Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Anastasia, numită în chip bărbătesc Anastasie Eunucul
(10 martie)
În zilele împăratului Iustinian cel Mare (527-565) era în Constantinopol
o văduvă oarecare, cu numele Anastasia, binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu,
din părinți de bun neam și bogați, întîia femeie în palaturile împărătești.
Ea, avînd în inima sa frica de Dumnezeu, păzea cu dinadinsul poruncile Lui,
umblînd într-însele fără de prihană. Și a fost cea mai aleasă cu frumusețea
trupească, iar cu faptele bune sufletești și mai frumoasă, căci era atît de
bună la obicei și blîndă, încît toți se foloseau, văzîndu-i viața ei, și mulți
se sîrguiau să-i urmeze faptelor ei bune și chiar împăratul o cinstea foarte.
Dar semănătorul de neghine, diavolul, cel ce zavistuiește
pe cei buni și nu încetează a se oști asupra neamului omenesc, cel ce face
învrăjbiri între oameni, a adus război și asupra acestei fericite Anastasia.
Căci a pornit pe împărăteasa Teodora cu ură asupra ei și vrăjmășuia asupra
roabei lui Dumnezeu cea nevinovată. De acest lucru aflînd Anastasia, de la
un prieten al ei, și fiind plină de dumnezeiasca cunoștință, și-a adunat gîndurile
sale și se sfătuia în sine, zicînd: "O, Anastasia, pricina aceasta venind
la bună vreme, mîntuiește-ți sufletul tău, iar pe împărăteasă elibereaz-o
de păcatul urii celei nedrepte și mijlocește-ți cereasca împărăție".
Niște cugete ca acestea avînd în sine, și-a făcut o corabie
în taină și, luînd din aurul său o parte iar pe celelalte toate lăsîndu-le,
a plutit spre Alexandria, neștiind nimeni. Acolo, la un oarecare loc departe
ca de cinci stadii de cetate, zidindu-și o mănăstire mică, viețuia într-însa,
slujind lui Dumnezeu și sîrguindu-se a-i plăcea. Și avea totdeauna în mîini
lucrul cel cuviincios ei, iar în gură neîncetată cîntare de psalmi, dînd lui
Dumnezeu laudă. Și a fost acea mănăstire mare și slăvită, fiind cu toată îndestularea,
pînă la stăpînirea agarenilor, avînd numire strălucită după fericita Anastasia,
care avea cinste de patricie. Dar să ne întoarcem la cuvîntul cel dîntîi despre
dînsa.
Trecînd cîțiva ani după ieșirea Sfintei Anastasia din Constantinopol,
împărăteasa care a fost învrăjbită asupra ei s-a sfîrșit. Aducîndu-și aminte
împăratul de Anastasia patricia, a trimis în toate părțile cu multă rîvnă,
căutînd-o. Despre aceasta înștiințîndu-se mielușeaua lui Dumnezeu, a lăsat
noaptea mănăstirea sa și s-a dus în schit, la părintele Daniil, și toate cele
pentru sine le-a spus acelui fericit stareț. Iar el îmbrăcînd-o în haină monahicească
bărbătească, a numit-o, în loc de Anastasia, Anastasie eunucul. Și a dus-o
într-o peșteră oarecare ce era departe de lavră și a închis-o acolo, dîndu-i
pravilă și rînduială de viață deosebită. Apoi i-a poruncit să nu iasă nicăieri
din peșteră, nici să lase pe cineva să vină la dînsa. Apoi a dat unuia din
frații care slujeau ei un loc înaintea peșterii și i-a poruncit aceluia să-i
aducă o dată pe săptămînă puțină pîine și un vas cu apă. Și îndată, luînd
de la sihastru binecuvîntare, cu rugăciune, i-a zis să se ducă.
Acolo a stat acel suflet de diamant îmbărbătat douăzeci și
opt de ani, avînd neschimbată rînduiala cea dată de starețul său, și n-a fost
văzută de nimeni, căci nimeni nu mergea la dînsa, nici nu știa nimeni de ea,
numai fratele care ducea pîinea și apa. Dar nici acela nu știa cum că aceea
este femeie cu firea, ci socotea că este bărbat famen.
Dar cine va putea ajunge cu mintea sa ostenelile și nevoințele
cele făcute de dînsa în cei douăzeci și opt de ani în peștera aceea? Sau să
povestească cu limba sau să scrie despre cele ce aducea ea lui Dumnezeu, adică
lacrimile, suspinurile, tînguirile, privegherile, cîntările, rugăciunile,
citirile, plecarea genunchilor, postul, lipsirea celor de trebuință? Iar mai
mult decît toate, năvălirile cele diavolești și luptele cu dînșii, care îi
aduceau aminte de dulcețile cele de mai înainte din lume, de desfătările trupești
și de toate poftele lumești, pe care sfînta le izgonea pe toate, biruind pe
diavoli.
Pe lîngă acestea ea n-a ieșit din peșteră în toate zilele
anilor acelora, ea care mai înainte a petrecut mulți ani în împărăteștile
palaturi ca o doamnă mare și cea mai întîi patricie și care cu mulțime de
bărbați și de femei se aduna la mese și la veselii lumești. Spăimîntează lucrul
acesta toată mintea și gîndul, cum toate acelea le-a trecut cu vederea și
a șters pomenirea acelora din mintea sa și cum a venit într-atît de mare smerenie,
postire, înfrînare și strîmtorare pe calea cea aspră a pocăinței. Astfel,
nevoindu-se sfînta bine, s-a făcut vas ales al Sfîntului Duh și, plăcînd lui
Dumnezeu pînă în sfîrșit, a sosit la fericitul său sfîrșit.
Deci, mai înainte văzînd a sa mutare către Dumnezeu, a scris
pe o scîndură către starețul său astfel: "Cinstite părinte, să iei împreună
cu tine pe ucenicul care-mi aduce pîine și apă; apoi să iei și uneltele cele
trebuincioase de îngropare și să vii ca să îngropi pe fiul tău, Anastasie
famenul". Aceasta scriind-o, a pus-o dinafară de peșteră, înaintea ușii. Iar
starețul, înștiințîndu-se noaptea despre aceea, prin descoperirea lui Dumnezeu,
a zis către ucenic: "Aleargă, fiule, la peșteră degrabă, unde petrece fratele
nostru Anastasie famenul, și caută dinaintea ușii peșterii și vei afla acolo
o scîndurică scrisă. Aceea luînd-o, cu multă sîrguință să te întorci la noi".
Fratele, ducîndu-se și, după cuvîntul starețului, aflînd scîndura cea scrisă,
a dus-o la bătrînul. Și citind-o, starețul a lăcrimat și, luînd cele trebuincioase
de îngropare, s-a dus cu fratele acela. Apoi, deschizînd peștera, a aflat
pe famenul cuprins de durere înfocată și, căzînd la picioarele ei, părintele
Daniil plîngea, zicînd: "Fericit ești, frate Anastasie, căci, îngrijindu-te
de ceasul morții totdeauna, n-ai ținut seamă de împărăția cea pămîntească!"
Iar ea a zis: "Fericit ești și tu, noule Avraame!" Și a zis
iarăși starețul: "Roagă-te pentru noi Domnului". Iar ea a grăit: "Cinstite
bărbat, eu mai multă trebuință am de ale voastre rugăciuni în ceasul acesta".
Și a grăit starețul: "De aș fi apucat eu mai înainte decît tine să-mi sfîrșesc
ziua cea mai de pe urmă a vieții mele, m-aș fi rugat pentru tine".
Șezînd ea pe rogojină, a sărutat capul starețului și, rugîndu-se
pentru dînsul, grăia cuvinte binecuvîntate. Apoi, luînd starețul pe ucenicul
său, l-a plecat la picioarele ei, zicînd: "Binecuvintează pe acest ucenic
al meu și fiu al tău!" Iar ea i-a zis: "Dumnezeul părinților mei, Cel ce-mi
stă înainte în ceasul acesta, ca să mă despartă de trupul acesta; Cel ce știe
în peștera aceasta pașii mei și strîmtorarea vieții pentru numele Lui și vede
această durere trupească a mea, să odihnească duhul meu". Și, întorcîndu-se
famenul către stareț, a zis: "Pentru Domnul, vă rog, părinte, să nu dezbrăcați
de pe mine haina cu care sînt îmbrăcat, ca nimeni să nu știe cele despre mine".
Apoi, împărtășindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, a zis: "Însemnează-mă
pe mine, părinte, cu semnul lui Hristos și vă rugați pentru mine". După aceasta
privea spre răsărit și a strălucit fața ei ca focul. Apoi, singură făcînd
semnul Crucii, a zis: "Doamne, în mîinile Tale dau duhul meu!" Și îndată,
cu acel cuvînt, și-a dat duhul.
Apoi părintele Daniil împreună cu ucenicul au săpat înaintea
peșterii o groapă și, dezbrăcînd starețul de pe sine rasa pe care o purta,
a zis ucenicului: "Fiule, îmbracă pe fratele". Îmbrăcînd ucenicul pe sfînta,
a văzut pieptul ei femeiesc și a tăcut, nespunînd starețului; apoi a îngropat
sfîntul trup al Anastasiei, cu cîntarea cea obișnuită deasupra gropii. După
îngroparea ei, ducîndu-se la locurile lor, ucenicul a zis către stareț: "N-ai
știut, părinte, cum că famenul Anastasie a fost femeie?"
Iar starețul a răspuns: "Am știut, fiule, și de aceea am îmbrăcat-o
în haină bărbătească și am numit-o "Anastasie famenul", ca să nu fie de sminteală,
nici să știe cineva despre dînsa și să nu străbată vestea în toate părțile;
căci împăratul a făcut despre dînsa multă cercetare prin toate părțile, iar
mai ales într-aceste hotare.
Însă, iată, cu darul lui Dumnezeu, s-a păzit la noi". Atunci
a spus starețul ucenicului său toată viața sfintei, cu de-amănuntul, care,
după aceea, a fost știută în toată lavra. Apoi i-au scris viața ei, spre folosul
celor ce o vor citi și o vor asculta, întru slava lui Dumnezeu, Cel întru
sfinții Săi preamărit în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|