Pătimirea Sfîntului Mucenic Teodorit, presbiterul Antiohiei
(8 martie)
În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească de marele
împărat Constantin și de Constanțiu, fiul lui, care era înfrumusețată cu podoabe
și se numea de popor biserica de aur. Căci nu numai pe dinăuntru era împodobită
cu zugrăveli de aur ce străluceau, dar și pe dinafară tot acoperămîntul era
aurit; și vasele bisericești care erau fără număr, toate erau de aur și de
argint curat. Ba încă și averi s-au dat bisericii de către împărați, spre
hrana clerului care era acolo. În clerul acelei sobornicești biserici era
între presbiteri și acest Sfînt Teodorit, fiindu-i încredințată păzirea vaselor
și toată înfrumusețarea și bogăția bisericească. Acela din tinerețe avea viață
îmbunătățită și își păzea inima în dreapta credință, împlinind ceea ce se
scrie: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre
mîntuire. Și plăcea lui Dumnezeu prin post, rugăciuni, milostenie, îngrijire
de mîntuirea sufletelor omenești și prin slujirea cea neprihănită a preoției.
După ce a murit împăratul Constanțiu, fiul lui Constantin
(361), a venit după dînsul Iulian, călcătorul de lege (361-363). Acela, primind
împărăția, se arăta a fi creștin dreptcredincios; și pe episcopii cei izgoniți
de împăratul Constanțiu pentru dreapta credință îi întorcea din surghiun.
Iar după ce s-a întărit în împărăție, s-a lepădat de Hristos înaintea tuturor,
de Care de mult se lepădase în taină, dîndu-se diavolului și meșteșugului
vrăjitoresc. Și a început a prigoni Biserica lui Hristos, deși nu pierdea
pe tot poporul creștinesc, însă pe cei mai mari creștini scoțîndu-i din duhovniceasca
rînduială și pe cei cu dregătorii din poporul mirenesc ucigîndu-i cu munci,
lua de la creștini bisericile lui Dumnezeu, le prefăcea în capiști idolești
și jefuia toate podoabele și averile bisericești. Căci ticălosul zicea: "Nu
se cade creștinilor să aibă orice bogății, deoarece Hristos al lor le poruncește
să fie săraci: să nu aveți aur, nici argint".
Într-acea cumplită vreme s-a pustiit soborniceasca biserică
din Antiohia, care pentru frumusețea ei se numea aurită; căci toate podoabele
cele scumpe ale ei le-au luat la vistieriile împărătești și averea bisericească
au jefuit-o, pe clerici i-au izgonit și pe Sfîntul Teodorit l-au muncit. Iar
pricina a fost astfel: Împăratul Iulian avea un unchi de un nume cu el, care
era frate bun al maicii sale. Pe acela l-a pus voievod și stăpîn asupra părților
Răsăritului. Iar acel Iulian, unchiul împăratului, a fost mai întîi creștin,
dar vrînd să fie plăcut nepotului său, adică împăratului Iulian, s-a lepădat
de Hristos și s-a închinat idolilor. Apoi s-a dus la Antiohia, mai înainte
de a merge acolo împăratul, avînd împreună cu el și pe alt dregător din cei
împărătești, cu numele Felix, care era rînduit asupra vistieriilor împărătești.
Știind că este multă bogăție în biserica cea sobornicească,
a prins pe fericitul Teodorit presbiterul, păzitorul vaselor bisericești (ceilalți
clerici fugind toți de frică și ascunzîndu-se care unde putea). Dar pe Teodorit
se sîrguiau să-l prindă, ca cel ce avea cămara bisericească în mîinile sale.
De la el luînd cheile, apoi legîndu-l tare și închizîndu-l în temniță, a mers
împreună cu Felix, vistiernicul împărătesc, și cu multă putere de oaste înarmată,
în biserica lui Dumnezeu, ca să-i ia podoaba (adică aurul și argintul) și
lucrurile cele scumpe și să le ducă în vistieriile împărătești. Deci, intrînd
în sfințenia lui Dumnezeu, ca un hoț și tîlhar, o, cu cîtă îndrăzneală mare
și nerușinare răpeau averea bisericească, făcînd necinste sfințeniei Domnului.
Căci chiar lîngă prestolul lui Dumnezeu, ticălosul acela a îndrăznit a-și
lăsa udul. Apoi scoțînd vasele bisericești din altar, a șezut pe ele spre
batjocoră, grăind vorbe de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos.
Unul din cei ce erau acolo, cu numele Evzoe, îl sfătuia pe
acel fără de rușine să nu facă o necinste ca aceea sfințeniei Domnului și
să nu hulească pe Hristos. Iar el, lovindu-l tare pe acela peste cap, zicea
despre creștini, că Dumnezeu nu are nici o purtare de grijă pentru ei, ci
sînt cu totul lipsiți de harul Lui. Astfel acel necurat voievod, jefuind biserica
lui Dumnezeu, s-a întors ca să muncească pe Sfîntul Teodorit, slujitorul lui
Dumnezeu.
Deci, punîndu-l înaintea sa legat la judecata cea necurată,
a zis către dînsul: "Pentru ce, Teodorite, în vremea împăratului Constantin,
ai stricat locașurile zeilor celor vechi, ai împodobit mormintele morților
și ai poruncit să zidească biserici peste ele?" A răspuns sfîntul: "Bisericile
cele dumnezeiești și mormintele sfinților sînt zidite și împodobite de la
strămoși, căci Dumnezeu a preamărit pe sfinții Săi, fiindcă i-a aflat vrednici
Lui. Iar de tine mă minunez, voievodule, cum din creștin te-ai făcut slujitor
de idoli". Și a poruncit ighemonul să-l bată peste obraz pe sfîntul. Iar mucenicul
a zis: "Greșești, Iuliane, numind dumnezei pe idolii cei de piatră și de lemn".
Atunci a poruncit muncitorul să-l spînzure pe Sfîntul Teodorit
pe lemn și cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul. Și strujindu-l
trei ceasuri, iar sîngele curgînd ca pîraiele, fața lui strălucea de bucurie
ca și cum n-ar fi simțit nici o durere. Și a zis către dînsul muncitorul:
"Ticălosule, jertfește zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit
rău averea bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îți vei da
sufletul". Răspuns-a sfîntul: "Tu ești ticălos, nelegiuitule, ca și împăratul
tău, căci ați lăsat pe Hristos și v-ați lipit de antihrist și sînteți vrednici
a fi arși în focul cel veșnic! Iar eu nu sînt dator nimănui, decît numai Domnului
meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credință, pînă la cea mai de pe urmă
răsuflare".
Apoi iarăși i-a zis muncitorul: "Vei lua de la mine, Teodorite,
cinste și aur mult, numai leapădă-te de răstignirea acelui vrăjitor care zici
că este Fiul lui Dumnezeu!" Răspuns-a sfîntul mucenic: "Aurul tău să fie cu
tine întru pierzare, iar eu nădăjduiesc spre Domnul meu, Cel ce dă robilor
Săi cele nestricăcioase, în locul celor stricăcioase, și pe cele cerești în
locul celor pămîntești". Atunci a poruncit muncitorul să ardă coastele mucenicului
cu două făclii. Iar el, fiind ars, și-a ridicat ochii spre cer rugîndu-se
și îndată amîndoi slujitorii au căzut la pămînt ca morți.
Dar Iulian și cei ce erau împreună cu el porunciră cu sîrguință
să ridice pe slujitori de la pămînt, zicîndu-le: "Pentru ce ați lăsat de a
nu arde pe acel necurat creștin și la dormitare și neîngrijire v-ați dat?"
Iar slujitorii, venindu-și în fire, au răspuns muncitorului: "Tu ești necurat
și orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui Dumnezeu apărat de îngerii
cei dumnezeiești! Căci iată patru îngeri vorbesc cu el, iar pe noi ne înfricoșează
cu groază să nu ne atingem de sfîntul lui trup. Deci tu, hulitorule, nu bîrfi,
ci să știi că mare este Dumnezeul creștinesc, iar acum și noi credem în El".
Muncitorul, rușinîndu-se, a poruncit să arunce pe acei slujitori
în adîncul mării. Și, ducîndu-i spre înecare, sfîntul mucenic al lui Hristos
a strigat către ei, zicînd: "Mergeți, fiii mei, în calea cea fericită cu pace,
că după aceea și eu vă voi urma și mă voi bucura împreună cu voi întru bucuria
cea veșnică, în Împărăția cerurilor".
Sfîrșindu-se slujitorii prin înecare, s-au învrednicit a lua
cunună mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au crezut. Iar pe Sfîntul
Teodorit, Mucenicul, îl silea acel voievod Iulian, strigînd: "Jerfește zeilor".
Sfîntul umplîndu-se de proorocescul dar, i-a zis: "Tu, răucredinciosule și
ticălosule, mai mult decît toți oamenii, degrabă îți vei arde cele dinlăuntrul
tău; apoi după puține zile, lepădînd necuratul tău suflet, îl vei da focului
veșnic; asemenea și împăratul tău cel fărădelege, va pieri după tine, nu după
multă vreme, în pămîntul Persiei. Căci cu nevăzută mînă va fi ucis și va fi
aruncat în focul gheenei. Deci, să știi cu dinadinsul, că scornirea lucrurilor
voastre nu va spori, de vreme ce sfîrșitul vostru este aproape și pierzarea
voastră nu întîrzie".
Niște cuvinte ca acestea ale sfîntului nesuferind a le auzi,
necuratul muncitor a poruncit să-i taie capul îndată. Sfîntul mergea bucuros
la moarte, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul și pentru toată lumea. Apoi,
tăindu-i-se capul cu toporul, s-a sfîrșit, iar sfîntul lui trup îngropîndu-l
credincioșii, au însemnat în inimile lor cuvintele lui proorocești. Și amîndoi
Iulianii, unchiul și nepotul, degrabă au pierit cu sunet. Pentru că acel Iulian,
unchiul împăratului și voievodul părților Răsăritului, care a ucis pe Sfîntul
Teodorit, dintr-acel ceas în care a necinstit prestolul lui Dumnezeu și a
șezut pe sfintele vase, hulind pe Hristos, a început a boli. Căci au început
a se ivi răni în părțile cele ascunse ale lui și din zi în zi i se înmulțea
durerea, atingîndu-se de dînsul răsplătitoarea mînă a lui Dumnezeu. Și s-au
împlinit cuvintele sfîntului zise către muncitor, cum că își va arde cele
dinlăuntru ale sale. Căci, astupîndu-se părțile cele de ieșit afară, gura
lui cea de Dumnezeu hulitoare i s-a făcut necurată. Și astfel și-a lepădat
ticălosul său suflet.
Încă și prietenul său, Felix, cel mai mare peste vistieriile
împărătești, n-a scăpat de grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu. Căci cele dinlăuntru
ale lui s-au vătămat cu răsplătirea lui Dumnezeu și-i curgea sîngele din hulitoarea
lui gură ziua și noaptea și în puține zile a murit, dînd gheenei sufletul
său cel ticălos.
Despre aceasta înștiințîndu-se răucredinciosul împărat Iulian,
fiindcă mersese în Antiohia, s-a îndoit și n-a vrut să facă necinste moaștelor
Sfîntului Mucenic Vavila, care se aflau în locurile lui Apolon; ci a poruncit
ca să le ia de acolo creștinii, precum se scrie despre aceea în viața acelui
sfînt, în ziua a patra a lunii septembrie. După aceea Iulian, ducîndu-se la
război împotriva perșilor, a pierit acolo, precum mai înainte a zis Sfîntul
Mucenic al lui Hristos, Teodorit, a cărui împlinire a proorociei văzînd-o
creștinii, preamăreau pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel slăvit în veci
cu Tatăl și cu Sfîntul Duh. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|