Un bărbat oarecare vestit de neam domnesc și boieresc, cu numele
Polemie, din cetatea Alexandriei, împreună cu fiul său Hrisant s-a dus la Roma
și a fost primit de boieri cu cinste, iar de către împărat s-a cinstit cu locul
de senator. Acela pe unul născut fiul său, Hrisant, sîrguindu-se să-l învețe
toate cărțile, l-a dat la învățătura filosofiei. Iar cîtă înțelepciune avea
tînărul, vor arăta lucrurile lui cele din urmă. Pentru că, după ce a cercat
cu pricepere toată Sfînta Scriptură, citind cu luare aminte Sfînta Evanghelie
și cărțile Apostolilor și cugetînd la dînsele, grăia către sine: "Ți se cădea
ție, Hrisante, să citești scripturile păgînilor, cele pline de întuneric, pînă
ce nu cunoșteai lumina adevărului, pe care aflînd-o, ține-te numai de ea, căci
nu este înțelept să te întorci iarăși din lumină la întuneric.
Căci îți vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la învățătură,
dacă vei lepăda roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la Dumnezeu
se dau celor ce le cer, pentru că așa poruncește Dumnezeu: Căutați și veți
afla. Iar dacă ceea ce ai căutat și ai aflat vei voi să lași, te vei asemăna
oamenilor fără de minte și nerecunoscători. Ține-te tare de ceea ce cu toată
mintea se cade să te ții, adică de Dumnezeu, ca să nu cazi în paguba cea mare
cînd te vei lipsi de bunăvoie de binele căutat prin atîtea osteneli. Ai aflat
aur și argint, ai aflat piatră scumpă, căci ce ai căutat să afli, aceea ai aflat,
ca să moștenești cele aflate. Deci, ferește-te ca să nu se ia de la tine acea
comoară aflată!"
Acestea grăindu-le în sine, căuta cine să-i fie învățător al
dumnezeieștilor Scripturi. Mai înainte a fost ascultător la înțelepciunea cea
retorică și filosofică și ucenic al dascălilor celor preaîn-țelepți, iar acum
dorea să afle dascăli simpli, precum altădată au fost pescarii cei necărturari,
dar care pe toată lumea au vînat-o, spre cunoștința lui Hristos. Învățători
ca aceia cu sîrguință căuta tînărul cel cu bună înțelegere, pentru că citise
pe apostolul, care zice: Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde
este întrebătorul acestui veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie înțelepciunea
acestei lumi? De vreme ce n-a cunoscut lumea, cu înțelepciunea ei, pe Dumnezeu,
bine a voit Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii, să mîntuiasă pe cei ce cred.
Acestea cugetînd în sine Hrisant în toate zilele și pe robii
lui Hristos căutîndu-i, a găsit pe cineva spunîndu-i că știe un bărbat creștin,
cu numele Carpofor, preaiscusit în dumnezeieștile Scripturi, ascunzîndu-se în
munți, într-o peșteră, la un loc puțin știut. Auzind fericitul tînăr, s-a bucurat
foarte tare și, stăruind la cel ce i-a spus, îl ruga cu lacrimi să-i arate locul
unde viețuiește acel om al lui Dumnezeu. Deci, înștiințîndu-se, a venit la cunoștința
acelui fericit Carpofor, care era cu vrednicia preot, și a auzit de la dînsul
cuvîntul lui Dumnezeu și taina credinței creștinești; apoi, adeseori mergînd
la dînsul, se povățuia la calea mîntuirii.
În cîteva luni, povățuindu-se de Carpofor preotul, a înțeles
desăvîrșit tainele dumnezeieștii Scripturi și a primit Sfîntul Botez de la dînsul.
Apoi, atît s-a întărit în sfînta credință și în dragostea lui Hristos s-a făcut
desăvîrșit, încît, după șapte zile de la botezul său, a început a propovădui
la arătare în popor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Despre aceasta auzind unii bărbați vestiți dintre rudele lui,
au zis tatălui său: "Caută, că asupra ta va fi o pricină și asupra capului tău
va cădea ceea ce îndrăznește fiul tău a face; pentru că îndrăznește a grăi de
rău pe zei și zice că este un oarecare Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acest
lucru de va ajunge la auzul împăratului, apoi nici tu, nici noi, rudele tale,
nu vom fi iertați pentru dînsul și vom pierde mila împărătească. Pentru că cine
îndrăznește să grăiască asupra zeilor unele hule ca acelea, decît numai cei
ce se împotrivesc legilor împărătești?"
Mîniindu-se, Polemie a închis pe Hrisant, fiul său, într-o cămară
întunecoasă și rece și-l muncea cu foamea, dîndu-i puțină mîncare seara. Iar
fericitul Hrisant socotea închisoarea aceea și foamea nu ca o pedeapsă, ci ca
o deprindere la post, la liniște și la strîmtorarea vieții creștinești și binevoia
să fie în închisoarea aceea strîmtă și întunecoasă mai mult decît în palatele
cele desfătate și luminoase. Înștiințîndu-se despre aceea casnicii și vecinii,
sfătuiau pe tatăl, zicînd: "Dacă voiești să-ți întorci fiul de la gîndul creștinesc,
apoi să-l rînduiești mai mult să petreacă în veselie și în desfătări și, găsind
o fecioară frumoasă și înțeleaptă, s-o însoțești cu el să-i fie femeie și, cunoscîndu-se
că este bărbat, să uite creștinătatea, căci temnița, legăturile și foamea cu
care tu îl muncești, creștinii le socotesc mai mult spre slavă și laudă, decît
ca pedeapsă".
Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit să gătească deosebit
palat foarte luminos și să înfrumusețeze pereții cu podoabe scumpe. Apoi, a
pregătit acolo pat de mult preț, bine așternut și toate cele de veselie și frumoase
și, scoțînd pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă, l-a îmbrăcat în haine
țesute cu aur și l-a dus în palatul acela. Și, alegînd din slujnicile sale fecioare
mai frumoase la față și înfrumusețîndu-le cu podoabe scumpe, le-a închis în
palatul acela împreună cu fiul său, poruncind fecioarelor ca în tot chipul să
se sîrguiască să amăgească pe Hrisant spre dragostea plăcerii trupești și să-l
întoarcă de la Hristos. Deci, s-au dat acolo mulțime de bucate și băuturi din
cele mai bune, iar fecioarele cîntau și dănțuiau în fața Sfîntului Hrisant,
mîncînd, bînd, veselindu-se, jucînd, cîntînd cîntece desfrînate, vorbind cuvinte
de rușine. Căci în toate chipurile se sîrguiau să vîneze sufletul copilului
cel tînăr spre fapta de desfrînare și spre dulceți trupești.
Iar tînărul, nu ca un tînăr, ci ca un bărbat cu mărime de suflet,
răbda dănțuirile și amăgirile fecioarelor și, fiind în mijlocul curselor, petrecea
neprins. În astfel de război ostașul lui Hristos stătea nebiruit și de mînăcările
cele desfătate și de băuturile cele dulci se lepăda foarte; iar spre fecioare
căuta ca spre aspide și de atingerea lor se păzea cu dinadinsul, ca de atingerea
de șarpe, și neîncetat se ruga. Cînd avea nevoie să doarmă, se culca pe pămînt,
fără de așternut; iar cuvintele cele amăgitoare și de rușine ale fecioarelor,
ca pe niște săgeți le socotea și cu pavăza credinței le izgonea de la sine;
iar către Dumnezeu striga, zicînd:
"Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mîntuirea
ta sînt Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război
asupra mea, de nu-l va supune și nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgește acela
care socotește că prin a sa putere biruiește patima trupească și păzește curăția,
dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupești; nici nu va
putea sufletul să ajugă la curțile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo.
Pentru că dulceața trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia
deșertăciunii vieții spre înghițirea sufletelor. De ai săi dinți de va scăpa
cineva, este dator să-Ți dea mulțumire din tot sufletul, Ție, Dumnezeule, Mîntuitorul
nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot așa și
fericitul și plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mîinile desfrînatei,
ca din dinții unei fiare neîmblînzite, pentru care, plîngînd tatăl său, grăia:
O fiară cumplită a mîncat pe fiul meu! Căci, cu adevărat,
femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită și ca o leoaică zgîria
cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgîndu-l spre fărădelege.
Și care fiară poate să fie mai cumplită, decît diavolul și femeia? Trupul și
sîngele ridicîndu-se în tînăr din fire și aprinzîndu-l spre poftă, iar femeia,
îndemnîndu-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumusețea
feței, prin îmbrăcămintea cea de mare preț, prin bogății, prin stăpînire și
prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare și la moarte pe cel mai înțelept.
Și minunat lucru este cum a scăpat de vînarea acelei fiare viclene! Nu în deșert
zicea tatăl său: "Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu". Pentru
că din mare și de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită,
decît aceea cînd voiau frații lui să-l ucidă. Și a scăpat numai cu ajutorul
Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dînsul.
Și acum mă rog Ție, Doamne, cu smerenie, dă-mi ajutor asupra
fiarelor și șerpilor acestora, cu care tatăl meu m-a închis în acest loc; căci
precum șerpii dorm, fermecîndu-se de glasul fermecătorilor, așa, în vremea rugăciunilor
mele, să doarmă aceste necurate fecioare, ca să nu ridice în trupul meu cel
tînăr războaie de dulci patimi! Ajută-mi, Mîntuitorul meu, că pe Tine Te știu
Unul, adevăratul Dumnezeu, Cel ce mîntuiești pe cei ce cred întru Tine și le
dai lor putere nebiruită!"
Astfel rugîndu-se el, fecioarele acelea au căzut într-un somn
atît de greu, încît n-au putut nicidecum a se scula și a se deștepta din somnul
acela, pînă ce nu le-au dus afară din palatele acelea. Apoi, scoțîndu-le afară,
îndată s-au deșteptat și au cerut mîncare. Iar după ce au intrat în palat la
sfîntul tînăr, îndată au adormit cu somn greu. Deci, în toate zilele făcîndu-se
aceasta, s-a înștiințat despre acest lucru tatăl lui, care a început a se tîngui
după fiul său ca după un mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: "Fiul tău
a învățat de la creștini meșteșugul vrăjitoresc și cu înlesnire pe fecioarele
cele neștiutoare le-a fermecat cu vrăji. Deci, logodindu-l cu o fecioară înțeleaptă
și învățată, s-o duci la dînsul cu rînduială de nuntă și să se însoare chiar
și nevrînd, căci stînd împreună cu dînsul totdeauna, îl va atrage vreodată la
trupeasca împreunare și-l va întoarce de la creștinătate".
Polemie răspunse: "Dar unde vom găsi o fecioară așa de înțeleaptă,
care ar putea să-l înmoaie pe împietritul acela și să-l plece a se întoarce
la legile noastre?" I-au zis lui vecinii: "Este între fecioarele care slujesc
zeiței Atena o fecioară învățată, cu numele Daria, bine încuviințată la față
și foarte înțeleaptă, care a trecut toate cărțile și toată învățătura retorică
și acum este vremea ei de nuntă; deci, apucă tu mai înainte, pînă n-o ia altcineva
și, logodind-o, du-o la fiul tău".
Ascultînd tatăl un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale să
se ducă la fecioara aceea, să-i spună despre tînărul Hrisant, în-științînd-o
despre întoarcerea lui la credința creștinească și să roage pe fecioară să facă
aceste două fapte: adică, să-l aducă și la însoțire cu dînsa și să-l întoarcă
de la creștinătate. Fecioara s-a învoit la însoțirea cu Hrisant și întîi a învățat
cuvinte amăgitoare, cum ar putea să plece pe mire spre dragostea trupească și
să-l schimbe spre închinarea zeilor romanilor. După aceea, a fost dusă cu cinste
în casa lui Polemie.
Deci, împodobind-o cu haine preafrumoase și de mare preț, după
fireasca sa cuviință, a dus-o în cămară la sfîntul, unde, fiind singură cu dînsul,
ce cuvinte de dragoste nu-i grăia? Cu ce amăgiri nu-l amăgea, atrăgînd spre
desfrînare pe tînărul cel curat? Iar ostașul lui Hristos petrecea ca un diamant
tare, ca un stîlp neclintit și ca un munte nemișcat, biruind dragostea trupească
prin dragostea lui Dumnezeu și cu arma Crucii gonind săgețile cele aprinse împotriva
sa de vicleanul diavol. Apoi, suspinînd din adîncul inimii către Dumnezeu și
chemînd în ajutor pe Duhul Sfînt, a început a grăi către fecioară astfel:
"Dacă pentru însoțirea cea de puțină vreme cu mine, omul cel
muritor, o, minunată fecioară, te-ai împodobit cu atîta cuviință și-mi aduci
cuvinte atît de dulci și de miere curgătoare, ca să mă întorci de la scopul
cel bun, să-mi îndărătnicești sufletul cel cuprins de dragostea lui Dumnezeu
și să-mi schimbi gîndul, apoi cu atît mai mult ți se cade să te îngrijești ca
să poți afla dragostea Celui fără de moarte, Împăratul și Fiul lui Dumnezeu;
și-ți va fi cu înlesnire aceasta, dacă vei voi. Pentru că, dacă îți vei păzi
curat și fără prihană sufletul tău, împreună cu trupul, și, precum ți-ai împodobit
trupul cu haine de mare preț, îți vei împodobi tot așa și inima cu obiceiuri
îmbunătățite, apoi îngerii îți vor fi tovarăși, apostolii prieteni, mucenicii
vecini și îți vor mijloci ca Însuși Hristos să-ți fie Mire, Care îți pregătește
la cer cămară nestricăcioasă, cu neasemănare mai frumoasă și mai luminoasă decît
cea pămîntească. El îți va da veseliile Raiului cele veșnice, floarea tinerețelor
tale o va face nemuritoare și-ți va scrie zestre în cărțile vieții veșnice".
Auzind Daria niște cuvinte ca acestea ale Sfîntului Hrisant,
s-a umilit și a zis: "Nu m-a adus aici nici o poftă trupească așa de mare, ci
dragostea către tine și lacrimile tatălui tău, ca să te întorc la slujirea zeilor
noștri". Sfîntul Hrisant răspunse: "Dacă la acestea ai oarecare dovezi și luminate
arătări, prin care să mă încredințezi că slujba făcută de voi zeilor este dreaptă,
te voi asculta și-mi voi schimba gîndul. Deci, să vorbim de aceasta pentru folosul
de obște". Daria zise: "Nimic nu este mai de folos și mai de trebuință oamenilor,
decît a cinsti pe zei și a se păzi cu dinadinsul, ca nu cumva, defăimîndu-i,
să-i pornim spre mînie. Ci, se cade a-i îmblînzi cu jertfe, ca să ne fie păzitori".
A grăit sfîntul: "Cum pot, o, înțeleaptă fecioară, să ne fie
păzitori zeii aceia, care singuri au trebuință de păzire de la alții și-i străjuiesc
noaptea cîinii cei legați de dînșii, ca nu cîndva să se fure de tîlhari? Pentru
aceasta se pironesc cu piroane de fier și cu plumb se întăresc, ca nu cumva,
surpîndu-se de cineva, să cadă la pămînt și să se sfărîme". Daria zise: "De
ar fi putut poporul cel simplu fără chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar
fi cuvenit să-i cioplească și să-i pună în picioare. Ci se cioplesc în aur,
argint, aramă, marmură și în lemn ca oamenii, văzîndu-i pe ei cu ochii, să știe
la cine vor gîndi cu mintea și-i vor cinsti și se vor teme".
A zis Sfîntul Hrisant: "Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți?
Să cercetăm și să socotim. Oare sînt vrednici de dumnezeiască cinste aceia ai
căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are
toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie,
de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru,
care mînca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau
ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia, care, cîte zile a trăit, atîtea fărădelegi,
atîtea desfrînări, atîtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător
fiilor săi, preadesfrînat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al
împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atîtea fărădelegi
și necurății era cuprins, încît nici nu este cu putință a le auzi. Atît erau
de rușinoase și necurate lucrurile lui.
Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar
că ei au fost astfel, mărturisesc chiar ai voștri scriitori de cărți, care au
scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de
minte. Dar toți în vremea lor au pierit. Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia
al vostru, care pînă la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încît
chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pămîntul a necinstit
cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis al vostru, ce fel de dumnezeire
vei afla? Capul lui era ca o arătare într-aripată. Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc,
afla aur ascuns în pămînt; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea
veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate
zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș. Dar ce fel de sfințenie a fost
și în Ieraclie, care, ucigînd pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur -
cu dumnezeiască voie - s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu
părul pe care-l purta. Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim
și de împărăteasa Ira, sora și femeia lui Dia, de nebuna Palada și de Venera
cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mîniindu-se
una asupra alteia și certîndu-se pentru frumusețea feței, care dintre dînsele
ar fi mai frumoasă decît alta, au avut trebuință de judecată.
Aceștia toți neavînd dumnezeire, nici vreo sfințenie și dreptate,
pe cine judecă înțelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca cinste? Iar
pentru ceilalți zei mai mici, nici a grăi nu se cade, căci unul este capul,
căruia celelalte mădulare îi urmează. Și care dintre ei se va socoti zeu sau
zeiță, dacă Cronos, Dia și Venera - față de care nimeni nu se socotește între
zei mai mare -, nu sînt zei? Dacă - precum am arătat - ai voștri zei sînt ticăloși
și deșerți, apoi cu cît mai mult sînt ticăloși aceia, care ca pe niște zei îi
cinstesc pe dînșii?"
Daria, ascultînd cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis:
"Dacă povestirile și basmele făcătorilor de stihuri sînt deșarte, apoi să ne
întoarcem la filosofi. Aceștia învață a lăsa tot obiceiul rău, iar fapta bună
a o alege; apoi, cu felurite tîlcuiri închipuind așezarea lumii și tîlcuind
numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie și nimic nu întoarce, îl
numesc vreme, iar pe Dia, zăduf; pe Ira, văzduh o numesc; pe Afrodita, foc;
pe Poseidon, mare; pe Ceres, pămînt și, cu celelalte nume de zei, numesc pe
celelalte lucruri".
A grăit Sfîntul Hrisant: "S-a obișnuit a se face chipuri pentru
acele lucruri care nu pot totdeauna a rămîne, ci cu vechimea vremii au trecut.
Iar pămîntul totdeauna este, așijderea și marea și focul, totdeauna sînt, și
văzduhul, de toți se vede. Și nu pricep pentru ce ați legiuit a cinsti acele
stihii între idolii cei ce au asemănare omenească, făcuți de mîini omenești,
și cu asemănarea lui Dumnezeu a-i cinsti. Pentru ce cinstiți chipurile stihiilor
cioplite în omenești asemănări, mai mult decît lucrurile singure? Pentru ce
nu vă închinați pămîntului, văzduhului și mării? Oare este vreun împărat sau
domn, care ar fi poruncit ca pe sine, împăratul și domnul, să-l treacă cu vederea,
iar chipului său cel făcut să i se închine? Dar, de vreme ce nu este nici un
împărat astfel, nici domn, cu cuviință este să mărturisim adevărul, că prin
chipurile idolești nu sînt stihii, nici zei închipuiți, ci oameni muritori".
Daria a zis: "Dovezile tale întăresc a mea înțelegere, căci
chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii neștiutori, iar noi cinstim lucrurile
acelea ale căror chipuri sînt puse înainte". Grăit-a Sfîntul Hrisant: "Dacă
voiești să întărești a ta înțelegere cu ale noastre dovezi, apoi să aducem în
mijloc pe toți cei ce cinstesc stihiile. Aceia, dacă cinstesc pămîntul, apoi
cu vrednicie să-l cinstească ca pe un dumnezeu al lor, iar necinste să nu-i
facă lui; adică să nu-l are, nici să-l sape, nici să-l scurme în vreun chip,
ci nelucrat să fie pămîntul de arătură și de săpătură. Iar lucrătorul de pămînt
care nu-l mărturisește a fi Dumnezeu, pune pe dînsul plugul și sapa, nedîndu-i
nici o cinste dumnezeiască.
Deci, socotește căruia îi face mai roditoare țarinele și gră-dinile?
Oare celui ce nici îl ară, nici îl sapă, ci îl cinstește ca pe un Dumnezeu?
Sau celui ce fără cinste îl ară și îl sapă? Iar dacă pămîntul într-adevăr este
zeu, precum voi ziceți, apoi se cade ca vouă, închinătorilor săi, să vă dea
toate roadele fără a voastră osteneală, nearîndu-se, nici săpîndu-se. Dacă și
marea este zeu, apoi să înoți pe ea fără vîsle; să te ducă ori unde vei voi
și să aștepți pește, nu din vînare sau din osteneala ta, ci, închinîndu-te mării
ca unui zeu, prin rugăciune să ceri cele ce-ți trebuie.
Asemenea și pentru celelalte să înțelegeți, cum că pe închi-nătorii
lor nu-i știu, pentru că nu au suflet, nici înțelegere, ci cu voia lui Dumnezeu
slujesc la trebuințele omenești. Cu porunca Ziditorului său, adăpîndu-se pămîntul
cu ploaie și cu rouă de sus și cu razele soarelui încălzindu-se, răsar semințele,
cresc răsadurile și aduc în vreme cuviincioasă roadele. Pentru aceasta, pe Unul
Dumnezeu, Făcătorul, Care pe toate le-a zidit și nouă spre viață ni le-a dat,
datori sîntem a-L cinsti, iar nu lucrurile cele date nouă de Dînsul. Căci și
copiii care învață în școli, nu dau cinste cărticelelor, scîndurilor și hîrtiilor,
ci dascălilor. Deci, tămăduindu-se bolnavul, nu-i dă doctoriei închinăciune
și mulțumire pentru tămăduirea sa, ci doctorului care l-a tămăduit".
Acestea și multe altele grăind Sfîntul Hrisant, Daria a crezut
întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuindu-se amîndoi
să petreacă întru însoțire nenuntită, sub chipul însoțirii păzindu-și neprihănită
fecioria lor și petrecînd în frica Domnului. Sfîntul Hrisant a luat de la tatăl
său libertate pentru cea părută însoțire; pentru că se bucurase foarte mult
Polemie de căsătoria fiului său, neștiind tainele cele păzite între dînșii.
Deci a dat stăpînire fiului peste toată averea sa, ca unuia născut al său și
moștenitor, iar el însuși după puțin timp a murit, Dumnezeu rînduind astfel,
ca sfînta doime care păzea fecioria în însoțire, adică Hrisant și Daria, mai
cu voie să-I slujească Lui.
Avînd viața liberă, Sfîntul Hrisant a botezat în casa sa pe
fericita sa soție, Daria, care degrabă toată dumnezeiasca Scriptură și toate
cărțile creștinești le-a trecut; și s-a făcut sfînta desăvîrșită roabă și mireasă
a lui Hristos. Și nu numai de a lor mîntuire, ci și de a multora se îngrijeau
Hrisant și Daria. Căci el întorcea mulțime de bărbați spre Hristos și pe tineri
îi sfătuia la viața feciorească, iar ea mulțime de femei și de fecioare le făcea
mirese lui Hristos. Apoi, despărțindu-se în deosebite case, ridicate ca niște
mînăstiri, fiecare dintre dînșii avea ceata sa, din cei ce-și păzeau fecioria.
El avea tineri din cei ce defăimau toate dulcețile lumii acesteia și își făgăduiau
viața curată lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se făceau mirese
lui Hristos.
După cîțiva ani, amîndouă cetele, adică a lui Hrisant și a Dariei,
înmulțindu-se foarte mult în Roma, s-a ridicat fără de veste tulburare și gîlceavă
mare în cetate. Pentru că poporul, mergînd la Chelerin eparhul, clevetea contra
sfinților și robilor lui Hristos, Hrisant și Daria. Căci bărbații strigau: "Am
pierdut pe femeile noastre!"; iar tinerii strigau: "Am pierdut prin Daria, pe
fecioarele cele logodite!" Asemenea și femeile țipau: "Ne-am lipsit de bărbații
noștri!" Iar fecioarele strigau: "Ne-am lipsit de logodnicii noștri, prin Hrisant!"
Poporul, făcînd gîlceavă, striga: "Cum se vor naște fiii, lepădîndu-se însurarea?
Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască, cu învățătura
cea străină și cu înșelăciunea cea vrăjitorească a lui Hrisant și a Dariei".
Atunci îndată eparhul a poruncit să-i prindă pe amîndoi și în multe feluri să-i
muncească, dacă nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfîntul Hrisant l-a dat
unui tribun cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostașilor săi, zicînd: "Duceți-l
afară din cetate, la capiștea lui Dia, și acolo, de nu va voi să se închine
nebiruitului Ieraclie, munciți-l în multe feluri, pînă ce se va supune și va
jertfi".
Ostașii, luînd pe sfîntul, l-au legat fără milostivire cu vine
de bou și l-au strîns tare, încît i-au trecut vinele acelea pînă la oase. Apoi,
deodată s-a dezlegat de legăturile acelea, încît nu putea ochiul să vadă dezlegarea
vinelor acelora, ce era mai grabnică decît vorbirea vreunui cuvînt. Mult ostenindu-se
ostașii cu legarea Sfîntului Hrisant și nimic sporind, s-au supărat și l-au
băgat într-o temniță întunecoasă, ferecîndu-l cu trei obezi, și, băgîndu-l în
butuc, îl băteau și-l batjocoreau. Dar și obezile acelea și butucul îndată ca
praful s-au risipit. Atunci au vărsat peste dînsul urină de om, zicîndu-i: "Farmecele
și vrăjile tale nimic nu-ți vor ajuta ție". Însă deodată mirosul acela s-a schimbat
în bună mirosire. După aceea, au înjunghiat un vițel și în pielea aceea voiau
să bage pe mucenicul gol. Deci, punîndu-l la arșița soarelui pe un zăduf cumplit,
nimic rău n-a pătimit mucenicul. Atunci, ferecîndu-l cu lanțuri de fier, l-au
aruncat în temniță și iarăși lanțurile acelea s-au sfărîmat deodată și lumină
a strălucit în temniță, ca și cum ar fi ars multe lumînări.
Ostașii au spus tribunului Claudie toate cele ce se făcuseră.
Iar el, mergînd la temniță și văzînd lumină, a poruncit ca pe Sfîntul Mucenic
Hrisant să-l aducă la dînsul și i-a zis: "Ce fel de putere de vrăji ai în tine,
cu care faci unele ca acestea? Pe mulți vrăjitori și fermecători i-am îmblînzit
eu, dar atîta putere n-am aflat la dînșii. Însă, deoarece te văd bărbat vestit
și înțelept, nu cer altceva de la tine, decît numai să lași învățătura creștinească
cea îndrăzneață, pentru care se face atîta gîlceavă și tulburare în poporul
roman. Deci, fă lucrul cel vrednic numelui tău și atotputernicilor zei și adă
jertfa cea datorată".
A răspuns Sfîntul Hrisant: "De ar fi fost în tine o scînteie
cît de mică de înțelepciune, cu înlesnire ai fi cunoscut că nu meșteșugul vrăjitoresc,
ci dumnezeiască putere îmi ajută și mă întărește. Dar tu te uiți spre mine totdeauna
ca și spre zeii tăi, cu ochii întunecați de necredință. Pentru că, dacă ochii
tăi ar fi văzut drept, ai fi înțeles că zeii tăi nu văd. Și dacă urechile tale
ar fi auzit adevărat, ai fi cunoscut că zeii tăi nu aud glasul celor ce strigă
către dînșii; și, de ar fi fost în tine oarecare simțire, ai fi cunoscut că
zeii tăi nu au inimă înăuntru, decît numai praf, țărînă și plumb".
Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legînd pe mucenic de un
lemn, să-l bată cu toiege. Și, fiind toiegele acelea tari și grele în mîinile
celor ce-l băteau, atingîndu-se de trupul sfîntului, erau moi ca papura. Acest
lucru văzînd tiranul, a poruncit să înceteze de a-l bate; și, dezlegînd pe mucenic
de pe lemn, l-a îmbrăcat în haina lui și, întorcîndu-se spre ostași, a zis:
"Cu adevărat, eu, precum și voi știți, am cercetat toate înșelăciunile vrăjitorești
și ale farmecelor și acum văd că nu este aici vreun meșteșug de farmece omenești,
ci singură puterea lui Dumnezeu. Că și legăturile cele tari ale vinelor crude
singure s-au dezlegat, obezile s-au sfărîmat, iar lemnul în picioarele lui s-a
făcut praf și pielea cea umedă, toată ziua fiind în arșița soarelui, nu s-a
uscat. Apoi lanțurile cele grele cu nevăzută putere s-au dezlegat și s-au sfărîmat;
iar locul cel foarte întunecos al temniței s-a luminat cu o lumină mare și toiegele
cele grele din mîinile celor ce le țineau, atingîndu-se de trupul lui, s-au
făcut ca o papură de moi. Ce să mai facem acum, văzînd în el puterea lui Dumnezeu
care se săvîrșește? Decît numai ca toți, căzînd la picioarele acestui om al
lui Dumnezeu, să cerem iertare de toate răutățile și muncile cele făcute lui
de noi și să-l rugăm ca să ne împace cu Dumnezeul său Cel Atotputernic, Care
a făcut niște minuni ca acestea, iar pe robii Săi îi face atît de tari și nebiruiți
în toate războaiele, precum singuri vedem. Căci, iată, acest purtător de biruință
rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi, astfel și pe ai noștri domni și împărați
îi va birui și-i va rușina cu puterea cea nebiruită ce este întru dînsul, adică
a Dumnezeului ceresc".
Aceasta zicînd Claudie, a căzut la picioarele Sfîntului Hrisant
împreună cu toți ostașii, zicînd: "Cu adevărat, am cunoscut că Dumnezeul tău
este Dumnezeu adevărat. De aceea ne rugăm ție ca și pe noi să ne duci spre El
și să ne faci robi ai Lui". Iar sfîntul le-a zis: "De voiți să veniți la Dumnezeul
meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniți către Dînsul; pentru că numai
astfel Dumnezeu este aproape de fiecare, dacă cineva cu toată inima și cu credință
tare Îl caută". După ce Sfîntul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevăratul
Dumnezeu, învățîndu-i cîtăva vreme, au crezut în Hristos, Claudie tribunul,
Ilaria, femeia lui, și doi fii, Iason și Mavru, și toată casa lui. Asemenea
au crezut ostașii lui cu toți casnicii, și toți împreună au primit Sfîntul Botez
și petreceau în învățăturile lui Hrisant ziua și noaptea, ascultînd cu osîrdie
cuvintele despre Domnul nostru Iisus Hristos, și toți doreau să păti-mească
pentru El.
După ce a crezut Claudie tribunul în Hristos și s-a botezat
cu toată casa și ostașii săi, s-a dus vestea despre aceea la urechile împăratului
Numerian (283-284), care împărățea într-acea vreme în Roma. Acela îndată a poruncit
ca pe Claudie să-l înece în mare, legîndu-i o piatră de grumaz, iar pe toți
ostașii și pe amîndoi fiii lui să-i taie cu sabia. Și era în acel loc, unde
au fost tăiați mucenicii lui Hristos, un mormînt vechi, pe care creștinii l-au
curățit. Apoi, luînd noaptea trupurile sfinților mucenici, le-au pus în mormîntul
acela. Acolo Ilaria, femeia lui Claudie, mergînd adeseori, săvîrșea rugăciunile
sale lîngă moaștele mucenicilor, unde amîndoi fiii săi se aflau tăiați. Deci
a fost prinsă în același loc de necredincioși și adusă la întrebare. Iar ea
se ruga lor, zicînd: "Lăsați-mă să-mi săvîrșesc rugăciunea și pe urmă duceți-mă
ori unde veți voi". Iar ei slăbind-o, ea și-a plecat genunchii la pămînt și,
ridicînd mîinile și înălțînd ochii la cer, a zis: "Stăpîne, Doamne, Iisuse Hristoase,
pe Tine din toată inima mea Te mărturisesc, rînduiește-mă împreună cu fiii mei,
care au ieșit din pîntecele meu, pe care i-ai chemat la pătimitoarea nevoință
pentru Tine și și-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor".
Astfel rugîndu-se ea, și-a dat duhul său în mîinile lui Dumnezeu.
Iar cei ce o prinseseră, văzînd-o deodată moartă, s-au umilit și, lăsînd lîngă
dînsa două roabe ale ei care erau cu dînsa, s-au dus. Iar roabele, luînd trupul
stăpînei lor, l-au îngropat cu cinste lîngă mormîntul cel vechi, în care zăceau
sfinții mucenici.
Numerian împăratul a poruncit ca pe Sfinții Mucenici Hrisant
și Daria să-i muncească în felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanțuri de fier
legîndu-l, l-au aruncat într-o temniță adîncă, înfricoșată și plină de necurăție,
căci acolo ieșea toată necurăția din cetate, iar pe Daria au dus-o în casa de
desfrînare. Dar Dumnezeu le ajuta la amîndoi, făcînd minunată întru dînșii puterea
Sa cea atotputernică. Căci Sfîntului Hrisant, în acea întunecată și necurată
temniță, îi strălucea lumină cerească și, în loc de necurăție, era o mireasmă
plăcută. Iar Sfintei Daria un leu, scăpînd din închisoarea sa, i-a stat înainte
în cămara aceea, în care sfînta zăcea cu fața la pămînt și se ruga lui Dumnezeu,
și o păzea.
Despre acest lucru neștiind cetățenii, au trimis pe un tînăr
fără de rușine ca s-o prihănească. Pe acela, după ce a intrat în cămară la sfînta,
îndată l-a apucat leul și, aruncîndu-l la pămînt, îl călca cu picioarele și
se uita la Sfînta Daria, ca o slugă pricepută, așteptînd porunca stăpînei sale,
să facă ce va vrea cu acel om fără de rușine, să-l ucidă sau să-l libereze viu.
Sfînta Daria, înțelegînd aceea, a zis către leu: "Te jur pe Fiul lui Dumnezeu,
să-l slăbești ca să audă de la mine cuvîntul lui Dumnezeu!"
Deci, lăsînd leul pe tînărul acela, a ieșit afară și s-a culcat
lîngă ușă, păzind ca să nu intre altcineva în casă. Sfînta a zis către tînărul
acela: "Iată, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a îmblînzit și
fiara, ca un om înțelegător, cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat, se teme și-L
cinstește. Iar tu, ticălosule, fiind om și avînd cunoștință, nu te temi de Dumnezeu,
petrecînd într-atîtea răutăți și întinăciuni? Ți se cădea să te rușinezi și
să te căiești, însă tu cu acelea te lauzi". Iar el, căzînd înaintea ei, a început
a striga și a zice: "Poruncește-mi, roaba lui Hristos, ca să ies de aici fără
vătămare și eu la toți voi propovădui că Hristos, Căruia tu Îi slujești, Acela
singur este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El". Apoi a poruncit
Sfînta Daria leului și a lăsat fiara ieșire liberă din casa aceea acelui tînăr.
Și s-a dus tînărul prin mijlocul cetății, strigînd cu mare glas: "Să știți toți,
romanilor, că Daria este zeiță".
Apoi au alergat niște oameni mai îndrăzneți, luptători tari
de priveliște, vrînd să scoată pe leu de acolo. Dar leul, întărindu-se de Dumnezeu,
pe fiecare apucîndu-i, îi trîntea la pămînt și, așternîndu-i pe toți dinaintea
picioarelor Sfintei Daria, îi ținea nescăpați; însă nu-i omora, nici îi rănea,
ci aștepta porunca Dariei. Deci, a zis sfînta către acei bărbați: "Dacă veți
crede în Hristos, veți putea să ieșiți de aici fără vătămare, iar de nu, apoi
zeii voștrii să vă apere de la moarte". Iar ei cu un glas au strigat, zicînd:
"Cel ce nu crede că Hristos este Dumnezeu adevărat și viu, acela să nu iasă
de aici viu!" Astfel strigînd ei, Sfînta Daria a poruncit leului ca fără vătămare
să elibereze pe acei bărbați. Iar ei, ieșind, strigau cu mare glas: "Credeți,
popoarele Romei, că nu este alt Dumnezeu afară de Hristos, pe Care Daria Îl
propovăduiește!"
Înștiințîndu-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit să
aprindă un foc mare lîngă ușile acelei case, în care era Daria cu leul, ca să
ardă împreună cu fiara. Leul, văzînd focul, s-a speriat și a început a răcni.
Dar sfînta i-a zis: "Nu te teme, că nu vei fi ars, nici prins de cineva, nici
ucis; ci cu a ta firească moarte, la vremea ta vei muri. Deci, lepădînd frica,
ieși și te du cu pace în pustie, căci Acela, pe Care tu întru mine L-ai cinstit,
te va apăra pe tine". Iar leul, plecîndu-și capul, a ieșit și, prin mijlocul
cetății ducîndu-se, pe nimeni n-a vătămat, ci a fugit în pustietate; iar cei
ce s-au izbăvit din gura lui, toți au primit Botezul.
După ce s-a înștiințat de acestea împăratul Numerian, a poruncit
eparhului ca pe Hrisant și pe Daria cu munci cumplite să-i piardă. Sfîntului
Hrisant, fiind spînzurat gol pe lemn, îi aduseră și lumînări aprinse ca să-l
ardă; dar îndată lemnul s-a rupt, legăturile s-au sfărîmat și lumînările s-au
stins. Iar cîți au vrut să se atingă de Sfînta Daria, mîinile acelora îndată
se zgîrceau și vinele lor se rupeau și țipau de durerea cea cumplită. Văzînd
aceasta, eparhul s-a temut și, alergînd degrabă, a spus împăratului. Iar el,
socotind acele minuni, nu din puterea lui Dumnezeu, ci din meșteșugul vrăjitoresc,
a poruncit ca pe amîndoi, pe Hrisant și pe Daria, să-i scoată afară din cetate
și, săpînd o groapă adîncă, pe calea ce se numește Salaria, să-i arunce într-însa
pe amîndoi; apoi cu pietre și cu pămînt să-i acopere și să-i îngroape de vii.
Deci, astfel fiind duși Sfinții Mucenici Hrisant și Daria, cîntînd
și rugîndu-se, s-au pogorît în groapa aceea și au primit mucenicească moarte
și îngropare, fiind acoperiți de vii cu pămînt și cu piatră, după porunca tiranului.
Și, precum în viața aceasta au avut viață de obște întru duhovnicească însoțire,
astfel s-au sfîrșit amîndoi împreună, fiind primiți de Dumnezeu ca o jertfă
vie și bineprimită, cîștigînd cununile răsplătirii celei fără de moarte.
La locul acela multe minuni și tămăduiri se făceau și mulțime
fără de număr de creștini, bărbați, femei și copii, adunîndu-se într-o peșteră
oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie prăznuiau ziua mucenicilor și cu dumnezeieștile
Taine se împărtășeau.
Înștiințîndu-se despre aceasta tiranul, îndată a poruncit să
astupe intrarea peșterii aceleia și să răstoarne pămînt. Deci s-a făcut aceea
degrabă și s-a săvîrșit acolo mucenicește toată mulțimea adunării creștinești,
între care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul și mulți clerici. Însă nu
este cu putință a număra numele credincioșilor care s-au sfîrșit acolo, căci
erau fără număr.
Iar acestea toate ce s-au făcut, noi, frații Varin și Armenie,
le-am scris, după porunca preasfințitului Ștefan, papa de la Roma, și în toate
cetățile le-am trimis, ca să știe toți că Sfinții Mucenici Hrisant și Daria
au luat cununile mucenicești întru cereasca Împărăție, de la Domnul nostru Iisus
Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpînirea, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.