Pomenirea Cuviosului Emilian monahul
(7 martie)
În cetatea Roma era un om anume Victorin, care din tinerețe
își petrecuse viața în multe păcate. Acela mai pe urmă, spre bătrînețe, și-a
venit în simțire și, aducîndu-și aminte de păcatele sale, se cutremura de
judecata lui Dumnezeu. Deci, intrînd într-una din sfintele mănăstiri și rugînd
pe egumen ca să-l primească, s-a lepădat de toate lucrurile lumii și s-a făcut
monah, luînd numele de Emilian. Apoi s-a deprins la toată supunerea și ascultarea,
păzind porunca ce i se dăduse și își ostenea trupul ziua și noaptea. Și avînd
neîncetată pomenire de moarte în sufletul său, se pregătea totdeauna pentru
înfricoșata lui Dumnezeu judecată, ce va răspunde pentru păcatele sale în
ziua răsplătirii, avînd de-a pururea în minte frica veșnicelor munci ale gheenei.
Cu o frică ca aceasta și-a obosit și și-a uscat trupul, încît
toți frații, care erau întru dragostea lui Dumnezeu în mănăstire, s-au mirat
de atîta smerenie și osteneală. Toți se sîrguiau să-i urmeze vieții lui și
să cîștige nevoințele lui în ascultări, că doar și-ar curăți și ei păcatele
prin multă pocăință și osteneală, căci îl vedeau în toate zilele flămînzind,
însetînd și muncindu-și trupul; se foloseau foarte mult. Mănăstirea aceea
era făcută pe un munte înalt care avea de o parte o peșteră. Și avea obicei,
tăinuit de toți, fericitul Emilian a ieși tîrziu seara din mănăstire la peștera
aceea și acolo se ruga cu lacrimi, pînă la cîntarea Utreniei.
După cîtva timp a simțit egumenul pe Emilian ieșind noaptea
tîrziu din mănăstire. Și neștiind ce face fratele acela afară din mănăstire,
și-a lăsat chilia și a plecat în taină pe urma lui. Văzîndu-l intrînd în peșteră,
a stat lîngă dînsa, vrînd să aștepte pînă ce va ieși, ca să-l întrebe care
este pricina de intră noaptea în peștera aceea. Dar după puțin timp o lumină
cerească, mai puternică decît razele soarelui, a strălucit în muntele acela.
Și a văzut egumenul pe Cuviosul Emilian stînd în peșteră, avînd mîinile întinse
în sus și rugîndu-se lui Dumnezeu. Apoi lumina aceea cerească se pogora peste
capul fericitului.
Văzînd egumenul acea lumină, s-a înspăimîntat și l-a cuprins
frica. Deci întorcîndu-se, a fugit la mănăstire tremurînd, abia putînd fugi
cu picioarele, de spaima cea mare. Sosind el la porțile mănăstirii, a auzit
un glas din cer, zicînd: "Emiliane, iartă-ți-se ție păcatele tale!" Mai mult
înspăimîntîndu-se, egumenul a intrat în chilia sa și tăcea, așteptînd lumina
zilei. Iar după cîntarea Utreniei, vrînd egumenul să folosească pe frați,
a întrebat înaintea tuturor pe Cuviosul Emilian: "Unde ai fost, frate, în
noaptea asta?" Iar cuviosul închinîndu-se egumenului, a răspuns: "M-am odihnit
în mănăstire cu frații toată noaptea".
Apoi fiind văzut de egumenul și silindu-l să nu tăinuiască
mila lui Dumnezeu cea arătată păcătoșilor celor ce cu adevărat se pocăiesc,
a spus, chiar nevrînd, taina aceea la toți frații, cum adică s-a pogorît peste
dînsul lumina și glasul din cer, de la scaunul milostivirii. Atunci a început
egumenul a grăi către frați: "Ascultați, dragii mei frați, ar fi putut Dumnezeu
Cel Atotputernic să ierte în taină păcatele acestui frate. Dar pentru noi
a trimis în chipul luminii mila Sa, cu glas, deșteptînd ale noastre inimi
spre pocăință, ca să știm și să ne minunăm de mila și de iubirea de oameni
a Făcătorului nostru, cum că nu este departe de cei ce se pocăiesc cu adevărat".
După o vestire ca aceasta pentru iertare de greșelile sale,
Cuviosul Emilian săvîrșind cealaltă vreme a vieții sale întru bucurie sufletească,
s-a dus spre lumina cea neapropiată, ca să audă glasul bucuriei și al veseliei
celor ce dănțuiesc la cer, în locașurile drepților, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|