu voi căuta pe Stăpînul, Cel ce mă caută pe mine".
Preotul, minunîndu-se de o schimbare și o pocăință ca aceasta
a ei, fără de veste și neașteptată și de o atît de mare căldură ce avea către
Dumnezeu, a zis către dînsa: "Fericită ești, Evdochia, căci printr-un lucru
ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos.
Ai știut ceasul venirii Mirelui și ai înțeles pe ce cale ți se cuvine a intra
în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sîrguit ca să nu rămîi afară
din cămară. Candela cu untdelemn ți-ai umplut și nu te va cuprinde pe tine
întunericul. Sporește în acea putere făcătoare de bine și Dumnezeu îți va
ajuta ție; și te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce ești vrednică de ceata
sfinților!"
Pe cînd vorbea cu fericita Evdochia, iată a venit cinstitul
Gherman, fiind luminat de darul Sfîntului Duh. Și văzînd-o pe ea că-și dăduse
averea sa lui Dumnezeu și pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă
cu duhul și cu lucrul pentru Hristos, a luat-o și a dus-o în mănăstirea de
fecioare pe care o avea în stăpînirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea
sa cea de bărbați. Și a făcut-o pe ea monahie, și acolo petrecea în ostenelile
și nevoințele vieții monahicești, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.
Deci, avea fericitul Gherman în a sa viață de obște șaptezeci
de frați monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare
de a monahilor, treizeci de călugărițe. Acolo a rămas și Sfînta Evdochia,
care se nevoia mai mult decît celelalte. Și purta haina de la Botez, pe care
i-o dăduse episcopul cînd a botezat-o, și pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.
După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu
numele Haritina, care viețuise cu sfințenie, sub a cărei începătorie Evdochia
bine a sporit și a învățat Psaltirea pe de rost și toată Sfînta Scriptură
citind-o odată cu luare aminte, o înțelegea bine, luminînd-o Duhul Sfînt.
Întrecînd pe toate surorile cu ostenelile cele pustnicești, a fost aleasă
egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Și Dumnezeu n-a zăbovit
a mărturisi vrednicia ei și a întări alegerea aceea prin minune, precum se
va spune îndată.
Era un tînăr oarecare, unul din iubiții ei de mai înainte,
anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducîndu-și aminte de dragostea sa de
mai înainte cu Evdochia și aprinzîndu-se foarte mult după ea, diavolul întețindu-l
spre aceea, gîndea cum ar întoarce-o la viața ei de mai înainte și către fapta
sa de rușine. Cugetînd mult la aceea și din zi în zi învăpăindu-se cu mai
multă dragoste spre dînsa, a găsit un meșteșug ca acesta: S-a îmbrăcat în
îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cît putea să ducă, l-a ascuns în haine
și a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-și
va împlini scopul.
Ajungînd acolo și bătînd în poartă, portărița s-a uitat printr-o
ferestruică mică și l-a întrebat: "Ce cauți aici, omule?" El a răspuns: "Sunt
păcătos. Am venit să vă rugați pentru mine și să mă învrednicesc de binecuvîntarea
voastră". Portărița i-a zis: "Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbați.
Dar mergi puțin mai departe de aici și vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo
te vei învrednici de rugăciune și de binecuvîntare. Iar aici nu sta, nici
nu supăra bătînd, că nu vei putea intra". Zicînd acestea, fecioara aceea,
a închis ferestruica.
Filostrat, umplîndu-se de rușine și de jale, arzînd și cu
iubi-rea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme
cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman șezînd lîngă poarta mănăstirii
și citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie pînă la pămînt. Apoi, după
obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfîntul stareț și după ce Filostrat
a luat binecuvîntare de la dînsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: "Șezi, frate,
și-mi spune, din ce parte ești și de la care mănăstire?"
El a răspuns: "Părinte, am fost singurul fiu născut la părinții
mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc
lui Dumnezeu în rînduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc și
un povățuitor de la care să învăț viața monahicească. Auzind de sfinția ta,
cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea
sfintelor tale picioare și să mă rog ție ca să mă primești în mănăstirea ta
pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte".
Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul
la el și, cunoscînd pătimașul lui nărav după fața și ochii lui, i-a grăit:
"Fiule, de mare osteneală voiești a te apropia, dar nu știu de va fi după
măsura puterii tale. Noi, bătrînii, abia putem sta împotriva ispitelor celor
grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăție; iar tu ce vei face
aici în floarea tinereților tale și în anii cei învăpăiați ai aprinderii pătimașe?"
Filostrat răspunse: "Părinte, nu sînt oare pilde ale vieții
celei îmbunătățite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare
Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătînd pretutindeni
slava despre viața ei cea îmbunătățită, n-a fost tînără și trăită în desfătări,
iar acum a alergat la povățuirea voastră și petrece în călugărie statornică,
biruindu-și trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul
ei mai vîrtos sînt deșteptat și voiesc să-i urmez. Căci gîndesc la floarea
tinereților ei, cît de frumoasă și de bogată, în ce fel de desfătări și-a
petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbîndu-se
deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strîmtă și cu scîrbe.
Și dacă ea a putut să treacă cu vederea toate și să-și omoare poftele pentru
dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduiești de mine, care
sînt parte bărbătească, mai tare decît dînsa? Căci de aș putea s-o văd vreodată,
nădăjduiesc să iau atîta tărie spre osîrdia cea caldă și spre nevoință, încît
să poată a-mi fi pildă pentru învingerea și izgonirea tuturor ispitelor diavolești,
în toate zilele vieții mele".
Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut
minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voiește cu adevărat să slujească
lui Dumnezeu; și a grăit către dînsul: "Nu te vom opri, fiule, ca să vezi
pe Evdochia și să auzi de la dînsa cuvînt de folos, deoarece prin chipul ei
voiești a merge la fapta bună". Deci, chemînd egumenul Gherman pe un cinstit
monah bătrîn, care ducea tămîie în mănăstirea de fecioare și pentru alte trebuințe
de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: "Cînd vei merge în mănăstirea
de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu
Evdochia, că voiește să se folosească de la dînsa și să urmeze vieții ei cea
plăcută lui Dumnezeu".
După puțină vreme monahul acela, avînd trebuință a se duce
la mănăstirea de fecioare, a luat cu el și pe acel frate tînăr, precum i se
poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în
piele de oaie, intrînd în mănăstirea de fecioare și văzînd pe sfînta Evdochia,
mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei și de
chinuirea trupului. Căci vedea fața ei galbenă, ochii plecați în jos, gura
tăcută, hainele proaste, patul așternut cu rogojină și o învelitoare aspră
pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stînd departe) a început
a povesti către dînsa cu glas lin, grăind astfel: "Ce este aceasta ce văd,
o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care viețuiai în palate asemenea cu
cele împărătești și te îndestulai de multe bogății și cu toate plăcerile,
fiind în toate zilele în veselie și în bucurie, și te-a depărtat în acest
loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetății, în care adeseori plimblîndu-te
în haine luminoase, toți te cinsteau, se minunau de frumusețea ta și cu glasuri
de laudă te fericeau pe tine? Care înșelător te-a adus dintr-atîtea bunătăți,
în atîta sărăcie și în această viață urîtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis
te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăși zidurile preafrumoaselor
tale palate se tînguiesc. Eu sînt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului
și, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate și să mîngîi cu
a ta venire mîhnirea poporului pentru tine.
Ascultă-mă, doamnă și urmează-mi. Ieși din locuința aceasta
proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrențuite, din patul cel tare și intră
în palatul tău cel dintîi, în mîngîierile și în desfătările de mai înainte,
cu care nu de mult erai îndestulată. Și chiar de ți-ai pierdut bogăția, dînd-o
străinilor în zadar, însă sînt gata toți ca iarăși îndată să te îmbogățească.
Pentru ce zăbovești și te îndoiești? Pentru ce, cînd toți
îți sînt prieteni și-ți doresc binele, tu te faci însăți vrăjmașă și muncitoare?
Au nu-ți este pagubă a ascunde atîta frumusețe a feței într-acest întuneric
al viețuirii monahicești? Au nu-ți este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea
cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plînsului? Ce folos îți este
ca să-ți omori tinerescul trup, cel atît de frumos, cu foamea, cu setea și
alte cumplite asprimi? Unde îți sînt bunele mirosiri ale parfumurilor tale,
cu care, umblînd prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă și toți te
cinsteau ca pe o zeiță? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ți-ai
ales partea vieții celei sărăcăcioase și lepădate.
Cui urmezi în atîta rătăcire? Care nădejde deșartă te-a scos
din stăpînirea bunătăților atît de multe și din care mai multe era să ai?
Cine din oamenii bogați își leapădă înșiși bogăția și o dau altora în zadar,
precum ai făcut tu? Dar știm unde sînt bogățiile cele lepădate de tine; putem
cu înlesnire a le lua și a le întoarce în a ta stăpînire; numai întoarce-te
în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată și aur destul ți-am adus
pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis,
le vom căuta îndată".
Acestea bîrfindu-le el, Sfînta Evdochia căuta la el cu mînie.
După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele și înșelătoarele lui
cuvinte, i-a zis cu mînie: "Dumnezeul izbîndirilor să te certe; Domnul nostru
Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sînt, pe tine cel
ce ai venit aici cu gînd rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de
vreme ce ești fiu al diavolului".
Aceasta zicînd, a suflat în fața lui și îndată acel mincinos
monah, ticălosul înșelător, a căzut mort la pămînt înaintea ei. Iar surorile
fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încît nu puteau înțelege
cuvintele grăite de dînșii; apoi, văzînd pe acel om căzînd, din suflarea Evdochiei,
mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimîntat.
Deci, mai întîi se minunau de un lucru ca acesta ce covîrșea
puterea firească și au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au
început a se teme ca nu cumva să afle mireni și judecă-torii și, făcînd cercetare
ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători
de idoli, urau pe creștini și mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele,
ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se
făcuse.
Una dintre dînsele a zis: "Să tăcem acum, de vreme ce este
seară și noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va
descoperi pricina morții monahului aceluia și ne va povățui ce să facem".
Venind miezul nopții, cînd avea îndată să se înceapă obișnuita cîntare de
miezul nopții, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicînd: "Scoală, Evdochia,
de preamărește pe Dumnezeul tău, și nu departe de trupul mort al ispititorului
tău, trimis de diavol asupra ta, plecîndu-ți genunchii, roagă-te către Mine
și îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea
Mea și va cunoaște cine sînt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine
mai mult se va înmulți".
Sfînta Evdochia, deșteptîndu-se din somn, a făcut multă rugăciune
către Stăpînul ei, și a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculîndu-se din
moarte ca din somn, și cunoscînd pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire
s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicînd: "Rogu-mă ție,
fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primește-mă pe
mine cel ce mă pocăiesc și iartă-mă că te-am mîhnit cu cuvintele mele viclene
și necurate căci am cunoscut cît de bun și de puternic Stăpîn ai".
Fericita Evdochia i-a zis: "Mergi într-ale tale cu pace și
să nu uiți facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici
să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credințe ce ai cunoscut-o
și pe care o făgăduiești Dumnezeului meu".
Stăpînea atunci în țara aceea împăratul Aurelian; nu acela
care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care
se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru
că adunîndu-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiții
ei slăviți și de mare neam, și făcînd sfat, au scris împăratului o scrisoare,
clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea
vistieriilor împărătești. Și-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care
să meargă să afle pe cea fugită și s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l
ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credința galileienească
ce mărturisește pe un oarecare Hristos, și așa a necinstit pe zei cărora și
împărații li se închină.
Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire
la fapta lor. Și îndată, chemînd pe un sutaș, i-a poruncit ca, luînd ostași,
să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, și s-o aducă înaintea lui.
Iar comitele, luînd trei sute de ostași, s-a dus spre pustia aceea unde era
Evdochia și mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei
în vedere de noapte, zicîndu-i: "Mînia împărătească s-a ridicat asupra ta,
însă nu te teme, că Eu totdeauna sînt cu tine". Iar după ce sutașul s-a apropiat
cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzînd zidurile, se opri așteptînd
noaptea, căci era la asfințit; și orînduia oastea ca să năvălească noaptea
deodată asupra mănăstirii din toate părțile. Dar cînd erau să pornească spre
zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare și nevăzută a lui
Dumnezeu, încît ei n-au putut să pă-șească cîtuși de puțin spre mănăstire,
în toată noaptea aceea.
Făcîndu-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau
să vină la dînsele; astfel trei zile și trei nopți ispitindu-se, nimic n-au
sporit. Și neștiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un
balaur mare, înfricoșat; iar ei, lepădîndu-și armele, au fugit de frică. Și
măcar că au scăpat de dinții balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat.
Căci fiind foarte vătămați de duhul cel purtător de moarte al balaurului,
unii dintre dînșii au căzut deodată și au murit, iar alții, tăvălindu-se abia
vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostași
s-a întors la împăratul.
Împăratul, umplîndu-se de mînie, a zis către boieri: "Ce vom
face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atît de mulți ostași
de-ai noștri? Căci nu se cuvine ca o faptă așa rea să fie lăsată fără de pedeapsă".
Făcînd sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicînd: "Eu voi
merge cu mai multă putere de oaste și, dărîmînd locașul desfrînatei, voi aduce
pe Evdochia aici". Învoindu-se împăratul cu toți, a doua zi s-a dus fiul împăratului
cu ostașii, ca să strice locașul acela pustnicesc și să prindă pe Evdochia.
Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său și înserînd, a voit
să rămînă acolo, căci era frumos locul de odihnă. Și, după obiceiul tinerilor,
sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră și și-a rănit piciorul
foarte încît pe mîinile ostașilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopții,
nesuferind durerea ce se înmulțise, a murit; și s-a întors oastea la împăratul,
ducînd mort la dînsul pe fiul său.
Împăratul, văzîndu-și deodată mort pe fiul său, a căzut de
jale, apoi s-a strîns toată cetatea și s-a făcut țipăt, jelindu-se poporul
de moartea fiului împăratului, și însuși împăratul murea de jale. Și era acolo
în popor și Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat,
le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu și nimeni nu poate
s-o vatăme, de vreme ce o păzește pe dînsa puterea cerească. Iar de voiește
împă-ratul să-și vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dînsa rugăminte, ca
să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. "Căci eu - zicea Filostrat
-, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei și a lui Dumnezeu grabnică milostivire".
Auzind acea vorbă și puțin venindu-și în putere împăratul și ascultînd de
la Filostrat cele ce i s-au întîmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată
a trimis la fericita Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită
și smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungînd la locaș, Sfînta Evdochia,
cu smerenie luînd împărăteasca scrisoare și, închinîndu-se pînă la pămînt,
a zis: "Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sînt săracă și
păcătoasă?"
Iar tribunul, pînă ce sfînta avea să citească împărăteasca
scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii și a aflat
acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris aceasta: Fericiți
sînt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Și, citind pînă la sfîrșit psalmul
acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Și a văzut în vis pe un tînăr luminat
care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: "Scoală Vavilo,
mortul te așteaptă pe tine". Vavila, deșteptîndu-se, s-a spăimîntat de îngereasca
arătare și, alergînd, a spus aceea fericitei Evdochia; și o ruga ca degrabă
să-l elibereze pe el. Iar ea, chemînd pe toate surorile, a zis către dînsele:
"Surorile și maicile mele, ce mă sfătuiți să fac față de cele ce scrie împăratul
către a mea smerenie?" Iar ele, ca și cu o gură, au zis: "Darul Duhului Sfînt
te va povățui pe tine. Scrie la împă-ratul ceea ce place lui Dumnezeu".
Fericita, rugîndu-se din destul, a șezut și a scris la împăratul
astfel: "Eu, o femeie proastă, nu știu pentru ce împărăția ta ai voit a trimite
la mine scrisoarea ta? Pentru că sînt ticăloasă și plină de păcate. Și mustrată
fiind în conștiința mea de atît de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală
către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine și să-ți
dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate și putere a Domnului
meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce
înviază morții și vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine și spre
fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfîntul
și înfricoșatul Lui nume și să se roage pentru orice, dacă mai întîi nu va
crede în El cu suflet curat.
Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea
mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici
și te vei îndulci de facerile de bine ale Lui". Acestea scriindu-le și pecetluind
scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului și l-a eliberat.
Iar tribunul, întorcîndu-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea
Sfintei Evdochia, ci mai întîi a pus-o pe pieptul mortului, chemînd cu mare
glas numele lui Hristos. Și îndată mortul a luat putere de viață, a deschis
ochii și a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu și sănătos, toți mirîndu-se
și spăimîntîndu-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas
a strigat, grăind: "Mare este Dumnezeul creștinei Evdochia, adevărat și drept
este Dumnezeul creștinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulți și prin dreapta
credință fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primește-mă
și pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfînt și mărturisesc
că Tu ești Unul, Adevăratul Dumnezeu sfînt și bine-cuvîntat în veci".
Astfel, crezînd împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat
de către episcopul cetății, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din
morți și cu o fiică a lor anume Ghelasia, și a făcut milostenii multe la săraci.
Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte
biserici și a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde viețuia
Sfînta Evdochia, și adeseori scria către dînsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni.
Sporind împăratul întru sfînta credință și în fapte bune, nu după multă vreme
s-a odihnit întru Domnul, asemenea și femeia lui. Iar fiul după aceea a fost
făcut diacon, apoi, murind episcopul cetății aceleia, s-a făcut episcop în
locul lui. Dar încă și sora lui, Ghelasia, trecînd cu vederea deșertăciunea
lumii și fugind de nuntă, dîndu-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină,
împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia și a viețuit
acolo pînă la sfîrșitul său, slujind și bineplăcînd lui Dumnezeu.
Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării
la idoli, mulți care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiți
de vrăjmașii Lui erau siliți spre aceeași pierzare.
Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen,
rîvnitor al necuraților zei și slujitor înfocat al acelora, prigonind mult
pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-și ia femeie pe
Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul
Aurelian, nu-l oprea, cîtă vreme era în necredință. Iar după ce s-a luminat
cu Sfîntul Botez, atunci n-a voit să-și dea pe fiica sa unui bărbat necredincios,
fără numai dacă ar primi și el credința în Hristos. Apoi, nu după multă vreme,
Aurelian murind în dreaptă credință, iar Ghelasia temîndu-se ca nu cumva să
fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea
Cuvioasei Evdochia. Și nimeni nu putea să știe unde se ascunsese Ghelasia,
fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.
Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostași ca să
prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creștină. Dar mergînd ei pe drum,
Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicîndu-i: "Fiică Evdochio, trezește-te
și stai în credință bărbătește, că a venit vremea ca să mărturisești numele
Meu și să preamărești slava Mea; iată ți s-a gătit nevoința prin care să alergi.
Vor năvăli asupra ta îndată niște oameni înfricoșați ca niște fiare, iar tu
nu te tulbura și nici nu te înspăimînta, că Eu voi fi cu tine împreună călător
și ajutător, întru toate nevoințele și ostenelile tale".
Sfîrșindu-se vedenia aceea, ostașii au sărit noaptea peste
zidul mănăstirii; care lucru simțindu-l cuvioasa, a ieșit la dînșii între-bîndu-i:
"Ce vă trebuie de aici și pe cine căutați?" Iar ostașii au prins-o și o întrebau
despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mîini pe Evdochia,
numai să-i dea drumul puțin.
Deci, alergînd în biserică și intrînd în Sfîntul Altar, a
descoperit chivotul cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui
Hristos și, luînd o parte din ele, a ascuns-o în sînul său. Apoi, ieșind la
ostași, a zis: "Eu sînt Evdochia! Pe mine să mă prindeți și să mă duceți la
cel ce v-a trimis pe voi!" Aceia prinzînd-o, au dus-o pe ea la drum.
Noaptea era fără lună și foarte întunecoasă, iar înaintea
sfintei mergea un tînăr preafrumos și luminat, ducînd lumină înainte și luminînd
calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostașii nu-l vedeau și nici
lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostașii voiau
să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: "Aceștia în
căruțe și aceștia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe
jos, cu bucurie, voi merge". Ajungînd ei în cetate, a poruncit ighemonul să
închidă pe Evdochia în temniță, pînă a doua zi.
A treia zi, chemînd pe străjerul temniței, l-a întrebat, zicînd:
"N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?" Străjerul a răspuns:
"Mă jur pe mila ta, stăpîne al meu, că nici mîncare, nici băutură nu i-a dat
ei cineva. Însă am văzut-o, de cîte ori am privit-o, că era întinsă cu fața
pe pămînt, închinîndu-se, precum gîndesc, Dumnezeului său". Zis-a ighemonul:
"Mîine de dimineață voi face cercetare și judecată despre dînsa, că acum mă
îndeletnicesc cu alte treburi".
Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a șezut la judecată și
a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Și, văzînd-o pe ea cu chipul smerit,
în haine proaste și uitîndu-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere
fața ei. Și îndată s-a luminat fața cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul.
Iar Dioghen, înspăimîntîndu-se de negrăita ei frumusețe și de cinstea feții
ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar și privind mult spre o frumusețe ca
aceea, slăbea tot cu gîndul. După aceea, întorcîndu-se către ai săi, a zis:
"Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumusețe ca
aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu știm".
Deci a zis către dînsul unul din cei ce ședeau cu el, îndrep-tător
de lege: "Oare se pare măriei tale că frumusețea ei este firească? Nicidecum,
ci sînt fermecătorești năluciri. Oare nu știi cît de mult pot fermecătorii?
Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumusețea firească se va
arăta". Iar ighemonul a zis către fericita: "Spune-ne nouă mai întîi numele
tău, neamul și viața ta".
Sfînta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: "Mă
numesc Evdochia, iar de neamul meu și de ce fel de viță sînt, nu este trebuință
a afla. Una este de trebuință a ști despre mine, cum că sînt creștină. Iar
Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atîta dar al Său mă învrednicește
pe mine nevrednica, încît nu mă oprește a mă numi roabă a Lui. De aceea mă
rog ție, o, ighe-moane, nu-ți pierde în zadar vremea cu cuvinte deșarte, ci
degrabă fă cu mine ceea ce v-ați obișnuit a face cu ceilalți creștini. Judecă,
muncește-mă precum îți place ție și mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre
Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea și nici nu
mă va lăsa".
Iar ighemonul i-a zis: "La a noastră întrebare, cu atît de
multe cuvinte ai răspuns; dar cînd vom începe a te chinui cu multe răni, cît
de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea și
pe zei fără de cinste trecîndu-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii
și ai dus împreună cu tine și averea poporului, cu înșelăciune deșertînd vistieriile
cetății?"
Sfînta a răspuns: "Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvînt
voi răspunde: liberă am fost și, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege
oprește pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă?
Voiesc ca să-mi stea de față cleve-titorul, căci îndată se va arăta că este
deșartă clevetirea, și minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară
avere străină am luat eu?" Și făcîndu-se lungă dispută de amîndouă părțile,
iar sfînta aflîndu-se nebiruită în cuvînt și cu credința neschimbată, ighemonul
a poruncit să o dezbrace pînă la mijloc și patru bărbați să-i strivească coastele
ei, pînă i se vor vedea măruntaiele.
Deci, așa a muncit pe sfînta două ceasuri, dîndu-i crude dureri
prin acele cumplite munci. Atunci iarăși a zis către dînsa stăpînitorul: "O,
femeie, fie-ți milă de frumusețea ta și jertfește zeilor, ca să nu piară chipul
cel bun și frumusețea ta". Zis-a sfînta către dînsul: "Dacă ai fi fost un
om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut și tu folosul tău, ca să
crezi în adevăratul Dumnezeu, și ți-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv;
dar fiindcă conști-ința ta te osîndește la moarte, de aceea te așteaptă munca
focului celui veșnic".
Atunci, mîniindu-se și mai mult, ighemonul a poruncit s-o
dezbrace de tot, s-o spînzure de un lemn și s-o bată și mai tare. Deci, dezbrăcînd-o
ostașii, au găsit cutiuța cu partea preacuratului și de viață făcătorului
Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieșind din mănăstire. Apoi luînd-o
slugile, neștiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizînd-o, îndată
acea parte a preacuratului Trup al Stăpînului Hristos s-a prefăcut în foc
și în văpaie mare, care, înconjurînd pe slugile tiranului, i-a ars, vătămînd
chiar și umărul stîng al ighemonului. Iar el, căzînd la pămînt, striga de
durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, și zicea: "Stăpîne
soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci
știu că pentru dînsa mă pedepsești, deoarece n-am pierdut-o pînă acum!"
Zicînd acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger și,
arzîndu-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încît cuprinse pe toți frică
și spaimă. Iar unul din ostași a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stînd
lîngă dînsa, ca și cum îi vorbea la ureche și o mîngîia. Apoi i-a acoperit
umerii dezgoliți și pieptul cu o pînză mai albă decît zăpada. Ostașul văzînd
aceasta, s-a apropiat de sfînta și a zis: "Cred și eu în Dumnezeul tău! Primește-mă
pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!"
Fericita răspunse: "Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii
celei bune, că, precum te văd, acum începi a viețui ca un nou născut, și de
voiești să te mîntuiești, fugi departe de necredința cea de mai înainte".
Grăit-a ostașul: "Mă rog ție, roaba Domnului, milostivește-te puțin și spre
ighemon și-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viață, ca prin tine să
cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să creadă într-Însul".
Zicînd acestea, s-a apropiat de lemn și a dezlegat-o. Iar
sfînta muceniță, plecîndu-și genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat
și a strigat cu mare glas: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce știi tainele
oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvîntul și toate le-ai făcut cu înțelepciune,
poruncește ca, prin voia Ta cea tare și puternică, să învieze toți cei arși
de focul cel trimis de la Tine; ca mulți din cei ce sînt credincioși să se
întărească la sfînta credință iar necredincioșii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul
cel veșnic, pentru a se preamări preasfînt numele Tău în vecii vecilor".
După aceea, s-a apropiat de cei morți și fiecăruia, luîndu-l
de mînă, îi zicea: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat
din morți, scoală-te și fii sănătos ca și mai înainte". Și așa, unul cîte
unul deșteptîndu-i și sculîndu-i ca din somn, pe toți i-a făcut vii cu puterea
lui Hristos.
Făcîndu-se aceste preaslăvite minuni și toți privind la ele
cu negrăită mirare și spaimă, deodată s-a făcut țipăt și plîngere lîngă locul
cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea,
venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbușindu-se
în baie, s-a lipsit de viață. Diodor, rupîndu-și hlamida la vestea neașteptată,
fiind cuprins de mare jale și tînguindu-se, alerga acolo unde i se spusese
că îi este femeia moartă și au alergat după dînsul mulți din popor.
Apoi s-a dus acolo și Diogen ighemonul, cel sculat din morți,
ca din somn, și văzînd cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors
la Sfînta Evdochia și a zis către dînsa: "Cred cu adevărat că Dumnezeul tău
este cu neasemănare mai mare și mai puternic decît zeii noștri. Deci, dacă
voiești să înmulțești și să întărești în mine această credință, care s-a început
și este încă slabă, mă rog ție, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care
dacă o vei scula din morți, atunci nelepădîndu-mă, nici îndoindu-mă, voi crede
desăvîrșit în Dumnezeul tău". A grăit lui Sfînta Evdochia: "Nu numai pentru
tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar și pentru toți
cei ce doresc să intre în Împărăția Lui! Deci, să mergem unde zici și Dumnezeu
să ne ajute!"
Mergînd ei împreună cu poporul, i-au întîmpinat cei ce duceau
patul cu trupul cel mort, și Sfînta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimînd,
s-a rugat destul și a luat de mînă pe cea moartă și a zis cu mare glas: "Dumnezeule
Cel mare și veșnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ești Cuvîntul Tatălui,
prin Care se scoală morții, binevoiește, rogu-mă, să faci această mare minune,
spre încredințarea celor ce stau înainte; poruncește Firminei să învieze și
dă-i duh de pocăință, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu
și veșnic!"
Așa rugîndu-se sfînta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat
și tot poporul a strigat cu glas ca și cu o gură, grăind: "Mare este Dumnezeul
Evdochiei, adevărat și drept este Dumnezeul creștinilor; te rugăm pe tine,
roaba Dumnezeului Celui viu, mîntuiește-ne și pe noi, căci credem în Dumnezeul
tău!"
Diodor, văzîndu-și femeia sa vie, s-a umplut de negrăită bucurie
și, aruncîndu-se la picioarele cuvioasei, a zis: "Mă rog ție, roaba lui Hristos,
fă-mă și pe mine creștin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine și cît de
mare este Dumnezeul Căruia Îi slujești". Și a fost botezat Diodor, femeia
lui și toată casa, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, cum
și mulți din popor. Asemenea s-a botezat și Dioghen cu toată casa sa, care
a petrecut neschimbat în sfînta credință pînă la sfîrșitul său.
După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor
după dorința lui, și învăța cuvîntul lui Dumnezeu pe creștinii cei din nou
luminați. S-a mai întîmplat că, într-o grădină din apro-piere, un tînăr anume
Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur
purtător de moarte. Iar maica acelui tînăr, fiind văduvă, se tînguia nemîngîiată
pentru dînsul, că era singurul născut al ei. Înștiințîndu-se despre aceea
mielușeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: "Să mergem să mîngîiem
pe văduva aceea care plînge; și vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului
nostru". Deci mergînd, a găsit pe tînăr umflat foarte tare, și învinețit de
veninul balaurului.
Apoi zis sfînta către Diodor: "Acum este vremea să se arate
credința ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicîndu-ți ochii ini-mii sus,
și să înviezi pe mort". Diodor a răspuns: "Doamna mea, roaba lui Hristos,
sînt nou în credință și ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit
cu gîndire la El". Sfînta i-a zis: "Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire,
că pe păcătoșii ce se pocăiesc îi ascultă și le dă degrabă răspuns cererilor
lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic și va face cu
noi mila Sa".
Atunci Diodor, plecîndu-și grumazul și bătîndu-și pieptul,
a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: "Doamne Dumnezeule,
Care pe mine nevrednicul, păcătosul și necredinciosul ai binevoit a mă chema
la sfînta credință în Tine și pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la
noi spre mîntuirea sufletelor noastre, auzi și a mea păcătoasă și nevrednică
rugăciune, știind credința mea cea neschimbată și neîndoită către Tine, și
poruncește tînărului cel omorît de balaur să învie, întru slava Ta, ca și
de el și de tot duhul să se preamărească sfîntul Tău nume în veci". Astfel
rugîndu-se Diodor, a zis către cel mort: "În numele lui Iisus Hristos, Cel
răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!" Mortul îndată
s-a sculat, a pierit vinețeala trupului său și s-a făcut trupul lui sănătos
ca mai înainte. Și toți slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pămîntului,
și au crezut în El.
Vrînd să se ducă poporul, a zis către dînșii fericita mielușea
a lui Hristos, Evdochia: "Îngăduiți puțin, fraților, căci încă mai are a se
preamări Hristos, Mîntuitorul nostru!" Ascultînd-o poporul, sfînta s-a rugat
către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tînăr, fiind izgonit
de un foc minunat, fugea șuierînd înfricoșat, aruncîndu-se și înfuriindu-se
înaintea tuturor, dar s-a sfărîmat și a pierit.
Atunci, toți cei ce priveau la aceea, mergînd cu femeile și
cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfîntul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia
s-a întors la mănăstirea sa și viețuia în obișnuitele sale osteneli monahicești.
Însă venea uneori și în cetate, întărind pe credincioși, iar pe necredincioși
încredințîndu-i și aducîndu-i la Hristos Dumnezeu.
Și a trăit, după botezul ei, cam cincizeci și șase de ani
și s-a sfîrșit prin chinuire astfel: Murind în creștineasca credință Dioghen
ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mînios și
vrăjmaș creștinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis
ostași de i-au tăiat cinstitul ei cap. Și astfel, Prea Cuvioasa Muceniță Evdochia
s-a sfîrșit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintîi, întru
Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și
cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|