Viața Cuviosului Părintelui nostru Iacob Pustnicul
(4 martie)
Smerenia se face oamenilor ce iubesc pe Dumnezeu pricinuitoare
de multe bunătăți folositoare de suflet, adică a celor ce-și îndreptează viața
după poruncile Mîntuitorului. Pe această smerenie, dacă va cîștiga-o cineva
desăvîrșit, acela nu se teme că va cădea în păcat, pentru că nu se înalță
și nu nădăjduiește în sine, ci în Dumnezeu. Iar cît de multă vătămare netămăduită
și mare pagubă aduc mîndria și trufia celor ce nu se păzesc, se arată din
povestirea ce ne este pusă înainte. Deci să se învețe din ea cei ce petrec
viața cerească pe pămînt, în ce chip să fie cu îngrijire și să se păzească
să nu cadă cei cărora li se pare că stau bine.
În această povestire vom afla o preafrumoasă povățuire de
viață și deprindere de smerită cugetare. Vom vedea chipul ridicării grabnice
și fără de lenevire din căderea păcatului și vom cunoaște puterea pocăinței,
care atît de mult poate la Milostivul Dumnezeu, încît răpește pe om nu numai
din porțile iadului și din durerile gheenei, ci îl și îndreptează la mai bună
viață decît cea dintîi, și la mai înalte fapte bune decît cele dintîi, ajutîndu-i
darul Domnului. Deci, se cade să începem această povestire folositoare de
suflet:
Era un bărbat sihastru în țara Feniciei, viețuind aproape
de cetatea ce se numea Porfirion, cu numele Iacob. Acela, lepădîndu-se de
deșertăciunile acestei vieți vremelnice și primind călugăria, a petrecut cincisprezece
ani într-o peșteră. Și atît de mult a sporit în pustniceștile nevoințe și
atît de mare s-a făcut în faptele bune și de Dumnezeu iubit, încît s-a învrednicit
a lua de la Dumnezeu putere asupra diavolilor. Astfel, multe vindecări dăruia
oamenilor, în numele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, încît toți se minunau
de acea viață plină de fapte bune, alergînd la el nu numai credincioșii, ci
și necredincioșii samarineni, pe care, cu proorocească vedere cunoscîndu-i
dumnezeiescul bărbat, îi învăța mult din dumnezeieștile Scripturi și-i întorcea
la adevărata credință creștinească.
Dar diavolul, care de la început urăște neamul omenesc, iar
mai vîrtos pizmuiește asupra celor ce cu osîrdie slujesc lui Hristos, văzîndu-se
rușinat prin faptele cele bune și multe ale acelui sfînt bărbat și prin viața
cea desăvîrșită, s-a sculat asupra lui cu meșteșugirile sale, vrînd să-l izgonească
din locurile acelea. Deci, intrînd într-unul din necredincioșii samarineni
care viețuiau în cetatea Porfiron, ca altă dată în Iuda, l-a îndemnat să uneltească
pentru izgonirea lui Iacob.
Acela, adunînd samarineni de un gînd cu păgînătatea sa, rudenii
și prieteni, vecini și slugi, a venit cu ei în casa necuratului lor popă și
s-au sfătuit toți împreună, cum l-ar izgoni pe Iacob din hotarele acelea,
căci din credința lor pe mulți îi întoarce la Hristos. Sfătuindu-se mult,
s-au învoit la o meșteșugire ca aceasta: au chemat la dînșii pe o femeie desfrînată
și i-au dat ei douăzeci de galbeni și încă tot atîta i-au făgăduit a-i da,
numai să meargă și să înșele pe Iacob sihastrul spre păcat, ca să poată ei
afla asupra lui pricină și să-l izgonească din hotarele lor cu necinste, ca
pe un desfrînat.
Deci femeia aceea, fiind momită, s-a dus la dînsul seara,
foarte tîrziu, și, bătînd în ușă, îl ruga ca să-i deschidă și s-o lase înăuntru.
Dar fericitul, nedeschizîndu-i, ea mai tare bătea fără de rușine, supărîndu-l
cu multele rugăminți. Deschizînd sfîntul ușa și văzînd pe femeie, socotea
că este o nălucă. Deci, îngrădindu-se cu semnul Crucii, îndată a închis iarăși
ușa și, întorcîndu-se în chilie, stătea cu fața spre răsărit; apoi s-a rugat
lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să izgonească de la dînsul drăceasca nălucire.
Fiind la miezul nopții, femeia bătînd neîncetat, a strigat cu mare glas, zicînd:
"Miluiește-mă, tu, cel ce ești adevărat rob al Dumnezeului celui viu! Deschide-mi
ușa, ca să nu fiu înaintea chiliei tale mîncare fiarelor!"
Cuviosul bărbat Iacob, gîndindu-se la vremea cea de noapte
și la mulțimea fiarelor, a deschis ușa nevrînd, și a zis către dînsa: "De
unde ai venit și ce cauți aici?" Femeia a răspuns: "Sînt din mănăstirea fecioarelor,
trimisă în cetate de egumenă pentru o trebuință și iată, întorcîndu-mă, m-a
cuprins noaptea întunecată și am rătăcit din cale și am venit aici. Deci mă
rog ție, omule al lui Dumnezeu, miluiește-mă și nu mă lăsa înaintea ușii tale,
ca să mă mănînce fiarele, ci-mi poruncește ca să rămîn la tine în noaptea
aceasta, pînă ce se va face ziuă; și voi merge apoi în calea ce-mi este înainte".
Cuviosul, milostivindu-se spre dînsa, a lăsat-o înăuntru,
punîndu-i înainte pîine și apă. Iar el, închizîndu-se singur în chilia cea
mai dinăuntru, a lăsat-o pe ea în cea mai dinafară. Deci ea, mîncînd pîinea,
s-a odihnit puțin. După aceea, prefăcîndu-se că este bolnavă, a început a
striga cu amar, tăvălindu-se la ușa chiliei celei mai dinăuntru și rugînd
pe cuviosul ca să-i ajute.
Sfîntul, uitîndu-se pe o ferestruică și văzînd-o bolind, nu
se pricepea ce să-i facă. Iar ea a zis: "Rogu-mă ție, părinte, caută spre
mine și mă îngrădește cu semnul Crucii, de vreme ce mă doare inima foarte
rău". Iar el, auzind aceasta, a venit la dînsa și îndată, aprinzînd foc aproape
de femeie și aducînd untdelemnul sfînt pe care îl avea, a șezut lîngă ea.
Punînd la foc mîna cea stîngă, iar pe cea dreaptă muind-o în sfîntul untdelemn,
se atingea de pieptul acelei femei, pe de o parte făcînd semnul Crucii, iar
pe alta, ungîndu-i și încălzindu-i inima ei cu mîna, căci spunea că foarte
rău bolește.
Însă ea, de necurată poftă fiind pornită spre dînsul, voind
a-l vîna, îi zicea: "Mă rog ție, părinte, unge-mă mai mult cu untdelemn și
cu mîna încălzește-mi inima, ca să înceteze durerea care m-a cuprins".
Iacob, fiind nevinovat cu inima și fără de răutate, credea
cuvintele femeii și a făcut aceea. Însă, văzînd și înșelăciunea diavolească
ce îi ridica război trupului și temîndu-se ca nu cumva din milostivirea și
îndurarea cea de prisos față de dînsa, să-și aducă asupra sufletului său veșnică
durere, două sau trei ceasuri și-a ținut mîna stîngă în foc, suferind tare,
încît și încheieturile degetelor lui arzîndu-se, au căzut. Aceasta o făcea
fericitul, oștindu-se împotriva războiului diavolesc; ca, pentru nesuferita
durere ce i se făcea prin arderea focului, să nu-i vie un gînd necurat în
minte.
Femeia, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat, pentru că vedea
toată mîna sfîntului acum arsă, și, umilindu-se, s-a sculat îndată și s-a
aruncat la picioarele sfîntului cu lacrimi, bătîndu-și pieptul său și strigînd:
"Vai mie, ticăloasa și orbita, vai mie, că m-am făcut locaș al diavolului!"
Iar sfîntul, văzînd și auzind aceea, se minuna foarte, și a zis: "Scoală-te,
femeie", și a ridicat-o de la pămînt degrabă. Apoi, făcînd rugăciune cu dinadinsul
către Dumnezeu, a zis femeii: "Spune-mi, ce este aceasta? Pentru ce ai venit
la mine?"
Deci, abia venindu-și în fire, femeia i-a spus lui toate cu
de-amănuntul, cum au îndemnat-o pe ea păgînii samarineni asupra lui. Dar mai
ales singur diavolul a făcut un meșteșug ca acesta, ca să poată vîna cu păcatul
trupesc pe dreptul bărbat, care în viață urma celor fără de trup.
Unele ca acestea auzindu-le cuviosul, a suspinat cu greu și,
vărsînd multe lacrimi, a dat mulțumire lui Dumnezeu. După aceea, învățînd-o
pe ea și binecuvîntînd-o, a trimis-o la Preasfințitul Alexandru episcopul.
Iar femeia, venind la biserică, și-a mărturisit lui Dumnezeu și episcopului
toate păcatele sale. Învățînd-o episcopul din destul și văzînd-o că se pocăiește
cu adevărat, a luminat-o cu Sfîntul Botez și a trimis-o în mănăstirea de fecioare,
făcînd-o mireasă lui Hristos. După aceea, adunînd tot poporul creștinesc și
clerul său, a izgonit din cetate și din părțile acelea pe toți samarinenii.
Apoi venind la fericitul Iacob, l-a întărit într-o viață ca aceea, cu părintești
cuvinte. Iar femeia cea mai înainte pomenită, care fusese păcătoasă, s-a făcut
sfîntă, cu ajutorul darului Domnului, căci a plăcut lui Dumnezeu și s-a învrednicit
a lua stăpînire asupra diavolilor.
Nu după multă vreme, o fiică a unui slăvit boier, muncindu-se
de duh necurat, a început a chema pe nume pe Sfîntul Iacob. Și-au dus-o părinții
ei la sfîntul, rugîndu-l ca, fiindu-i milă de acea tînără, să izgonească duhul
cel necurat dintr-însa. Iar sfîntul bărbat, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru
dînsa și punîndu-și mîna pe ea, cu puterea lui Dumnezeu îndată a gonit dintr-însa
diavolul și s-a făcut sănătoasă fecioara. Aceasta văzînd-o părinții ei, mulțumind
lui Dumnezeu și vrînd să mulțumească și omului lui Dumnezeu, i-au trimis lui
trei sute de galbeni. Iar dreptul bărbat, nu numai că n-a voit a-i lua, ci
nici n-a privit la aur, zicînd:
"Nu se cuvine a cumpăra dumnezeieștile daruri, nici a le vinde,
căci zice Scriptura: În dar ați luat, în dar să dați. Iar aurul acela
se cade să-l dați la săraci, căci eu, viețuind în pustie, nu am trebuință
de el". Și așa a trimis înapoi pe oamenii cei trimiși, împreună cu aurul.
După aceea, prin lucrarea diavolească, un tînăr oarecare fiind
slăbănogit de amîndouă picioarele, a fost adus de rudenii la Sfîntul Iacob,
pe care îl pofteau să se roage lui Dumnezeu pentru bolnav. Iar cuviosul, postind
și rugîndu-se trei zile, a vindecat pe slăbănog și, binecuvîntîndu-l, i-a
poruncit să se întoarcă cu picioarele lui la casa sa. Mulți din cei cuprinși
de felurite neputințe veneau la acest făcător de minuni și toți cu rugăciunile
lui se tămăduiau și se întorceau de la dînsul sănătoși. Deci, văzîndu-se omul
lui Dumnezeu foarte mult cinstit de toți și temîndu-se ca nu cumva să se vatăme
cu deșarta slavă, a lăsat acel loc și a fugit, depărtîndu-se de slava omenească.
Ieșind din cetate ca la patruzeci de stadii, a găsit lîngă
un pîrîu o crăpătură mare în piatră și, sălășluindu-se într-însa, a viețuit
treizeci de ani în rugăciuni și lacrimi, iar ca hrană a avut multă vreme verdețurile
ce creșteau pe lîngă pîrîu. După aceea, făcîndu-și o mică grădină și lucrînd
într-însa o parte din zi, se hrănea din rodurile ei. O viață ca aceea a lui,
pînă într-atîta se preamărise, încît monahii și clericii de la douăzeci de
mănăstiri veneau la dînsul pentru folos. Și nu numai cei duhovnicești, ci
și oamenii mireni, fără de număr alergau la el și se povățuiau de dînsul spre
fapta bună, învrednicindu-se binecuvîntării și rugăciunii lui, și cu mult
folos se întorceau de la dînsul.
Unui bărbat ca acesta, care se învrednicise de atîta dar dumnezeiesc,
i s-a întîmplat o cădere preacumplită. Și această ispită grea i-a fost fiindcă
se înălța cu gîndul, socotind a sa sfințenie și viață plăcută lui Dumnezeu,
biruindu-se de duhul mîndriei. Iar începutul căderii lui a fost într-acest
fel:
Diavolul, vrăjmașul cel din început al oamenilor, care urăște
pe cei ce au viață plăcută lui Dumnezeu și neîncetat le sapă groapă, a intrat
într-o fecioară, care era fiica unui om bogat; și, muncind-o pe ea, chema
cu gura ei numele lui Iacob și zicea: "Nu voi ieși, dacă nu mă veți duce la
Iacob, pustnicul".
Iar părinții luînd-o pe ea, înconjurară mănăstirile și pustiile,
căutînd mult pe acel sfînt părinte Iacob. Abia putînd a-l afla, au căzut la
picioarele lui, strigînd: "Miluiește pe fiica noastră, că rău pătimește de
duhul cel necurat! Și iată sînt acum douăzeci de zile, de cînd nici hrană,
nici băutură n-a luat ci, strigînd, singură pe dînsa se sfîșie și cheamă numele
tău".
Iar el, stînd la rugăciune, atît de mult se ruga pentru dînsa
lui Dumnezeu, încît și locul acela pe care stătea s-a cutremurat. Iar după
sfîrșitul rugăciunii, a suflat spre ea, zicînd necuratului duh: "În numele
Domnului nostru Iisus Hristos, ieși din fecioara aceasta!" Și îndată diavolul,
fiind ars ca de un foc, a fugit dintr-însa, iar fecioara, căzînd la pămînt,
a rămas mult timp fără glas.
Sfîntul Iacob, rugîndu-se lui Dumnezeu, a luat-o de mînă și,
ridicînd-o de la pămînt, a dat-o părinților ei; iar ei, văzînd o astfel de
minune, au preamărit pe Dumnezeu. Și, temîndu-se să nu se întoarcă iarăși
într-însa duhul necurat, l-au rugat pe sfîntul ca să mai șadă la dînsul fiica
lor pînă a treia zi, pînă ce desăvîrșit se va însănătoși. Și a rămas fecioara
la bătrîn, iar părinții ei s-au dus.
Însă se cuvine - precum și la început am zis, spre folosul
multora și spre paza cu dinadinsul a celor ce călătoresc spre cereasca viață
-, ca, povestind viața oamenilor celor desăvîrșiți, să spunem nu numai faptele
cele bune ale lor, ci și ispitele ce li s-au făcut de la vrăjmașul cel întru
tot rău, prin care, oarecînd împiedicîndu-se, au căzut un timp și iarăși s-au
sculat.
Deci, precum faptele bune cele mari și adevărate ale acestui
minunat bătrîn le-am spus, așa și furtuna ce se sculase asupra lui și acea
cumplită cădere o vom mărturisi. Apoi vom spune și minunile cele mari ale
cuviosului. Dar pe cît de frumoasă viață avea înainte fericitul Iacob, pe
atît de mare a fost căderea lui; și pe cît de greu a căzut, cu atît mai bine,
sculîndu-se după cădere, s-a îndreptat. Deci să auzim ce i s-a întîmplat.
Rămînînd la dînsul acea fecioară, diavolul, văzîndu-l singur
într-un loc ca acela pustiu și găsind timp bun pentru meșteșugul său, a ridicat
asupra lui război de necurate gînduri și poftă trupească. Și atît de mult
s-a aprins cu pofta, el, care mai înainte nu s-a biruit prin înșelarea desfrînatei
ce era îndemnată de samarineni asupra lui, precum mai înainte am zis, încît
și-a ars mîna în foc, ca întreaga înțelepciune și curățenie să-și păzească.
Deci, el care a făcut minuni și a izgonit diavolii, acela, aprinzîndu-se cumplit
de poftă desfrînată, a uitat frica lui Dumnezeu și pustniceștile sale osteneli
de mulți ani, cum și darul vindecării ce primise de la Dumnezeu. Și, cu toate
că era la adînci bătrîneți, însă, biruindu-se de diavol, a căzut și a siluit-o
pe fecioară, răpindu-i fecioria ei, cum și pe a sa, și astfel și-a prihănit
și trupul și sufletul.
Apoi și-a pierdut toate cele mai dinainte ale sale osteneli
pustnicești. Și nu i-a fost de ajuns a face acel păcat, ci încă a făcut și
mai rău. Că precum cineva, alunecînd din deal, se prăvălește la vale și, din
piatră în piatră alunecînd, se sfărîmă, astfel i s-a întîmplat și lui. Într-un
păcat mare alunecînd, a căzut și într-altul mai mare și mai cumplit, adăugînd
fărădelege peste fărădelege. Pentru că punîndu-i vrăjmașul un gînd fricos,
cugeta în sine, zicînd: "Poate fata va spune părinților săi că am siluit-o,
și-mi va fi rușine și ocară, apoi voi fi pentru ea în primejdie mare".
Deci sculîndu-se - fiind îndemnat de diavol -, a omorît pe
acea fată nevinovată, socotind că astfel își va ascunde de oameni întîiul
său păcat și va scăpa de rușine. Dar n-a rămas numai pînă aici, ci și mai
mult s-a întins spre păcat; căci trupul fetei, pe care l-a întinat cu a sa
necurăție și cu mîna sa fără milostivire l-a ucis, nu l-a dat obișnuitei îngropări
în pămînt, ci, luîndu-l, l-a aruncat în răpejunea pîrîului, fără de nici o
milă. Un astfel de rod are mîndria; căci dacă monahul acela nu s-ar fi socotit
a fi sfînt și mare, n-ar fi căzut așa de cumplit și nici nu i-ar fi batjocorit
bătrînețile lui vrăjmașul, care era batjocorit și călcat de el, altă dată,
pe cînd era tînăr.
După astfel de grele păcate ce făcuse, a început a-l supăra
diavolul, ca pe un rob al său, legat în cea mai de pe urmă groapă a pierzării,
și l-a aruncat în prea greul păcat, mai mult decît toate păcatele, adică în
deznădejdea lui Cain și a lui Iuda. Și, șezînd el în chilie, nu știa ce va
mai face, decît numai se mustra de conștiință, suspinînd și deznădăjduindu-se,
neîndrăznind a-și deschide nici gura la rugăciune, nici a-și întoarce mintea
spre Dumnezeu. După aceea, s-a gîndit să fugă de acolo, într-o altă țară mai
depărtată, să se ducă în lume, lepădîndu-și călugăria, ca să slujească la
bătrînețe lumii și diavolului. Deci, a ieșit din peșteră și s-a apucat de
calea cea gîndită și alerga repede, fiind alungat de deznădejde, ca de o furtună
mare.
Însă darul cel mare și fără măsură al iubirii de oameni a
lui Hristos, Cel nebiruit de păcatele a toată lumea, Care voiește ca toți
oamenii să se mîntuiască și să nu piară nici unul, nu l-a trecut cu vederea
nici pe acest bătrîn căzut, nici nu l-a lăsat pînă la sfîrșit să fie de batjocura
diavolilor. Ci, cu negrăitele Sale judecăți, i-a pregătit ridicarea și îndreptarea.
Căci, ducîndu-se pe calea pe care o apucase, i s-a întîmplat
în cale o mănăstire și, intrînd într-însa, s-a închinat egumenului și fraților.
Iar ei, spălîndu-i picioarele, i-au pus înainte pîine, ca să mănînce. Dar
Iacob nici nu voia să audă de aceea, decît numai suspina cu greu adeseori
și rugîndu-l frații să primească hrană, le-a zis: "Amar mie ticălosul, cum
voi putea să-mi ridic ochii la cer, cum voi mai îndrăzni să chem numele lui
Hristos, pe Care L-am supărat și cum voi îndrăzni a mă atinge de bunătățile
Lui, fiind desfrînat și ucigaș!" Și a mărturisit tuturor pe rînd, toate cele
ce făcuse.
Auzind toate acelea, egumenul și frații s-au tulburat și,
fiindu-le milă de dînsul, îl mîngîiau să nu se deznădăjduiască, ci să facă
canon de pocăință pentru păcatele sale cele făcute. Și l-au rugat mult să
rămînă la dînșii, dar n-a voit să-i asculte nicidecum, ci s-a dus în lume.
Mergînd el nu puțină depărtare de cale prin pustie, l-a întîmpinat
un frate oarecare insuflat de Dumnezeu - după purtarea Lui de grijă -, și,
închinîndu-se bătrînului Iacob, l-a rugat să se abată din cale și să meargă
la dînsul în pustniceasca sa chilie, care era acolo aproape. Deci, silindu-l
prin rugăminte, l-a dus la el și, spălîndu-i picioarele, îi arăta toate cele
ce se cădeau iubirii de străini, punîndu-i înainte hrana ce-o avea și-l ruga
să guste. Dar Iacob, fiind mustrat de vinovăția sa, suspina adeseori din adîncul
inimii și se bătea în piept, iar de hrană nici nu voia a se atinge.
Atunci, fratele acela a căzut la picioarele bătrînului, mîngîindu-l
și cu jurămînt adeverindu-l că nu se va scula de la pămînt, pînă ce nu-i va
făgădui că va gusta din cele puse înainte. Deci făgăduindu-i, fratele s-a
sculat de la pămînt și a gustat din hrană, așa cum putea să fie, ca în pustie.
Apoi, după gustarea hranei, sculîndu-se amîndoi, au mulțumit lui Dumnezeu
și iarăși au stat. Atunci fratele viețuitor în pustie a zis către bătrînul
Iacob: "Părinte, spune-mi ceva de folos, învață-mă pe mine fiul tău în Hristos
și-mi întărește inima, căci sînt foarte tulburat de multe și felurite gînduri".
Iacob, tînguindu-se foarte, plîngea nemîngîiat și, bătîndu-și
pieptul, grăia: "Lasă-mă, frate, să plîng pentru grelele mele păcate, cu care
am mîniat pe Dumnezeu. Căci în aceste deșarte și necinstite bătrîneți ale
mele, ca un oarecare copil, fiind împins de diavol, am căzut în pierzare și
am pierit. Pentru că patimile pe care le-am biruit în tinerețile mele, de
acelea am fost biruit la bătrînețe; căci m-am aruncat în necuratul noroi al
desfrînării și am îndrăznit a face fapte cu mult mai rele decît aceea".
Auzind acestea fratele acela, s-a umplut de mare mîhnire și
întristare și ruga pe bătrîn să-i spună de-amănuntul toată acea ispitire diavolească.
Îl ruga pentru două pricini: întîi, ca mărturisindu-și păcatele, să se deștepte
spre pocăință, iar al doilea, ca și el auzind de căderea bătrînului să-și
fie păzitor, ferindu-se de asemenea căderi.
Deci, Iacob a început a povesti astfel: "Eu am slujit Domnului
cincizeci de ani și mai bine în post și în viața pustnicească, împotrivindu-mă
tare patimilor, de care lucru sînt și semne pe trupul meu; căci mîna mea am
ars-o în foc pentru curăție, și mare dar mă învrednicisem a avea eu nevrednicul,
de la Preabunul Dumnezeu și multe minuni a făcut Dumnezeu prin mine, omul
cel fărădelege.
Dar pe urmă satana a intrat în oarecare fată, ai cărei părinți
auzind de darul lui Hristos care era în mine, au adus-o, ca să mă rog pentru
dînsa și cu ajutorul lui Dumnezeu, am izgonit pe diavol dintr-însa. Atunci,
părinții ei m-au rugat să stea fata lor la mine încă trei zile, pînă ce se
va însănătoși desăvîrșit; și lăsînd-o la mine, s-au dus. Iar eu, aprinzîndu-mă
de poftă trupească și orbindu-mă cu mintea, nepomenind nici pe Dumnezeu în
ceasul acela, nici de gheenă temîndu-mă, nici gîndind că-mi pierd ostenelile
cele de mulți ani, am siluit-o pe fată și am prihănit-o cu desfrînarea. Dar
nu mi-a fost destul acel păcat. Ci, îndemnîndu-mă diavolul, am îndrăznit a
face și altul mai grozav decît cel dîntîi. Căci am omorît pe fata aceea și
i-am aruncat trupul în pîrîu. Deci, deznădăjduindu-mă de mîntuire, am ieșit
din locul meu și mă duc în lume; căci, cum voi putea să ridic ochii spre înălțimea
cerului? Și de voi îndrăzni a chema numele lui Hristos, El, pogorîndu-se din
cer, mă va arde".
Mărturisind el acestea cu multe lacrimi și cu amară tînguire,
fratele acela s-a umilit cu inima, și, căzînd pe grumajii bătrînului, îl săruta,
grăind: "Rogu-mă ție, părinte, nu slăbi cu sufletul, nici te deznădăjdui de
mîntuirea ta, ci crede că este loc de pocăință la Dumnezeu. Mărturisește Lui
păcatele tale, pentru că Domnul este multmilostiv și milostivirea Lui asupra
noastră este negrăită. Căci, dacă n-ar fi fost chip de pocăință la Dumnezeu,
apoi cum David, după primirea proorocescului dar, căzînd în groapa desfrînării
și a uciderii, ar fi putut cîștiga iertarea păcatelor sale celor mari?
Dacă n-ar fi fost loc de pocăință, apoi nici Sfîntul Petru,
bătrînul între apostoli - căruia i-a încredințat Domnul cheile Împărăției
cerului, după lepădarea de trei ori de Domnul nostru Iisus Hristos, în vremea
patimii celei de voie și după plîngerea cu amar -, n-ar fi luat iertare de
greșelile sale și mai mare cinste; căci a fost pus păstor oilor celor cuvîntătoare
ale lui Hristos. Deci, să ne pocăim pînă ce avem vreme".
Cu niște cuvinte ca acestea, fratele acela, întărind sufletul
lui Iacob, îl rugă ca să rămînă împreună cu dînsul, dar acela nu voia. Atunci
a căzut fratele la picioarele bătrînului, și, sărutîndu-le, îl ruga să nu
se despartă de dînsul; căci se temea ca bătrînul să nu-și piardă sufletul,
căzînd în deznădejde. Neputînd a-l îndupleca, s-a întristat foarte și plîngea.
Și, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru el, cu osîrdie, l-a slobozit, dîndu-i hrană
trebuincioasă pentru cale și l-a petrecut pînă la cincisprezece stadii, îndemnîndu-l
spre pocăință. După aceea, cuprinzîndu-l și sărutîndu-l cu lacrimi, s-a întors
la chilia sa.
Mergînd Iacob multă cale spre a se duce în lume, s-a abătut
puțin și a aflat un mormînt vechi, făcut în chip de peșteră, în care erau
o mulțime de oase, care se prefăcuseră în praf, de vechimea vremii. Deci,
intrînd în mormîntul acela și toate oasele adunîndu-le într-un colț, s-a închis
acolo. Apoi, plecîndu-și genunchii la pămînt, cu strigare și cu mare tînguire,
bătîndu-se în piept, se mărturisea lui Dumnezeu, grăind:
"Cum voi privi la Tine, Dumnezeul meu? Ce începătură voi pune
mărturisirii mele? Cu ce îndrăzneală voi mișca spre rugăciune necurata mea
limbă și gură și de care păcat mai întîi voi începe a cere iertare? Pentru
desfrînare sau pentru ucidere? Dă-mi iertare greșelilor mele cumplite, Preabunule
Stăpîn! Fii milostiv mie, nevrednicul, Preamilostive Dumnezeule și nu mă pierde
pentru lucrurile mele cele urîte, căci nu sînt mici fărădelegile mele. Am
făcut desfrînare și ucidere, am vărsat sînge nevinovat, încă și trupul l-am
dat apelor, fiarelor și păsărilor spre mîncare. Și acum, Doamne, Ție, Atotștiutorule,
pe acestea le mărturisesc, cerînd iertare. Nu mă trece cu vederea, Stăpîne,
ci, după negrăita Ta iubire de oameni, miluiește-mă pe mine necuratul, arată-mi
bunătatea Ta cea preamare și curățește toate fărădelegile mele, ca să nu mă
înece vrăjmașul, pe mine cel afundat în adîncul păcatului și balaurul cel
mai de jos să nu mă înghită".
Într-o mărturisire ca aceasta a greșelilor sale și într-o
pocăință ca aceasta fericitul Iacob a petrecut zece ani, îngropînd în mormînt
viața sa; și s-a făcut el ca un mort, sălășluindu-se cu oasele morților, iar
spre cei vii neîntorcîndu-se deloc. Căci, deși se întîmpla cîndva a veni cineva
acolo, el către nimeni nu vorbea și celor ce-l întrebau nu le răspundea, și
nici nu vorbea nimic, decît numai spre Dumnezeu își deschidea gura la rugăciune
și spre mărturisirea greșelilor sale, în mormîntul cel închis.
Iar hrana lui erau niște verdețuri de mîncare ce creșteau
pe acolo, în locurile cele pustii; și din acelea numai atît gusta, cît să
nu moară de foame. Toată acea vreme, de zece ani, a petrecut-o în neîncetate
lacrimi, în suspinuri și în rugăciuni, ziua și noaptea strigînd cu tînguire
către Dumnezeu, mărturisind și bătîndu-și pieptul fără cruțare. Iar întru
tot Înduratul și Multmilostivul Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătosului,
ci întoarcerea spre viață, n-a trecut cu vederea o pocăință ca aceea a lui
atît de lungă. Ci, auzind suspinul și mărturisirea lui, i-a iertat greșelile
și i-a dăruit iarăși darul facerii de minuni. Și după pocăință, minunea lui
cea dintîi a fost aceasta ce urmează.
Secetă și arșiță cumplită cuprinzînd toată latura aceea și
tot poporul rugîndu-se lui Dumnezeu cu post și cerînd ploaie, s-a făcut descoperire
episcopului acelei cetăți, ca unui bărbat îmbunătățit și sfînt, zicîndu-i:
"Este un sfînt părinte care locuiește într-un mormînt în latura voastră. Acela
dacă se va ruga lui Dumnezeu pentru voi, toate răutățile vor înceta și ploaie
aducătoare de roade se va pogorî".
Episcopul, adunînd dimineața clerul său și tot poporul, le-a
spus descoperirea ce i se făcuse de la Dumnezeu. Și au mers cu cruci și cu
cîntări de rugăciuni la mormîntul Cuviosului Iacob. Bătînd în ușa cea închisă,
episcopul rugă, împreună cu tot poporul, pe plăcutul lui Dumnezeu, ca să aibă
milă de latura lor și să se roage lui Dumnezeu, ca să întoarcă de la ei dreapta
mînie și certare, să înceteze seceta și să trimită ploaie pe pămînt. Dar el
nimic nu le răspundea din mormîntul acela, căci nici ochii nu îndrăznea a-i
ridica în sus. Ci, numai își bătea pieptul, grăind în sine: "Milostiv fii,
Hristoase, pentru multele și cumplitele mele fărădelegi".
Iar episcopul multă vreme a stat bătînd și rugîndu-se cu dinadinsul.
Și, neputînd nici măcar să audă un răspuns de la dînsul, s-a întors împreună
cu toți cei ce veniseră, tînguindu-se și plîngînd; și intrînd în biserică,
iarăși săvîrșeau cîntări și rugăciune cu lacrimi. Apoi, mărindu-se arșița
și mai mult și supărîndu-i secetă mare și foamete, striga tot poporul, mai
cu osîrdie, către Dumnezeu, îndoind postul și rugăciunea.
Apoi iarăși s-a făcut episcopului descoperire, și glas se
auzea, grăindu-i astfel: "Mergi la robul Meu Iacob, despre care ți-am descoperit.
Acela de se va ruga către Mine pentru voi, îndată vă veți izbăvi de răutățile
ce a cuprins latura voastră!" Deci, episcopul a mers iarăși cu tot clerul
și cu poporul la mormîntul acela și năvăleau cu osîrdnice rugăciuni, supărînd
pe robul lui Dumnezeu ca să facă pentru ei rugăciune.
Deschizînd ușcioara, l-au scos pe Sfîntul Iacob de acolo cu
sila. Iar fericitul, chiar nevrînd, ridicîndu-și ochii la cer și înălțînd
mîinile în sus, s-a rugat pentru poporul acela multă vreme. Și încă rugăciunea
fiindu-i în gură, îndată s-a vărsat ploaie mare pe pămînt și arșița a încetat;
pentru că Domnul a făcut voia celui ce se temea de El și rugăciunea aceluia
a auzit-o, cu însuși lucrul împlinind aceasta, și s-a împlinit ceea ce zice
proorocul: Atunci vei striga și Dumnezeu te va auzi. Și încă tu grăind,
îți va zice: Iată am venit.
Episcopul și tot poporul înspăimîntîndu-se de acea slăvită
minune și totodată bucurîndu-se, înălța lui Dumnezeu cîntări de mulțumită,
cu veselie și cu prăznuire și pe plăcutul Lui, pe Sfîntul Iacob, preamult
îl cinsteau. Iar ziua aceea, în care s-au izbăvit de niște răutăți ca acelea,
cu rugăciunile Sfîntului Iacob, și au cîștigat mila lui Dumnezeu, au hotărît
ca s-o prăznuiască în toți anii.
Cuviosul Iacob, de atunci luînd încredințare că Dumnezeu i-a
primit pocăința și i-a iertat greșelile, a început a face multe minuni cu
darul lui Hristos, căci, cîți bolnavi erau aduși la el, din toată latura aceea,
cuprinși de orice fel de boală, toți dobîndeau îndată vindecare; iar diavolii,
cu cuvîntul sfîntului, erau izgoniți; și, în puțină vreme, a făcut mai mari
minuni, după a sa pocăință, decît mai înainte.
Într-același an în care a cerut de la Dumnezeu ploaie, s-a
apropiat de sfîrșitul său. Deci, chemîndu-l pe episcop, a făcut învoială cu
el ca, după moartea lui, să-i îngroape trupul într-acelaș mormînt. Și, după
cîteva zile, s-a odihnit întru Domnul și s-a sălășluit sfîntul lui suflet
întru bunătățile Domnului său, împreună cu sfinții cei ce, prin pocăință,
au bineplăcut lui Dumnezeu. El a trăit, de la nașterea sa, șaptezeci și cinci
de ani.
Îndată ce s-a vestit despre mutarea Sfîntului Iacob în toată
latura aceea, s-a adunat de pretutindeni mulțime de popor la îngroparea lui,
cu lumînări, tămîie și aromate. Episcopul a venit cu tot clerul, cîntînd cele
cuviincioase și, cu aromate de mult preț ungînd sfîntul lui trup, l-au îngropat
cu cinste într-același mormînt, precum vorbiseră mai înainte de sfîrșitul
său. Iar după puțină vreme, episcopul a zidit o biserică în numele acestui
sfînt Iacob, aproape de mormîntul lui.
Apoi luînd de acolo cinstitele lui moaște, le-a adus în biserică
și a așezat a se prăznui sfînta lui pomenire în toți anii, întru cinstea plăcutului
lui Dumnezeu, Preacuviosului Părintele nostru Iacob și întru slava lui Hristos
Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|