Pomenirea celui dintre Sfinți Părintele nostru Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
(11 martie)
Sfîntul Sofronie, cel numit cu numele întregii înțelepciuni,
s-a născut în Damasc, din părinți dreptcredincioși și deplin înțelepți, ale
căror nume au fost Plintos și Mira, și erau cetățeni vestiți. Din tinerețile
sale fericitul Sofronie și-a cîștigat viața potrivit cu numele său, iubind
înțelepciunea cea duhovnicească și cea dinafară, păzindu-și fecioreasca sa
curățenie, întreagă și neprihănită din pîntecele maicii sale. Căci amîndouă
acestea, adică înțelepciunea duhovnicească și fecioreasca curăție, se numesc
întreaga înțelepciune, mai ales după cuvîntul Sfîntului Ioan Scărarul, care
zice: "Întreaga înțelepciune este o numire de obște a tuturor faptelor bune".
Pe acestea și pe toate faptele bune le-a cîștigat pe deplin înțeleptul Sofronie.
El a deprins mai întîi filosofia cea din afară. De aceea a
fost numit și "sofist", adică preaînțelept, pentru că numirea de sofist în
acele timpuri era foarte mult cinstită și cei mai aleși filosofi cu acest
nume erau numiți, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfîntului Vasile
cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrînd
să cîștige înțelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri și prin sihăstrii
pustnicești, adunînd de la plăcuții lui Dumnezeu părinți folos pentru sufletul
său.
Mergînd și la Sfînta Cetate a Ierusalimului și umblînd prin
mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viața de obște a marelui Teodosie.
Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu și Evirat, preot cu rînduiala,
bărbat îmbunătățit și foarte iscusit într-amîndouă înțelepciunile, și în cea
din afară și în cea duhovnicească.
Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osîrdia, ca fiul de
tată și ucenicul de dascăl, îi urma lui întru toate căile, pînă la sfîrșitul
aceluia, umblînd prin mănăstiri și prin pustietăți, împreună cu dînsul cercetînd
pe sfinții părinți și scriindu-le viețile lor spre folos; precum este cartea
cea scrisă de amîndoi, care se numește "Limonariu" sau "Grădină de flori"
și care este mărturisită de al șaptelea Sinod, în care se arată totul. În
acea carte Sfîntul Sofronie adeseori se numește sofist de către dascălul său,
ca cel asemenea cu dînsul în învățătura filosofiei. Dar nu numai sofist numește
acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri și domn al său,
iar alteori și părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten
și împreună călător și ostenitor, fiind ales cu viața. Pe lîngă aceasta vedea
și mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor și stîlp neplecat
al Bisericii lui Hristos.
Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfîntul Sofronie mai înainte
de călugăria sa mai întîi în Palestina, în aceeași viață de obște a Sfîntului
Teodosie - în pustiul Iordanului și în mănăstirea ce se numea nouă, care era
zidită de Sfîntul Sava.
După aceea Ioan și Sofronie, lăsînd Palestina de frica Perșilor
care năvăliseră, s-au dus în părțile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile
acelea Hosroe cel tînăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpînirii
grecești, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg
Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602)
și i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost
mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe,
fiind izgonit de la împărăția persană și scăpînd în stăpînirea grecească,
Mavrichie îi fusese ca un tată; și-i ajutase cu bani împărătești și cu putere
de oaste de-și luase iarăși scaunul în Persia, și se făcuse pace întărită
între greci și perși. Iar cînd a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său
de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dînsul și, stricînd toate așezămintele
de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci
a năvălit oaste persană contra multor părți grecești, mai ales contra Siriei,
Feniciei și Palestinei și le robeau.
Atunci sfinții părinți care petreceau viață pustnicească în
acele părți, lăsînd mănăstirile și pustniceștile lor locuințe, au fugit fiecare
pe unde putea. Într-acel timp acești doi sfinți, Ioan și Sofronie, s-au dus
din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perși Sfînta Cetate a
Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos
a fost robit împreună cu prea sfințitul patriarh; și patrusprezece ani a fost
ținut în Persia în robie, nu cu puțină mîhnire și jale pentru toată creștinătatea.
Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, acești sfinți,
trecînd prin părțile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea
albinelor ce zboară pe flori și adună miere, înconjurau oriunde auzeau că
sînt părinți făcători de fapte bune și, adunînd frumusețea sufletului cea
mai dulce decît mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o
prin scris, în cartea ce se numește "Limonariu". Iar după ce și acolo s-au
apropiat aceleași războaie persane, s-au dus în Egipt și Alexandria, unde,
făcînd asemenea, au dobîndit multe învățături, pe care le-au lăsat spre folos
neamului creștinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele și vorbele multor
sfinți părinți, pe care singuri cu ochii le-au văzut și cu urechile le-au
auzit.
Sfîntul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc cînd
a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedește din capitolul șasezeci și nouă
al "Limonariului", unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel:
"Am mers în Alexandria eu și domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de
călugăria lui, și ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătățit și robul
lui Dumnezeu". Și iarăși, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu și domnul
meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece
stadii, la un foarte îmbunătățit egiptean de neam și am zis acelui stareț:
"Părinte, spune-ne un cuvînt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul
Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume și să se facă monah". Atunci ne-a
zis starețul: "Bine faceți, fiilor, că lăsați cele lumești pentru mîntuirea
sufletelor voastre. Ședeți dar în chilii, liniștiți-vă și, păzindu-vă mintea,
rugați-vă neîncetat, avînd nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înțelegerea
Sa și va lumina mintea voastră".
De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfîntului, întregului
la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atît de mare osteneală a călătoriei
suferea într-acele vremi pe la mănăstiri și prin pustietăți și atît de multă
sîrguință adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea
să se povățuiască la calea mîntuirii; și, mai înainte de a se tunde în călugărie,
fericitul Sofronie se arăta desăvîrșit monah, avînd viață monahicească, desăvîrșită
în fapte bune.
După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întîmplîndu-se
lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum
scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicînd: Vrînd
să se sfîrșească fratele meu Sofronie înțeleptul, eu și ava Ioan scolasticul
stînd lîngă el, ne-a zis: "Mi se părea că merg undeva pe cale și am văzut
că niște fecioare dănțuiau înaintea mea, zicînd: "Bine că a venit Sofronie!
Acum s-a încununat Sofronie!" Pentru aceasta dănțuiau fecioarele acelea înaintea
lui, căci el este numit cu numele întregii înțelepciuni".
Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea,
însănătoșindu-se și fiind în chipul monahicesc, și mai multe osteneli adăuga,
îngrijind de mîntuirea sa și de a altora, pentru că, înmulțindu-se atunci
în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amîndoi, împreună cu
dascălul, ca niște înțelepți și iscusiți în dumnezeiasca Scriptură, întrebîndu-se
cu ei și biruindu-i. Pentru aceea prea sfințitului Patriarh al Alexandriei,
Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiți și se cinsteau mult de dînsul, ca niște
adevărați prieteni ai lui și ajutători contra ereticilor și mîngîietori în
întristări.
Se povestește în viața aceluia, scrisă de Leontie, episcopul
Neapolei, că Sfîntul Ioan Milostivul avea obicei de ședea miercurea și vinerea
lîngă ușile bisericii, dînd voie tuturor celor ce voiau să vină la dînsul,
ascultînd trebuințele fiecăruia, ajutîndu-le, potolind certurile și sfezile
și făcînd pace între oameni. Iar dacă se întîmpla cîndva, șezînd acolo, de
nu venea nimeni la el și nu cerea nimic, apoi se scula mîhnit și cu lacrimi
se ducea în casa sa, zicînd: "Acum smeritul Ioan n-a cîștigat nimic, nici
a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale". Astfel și fericitul Sofronie,
despre care ne este cuvîntul, mîngîindu-l pe prietenul lui, îi zicea: "Cu
adevărat, astăzi ți se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în
pace, fără ceartă și fără sfadă ca și îngerii lui Dumnezeu". De aici arătat
este în cîtă cinste și dragoste a fost Sfîntul Sofronie, împreună cu dascălul
său, la acel prea sfințit patriarh.
La acești sfinți părinți era obiceiul și sîrguința ca în fiecare
zi, să se folosească cu un lucru nou, văzînd sau auzind sau învățînd ceva.
Și li s-a întîmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:
Eu și domnul Sofronie înțeleptul, am mers în casa lui Ștefan
filosoful, care era lîngă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui
Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a
zis: "Încă se odihnește stăpînul meu, mai zăboviți puțin". Atunci a zis domnul
meu Sofronie: "Să mergem la Tetrafil și acolo vom zăbovi". Locul acela este
cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul,
aducînd din Egipt moaștele Sfîntului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc
cînd a zidit cetatea Alexandria în numele său.
După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decît numai pe
trei orbi. Și am șezut încetișor aproape de ei, avînd la noi cărțile noastre.
Deci, vorbind mult între ei acești orbi, a zis unul către altul: "Prietene,
cum ai orbit tu?" Acela i-a răspuns: "Am fost corăbier în tinerețile mele
și, plutind dinspre Africa, din multa privire spre mare, s-a făcut albeața
pe ochii mei și am orbit". Apoi i-a povestit și celălalt cum a orbit, zicînd:
"Am fost sticlar și, lucrînd odată cu sticla fără pază, m-am ars și din dogoarea
focului mi-am pierdut vederea".
Amîndoi orbii spunîndu-și pricina orbirii lor, au întrebat
și pe al treilea, iar acela le-a răspuns: "Cînd eram tînăr, mi-a fost urît
a mă osteni și a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri,
nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura și a face multe răutăți.
Iar într-una din zile am văzut ducîndu-se spre îngropare un mort. Și am mers
în urma celor ce-l duceau, vrînd să văd unde-l vor pune; și a fost îngropat
mortul lîngă biserica Sfîntului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormîntul,
am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela și numai o cămașă
am lăsat pe el.
Și, ieșind din mormînt, mi-a zis gîndul cel rău: "Întoarce-te
de ia și cămașa, căci este foarte bună". Și eu ticălosul m-am întors, vrînd
a dezbrăca și cămașa, ca să las mortul gol; dar, ridicîndu-se mortul, a stat
înaintea mea și, ridicînd mîinile, mi-a zgîriat obrazul cu degetele și mi-a
scos amîndoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie și durere, abia am
ieșit din mormînt. Așa am orbit".
Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn și
ne-am dus de la dînșii, apoi mi-a zis Sofronie: "Cu adevărat, părinte Ioan,
astăzi nu mai este nevoie să învățăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că
oricine făcînd rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu". De aceea, arătat este,
cum că amîndoi Sfinții Ioan și Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate
zilele. Căci zicînd el "nu este nevoie astăzi ca mai mult să învățăm, pentru
că ne-am folosit destul", dovedește că toată ziua se sîrguia a se folosi cu
ceva.
Petrecînd fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile
Sfinților Chir și Ioan, dîndu-le mulțumire pentru vindecarea ochilor săi.
Căci atunci cînd a căzut bolnav, a alergat la sfinții doctori fără de arginți
cu rugăciune și cu credință și a cîștigat de la dînșii vindecarea cerută,
în biserica lor din Alexandria, avînd către dînșii mare osîrdie. Dar după
cîtva timp, părțile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început
a fi supărate de năvălirea perșilor. Deci au fost nevoiți Sfinții Părinți
Ioan și Sofronie să fugă și de acolo, că și prea sfințitul Patriarh Ioan Milostivul
începuse să fugă de frica barbarilor.
Vrînd să meargă cu el la Constantinopol, au venit și ei în
corabie, nevrînd să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dînșii.
Deci sfințitul patriarh Ioan, căzînd în boală pe drum, a murit în cetatea
Amatunta, iar viața lui cea înaltă și milosteniile cele multe le-a lăudat
înțeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească,
s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan și cu frații care se întîmplaseră
cu dînșii, doisprezece la număr. Acolo petrecînd cîtva timp, Cuviosul Ioan,
dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrîn, s-a dus către Domnul. Și, cînd era
să moară, a poruncit iubitului și duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul
lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizîndu-l, să-l ducă
în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putință să-l ducă pînă la muntele
Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea
de obște a Sfîntului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise și
acolo să-i îngroape moaștele. Deci, așa s-a și făcut.
Căci Sfîntul Sofronie, urmînd lui Iosif cel din Legea Veche,
care a dus trupul lui Iacob în mormîntul părinților săi, a luat din Roma trupul
Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, și, împreună cu frații, s-a întors
în țările grecești. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu
putință să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la
Ierusalim, care era stăpînit de perși, și au îngropat trupul părintelui lor
în mănăstirea de obște a lui Teodosie. Iar el împreună cu frații săi locuia
în Ierusalim, avînd atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului
Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perși.
După puțin timp de la plecarea Sfîntului Sofronie de la Roma
în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfîntul
Lemn al Crucii și pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigînd
pe tiranul împărat Foca și luînd singur împărăța grecească (610-641), s-a
ostășit asupra ținutului grecesc și, biruind de multe ori cetele lui Hosroe,
a robit cetățile acelea șapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigînd
pe tatăl său și luînd împărăția grecească, căuta să se împace cu Ieraclie,
împăratul grecesc. Iar condițiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau
acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul și să întoarcă cinstitul
lemn al Sfintei Cruci, cum și pe Patriarhul Zaharia. Și așa s-a și făcut.
Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul
Crucii cu mare cinste, pe care însuși împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii
săi în Sfînta Cetate - precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii
septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia și-a luat iarăși scaunul său.
După cîțiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viață Cruci a Domnului
nostru Iisus Hristos a fost dus de același împărat Ieraclie din Ierusalim
la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmași acea mare vistierie
a creștinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăși de vrăjmași, după
cum vom vedea mai pe urmă.
Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind
puțin, s-a dus către Domnul. După dînsul Modest iarăși a luat scaunul, dar
n-a stat pe el decît numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfîntul
Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat și eresul
monoteliților, adică al celor ce mărturisesc o voie și o lucrare în persoana
lui Hristos, în cele două firi ale Lui - în cea dumnezeiască și în cea omenească
-, ca și cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare și voie. Iar cei
ce mărturisesc că Hristos nu este desăvîrșit în amîndouă firile, aceia Îl
prihănesc.
Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viața Cuviosului
Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al
monoteliților, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunînd sinod
și poruncind a crede ca el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului,
iar după dînsul Piros și alții, pentru care au pătimit mulți din cei ce nu
se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfințitul
Patriarh al Ierusalimului, Sfîntul Sofronie. Căci, adunînd la dînsul sinod,
a blestemat acel eres al monoteliților și a trimis scrisori întărite ale sinodului
pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al șaselea Sinod
ecumenic și de Sfinții Părinți s-au mărturisit și s-au primit ca niște scrieri
ortodoxe.
Sfîntul Sofronie a scris și alte multe cuvinte și învățături
folositoare Bisericii lui Hristos, cum și viața cîtorva sfinți, printre care
și a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie,
mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a
închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe niște lupi, de la turma
cea cuvîntătoare. Apoi iarăși, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor
asupra Siriei și a Palestinei. Însă acum nu era a perșilor, ci a mahomedanilor,
care mai întîi au luat cetatea Damasc.
Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, și au
bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dînșii în Siria
și a fost ucis Serghie voievodul, prea sfințitul Patriarh Sofronie, împreună
cu creștinii din Palestina, s-au închis în Sfînta Cetate. Se află cuvîntul
lui pe care l-a grăit către popor în ziua Nașterii lui Hristos, cînd s-a făcut
înconjurarea cetății, în care, ca un alt Ieremia, plîngea cu jale risipirea
și pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele
poporului. Dar mai vîrtos plîngea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua
Nașterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era
în mîinile agarenilor.
Sfîrșindu-se alt an al înconjurării, cînd creștinii erau strîmtorați,
s-a simțit nevoia a se da pe sine vrăjmașilor și a le deschide cetatea. Dar
mai întîi prea sfințitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor,
Omar, făcînd cu dînsul așezămînt de pace, întru care la început se cerea ca
credinței creștinești și Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici
un fel de silă și de strîmbătate. Omar voievodul a făgăduit ca acel așezămînt,
precum și altele să le păzească întregi. Și, întărind cuvîntul acesta, creștinii
au deschis porțile cetății voievodului agarenesc; iar el, fiind fățarnic și
viclean, s-a prefăcut blînd ca o oaie și smerit, dar în inimă era lup răpitor.
Îmbrăcîndu-se în niște vechituri de păr de cămilă, a intrat
în cetate pe jos și întreba unde este biserica lui Solomon ca să-și săvîrșească
acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urîte. Iar prea sfințitul Sofronie,
ieșind întru întîmpinarea lui și văzîndu-l într-un chip ca acela fățarnic,
a zis: "Iată va fi urîciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul
Daniil, care va fi în locul cel sfînt". Deci a plîns mult cu toți creștinii
și-l îndemna pe voievod ca, lepădînd acele vechituri, să se îmbrace în hainele
boierești cele cuviincioase lui.
Și astfel Sfînta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat
de agareni și s-a strîmtorat creștinătatea de grea robie. Pentru că păgînul
voievod al agarenilor n-a păzit așezămîntul de pace făcut cu prea sfințitul
Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Și a început a face multe strîmbătăți
creștinilor din Ierusalim. Văzînd aceasta, Sfîntul Sofronie se tînguia de-a
pururea și ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pămînt, ca să nu vadă
mai mult chinuirea creștinilor, urîciunea pustiirii și necinstirea locurilor
celor sfinte. Și, fiind auzit, degrabă și-a săvîrșit viața și a trecut de
la pămîntescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie,
unde este locașul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul
nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|