Pătimirea Sfinților Mucenici Codrat, Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel, Crescent și a celor împreună cu dînșii
(10 martie)
Pe vremea lui Deciu (249-251) și a lui Valerian (253-259) s-a
născut Sfîntul Mucenic Codrat și a fost crescut astfel: Fiind prigonire mare
asupra creștinilor de la împărații și domnii cei păgînești și în multe feluri
mărturisitorii lui Hristos fiind munciți și uciși cumplit, mulți din cei credincioși,
temîndu-se de muncile cele nesuferite, părăseau cetățile, casele și averile
lor și se ascundeau prin pustietăți, prin munți și în prăpăstiile pămîntului.
Căci voiau a se sălășlui mai bine cu fiarele, decît cu necurații închinători
de idoli, ca doar ar putea să-și păzească acolo fără de prihană sfînta lor
credință, întru Hristos Domnul.
Într-acele cumplite vremi o femeie binecredincioasă, anume
Rufina, din cetatea Corintului, a fugit pentru frica ce avea de acei muncitori
și se ascundea, rătăcind prin locuri neumblate. Și, fiind îngreunată cînd
a fugit din cetate, i s-au împlinit zilele și a născut prunc de parte bărbătească,
chiar acolo în pustie. Iar după naștere, mai trăind ea puține zile, s-a sfîrșit.
Însă Dumnezeu, Care dă hrană la tot trupul, Care deschide mîna Sa și satură
pe tot cel viu de bunăvoie, n-a trecut cu vederea pe acel prunc care rămăsese
orfan din scutece. Ci El i S-a făcut tată și maică, păzitor și hrănitor; căci
a poruncit norilor Săi de sus, iar aceia, pogorîndu-se din înălțime și plecîndu-se
jos, revărsau rouă dulce în gura pruncușorului; și astfel ca și cu niște lapte
sau miere îl hrăneau, pînă ce singur a putut a se hrăni cu verdețurile pustiei.
Și viețuia copilul în pustie ca Sfîntul Ioan Botezătorul,
păzit de Dumnezeu, povățuit de Sfîntul Duh și înțelepțit spre dumnezeiasca
vedenie. Deci, el fiind copil, l-au găsit niște oameni credincioși și l-au
dus în cetate, unde, învățînd citirea cărților și meșteșugul doctoriei, tămăduia
toate bolile; dar nu cu meșteșugul doctoriei pămîntești, ci cu darul cel dat
lui de sus, tămăduia bolile omenești. Însă mai pe urmă a plecat de la petrecerea
cea împreună cu oamenii și de la gîlcevi, ca unul ce din pruncie se deprinsese
la liniștea pustiei. Deci cei mai mulți ani i-a petrecut în munți și pustietăți,
iubind singurătatea și îndeletnicindu-se în gîndirea de Dumnezeu, deși venea
în cetate cîteodată pentru trebuințele omenești. Căci cu doctorie vindeca
bolile cele trupești, iar cu cuvîntul lui Dumnezeu tămăduia neputințele cele
sufletești, făcîndu-se la toți de trebuință și de folos.
Însă, nezăbovind mult în cetate, iarăși a venit în singurătatea
pustiei cea iubită lui, în care a stat pînă la bătrînețe. Iar cei ce întru
Hristos aveau dragoste către el, mergeau la el în pustie, dorind a se îndulci
de vederea feței lui cea cu sfîntă cuviință și a se folosi de auzirea cuvintelor
lui cele de Dumnezeu insuflate. Unul ca acesta era Ciprian și, împreună cu
el, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent, care au și pătimit împreună cu dînsul
pentru Hristos Domnul. Iar pătimirea lor a fost astfel:
De la Deciu, păgînul împărat al Romei, a mers în Corint un
ighemon, Iason, ca să muncească și să ucidă pe creștini. Acela, prinzîndu-i,
îi arunca în temniță. Într-acea vreme a fost prins și Sfîntul Codrat, împreună
cu fericiții prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anect, Pavel și Crescent; și
i-a aruncat în temniță, cu ceilalți creștini care erau în legături.
După cîteva zile ighemonul Iason, șezînd la păgîneasca judecată,
a scos pe creștini din temniță și i-a pus înaintea sa la întrebare. Iar între
ei mai bătrîn era Sfîntul Codrat, mergînd ca un voievod înaintea cetei alese
a lui Hristos și îndrăznind fără de frică a răspunde pentru toți către muncitorul.
Deci muncitorul a început a grăi către sfîntul astfel: "Codrate, ce lucru
te-a înnebunit, de socotești a te da de voia ta la atît de cumplite munci?
Sau spre ce nădăjduiești fără de nici o frică, a-ți alege temnița și legăturile
și să te lipsești de patrie și de prieteni? Pentru ce nu te supui mai bine
legilor celor împărătești, închinîndu-te zeilor și nu-ți alegi a fi fericit
împreună cu noi și a te desfăta într-această viață?"
Sfîntul Codrat a răspuns: "Nimeni, avînd înțelegere firească,
nu se va lepăda de această viață dulce, dar de vreme ce pe aceasta a dăruit-o
Dumnezeu, de aceea este trebuință ca mai mult să iubim pe Dătătorul ei; și
pentru darul cel atît de mare să mulțumim prin laude și prin viață îmbunătățită
Dătătorului de daruri; iar slava Lui s-o lățim pretutindeni prin pătimirea
noastră. Pentru că nu este de nici o trebuință să iubim atît de mult această
viață scurtă, încît, temîndu-ne de lipsirea ei, să dăm idolilor cinstea cea
cuvenită lui Dumnezeu; căci pe cine vom putea mai bine și mai adevărat să
numim Dumnezeu, decît pe Acela care cu mari și veșnice dăruiri ne-a îmbogățit
dintru început? Și din niște daruri atît de mari, pe cine altul vom putea
să cunoaștem, dacă nu pe Însuși Hristos Mîntuitorul? Și pe cine se cade să
numim Mîntuitor, decît numai pe Iisus, Care pentru noi a răbdat munci și moarte?
De voim a fi îmbunătățiți, mai întîi ni se cuvine ca pentru
adevărata și dreapta credință să suferim munci și să nu cădem din credință
și din împărăția Lui. Iar cei ce se sîrguiesc să înșele și să răzvrătească
pe iubitorii dumnezeieștilor Taine, judecata acelora este rea și rugăciunea
întru păcat. Deci se cuvine fiecăruia să-și aleagă cele mai bune. Aceasta
iarăși se cuvine a o cugeta, ca să nu mergem în urma acelora care par a avea
chip de fapte bune, ci din lucruri să socotim faptele acelea care, de vor
fi rele, mai multă frică de pierzare ne aduc. Deci vezi că noi, ținînd rînduielile
strămoșilor noștri, călătorim spre acelea care sînt mai bune.
Drept aceea nu te mai sîrgui a ne îndupleca, prin faptele
cele vrăjmășești ca să ne lipim de partea ta și să lăsăm pe Hristos. Căci
adevărul lui Dumnezeu ne este sfetnicul cel bun și legile dreptei credințe
au mare putere spre sfătuire, căci acelea ne unesc cu Dumnezeu. Apoi trebuie
să mai socotim că tuturor ni se cuvine a muri cu legea firii cea de obște
și nimeni nu poate să fie liber de acea lege a morții. Iar ceasul acela al
morții sosind, pier toate gîndurile și faptele omenești făcute cu nedreptate
și slava cea de puțină vreme se sălășluiește în țărînă. Dar cele ce se lucrează
cu bunătate și mărime de suflet, acelea nasc veșnică slavă și după moartea
oamenilor celor îmbunătățiți. Astfel noi, petrecînd în scopul nostru spre
fapta bună și spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos și într-acel scop fiind
întăriți, vom lăsa pildă celor ce voiesc să ne urmeze mai cu dinadinsul; că
cei ce înțeleg și cred drept, de nimic altceva nu se îngrijesc, decît numai
să aibă luminoase chipuri spre cele ce sînt mai bune, prin care povățuindu-se,
pot să sporească spre desăvîrșire".
Iason ighemonul a grăit către sfîntul astfel: "Codrate, dacă
cinstești pe acel Dumnezeu, de ale Cărui faceri de bine te-ai îndulcit din
tinerețile tale, bine faci, arătîndu-te a fi recunoscător. Dar caută ca nu
cumva, propovăduind pe Hristos că este om, să faci deșartă firea lui Dumnezeu".
Sfîntul Codrat zise: "De voiești, ighemonule, să-ți lepezi mînia, iar iuțimea
s-o schimbi în blîndețe și să vezi adevărul, apoi pentru aceste mari lucruri,
deși nu este lesne a grăi, totuși voi spune ceva". Ighemonul zise: "Să ne
arăți luminos înțelegerea voastră despre Hristos".
Sfîntul Codrat a grăit: "Începutul facerii lumii a fost prin
voința lui Dumnezeu; prin Cuvîntul Lui s-a săvîrșit și prin puterea Duhului
Sfînt s-a întărit. Cel ce a voit este Tatăl; Cel ce a săvîrșit toată făptura,
adică Cuvîntul, Acela este Fiul; iar Cel ce a întărit este Duhul Sfînt. Și
toate lucrurile frumoase și alese, fiind zidite de Dumnezeu cu hotare pentru
începutul și sfîrșitul lor, Ziditorul a voit ca omul să se îndulcească de
acele bunătăți și, mulțumind, să slăvească pe Ziditorul. Deci a zidit neamul
omenesc ca toate cele văzute să i se dea moștenire și, suflînd duh de viață
în omul cel dintîi, l-a pus în Rai care este locul dulceților negrăite. Iar
el, împreună cu femeia făcută lui, văzînd multe feluri de lucruri frumoase,
s-au bucurat și au luat stăpînire a se îndulci de bunurile Raiului.
Apoi, cugetînd strămoșii noștri, cu ce fel de rînduială și
aleasă stare sînt rînduiți de Dumnezeu în Rai, au socotit a fi lucru vrednic
să mulțumească Ziditorului și Făcătorului lor de bine și așa au început a
merge pe calea cea îmbunătățită, prin porunca dată de Dumnezeu, adică să se
păzească de a nu gusta dintr-un pom oarecare. Dar înșelătorul și vicleanul
diavol, tulburîndu-se de mînie, avînd în gură înșelăciune iar înăuntru răutate,
a turnat asupra lor veninul ce era într-însul din zavistie, voind să-i lipsească
de o viață ca aceea a Raiului.
Pizmuindu-le cinstea, diavolul a pus într-înșii poftă spre
călcarea poruncii lui Dumnezeu. Ei s-au învoit cu sfatul cel viclean al lui
și cei ce viețuiau în Rai cu Dumnezeu, au căzut din darul Său și s-au lipsit
de Rai, fiind izgoniți. Dintr-acea vreme au început a se primejdui în poftele
cele deșarte, legîndu-se cu păcate ca și cu niște legături, cei ce mai înainte
erau părtași ai slavei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre zidirea
Sa și căutînd cu milostivire spre neputința omenească, a voit, nu numai cu
Dumnezeirea să ne dezlege din legăturile vrăjmașului și să ne întoarcă la
libertate pe noi cei robiți de împărăția morții, ci și a veni și a petrece
cu trup la noi ticăloșii și pierduții și să ne izbăvească din pierzare.
Deci a binevoit Cuvîntul, la plinirea vremii, să se sălășluiască
prin întrupare în preacuratul pîntece al Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu,
să se îmbrace în om. Iar Preacurata Fecioară, zămislind de la Duhul Sfînt,
a născut pe Dumnezeu în trup. Și așa, cu ochi omenești s-a văzut cu adevărat
Dumnezeu în trup, pe care Îl numim Hristos. Acela astfel S-a arătat cunoștinței
omenești, fiind Dumnezeu adevărat și îmbrăcîndu-Se în om din Fecioară. Apoi,
oștindu-Se împotriva stăpînirii vrăjmașului, a lărgit hotarele de sus ale
împărăției Sale, a surpat rînduielile morții, a rupt lanțurile cu puterea
dumnezeiască, a risipit iadul și a scos de acolo pe strămoși, cu mulțimea
de oameni care se înmulțiseră dintr-înșii.
Și S-a numit Mîntuitor de la început, izbăvind din pierzare
toate popoarele și țările; apoi, descoperind comorile milostivirii, a voit
să aducă darurile Sale tuturor de obște și, izbăvind pe toți din tulburarea
muncitorului, își păzește întreagă moștenirea, scutită de pierzare, pentru
că nimic nu este tăinuit de El, nici începutul nașterii noastre, nici lungimea
sau scurtimea vieții, nici moartea, nici altceva nu este neștiut. Ci cele
ce sînt rînduite, prin așezămîntul cel pus de Tatăl, acelea sînt arătate spre
lucrarea Fiului și știute. Acela este Hristos, pe Care Îl propovăduim. El
este Care Se îngrijește pentru mîntuirea neamului omenesc. El este Care ne
dă bogăția neîmpuținată a bunătății Sale și, fiind pretutindeni, celor ce-L
slujesc le este de față și le ajută".
Ighemonul, deși se minuna de cuvintele Sfîntului Codrat, nevrînd
să creadă în adevărul cel grăit, a zis: "Despre lucruri înalte mi se pare
că grăiești minciuni, Codrate, deoarece pe Dumnezeu Îl supui tulburărilor
omenești și zici că pe Acela a putut să-L încapă pîntece de fecioară, care,
purtîndu-L în pîntece, a născut pe Hristos; și așa zici, că un Dumnezeu este
văzut pe pămînt, purtînd trup omenesc, iar altul zici că este aiurea adevărat
Dumnezeu".
Sfîntul Codrat zise: "Tainele dreptei credințe nu se cuvine
să le ispitească oamenii cei necredincioși; căci nu este lucru mic cunoștința
aceea, nici se descoperă cu înlesnire la oricine; nici noi nu lăsăm ca pe
cele sfinte să le iscodească necredincioșii. Fiul lui Dumnezeu de bunăvoie
S-a smerit pe Sine, luînd chipul robului. El, fiind Dumnezeu, a voit a Se
face om ca să ne scoată din robia diavolească. Iar tu, fiind plin de necredință
și de nedumnezeire, nu poți să înțelegi acestea. Și să știi că nici cu meșteșugurile
tale cele viclene, nici cu îngrozirea ta cea mînioasă nu ne vei atrage pe
noi de la Hristos, Domnul nostru".
Atunci ighemonul a poruncit să bată tare cu toiege trupul
gol al alesului rob al lui Hristos, iar slujitorii cei nemilostivi împlineau
porunca aceea cu asprime. Dar sfîntul mucenic răbda cu bărbăție și grăia către
muncitorul: "Au nu știi, ighemonule, cum că tot lucrul ce se face cu sila
este potrivnic libertății și nici nu este puternic spre înduplecarea sfătuirii?
Pentru că cel ce silește nedrept, se arată pe sine cumplit, iar cel ce sfătuiește
și înduplecă cu îndemnare, acela se arată a fi blînd și iubitor de oameni.
Pentru aceasta tu, silindu-ne prin munci spre închinarea la
idoli, să nu nădăjduiești că ne vei atrage cu sila spre păgînătatea ta, ca
pentru frică să ne lepădăm de dreapta credință; căci fiind robi Lui, precum
nu ținem seamă de înșelătoarele amăgiri, tot astfel și de toate muncile, cîte
ai putea să le scornești asupra noastră, nu ne îngrijim; pentru că Hristos
ne ușurează toate durerile, cu nădejdea răsplătirilor. El ne întărește ca
să nu ne supunem potrivnicului și ne face viteji la suflet și nebiruiți întru
nevoința chinurilor".
Muncitorul, tulburîndu-se mai mult, a poruncit să spînzure
pe sfîntul cu capul în jos și cu unghii de fier să-i strujească trupul. După
aceea, ațîțînd foc sub dînsul, să ardă pe răbdătorul de chinuri. Însă acela
toate răbdîndu-le cu vitejie, era nebiruit.
După aceasta ighemonul, întorcîndu-se către celălalt, adică
spre Sfîntul Ciprian, cu amăgitoare cuvinte se sîrguia să-l întoarcă spre
a sa socoteală. Dar Sfîntul Ciprian, deși era încă tînăr cu anii, fără nici
o frică și cu bărbăție se pregătea spre primirea muncilor. Iar Sfîntul Codrat
grăia către dînsul și către cei ce se pregăteau cu dînsul la răni și către
cei ce se dezbrăcau de haine: "O, prietenii și împreună nevoitorii mei, socotiți
cu gîndul cît de multe bunătăți sînt gătite vouă de la Domnul, adică cinstea
pentru dreapta credință, slava pentru mucenicie, iar mai ales că vă învredniciți
de mila lui Iisus Hristos, al Cărui ajutor îndată va sosi la voi. Deci, acum
se cuvine să vă arătați credința voastră cea nemișcată, întru Hristos Dumnezeu;
acum vremea nevoinței este de față ca să împliniți cu osîrdie legea dragostei,
iar sufletul vostru punîndu-vă pentru Cel iubit, să vă arătați pildă tuturor
celor ce doresc să intre, pentru Hristos, întru nevoința chinuirii.
Apoi să fiți, prin răbdarea voastră cea tare, spre mirarea
tuturor celor ce caută la priveliștea aceasta. Acum se va cunoaște deosebirea
care este între cei buni și cei răi, acum să se adauge grija cea mai mare
pentru păzirea dreptei credințe. Să țineți o credință și o mărturisire, ca
cei ce aveți să stați înaintea lui Dumnezeu la judecata cea înfricoșată. Să
nu vă lăsați de calea cea îmbunătățită, ca cei ce acum aveți să vă săvîrșiți
alergarea voastră și degrabă să treceți de aici la Hristos. Pe Dumnezeu Cel
bun să-L mărturisiți cu bună inimă. Să nu cruțați floarea tinereților voastre,
cei ce acum îndată aveți să treceți spre viața cea neîmbătrînită. Cugetați
cu mintea că lîngă uși este sfîrșitul și, fiind tineri, mai cu înlesnire puteți
răbda muncile pentru Hristos Dumnezeu, ca cei ce aveți trupească tărie.
Deci cu îndrăzneală să vă dați singuri la munci și cu bărbăție
să le suferiți ca, biruind pe vrăjmașul, să vă preamăriți de la Domnul și
să vă rînduiți în cer, în numărul sfinților mucenici".
Muncitorul, auzind cuvintele grăite către frații săi de Sfîntul
Codrat, cele, s-a mîniat și îndată a poruncit ca și pe Sfîntul Ciprian, fiind
gol și spînzurat ca și Sfîntul Codrat, să-l muncească cu bătaie, cu strujire
și cu ardere de foc, apoi și pe Dionisie, după dînsul pe Anect, după aceea
pe Pavel, iar la sfîrșit pe Crescent, asemenea muncindu-i și de dînșii fiind
rușinat și biruit, i-a osîndit pe ei mai întîi la mîncarea fiarelor, iar după
ce fiarele nu s-au atins de sfinții mucenici, i-a dat spre tăiere de sabie;
dar mai întîi a poruncit să-i tîrască de picioare legați, prin cetate.
Făcîndu-se aceasta, popor fără număr, dar mai vîrtos mulțime
de copii, băteau pe sfinții mucenici cu bețe și cu pietre, pînă ce au fost
duși afară din cetate la locul cel de moarte. Acolo sfinții, cerînd puțină
vreme, s-au rugat cu dinadinsul către Domnul, apoi și-au plecat sub sabie
sfintele lor capete și s-au tăiat în a zecea zi a lunii martie. Iar în locul
acela unde s-au tăiat cinstitele lor capete și pămîntul s-a înroșit cu sîngele
lor, a curs izvor de apă curată, spre neuitată pomenire a pătimirii sfinților
din cetatea Corintului.
După uciderea celor șase Sfinți Mucenici - Codrat, Ciprian,
Dionisie, Anect, Pavel și Crescent -, au fost munciți și pierduți în multe
feluri alți creștini care fuseseră prinși; adică un alt Dionisie a fost junghiat
cu cuțitul, iar Victorin, Victor și Nichifor (atunci fiind Tertie ighemon,
după Iason) fiind puși în piuă de piatră, i-au pisat pînă la moarte. După
aceea Claudie, pătimind tăierea mîinilor și a picioarelor, s-a săvîrșit; apoi
Diodor, fiind aruncat în focul cel pregătit ca într-o cămară luminoasă, s-a
odihnit cu pace. Lui Serapion i-a tăiat capul; pe Papie l-a aruncat în mare,
asemenea și Leonid a suferit de la Venust ighemonul - care a fost în Corint
după Tertie -, multe și cumplite munci, apoi a fost înecat în mare.
Încă și niște sfinte femei, avînd în inimile lor învățătura
Sfîntului Codrat și urmîndu-i la munci pentru Hristos, au îndrăznit a pătimi,
adică: Hariesa, Nunehia, Vasilisa, Nica, Gali, Galina, Teodora; cum și alții
mulți, bărbați și femei, unii de săbii tăindu-se, iar alții în ape înecîndu-se
și alții cu alte munci ucigîndu-se, au trecut către Domnul. Deci, rînduindu-se
de Sfîntul Codrat, povățuitorul și învățătorul lor, ceata mucenicească a luat
cununile biruinței din dreapta lui Hristos Dumnezeu, Căruia Se cuvine slava,
împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|