Viața Cuviosului Anin monahul, făcătorul de minuni
(16 martie)
Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din părinți bine-
credincioși, și era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfîntului
Duh. Din tinerețe era blînd și tăcut la obicei și de nimeni învățîndu-se spre
faptele bune, el însuși se povățuia. Iar cînd a rămas orfan de părinți, în
al cincisprezecelea an al vîrstei sale, îndată s-a lepădat de lume și, intrînd
într-una din sfintele mănăstiri, a primit îngerescul chip asupra sa. După
aceea, dorind viață fără zgomot, s-a dus în pustia cea mai depărtată, unde
rîul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, aflînd pe un oarecare monah cu
numele Maiuma, într-o peșteră pustnicească, avînd viață aleasă, a petrecut
la dînsul și-i urma aceluia în post și în rugăciunile cele de toată noaptea.
Și atît de mult le era postul, încît, toate cele patruzeci
de zile sfinte pînă la Paști nimic gustînd, erau veseli la față, ca și cum
la o masă împărătească s-ar fi ospătat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul
atît de mult a sporit, încît pe starețul său l-a întrecut; pentru că de multe
ori, afară de cele patruzeci de zile, petrecea fără hrană, ziua și noaptea
rugîndu-se, încît se minuna starețul de o nevoință ca aceea a lui. Apoi nici
apa nu era aproape unde petreceau, pentru că rîul Eufrat era departe de peștera
lor ca la cinci stadii și de acolo Anin aducea apă starețului într-un vas
mic; căci nu voia să aibă vas mare de adus apă ca mai mult să se ostenească,
venind adeseori la rîu.
Odată, ducîndu-se el după apă și mergînd nu departe de peșteră,
cam o stadie, îngerul i-a turnat apă în vas și, întorcîndu-se fericitul degrabă,
a dat-o starețului; și se minuna starețul de întoarcerea grabnică a ucenicului,
pentru că știa că nu era acolo altă apă. Deci, cunoscînd darul lui Dumnezeu
la ucenicul său, voia ca să-l aibă învățător și stareț. Dar neputînd să înduplece
pe Sfîntul Anin, s-a dus de la dînsul, nevrînd să aibă slujbă de la un plăcut
al lui Dumnezeu ca acela, căruia însuși el ar fi dorit să-i slujească. Și
mergînd în mănăstirea aceea care era la Eufrat, a spus fraților despre Sfîntul
Anin. Din ceasul acela, sfîntul a fost cunoscut și au început a merge la dînsul
monahii.
După plecarea starețului Maiuma, Sfîntul Anin a rămas într-acea
peșteră, grăind întru sine: "Sînt povățuit a veni aici de Dumnezeu, ca să
petrec pînă la sfîrșitul meu". Deci ieșea de multe ori în cea mai dinăuntru
pustie și acolo petrecea pînă la douăzeci, iar alte ori pînă la treizeci de
zile și iarăși se întorcea la chilia sa din peșteră. Și, fiindcă își omorîse
toate patimile trupului său și pe trup îl supusese duhului, pentru aceea i-a
supus Dumnezeu lui fiarele cele sălbatice ca să-i slujească; și umblau după
dînsul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tămăduindu-i
o rană la picior, l-a făcut sănătos. Dar nu numai animalelor, ci și oamenilor
le-a fost doctor fără de plată; pentru că Dumnezeu i-a dat darul să tămăduiască
toate bolile și durerile oamenilor. Și a străbătut vestea despre dînsul în
țara aceea și era numele lui slăvit, încît veneau la dînsul nu numai bărbați,
ci și femei, aducînd pe bolnavii lor. Iar el, cu darul lui Dumnezeu ce era
într-însul, îi tămăduia și le dădea drumul sănătoși.
Deci, încetînd de a ieși în pustietate, ședea în chilie pentru
oamenii cei ce veneau la dînsul. Că pentru aceea îl dăruise Dumnezeu în țara
aceea, ca pe un izvor de tămăduire, ca astfel cei ce mergeau la dînsul să
nu se întoarcă deșerți de mîngîiere, neaflîndu-l în chilie, ci fiecare să-și
primească doctoria de care avea trebuință; unii luînd tămăduire de neputințele
trupești, iar alții, de durerile sufletești, prin cuvintele lui cele duhovnicești.
Dar, deoarece locul acela era fără apă și era trebuință să
aibă apă multă pentru mulțimea celor ce veneau la dînsul, de aceea a săpat
o fîntînă mică să se adune în ea apă din ploaie, care putea să le ajungă puține
zile. Odată, venind la dînsul niște oameni însetați, în timp de zăduf, a poruncit
unuia din ucenicii săi - pentru că acum avea șase frați -, să scoată din fîntîna
aceea apă și să adape pe cei însetați. Ucenicul îi spuse că nu este nici o
picătură de apă, deoarece toată s-a folosit la trebuință. Iar cuviosul, cu
față senină, a zis către dînsul: "Nădăjduiesc spre minunatul nume al Domnului
că vei găsi apă pentru potolirea setei celor ce au venit!"
Deci, ducîndu-se ucenicul, a găsit fîntîna plină de apă pînă
deasupra și, cu mirare bucurîndu-se și slăvind pe Dumnezeu, a scos apă și
a adus-o la părintele, spunînd minunea ce se făcuse cu rugăciunea sfîntului;
și apa aceea le-a ajuns la trebuință încă multe zile. Aceasta a fost în al
șaptesprezecelea an al pustniciei lui. Apoi după o vreme, apa aceea sfîrșindu-se
și nevoie fiind, nu voia ca iarăși o minune ca aceea să ceară de la Dumnezeu.
Ci, smerindu-și gîndul său, a început singur cuviosul a aduce noaptea apă
de la Eufrat, pentru trebuința celor ce veneau la dînsul. Și în toate nopțile,
de seara pînă dimineața se ostenea, aducînd apă și avînd lauda lui Dumnezeu
în gură, iar în gînd pomenirea cuvintelor din Evanghelia lui Hristos: Oricine
vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu, nu-și va pierde plata sa.
S-a întîmplat într-o zi că nu era apă nicidecum, iar oarecare
frați veniseră la dînsul de la mănăstire pentru cercetare și erau însetați
după drum. Atunci, luînd singur vasele de adus apă, s-a dus spre rîul ce era
departe și îndată s-a întors. Iar cei ce-l vedeau întorcîndu-se îndată, au
socotit că a slăbit cu trupul și de aceea, neajungînd pînă la rîu, s-a întors.
Deci au alergat întru întîm-pinarea lui, vrînd singuri să se ducă la rîu după
apă. Iar cînd au vrut să ia de pe umărul său vasele de apă le-au aflat grele,
fiind pline cu apă, și s-au mirat foarte mult. Căci îngerul Domnului - precum
și mai înainte, în vremea lui Maiuma, starețul -, a umplut vasele cu apă.
Și au strigat frații: "Slavă lui Dumnezeu!" Apoi, îndată din umerii sfîntului
părinte a izvorît apă vie și rece și au băut, veselindu-se. Iar sfîntul, fiind
smerit cu gîndul, zicea către dînșii: "Iertați-mă, fraților, că eu sînt păcătos
și nu pentru mine s-a dăruit nevăzut apa aceasta, ci pentru setea voastră
cea mare, ca să nu slăbiți pînă ce m-aș fi întors de la rîu".
Un episcop al Neocezareei, cu numele Patrichie, avînd dragoste
către Sfîntul Anin, îl cerceta și mult îl cinstea pentru viața lui cea sfîntă,
cum și pentru minunile care, cu darul Domnului, se făceau de dînsul. Deci
l-a făcut preot cu sila și, auzind că singur cuviosul, ostenindu-se, aducea
apă de la Eufrat pentru poporul care venea la dînsul, a trimis la el un catîr
ca să-i aducă apă, iar sfîntul să se odihnească după oboseala aceea. După
cîteva zile, a venit la cuviosul un om sărac și neavînd cu ce să-și plătească
datoria celui ce-i dăduse împrumut, se ruga de sfînt să-și facă milă și să-i
dea ceva cu care ar putea să se răscumpere de la împrumutător. Iar cuviosul,
fiind sărac cu duhul și cu lucrul și neavînd nimic să dea aceluia, i-a zis:
"Ia-ți, frate, catîrul acesta, vinde-l și-ți plătește datoria ta".
Luînd omul acela catîrul, s-a dus. Iar sfîntul iarăși se ostenea
singur cu aducerea apei de departe, de care lucru înștiințîndu-se episcopul,
i-a trimis alt catîr, zicîndu-i: "Nu-ți dau catîrul în stăpînire, ci numai
ca să aducă apă, iar cînd îmi va trebui, îl voi lua". După cîtva timp a venit
la cuviosul un om sărac, cerînd milă. Iar el, neavînd nimic, a dat catîrul
celui ce cerea. După aceea a mers la dînsul episcopul în cercetare și, negăsind
catîrul, a poruncit să sape un puț mare și, aducînd dobitoace, l-a umplut
cu apă adusă de la rîu; că în părțile acelea uscate, în pămîntul ce este acolo
fără umezeală, neavînd într-însul nici un izvor de apă, se sapă puțuri și
se adună apă din ploi ori din zăpadă, sau se umplu cu apă adusă din altă parte.
Deci a umplut episcopul puțul cu apă, iar pe dobitoacele sale le-a luat cu
dînsul și după aceea, cînd apa se împuțina în puț, iarăși trimitea episcopul
catîri de adus apă și, umplînd puțul, iarăși îi întorcea la dînsul.
În părțile Apamiei era un stîlpnic cu numele Pionie, avînd
viață îngerească. Iar niște locuitori dimprejur, oameni răi, au venit noaptea
la mănăstirea lui, nădăjduind că vor găsi acolo bogăție multă. Și, săpînd
zidul pe dedesubt, au intrat tîlhărește și toate chiliile înconjurîndu-le,
căutau să afle ceva; dar, negăsind nimic, s-au întors deșerți. Iar unul dintre
dînșii, apucînd o piatră, a aruncat-o asupra acelui sfînt stîlpnic și l-a
lovit în cap foarte tare, rănindu-l. După ce s-au dus acei făcători de rele,
se gîndea stîlpnicul acela să se pogoare de pe stîlp și să se ducă la judecător,
ca să le facă răsplătire.
Înștiințîndu-se de aceasta Cuviosul Anin, a chemat pe leul
ce-i slujea și, după obicei dîndu-i mîncare, a zis către dînsul: "Mănîncă
de te satură, că în depărtată cale ai să alergi". Apoi luînd o hîrtie, a scris
într-însa astfel: "Cuvioase părinte, am aflat că din cauza năvălirii unor
oameni, rău pătimind, gîndești să te pogori de pe stîlp, vrînd să faci vremelnică
judecată vrăjmașilor tăi. Dar încetează un gînd ca acesta, ca să nu te lipsești,
prin nerăbdare, de răsplătirea cea veșnică întru Împărăția cerească". Apoi
a legat acea hîrtie de grumazul leului și, vorbind către dînsul ca și către
un om, l-a trimis la stîlpnicul de la Apamia, poruncind fiarei să nu vatăme
pe nimeni în cale.
Iar leul, alergînd repede, a sosit la mănăstirea stîlpnicului
și bătea în poartă cu unghiile, stricînd ușa. Portarul, plecîndu-se pe o ferestruică
și văzîndu-l pe leu, a alergat la stîlpnic și i-a spus că o fiară mare stă
lîngă poartă. Iar stîlpnicul, făcînd rugăciune, a poruncit portarului să deschidă
ușa fără frică. Deci, intrînd leul și apropiindu-se de stîlpnic, a aruncat
hîrtia aceea înaintea lui. Iar el citind-o, s-a minunat de mai înainte vederea
Cuviosului Anin, că, fiind departe, i-a știut gîndul și se mira cum Dumnezeu
a supus fiara să slujească plăcutului Său; și a încetat acel gînd, aruncîndu-și
nădejdea sa spre Domnul.
O femeie oarecare dreptcredincioasă, avînd o boală, a venit
la Sfîntul Anin, dorind să se învrednicească de tămăduire, iar din întîmplare
a întîmpinat-o un barbar, avînd o suliță în mîini; acela, vrînd să fure cele
ce avea, n-a găsit nimic la femeie decît puțină pîine ce o avea pentru cale.
Deci, aprinzîndu-se cu pofta păcatului, a voit să-i facă silă. Și, înfigîndu-și
sulița în pămînt, a început a o sili spre desfrînare. Iar ea, trăgîndu-se
și neputînd să scape din mîinile lui, a strigat, chemînd în ajutor numele
cuviosului, zicînd: "Sfinte Anine, ajută-mi!" Și îndată sălbaticul și neîmblînzitul
barbar s-a făcut blînd și tremura.
Deci a căzut asupra lui o spaimă și, vrînd să fugă, a întins
mîna să-și ia sulița, dar n-a putut s-o scoată din pămînt. Acest lucru văzîndu-l
barbarul, s-a umplut de frică mai mult, apoi s-a și îndrăcit. Iar femeia,
scăpînd din mîinile lui, s-a dus la sfîntul și i-a spus ceea ce i se întîmplase.
Apoi, căpătînd vindecare de neputința sa, s-a dus într-ale sale. După aceea
și barbarul acela a alergat la cuviosul, căindu-se de toate faptele sale cele
rele. Pe acela vindecîndu-l Cuviosul Anin, l-a învățat sfînta credință și
l-a învrednicit de Sfîntul Botez. Apoi, după o vreme, l-a îmbrăcat în îngerescul
chip și s-a făcut monah plăcut lui Dumnezeu. Iar din sulița aceea care se
înrădăcinase în pămînt, cu dumnezeiască putere a crescut un stejar mare.
Încă multe alte minuni a mai făcut acest mare plăcut al lui
Dumnezeu: pe slăbănogi i-a vindecat, diavolii din oameni i-a alungat și nenumărați
bolnavi a vindecat. Și a fost tămăduitor nu numai al oamenilor, dar și al
dobitoacelor. Odată, într-o zi de zăduf, venind la dînsul popor mult, neajungînd
apa și toți slăbind de sete, s-a rugat Sfîntul Anin și îndată s-a ivit un
nor de ploaie în văzduh și s-a vărsat deodată o ploaie mare, fără măsură,
încît toate gîrlele și văile s-au umplut de apă. De asemenea multe a proorocit
cuviosul despre cele ce aveau să fie. A spus mai înainte despre năvălirea
barbarilor și, sfîrșitul unora din frați văzîndu-l, mai înainte îi chema pe
fiecare deosebit și zicea: "Fiule, îngrijește-te de suflet, că ți s-a apropiat
vremea".
După aceea, s-a apropiat și sfîrșitul lui, trăind toți anii
de la nașterea sa o sută și zece. Și, văzîndu-și mai înainte ziua mutării
sale, a chemat turma sa cea cuvîntătoare - căci adunase frați de ajuns -,
și, învățîndu-i mult, a arătat cu mîna spre unul dintr-înșii, preot mai îmbunătățit,
cu numele Veronichian, și a zis: "Acesta să vă fie egumen în locul meu!"
Apoi, după șapte zile de boală, s-a apropiat de sfîrșit și,
în ceasul sfîrșitului său, s-a înspăimîntat și se silea să se scoale de pe
pat. Apoi, plecîndu-și capul, grăia: "Pace vouă, stăpînii mei!" Tăcînd puțin,
iarăși a zis: "Cine sînteți, stăpînii mei?" Apoi iarăși a zis: "Fie voia Domnului
meu! Iată, merg și eu după porunca Domnului". Atunci s-au înfricoșat toți
cei ce stăteau înainte și au căzut la pămînt. Iar iubitorul de Dumnezeu, Veronichian,
preotul cel numit egumen, a zis către cuviosul:
"Stăpîne al meu, cum îți este nădejdea pentru care te-ai ostenit
în toate zilele vieții tale? Spune-ne, ce ai văzut?" Grăit-a sfîntul: Am văzut
deschis Ierusalimul cel de sus și un nor luminos ieșind, din care trei bărbați
purtători de lumină, venind desupra mea, mi-au zis: "Anine, Domnul te cheamă.
Scoală-te și mergi cu noi!" Eu i-am întrebat: "Cine sînteți voi, stăpînii
mei?" Ei au răspuns: "Noi sîntem Moise, Aaron și Or".
Auzind acestea, frații s-au umplut de mai mare spaimă. Iar
el a zis către dînșii: "Rugați-vă pentru mine, frații mei, ca să nu mă rușinez
cînd voi fi dus la Judecătorul cel înfricoșat!" După aceea, a zis iarăși:
"Primește, Doamne, duhul meu!" Și îndată s-a mutat la Domnul, în 18 zile ale
lunii martie. Și l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe
Sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel slăvit de toți, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna martie
|