Viața Cuviosului Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaș din Sigriani
(12 martie)
Patria Cuviosului Teofan a fost Constantinopolul, fiind născut
din părinți cinstiți, Isaac și Teodotia. Isaac era rudenie împăratului Leon
Isaurul (717-740) și a lui Constantin Copronim (740-775). De aceea se și numea
"Isaurie", ca unul ce era dintru același neam împărătesc și din părțile Isauriei.
El se afla în dregătoriile cele mai mari ale palatului împărătesc și voievod
în împărăția lui Copronim. Și era atunci eresul iconoclast contra sfintelor
icoane și prigoană mare asupra dreptcredincioșilor.
Deci Isaac, împreună cu soția sa, Teodotia, fiind în taină
dreptcredincioși de frică, își păzeau dreapta credință. Și s-au învrednicit
a fi născători unui fiu ca acesta, care ca o rază avea să lumineze Biserica
lui Hristos. Și i-au pus numele Teofan, care se înțelege "de Dumnezeu arătat",
pe de o parte, că s-a născut la praznicul Sfintei dumnezeieștii Arătări (Bobotează),
care în grecește se numește "Teofania", iar pe de alta că, voind dumnezeiasca
rînduială, pentru adeverire, l-a ales din pîntecele maicii, precum altă dată
pe Ieremia proorocul și, sfințindu-l, l-a arătat mare luminător al Bisericii.
Deci, se numea fericitul Teofan și după numele tatălui său,
Isaac, precum despre aceea pomenește Anastasie, păzitorul de cărți. Aceasta
a fost mai înainte de tunderea lui în rînduiala monahicească, către care din
tinerețe ardea cu inima, precum vom vedea mai jos.
După nașterea fericitului de Dumnezeu arătatului prunc Teofan,
tatăl său Isaac, viețuind numai trei ani, a trecut la viața cea fără de sfîrșit.
Iar înainte de a muri, a scris diata și a încredințat pe fiul său, care era
numai de trei ani, împreună cu maica lui, în purtarea de grijă și în paza
însăși a împăratului Constantin Copronim, ca unui neam al său. Și creștea
pruncul cu anii și cu înțelegerea, învățînd dumnezeiasca Scriptură și bunele
obiceiuri. Ajungînd la doisprezece ani, unul din senatori avînd o fiică de
zece ani și văzînd pe pruncul acesta frumos, înțelept, foarte bogat și rudă
a împăratului, căuta să-i dea de nevastă pe fiica lui, la care lucru și Teodotia
văduva, maica lui Teofan, se învoia.
Întrucît acel lucru nu se putea săvîrși fără voia împăratului,
senatorul l-a rugat foarte mult pe împărat pentru acel lucru, căutînd ca astfel
să se apropie de el, însoțind pe fiica sa după nepotul împăratului. Deci,
învoindu-se, s-a făcut logodna copiilor mai înainte de vîrsta cea cuviincioasă
de nuntă. Însă nunta s-a amînat pînă la anii cei desăvîrșiți ai vîrstei amîndorura,
ai mirelui și ai miresei.
În acel timp a murit împăratul Copronim, iar după dînsul a
venit Leon, fiul lui cel de-al patrulea, cu același nume, care s-a numit după
mamă Cazaris (775-780). Căci ea a fost fiica lui Cagan, stăpînitorul Cazarilor,
care în păgînătate se numise Cazara, iar după botez Irina.
După cîtăva vreme și mai înainte de nunta lui Teofan, maica
lui, Teodotia, murind, lăsă fiului său o bogăție fără număr. În casa lui Teofan
era o slugă oarecare, temător de Dumnezeu și înțelept, iubit de Teofan pentru
obiceiul cel îmbunătățit al lui, pe care-l avea ca sfetnic bun întru toate.
Cu vorbirea cea de folos a aceluia îndemnîndu-se și, mai ales, povățuindu-se
de Duhul lui Dumnezeu, Cel ce toate le lucrează, a iubit întreaga înțelepciune
și se gîndea cum ar putea să-și păzească fecioreasca sa curățenie, dorind
cu osîrdie chipul și viața monahicească.
Deci a început a-și împărți bogăția la cei scăpătați și săraci.
De acest lucru înștiințîndu-se socrul său, chiar și nevrînd, se sîrguia să
săvîrșească nunta, pentru că acum sosise și vremea. Venind ziua cea hotărîtă
și săvîrșindu-se ospățul de nuntă după obicei, cel de Dumnezeu arătat tînărul
Teofan toată mintea și-o avea pironită către Dumnezeu, rugîndu-se în taina
inimii sale să-l păzească Domnul în feciorie cu darul Său.
Închizîndu-se în cămară, tînărul cu mireasa sa, și șezînd
pe patul lor, a început a-și arăta gîndul său cel ascuns și cu suspinuri din
inimă a zis către mireasă: "Iubita mea, oare nu știi că vremea aceasta a vieții
noastre este scurtă și sfîrșitul nostru neștiut? Apoi nu știi că îi așteaptă
judecată nemilostivă pe acei care își duc viața în desfătări și îndestulări
și adeseori mînie pe Dumnezeu? Deși nunta este rînduită de Dumnezeu, însă
grijile lumești care urmează la cei căsătoriți depărtează mintea omenească
de la Dumnezeu și o fac deșartă de gîndurile cele plăcute Lui și nici n-o
lasă să privească cu ochii sufletului spre cele viitoare.
Știm pe Lazăr care, pentru vremelnica chinuire, a fost dus
de îngeri în sînul lui Avraam; iar pe cel bogat, care a petrecut în desfătări,
îl știm aruncat în muncile iadului, neputînd să capete o picătură de apă în
văpaia aceea spre răcorirea limbii lui. Auzim cui sînt făgăduite și fericirile
evanghelice pregătite în ceruri. Nu bogaților, care petrec în veselia lumii
acesteia și în toată buna fericire. Ci celor săraci, celor ce plîng, celor
ce flămînzesc, celor ce însetoșează, celor ce rabdă pentru Hristos izgonire
și ocară. Și, în scurt zic, că strîmtă și anevoioasă este calea care duce
la viață, iar largă este poarta și lată calea care duce la pierzare. Să știm
cu adevărat că, dacă într-acest chip vom petrece cu răsfățare, în dulcețile
cele deșarte, apoi cu totul, în veacul cel viitor, ne va primi veșnica amărăciune
și nu se poate ca să fie în alt chip.
De aceea, iubita mea mireasă, este mai bine să ne păzim de
unirea cea trupească a însoțirii și să petrecem cu un suflet în feciorie.
Deci vom viețui puțin la un loc, prefăcîndu-ne că avem însoțire trupească,
pentru că tatăl tău este cumplit; iar sub chipul însoțirii să petrecem ca
fratele cu sora. După aceea, cînd ne va da Dumnezeu vreme cu prilej, ne vom
duce în mănăstire, eu în cea de bărbați, iar tu în cea de fecioare și ne vom
da în mîinile Domnului, în toate zilele vieții noastre, ca în veacul viitor
să ne învrednicim în ceata sfinților Lui celor plăcuți".
Acea sfîntă mireasă, ca un pămînt bun primind sămînța cea
bună, a primit cuvintele cele folositoare ale mirelui, care au intrat adînc
și s-au înrădăcinat în inima sa. Apoi, cu fața veselă și cu sufletul bucuros,
a răspuns către fericitul Teofan: "Și eu știu, iubitul meu stăpîn, cuvintele
Mîntuitorului nostru, Care zice în Evanghelie: Dacă cineva nu-și va lăsa
pe tatăl său, pe maică, pe femeie, pe fii, pe frați și pe surori, apoi casele
și satele; și cel ce nu-și ia crucea sa și nu vine în urma Mea, nu este vrednic
de Mine.
Deci, ca să fim vrednici Aceluia, să lăsăm toate cele deșarte,
dacă așa voiești; că ceea ce voiești tu, o voiesc și eu; ceea ce îți este
plăcut ție, îmi este plăcut și mie. Voiești tu să petreci întru feciorie,
voiesc și eu, ca să fim neprihăniți înaintea Mirelui ceresc, păzind nu numai
sufletele, ci și trupurile noastre neîntinate. Pentru că ce folos ne va fi
nouă, dacă viața cea de scurt timp o vom cheltui în deșertăciune și ne vom
lipsi de veșnicele bunătăți? Dacă vom dobîndi copii, apoi de mari griji ne
vom umple, pentru hrana acelora și pentru rînduirea vieții lor, ziua și noaptea
îngrijindu-ne și căzînd în lațurile lumii cele mult împletite; apoi, venind
sfîrșitul cel necunoscut, unde ne vom afla nu știm. Să viețuim deci în taină
în fecioria cea păzită de noi, pînă ce Domnul ne va duce în rînduiala monahicească".
Niște cuvinte ca acestea ale miresei sale celei deplin înțelepte
auzindu-le fericitul Teofan, s-a mirat de buna ei înțelegere. Și căzînd la
pămînt, a mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce prin Duhul cel Sfînt a povățuit
pe acea fecioară la o învoire ca aceea potrivită scopului său. Toată noaptea
aceea au petrecut-o în rugăciuni, cerînd ajutor de sus, ca începutul vieții
lor în nevoință să aibă sfîrșit bun și desăvîrșit. Iar cînd răsărea luceafărul,
au adormit puțin și au văzut amîndoi un vis. Au văzut un tînăr luminos la
față, zîmbind către dînșii și cu dragoste grăindu-le: "Domnul a primit gîndul
vostru și m-a trimis să vă însemnez pentru o viață ca aceasta, la care acum
v-ați sfătuit, ca întregi și fără prihană să vă dăruiți Lui". Zicînd aceasta,
i-a însemnat pe amîndoi peste tot trupul cu semnul Crucii și s-a făcut nevăzut.
Deșteptîndu-se ei îndată, au spus unul altuia visul său, care
era în același chip la amîndoi. Ba încă au mirosit bună mireasmă negrăită,
prin venirea cea nevăzută îngerească, și s-au mirat. Apoi, căzînd la pămînt
înaintea lui Dumnezeu, au înălțat laude, iar buna mirosire cerească era nu
numai în cămară, ci și în toată casa mirosea la mulți. Și petrecea îngerește
în trup acea sfîntă doime și ardeau ca două sfeșnice înaintea lui Dumnezeu
prin văpaia dragostei dumnezeiești și ca doi măslini izvorau untdelemn al
îndurării. Căci în toate zilele făceau neîncetat milostenii și averile lor
fără cruțare le împărțeau la cei lipsiți.
După cîtăva vreme, înștiințîndu-se socrul de viața ginerelui
și a fiicei sale, cum că petrec în feciorie și că își împart bogățiile la
săraci, s-a mîhnit foarte. Alergînd la împărat, i-a spus lucrul acela și se
jeluia asupra ginerelui: "Vai de bătrînețile mele cele ticăloase, pentru netrebnicul
meu ginere, că bogățiile în deșert le cheltuiește și tinerii ani ai fiicei
mele îi pierde în zadar, nepetrecînd cu dînsa ca cei însoțiți; și n-am nădejde
să mă mîngîi de nepoți. Pentru ce a luat-o pe ea? Pentru ce mai înainte de
nuntă n-a stricat logodna și de ce nu s-a lepădat de ea, ca să nu o fi adus
în această stare, tînără fiind, și n-ar fi adus bătrînețile mele într-o îndoită
întristare. Pentru că de două pricini îmi este necaz pentru fiică: că fiind
măritată, nu are bărbat, nici nu poate să fie mamă de fii, apoi pentru averile
ce se cheltuiesc în zadar, de vreme ce nu numai bogăția sa, ci și pe cea care
este zestrea fiicei mele, nu puțină a risipit". Și ruga pe împărat să învețe
și să sfătuiască pe ginerele său ca să petreacă după legea celor însurați
și averile să nu le piardă în zadar.
Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a chemat la sine pe
fericitul Teofan și, cu asprime căutînd la dînsul, îl înfricoșa cu groază,
poruncindu-i să-și schimbe o viață ca aceea; iar de nu, apoi îi va scoate
ochii și-l va trimite în surghiun. Însă tînărul cel plăcut lui Dumnezeu nu
băga de seamă certarea cea împărătească și nu-și părăsea viața cea curată
și frumos începută în feciorie, sîrguindu-se ca mai ales să cîștige darul
Împăratului ceresc, decît al celui pămîntesc. După aceasta i-a ieșit degrabă
lui Teofan poruncă de la împărat să meargă în părțile Cizicului pentru oarecare
trebuințe ale poporului. Însă aceea, prin scornirea socrului său, într-adins
i-a fost pregătită lui, pe de o parte ca, îndeletnicindu-se cu lucrurile încredințate
lui de împărat, să înceteze și să uite nevoințele cele obișnuite lui în rugăciune;
iar pe de alta ca averea să nu-i fie împărțită, căreia însuși socrul i se
făcuse păzitor. Iar cînd au ieșit spre Cizic pentru slujba împărătească, i
s-a poruncit și soției lui, de tatăl ei și de împărat, ca să meargă cu dînsul.
Căci nu suferea tatăl să se despartă de bărbat fiica lui, nici cît de puțină
vreme.
Și s-a întîmplat să le fie calea pe un rîu, care mai înainte
se numea Rindacos, apoi poporul l-a numit mare, care are pe o parte latura
Olimpului, iar pe alta, Sigriani. Pe acel rîu a voit a merge fericitul Teofan,
deși pe uscat era calea spre Cizic, însă pentru oarecare neputințe trupești
ce i se întîmplaseră, a voit a merge pe apă ca pe o cale mai ușoară; dar aceasta
s-a făcut după a lui Dumnezeu purtare de grijă. Deci, trimițînd înainte pe
uscat pe prietenii săi, cum și slugile cu caii și cu căruțele, a șezut în
luntre, împreună cu fericita sa soție și cu cîteva slugi. Apoi înotînd, lua
seama la munții cei frumoși ai Sigrianiei, la dealuri și la pustietăți și
ardea cu duhul spre viața cea fără de gîlceavă. Și s-a întîmplat la un loc,
cale adîncă și largă între munți și o pădure aleasă într-însa; și a iubit
el foarte mult locul acela.
Rămînînd acolo la mal ca să se odihnească și poruncind tuturor
să rămînă lîngă luntre să-l aștepte, singur s-a dus în valea aceea, înconjurînd
locul acela pustiu, umilindu-se. Apoi, stînd într-o pădure deasă, se ruga
lui Dumnezeu cu dinadinsul, întinzîndu-și mîinile spre cer, apoi căzînd la
pămînt cu lacrimi și făcînd mul-țime de închinăciuni, zicea: "Arată-mi, Doamne,
calea în care voi merge!" Pentru că era cuprins cu foarte mare dorire de viața
pustnicească și gîndea ca îndată, lăsînd toate, să se ascundă într-acea pustie.
Fiind ostenit de rugăciuni și șezînd să se odihnească, s-a
făcut minune, căci a văzut pe îngerul cu chip de lumină, pe care mai înainte
îl văzuse în cămară, cînd era împreună cu sfînta sa mireasă. Acela arătîndu-i
cu degetul pustia aceea, a zis: "Ție aici ți se cade a te sălășlui, dar încă
mai așteaptă puțin, pînă cînd se vor lua de pe pămîntul celor vii cei ce-ți
împiedică calea, căci se vor lua degrabă, și fără de supărare vei merge oriunde
vei voi".
De acea vedenie Sfîntul Teofan s-a veselit foarte și, întor-cîndu-se
la luntre, mergea vesel în calea sa. Și a văzut prin munții aceia ai Sigrianiei
mănăstiri pustnicești și sihăstrești și le-a cercetat împreună cu soția cea
înțeleaptă. În acele mănăstiri au aflat un stareț înainte-văzător, cu numele
Grigorie, iar cu porecla Stratighie, care petrecea la un loc ce se numea Polihronie,
de la care, după ce i-a descoperit gîndul și dorința inimii sale, a auzit
ceea ce mai înainte auzise de la îngerul, care i se arătase lui. Căci, viețuind
îngerește acel stareț, se învrednicise de la Dumnezeu de darul mai înainte
vederii și a zis către Teofan: "Așteaptă puțin, tînărule bun, că degrabă împăratul
și socrul tău se vor duce de pe pămînt, iar tu vei fi liber și vei merge după
scopul tău cel bun". Iar cinstitei lui mirese i-a spus la ureche încet, acel
sfînt stareț, cum că iubitul ei frate, Teofan, va cîștiga la vreme cunună
mucenicească.
După aceasta Sfîntul Teofan a ajuns la cetatea Cizicului și
făcea lucrul cel poruncit de împărat, cu niște îndreptări ale oarecăror treburi
ale popoarelor. Și ieșea adeseori cu slugile în munții Sigrianiei, care nu
era departe, cercetînd pe sfinții părinți de acolo și învrednicindu-se de
binecuvîntări și rugăciuni de la dînșii, folosindu-și sufletul din cuvintele
lor cele de Dumnezeu insuflate; iar, mai ales, mergea adeseori la cel mai
înainte văzător Grigorie Stratighie și la Hristofor, egumenul locașului celui
mic, cum se numea acea mănăstire.
Odată, trecînd prin munții Sigrianiei pentru cercetarea părinților
pustnici, i s-a întîmplat de a întîrziat și era o arșiță mare, pe vremea secerișului,
și a însetat, împreună cu cei ce erau cu dînsul, iar locul acela era pustiu
și fără de apă; apoi ziua se pleca și nevoie le era ca să nu rămînă acolo,
căci slăbeau toți de sete și ei și dobitoacele. Deci fericitul Teofan, rugîndu-se,
a stat sub un deal ca să poată adormi puțin, să-și potolească setea cu somnul.
Deșteptîndu-se el, fără de veste a curs peste capul lui un izvor de apă vie
și l-a udat. Căci n-a trecut Dumnezeu cu vederea pe robul Său, Cel ce a izvorît
apă din piatră în pustie neamului evreiesc celui nemulțumitor; deci, cu cît
mai ales mulțumitorului Său rob bine a voit a face aceasta la vreme de nevoie.
Iar sfîntul, deșteptîndu-se de sunetul apei celei neașteptate,
s-a sculat degrabă din locul acela și a strigat pe cei ce erau cu dînsul.
Toți alergînd, se minunau de acea minune fără de veste și neașteptată și slăveau
pe Dumnezeu; apoi au băut din destul și dobitoacele le-au adăpat. Iar după
ce au rămas ei în acel loc, a doua zi nu s-a mai aflat izvorul acolo și locul
era uscat și nici urmă de apă nu se afla. De care lucru mai mult s-au minunat
și au mărit puterea lui Dumnezeu cea minunată, că în vreme de sete a scos
izvor din pămînt fără de apă, apoi, încetînd trebuința, a secat apa, arătînd
cu fapta că în fiecare loc Dumnezeu este gata să dea cele trebuincioase aceluia
care mai înainte caută Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui.
După aceea Sfîntul Teofan, zăbovind în Cizic cîtăva vreme
și toate rînduindu-le bine, precum avea poruncă de la împărat, s-a întors
în Constantinopol. În acea vreme s-a împlinit ceea ce a zis îngerul lui Dumnezeu
și profeția Cuviosului Grigorie; căci a murit împăratul Leon Cazaris, fiul
lui Copronim și nepotul lui Leon Isaurul, cum și socrul lui Teofan a murit.
Deci se făcură liberi amîndoi, adică Teofan și sfînta lui
mireasă. Și îndată fără de împiedicare și-au împărțit bogățiile și averile
lor, precum au voit. După aceea, Teofan a călugărit pe mireasa sa într-una
din mănăstirile de fecioare din Bitinia, dînd mănăstirii aceleia averi din
destul, spre chivernisirea surorii lui, căreia i-a pus numele în călugărie
Irina și a bineplăcut lui Dumnezeu desăvîrșit în viața monahicească, încît
a făcut minuni alese; căci a luat de la Dumnezeu darul de a vindeca toate
bolile și a izgoni dracii. Iar scriitor al minunilor ei a fost prea sfințitul
Patriarh al Constantinopolului, Metodie, care a lăudat viața amîndurora.
Iar după călugăria surorii sale, fericita fecioară Irina,
Sfîntul Teofan împărțind la cei ce aveau trebuință rămășița averilor ce le
avea în Constantinopol, iar din aur oprind ceva, s-a dus la cel mai sus-zis,
la părintele său Grigorie, cel mai înainte văzător, poreclit Stratighie, în
muntele Sigrianiei, la locul ce se numea Polihronie și s-a tuns de dînsul
în monahicescul chip, apoi i-a zidit acolo o mănăstire din aurul cel rămas.
Și a petrecut lîngă dînsul destulă vreme, deprinzîndu-se la nevoințele monahicești.
După aceea, cu sfatul starețului, s-a dus în insula ce se
numea Calonimos, unde avea un sat mic părintesc, care-i rămăsese din averile
cele vîndute și împărțite. Acolo a făcut o mănăstire și a chemat pe frații
din locașul lui Teodor, ce se numea "Monoheraria" și le-a pus egumen pe un
bărbat bun și iscusit. Iar el singur s-a închis în chilie și scria cărți,
căci era bun scriitor, și pe acelea vînzîndu-le, se chivernisea nu numai pe
sine, ci și pe alții. Iar după cîțiva ani, murind egumenul, îl supărau frații
pe Cuviosul Teofan, cu multă rugăminte, ca să binevoiască să le fie egumen.
Iar el, nevrînd, s-a dus de la dînșii iarăși, la muntele Sigrianiei. Și aducîndu-și
aminte de acel loc pustnicesc unde a văzut arătarea cea îngerească cînd călătorea
pe apă spre Cizic, s-a dus acolo. Sălășluindu-se în pustia aceea, viețuia
după Dumnezeu; și a umplut-o ca pe o cetate a lui Dumnezeu, de plăcuții Lui,
care viețuiau în pustie. Pentru că, venind mulți la dînsul, doreau să viețuiască
acolo. Și era trebuință acum să se facă și acolo o mănăstire, pentru care
se afla în pustia aceea un loc al unui om lucrător de pămînt, avînd țarină
întinsă care se numea "Locașul cel mare".
Deci, a trimis la cunoscuții săi și, împrumutînd de la dînșii
aur, a cumpărat locul acela și a făcut o mănăstire, ajutîndu-i Dumnezeu și
dîndu-i, prin dumnezeiasca Sa purtare de grijă, toate cele spre trebuință;
și degrabă a dat înapoi împrumutul, căci frații care ce se adunaseră în locaș
aveau îndestulare de hrană de la dînsul. Dar a fost cu neputință Cuviosului
Teofan să nu ia dregătoria egumeniei în locașul acela, fiind silit de toți
părinții pustnici. Deci s-a făcut egumen astfel, în ce chip Hristos poruncește
în Evanghelie: Cel mai mare să vă fie vouă slugă; și cel ce voiește între
voi să fie întîi, să fie vouă rob. Și slujea Cuviosul Teofan egumenul
cu mîinile sale la trebuințele tuturor. Căci îi dăruise atunci Dumnezeu tărie
trupească și la tot lucrul mănăstiresc el se ostenea mai mult decît alții
și s-a făcut tuturor chip de viață îmbunătățită în iubirea de osteneală.
Într-acele vremi s-a adunat al șaptelea Sinod al Sfinților
Părinți la Niceea (787) împotriva luptătorilor contra sfintelor icoane, pe
vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, iar lui Copronim îi era nepot,
cum și dreptcredincioasei Irina maica acestuia, pe vremea prea sfințitului
Patriarh al Constantinopolului, Tarasie. La care sinod Sfinții Părinți au
anatematizat eresul iconoclast, iar pentru sfintele icoane iarăși au întărit
a le cinsti cu dreaptă credință. La acel sinod a fost chemat și Cuviosul Teofan,
egumenul marelui locaș din Sigriani, și strălucea ca o stea luminoasă în mijlocul
sfinților părinți, întărind dreapta credință împreună cu dînșii. Și a fost
mergerea lui acolo spre folosul multora; căci unde mulți se împodobeau cu
haine bune, cu care și cu cai, el a mers călare pe un asin prost, avînd haine
vechi și cu multe cusături. Și, văzîndu-l într-o smerenie și sărăcie ca aceea,
toți s-au umilit și s-au folosit, cei ce îi știau viața cea de mai înainte,
cît a fost de bogat și de cinstit, fiind pe lîngă împărat cel dintîi din suită;
iar acum pentru Dumnezeu atît de mult s-a smerit și a sărăcit, socotind toate
ca pe niște gunoaie.
După săvîrșirea acelui sfînt sinod, cuviosul s-a întors într-ale
sale; iar acele dogme ale dreptei credințe care s-au hotărît la Sfîntul Sinod
le avea ca pe o înfrumusețare prea aleasă în locașul său. Și se îndeletnicea
în nevoințele cele obișnuite lui, prin chipul vieții sale celei îmbunătățite
luminînd nu numai acel locaș, ci și toate părțile acelea. Pretutindeni străbătea
vestea despre el și s-a preamărit Tatăl ceresc pentru el. Apoi i s-a dat de
la Dumnezeu darul facerii de minuni, pentru curăția vieții lui, și tămăduia
bolile în oameni și izgonea diavolii.
Odată, adormind cuviosul, diavolul, vrînd să-i facă rău și
închipuindu-se în asemănare de porc sălbatic, a mușcat cu dinții degetul cel
mare al mîinii sfîntului, încît l-a durut foarte tare. Deșteptîndu-se îndată,
a văzut pe degetul acela semnele dinților vrăjmașului, care a voit să i-l
smulgă, și-l durea rana tare; dar luînd mir, din care avea la sine de la făcătorul
de viață lemn al Crucii, a uns cu el degetul său cel bolnav și îndată s-a
vindecat. În acea vreme a luat stăpînire asupra diavolilor și-i izgonea cu
cuvîntul din oamenii care pătimeau și se aduceau la dînsul.
Odată, plutind cu corabia undeva și fiind învăluire și furtună,
acest părinte cuvios a schimbat-o în liniște. Iar celor ce veneau la locașul
lui, adică mulțime de străini și de săraci, împărțindu-le fără cruțare pîine
și toată hrana, le-a făcut a nu se împuțina, precum altădată Ilie a umplut
vasul de făină al văduvei. Altă dată, chelarul cîrtind asupra sfîntului pentru
împărțirea de hrană la cei ce veneau - pentru că celor ce viețuiau în mănăstire,
zicea el, nu le va ajunge spre trebuință -, sfîntul i-a poruncit aceluia ca
toate cele ce sînt în cămară de mîncare să le cîntărească și să le numere.
Și a găsit că nu scăzuseră cît de puțin. Atunci toți frații au preamărit pe
Dumnezeu, iar cîrtitorul, căzînd înaintea lui, și-a cerut iertare.
După aceasta, cuviosul s-a îmbolnăvit, fiind de cincizeci
de ani, iar boala lui era că avea piatră în pîntece și în coapse și se chinuia
foarte rău. Și din acel ceas toată cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o
pe patul durerii. Și, cel ce cu rugăciunea tămăduia bolile altora, lui însuși
nu cerea de la Dumnezeu tămăduire trupească, ci răbda cu mulțumire. După acea
boală trupească, i-a sosit vremea sfîrșitului celui de mărturisitor pentru
dreapta credință, după proorocia celui mai înainte văzător, Grigorie, pe care
o zisese încetișor la urechea sfintei fecioare, mireasa lui Teofan, zicînd
că, la vremea sa, va cîștiga cununa mucenicească. Căci, trecînd ani mulți
și cuviosul îmbătrînind, iar cîțiva împărați grecești trecînd, după aceea
Leon Armeanul a luat sceptrul împărăției grecești (813-820). Acela a ridicat
eresul contra sfintelor icoane și a tulburat iarăși Biserica lui Hristos,
izgonind din scaun pe sfîntul, dreptcredinciosul patriarh Nichifor, ca și
pe Cuviosul Teodor Studitul, împreună cu ucenicii lui, iar pe mulți alții
îi muncea cumplit și-i ucidea pentru cinstirea icoanelor.
Se scrie despre Sfîntul Teofan și aceasta. Că Sfîntul Nichifor,
patriarhul Constantinopolului, pe cînd se ducea cu corabia pe mare în surghiun,
a trecut prin dreptul acelui loc în care era locașul lui Teofan. Aceasta văzînd-o
Cuviosul Teofan sufletește, cu ochii cei mai înainte văzători, a poruncit
ucenicului să aducă cărbuni aprinși în cădelniță. Apoi, aprinzînd lumînarea
și punînd tămîie pe cărbuni, s-a închinat pînă la pămînt, vorbind ca și către
o persoană care trecea alăturea. Și întrebînd ucenicul: "Ce faci, părinte?
Spre cine vorbești, închinîndu-te?" Cuviosul i-a răspuns: "Iată, prea sfințitul
Patriarh Nichifor, izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce
în surghiun și trece cu corabia prin dreptul acesta; pentru dînsul am aprins
lumînarea și tămîia, să-i dăm cinstea cea cuviincioasă patriarhului".
A văzut aceasta cu duhul și prea sfințitul Patriarh Nichifor,
fiind în corabie; căci fără de veste plecîndu-și genunchii, s-a închinat sfîntului
stareț și, întinzînd mîinile în sus, îl binecuvîntă. Iar unul din cei ce erau
cu prea sfințitul Patriarh în corabie, l-a întrebat: "Pe cine binecuvintezi,
prea sfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" A răspuns
prea sfințitul: "Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaș, s-a
închinat nouă și ne-a cinstit cu lumînări aprinse și cu tămîie. Deci m-am
închinat lui, căci și el asemenea cu noi va pătimi, nu după multă vreme".
Lucru care s-a și împlinit.
Căci după aceea, răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vrînd
să înșele pe Cuviosul Teofan spre a lui rătăcire, a trimis la dînsul, chemîndu-l
cu cinste în Constantinopol și cu vicleșug zicînd: "Război îmi stă înainte
cu vrăjmașii și mi se cade mai înainte de a ieși la război să mă înarmez mai
întîi cu sfintele tale rugăciuni; pentru aceea, să nu te lepezi a veni la
noi, cinstite părinte". Iar Cuviosul Teofan, cu toate că a cunoscut vicleșugul
împăratului și era cuprins de grea boală trupească, însă a binevoit să meargă,
dorind să pătimească pentru dreapta credință. Intrînd în corabie, a ajuns
la împărăteasca cetate; însă nu s-a dus înaintea împăratului, fiindcă împăratul
se rușina de cinstita lui față și se temea de mustrările lui. Ci a trimis
la el bărbați cinstiți, amăgindu-l prin multe făgăduințe spre a sa rea credință,
zicînd: "Dacă vei fi de un gînd cu noi, voi înălța mănăstirea ta cu ziduri
de piatră și cu toată îmbelșugarea o voi îmbogăți, iar tu mai cinstit decît
toți vei fi cu mine; și cei ce îți sînt rudenii de aproape, pe aceia cu mari
boierii îi voi cinsti".
Apoi a adaos și cuvinte îngrozitoare, zicînd: "Dacă vei fi
potrivnic nouă, te vei face pricinuitor de mare necinste ție însuți". A răspuns
sfîntul prin trimișii aceia: "Eu nu am trebuință de nimic din bogățiile lumii
acesteia. Pentru că, dacă în tinerețile mele, aurul, argintul și averile cele
multe cîte le-am avut, le-am lăsat pentru dragostea lui Hristos, apoi oare
la bătrînețile mele să le doresc pe acelea? Să nu fie! Iar pentru mănăstire
și pentru cei de aproape ai mei, Dumnezeu, Purtătorul de grijă, este mai mare
decît împărații și boierii pămîntești. Și pentru ce împăratul mă înfricoșează
pe mine cu certări, ca pe un prunc mic cu vargă? Pregătească asupra mea tot
felul de munci, aprindă foc, apoi, deși nu pot umbla singur de sine, precum
mă vedeți, însă în foc voi sări pentru dreapta credință".
Acestea și mai multe cuvinte cu multă îndrăzneală zicîndu-le
sfîntul, s-au dus trimișii la împărat și i-au spus cele ce auziseră. Iar împăratul
se minuna de o îndrăzneală ca aceea a lui, fără de frică, și a poruncit oarecăruia
Ioan sofistul, isteț în cuvinte, plin de meșteșuguri și de vrăji, ca să se
întrebe cu cuviosul. Dar și acela, împotriva gurii celei de Dumnezeu grăitoare
a cuviosului părinte, a rămas ca un mut și, biruindu-se, s-a întors cu rușine
la cel ce l-a trimis pe el.
Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit ca pe Cuviosul
Teofan să-l închidă într-o casă oarecare întunecoasă și strîmtă, lîngă palatul
ce se numea Elevteria, și să pună străjeri lîngă dînsul. În acea strîmtă închisoare
cuviosul, bătrîn fiind și bolnav, a petrecut doi ani; și în toate zilele,
uneori cu momeli, iar alteori cu certări îl îndemna spre lupta împotriva sfintelor
icoane, rău făcîndu-i și de rău grăindu-l, prin oarecare eretici, pe care
îi trimitea la dînsul într-adins.
Odată, împăratul a trimis la sfîntul cu momeli, că doar ar
iscăli lepădarea icoanelor. Și a scris sfîntul către dînsul astfel: "Știi,
o, împărate, pe Acela ce ți-a dat împărăția, prin Care împărații împărățesc
și tiranii stăpînesc pe pămînt. Știi că Dumnezeu, fiind nescris împrejur,
a voit însă a se tăia împrejur, luînd firea noastră omenească asemenea nouă
în toate, afară de păcat, și prin acea fire îndumnezeită, a înviat morții,
a luminat orbii, a curățit pe cei stricați și celelalte minuni ale Sale pe
rînd le-a făcut. Și, prin aceeași fire, a suferit moarte de bunăvoie de la
iudeii cei pizmași și, a treia zi înviind, cu slavă S-a înălțat la cer și
de Tatăl niciodată nu Se desparte.
Acea fire omenească ce este în Hristos Dumnezeu, de vreme
ce Sfînta Evanghelie ne încredințează, cu cinste o primim pe ea; și primind
cartea Evangheliei cu cinste și cele scrise întru dînsa crezîndu-le, faptele
cele minunate ale lui Hristos le credem ca și cînd pe Însuși Hristos Îl cinstim
în acea carte. Și dacă pentru cartea Evangheliei, în care sînt scrise faptele
lui Hristos, nu sîntem osîndiți că o primim pe dînsa, apoi cum vom fi osîndiți
primind și cinstind istoria cea închipuită în icoane a acelorași cuvinte evanghelicești?
Prin aceste icoane chiar și barbarii cei ce vin la noi cu credință cunosc
lesne toată petrecerea lui Hristos, Care a fost pe pămînt cu oamenii, cum
și minunatele Lui fapte, cu înlesnire le cunosc.
Încît mulți necărturari privind cu ochii spre icoane, văd
minu-nile cele zugrăvite ale lui Hristos și patima Lui cea de bunăvoie, apoi
preamăresc pe Domnul, Cel ce a pătimit pentru noi; a căror mîntuire tu ai
zavistuit-o, lepădînd închipuirile icoanelor. Care sinod cîndva a vestit aceasta,
că a cinsti sfintele icoane este păcat și necurată furare de cele sfinte?
Au nu singur Hristos a trimis chipul cel nefăcut de mînă al feței Sale spre
vindecarea lui Avgar, domnul Edesei? Au nu Sfîntul Evanghelist Luca ne-a dat
nouă icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, cu vopsele închipuită?
Și ce împotrivire vei face predaniei și învățăturii Sfinților Părinți? Căci
Vasile cel Mare, cercătorul tainelor celor negrăite, a zis: "Cinstea cea dată
icoanei se suie la chipul cel dintîi, a căruia este". Asemenea și Sfîntul
Ioan Gură de Aur a zis: "Eu am iubit și pe acel sfînt chip ce este din ceară
făcut". Asemenea și Chiril, alăuta Sfîntului Duh, strigă: "Adeseori, văzînd
închipuirea patimilor lui Hristos pe icoană, nu fără de lacrimi am trecut
cu vederea acea închipuire și celelalte".
Deci, dacă cele dintîi șase Sinoade ecumenice a toată lumea,
care au fost mai înainte de cel de al șaptelea, n-au oprit sfintele icoane
a le cinsti, nici le-au lepădat, oare ți se pare că ești mai înțelept decît
dînșii? Al tău lucru este, o, împărate, ca să faci război împotriva celor
de alt neam; iar dogmele bisericești și legile Sfinților Părinți nu împăraților
se cuvine a le cerceta".
Acea scrisoare a Cuviosului Teofan citind-o împăratul, s-a
umplut de negrăită mînie și îndată a trimis pe un cumplit dregător spre părțile
Sigrianei ca să strice mănăstirea cuviosului, ce se numea "Locașul cea mare"
și să o ardă desăvîrșit; iar pe ucenicii lui, pe toți fără de milă bătîndu-i,
să-i izgonească. Iar pe alt dregător, tot așa de cumplit, l-a trimis la cuviosul
în închisoarea cea întunecoasă unde era ținut de doi ani, lîngă palatul Elevteriei.
Acesta, dezbrăcînd pe sfîntul stareț, care avea trupul obosit de multe postiri
și de boala cea lungă, l-a bătut fără de milă cu vine de bou pe spate și pe
pîntece; apoi, dîndu-i trei sute de lovituri iarăși într-aceleași legături
închizîndu-l, s-a dus. A doua zi același muncitor, mergînd din porunca împărătească
și scoțînd din închisoare pe cuviosul mucenic, l-a bătut din nou fără de milă;
apoi l-a trimis în surghiun în insula Samotraciei. Pe aceasta cuviosul, cu
ochii mai înainte văzători, a văzut-o cu cîteva zile mai înainte și ascultătorului
ce-i slujea mai înainte îi spusese că în acea insulă au să-l ducă.
Acolo Cuviosul Teofan mergînd, numai douăzeci și trei de zile
a trăit și a trecut din izgonirea cea pămîntească la pomenirea cea cerească,
cu cununa cea de mărturisitor al pătimirii împodobindu-se; și s-a așezat cinstitul
lui trup acolo, în raclă de lemn. Iar Dumnezeu a preamărit pe sfîntul și plăcutul
Său nu numai în viața lui, ci și după moarte. Căci a dăruit cinstitelor lui
moaște putere tămăduitoare și mulțime de bolnavi cîștigau tămăduiri, atingîndu-se
de cinstita lui raclă.
Iar după ce s-a ucis răucredinciosul împărat Leon Armeanul,
ucenicii Sfîntului cei izgoniți, iarăși întorcîndu-se la al lor locaș, în
muntele Sigrianiei, și mănăstirea cea arsă împodobind-o, au adus sfintele
moaște ale Cuviosului Teofan, părintele lor, de la insula Samotraciei în locașul
său care se numea "Marele locaș" și le-au așezat în biserică cu cinste și
făceau minuni fără număr, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit
împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|